ÎCCJ, decizie (scj.ro #133960)

Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă. Forța probantă a copiei a unei copii legalizate a înscrisului sub semnătură privată invocat în susținerea cererii. Lipsa înfățișării originalului acestui din urmă act. Consecințe.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea

Index alfabetic : înscris sub semnătură privată

- forță probantă

- copie legalizată

- înscris nou

C.proc.civ. din 1865, art. 322 pct. 5

C.civ. din 1864, art. 1188

Dispozițiile art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ. care se referă la puterea probatoare a copiilor copiilor înscrisurilor autentice, sunt incidente și în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, printr-o interpretare extensivă a normei de drept. Aceasta întrucât puterea probantă a copiilor de pe înscrisurile sub semnătură privată, inclusiv a celor legalizate de notar, nu este reglementată în legislația națională (nici în Codul civil, nici în legislația în materie notarială). Codul civil vizează doar puterea doveditoare a copiilor înscrisurilor autentice, în subsecțiunea 4 – „Despre copiile titlurilor autentice” din secțiunea I, capitolul IX, iar Legea notarilor publici și a activității notariale, nr.36/1995, republicată, respectiv Regulamentul de aplicare a acestei legi, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr.2333/2013, în vigoare la data formulării cererii de revizuire, nu conțin nicio reglementare referitoare la această chestiune, nici în secțiunea/subsecțiunea privind legalizarea copiilor de pe înscrisuri (art.151 din Lege; art.311-317 din Regulament) și nici în altă parte a actelor normative menționate.

În aceste condiții, în urma interpretării extensive a textului de lege corespunzător din materia copiilor de pe înscrisurile autentice, și anume art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ., se constată că această dispoziție se aplică și în cazul copiilor de pe înscrisurile sub semnătură privată.

Dacă actul supus copierii este sub semnătură privată, situația este similară cu cea a înscrisului autentic, iar dacă actul nu există, copiile de pe acesta nu mai prezintă nicio forță probantă, întrucât ceea ce dă forță probantă înscrisului este semnătura părții, în acest caz, inexistentă. De asemenea, potrivit argumentului „a fortiori”, dacă, în situația inexistenței înscrisului original autentic, copiile de pe acesta, inclusiv cele legalizate de notar, nu au forță probantă, cu atât mai mult o asemenea concluzie se impune în cazul copiilor de pe înscrisurile sub semnătură privată.

Prin urmare, cum revizuentul nu a prezentat actul original pe care și-a întemeiat cererea de revizuire și nici nu a arătat care sunt motivele pentru care nu l-ar putea obține în urma unei cereri adresate notarului, instanța a făcut o corectă aplicare a art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ., prezumția fiind cea a inexistenței actului.

Secția I civilă, decizia nr.1311 din 9 iunie 2016

Prin sentința civilă nr.20 din 18.01.2005 pronunțată de Tribunalul Arad, Secția civilă, s-a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta A., continuată de moștenitorii săi, B. și C., împotriva pârâților Statul Român, prin Consiliul local Arad, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad și D.; s-a constatat trecerea abuzivă, în proprietatea Statului Român, a imobilului situat în Arad, înscris în C.F. x9 nr. top. x0/b, compus din clădire cu 6 apartamente și teren în suprafață de 442 m.p.; s-a constatat simulația în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat în Lipova, la 25.03.1941, între văduva lui E., născută F., și cumpărătorul G., referitor la imobilul menționat, precum și în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 8.03.1943, între vânzătorul G. și cumpărătorul H., referitor la același imobil. A fost obligat pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad să restituie, în natură și în deplină proprietate imobilul în litigiu; s-a dispus restabilirea situației anterioare de CF x9, în sensul intabulării dreptului de proprietate al lui G. de sub B 8 și B 11 și intabulării dreptului de proprietate al lui H. de sub B 14. S-a dispus radierea dreptului de proprietate al lui H. din CF individuală nr. x8 de sub B III și notarea dreptului de administrare al titularilor Direcția Generală pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Ape a județului Arad de sub B-4 și Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie Arad de sub B-5, cu privire la apartamentul nr. x0/b/1-x0/b/III și x0/b/V-x0/b/VI. S-a dispus radierea din CF colectivă nr. x6 a dreptului de proprietate al Statului - R.P.R. - Ministerul Industriei, Întreprinderea I.P.C.I.L. de sub B 2 și a dreptului de administrare al Oficiului Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie Arad de sub B 3, cu privire la apartamentul cu nr. top. x0/b/III, precum și a dreptului de proprietate al lui H. de sub B 1, cu privire la apartamentele cu nr. top. x0/b/1, x0/b/III-x0/b/II-x0/b/VI. S-a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului din CF individuală x7 de sub B 2 și a notărilor dreptului de administrare al Ministerului Silviculturii și Industriei Lemnului - Întreprindere Naționalizată I.P.G.I.L. de sub B 2, dreptului de administrare al Direcției Generale pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Ape a județului Arad de sub B 4 și dreptului de administrare al Oficiului Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie Arad de sub B 5. S-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor înscrise în CF x6 și x7, cu titlu de moștenire după I. și restituire conform Legii nr.10/2001. S-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul D.

Împotriva acestei sentințe s-a declarat apel de către pârâtul intervenient D., care a fost admis prin decizia nr.1777/A din 6.10.2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă, a fost schimbată, în tot, sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate și precizate de reclamanta A. și continuată de moștenitorii B. și C. S-a admis cererea de intervenție formulată de D.

Prin decizia civilă nr.2950 din 3.04.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamanții B. și C. împotriva hotărârii instanței de apel, care a fost casată și s-a trimis cauza, spre rejudecarea apelului declarat de intervenientul D., la aceeași curte de apel.

În rejudecare, prin decizia nr.377/A din 10.09.2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă, s-a admis apelul declarat de intervenient, s-a anulat sentința atacată și s-a reținut cauza, spre judecare în fond, la Curtea de Apel.

Prin decizia civilă nr.91 din 22.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă, s-a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta A. și continuată de moștenitorii testamentari B. și C. împotriva pârâților inițiali, precum și a pârâților J., K., G. și L., pronunțându-se aceeași soluție ca și cea pronunțată prin sentința anulată, mai puțin în ceea ce privește radierea dreptului de administrare al Ministerului Silviculturii și Industriei Lemnului - Întreprindere Naționalizată I.P.G.I.L. din CF individuală x7 de sub B 2.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că E. și soția sa, născută F., au fost proprietarii imobilului situat în Arad înscris în CF x9 cu nr. top. x0/b, dreptul lor fiind înscris în CF sub B 5, 6. După decesul soțului, soția a fost înscrisă cu succesiunea acestuia, sub B 7.

Din cauza situației politice existente în România, în timpul celui de-al doilea război mondial, I., fiind de naționalitate evreiască, a fost nevoită să încheie operațiuni fictive de vânzare-cumpărare pentru imobil, cu salariați ai Întreprinderii X., întreprindere fondată de antecesoarea  reclamantei.

La 17.07.1941, imobilul a fost vândut lui G., care era salariat al Fabricii X. și ulterior, în 1942, s-a restabilit situația de carte funciară, prin aplicarea art.1 din Legea nr.254/1941, care prevedea că „imobilele urbane care sunt proprietatea evreilor, persoane fizice sau societăți evreiești, intră de plin drept în patrimoniul statului de la data publicării decretului-lege de față”.

Aplicarea actului normativ menționat presupunea interzicerea înstrăinării imobilelor aflate în această situație către alte persoane.

În cartea funciară, sub B 10, apare înscrisă, la 5.10.1942, măsura restabilirii situației juridice anterioare, la cererea Centrului Național de Românizare - Comisia Specială instituită conform art.124 din Legea nr.398/1941, și se reînscrie dreptul de proprietate al cumpărătorului G., iar, sub B 14, la 20.07.1943, apare înscris dreptul de proprietate al cumpărătorului H., care, la rândul său, era salariat al Fabricii X.

Din actele dosarului, rezultă că proprietara I. a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a împiedica preluarea imobilului de către stat, în cadrul măsurilor antievreiești luate în acea perioadă. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare, prin care imobilul a fost vândut cumpărătorului G., a fost autentificat chiar la 27.03.1941, dată la care a fost adoptată Legea nr.254, publicarea legii a avut loc cu o zi mai târziu; evreii erau supuși unor presiuni prevăzute în Decretul nr.3347/1940, la care face  referire chiar Legea nr.254. Pentru a evita o astfel de preluare a imobilului de către stat, I., ca și alți evrei, a încheiat contracte fictive  cu  cetățeni de naționalitate română, pe care i-a considerat de încredere.

Moștenitorii lui G. recunosc că antecesorul lor nu avea posibilitatea să cumpere acest imobil și că niciodată nu s-a simțit proprietarul bunului, dar a dorit să o ajute pe I., la a cărei întreprindere a lucrat, motiv pentru care a și fost arestat.

Ulterior, prin alte acte normative, situația de carte funciară a fost restabilită, imobilul s-a întors la I., apoi, s-a restabilit situația de carte funciară în baza Legii nr.398/1941, în favoarea lui G.; în 1943, G., tot pentru a  salva proprietatea I., a vândut acest imobil lui H.

În dosarul Curții de Apel Timișoara, pârâtul J. confirmă existența simulației  din contractele întocmite în 1941 și 1943, arătând că bunicul său nu a fost proprietarul acestui imobil și nici vânzătorul său real.

Apartamentul nr.4, pentru care se poartă prezentul litigiu, a fost sediul social al firmei X. și a fost preluat de către stat prin naționalizare, în baza Legii nr.119/1948; în consecință, naționalizarea a avut un alt temei juridic decât restul clădirii în care acest apartament s-a aflat.

Naționalizarea apartamentului în discuție s-a efectuat odată cu naționalizarea întregii Întreprinderi X., apartamentul fiind înscris în CF x7,  în proprietatea Statului Român, ca urmare a naționalizării.

Este adevărat că, prin decizia civilă nr.115/2002 a Curții de Apel Timișoara, Secția civilă, s-a restituit, în natură, intervenientului D.,  imobilul din CF colectivă x6,  CF individuală x7 și CF individuală x8. Apartamentul în litigiu a fost, însă, naționalizat în temeiul Legii nr.119/1948, odată cu Întreprinderea X.

Și contractul încheiat cu H. a fost tot un contract fictiv, pentru a se salva averea I., împrejurare ce rezultă din declarațiile de martor, aflate la dosar.

De altfel, intervenientul nu a reușit să dovedească susținerile sale referitoare la faptul că H. a devenit proprietarul bunului în 1943, pe baza unei cumpărări reale, iar actele pe care le-a depus, în sensul că, din 1921, imobilul a fost închiriat de H., au fost înlăturate, de vreme ce acesta a devenit proprietar în 1943.

În concluzie, față de materialul probator administrat în cauză, instanța a reținut că, între părți, a existat o simulație a actelor întocmite, că niciodată intenția antecesoarei reclamantei nu a fost de a înstrăina cu adevărat dreptul de proprietate asupra imobilului și, prin urmare, statul nu are un titlu valabil asupra imobilelor reprezentate.

A., reclamanta din acest dosar, a decedat în timpul procesului și, în cauză, au fost introduși moștenitorii săi, B. și C., care au înțeles să continue acțiunea formulată de antecesoarea lor, prin care aceasta a solicitat să se constate trecerea abuzivă, în proprietatea statului, a apartamentului nr.4 și restituirea bunului în natură.

În baza art.1175 C.civ., s-a constatat simulația asupra contractelor întocmite în 1941 și 1943, și, prin urmare, că trecerea apartamentului nr.4 în proprietatea statului, în baza Legii nr.119/1948, a fost nelegală.

Mai mult, reclamanta era acționară la Întreprinderea X., din tabelul aflat la dosarul de fond rezultând că aceasta deținea un număr de 660 acțiuni la societatea respectivă; ca atare, nu intra în categoria persoanelor prevăzute de Decretul nr.92/1950.

Preluarea apartamentului s-a făcut de la o persoană care nu era proprietarul real, în speță, fiind incidente dispozițiile art.1 alin.(3) din Normele de aplicare a Legii nr.112/1995, modificate prin H.G. nr.11/1997, astfel că reclamanta a chemat în judecată și Statul Român, pentru ca sentința să-i fie opozabilă.

Ca urmare a desființării contractelor simulate, instanța a dispus și restabilirea situației de carte funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al statului, radierii dreptului de administrare al Oficiul Județean de Cadastru și intabulării, în cartea funciară, a dreptului de proprietate al reclamantei.

Cererea de intervenție formulată de D. a fost respinsă, întrucât antecesorul acestuia a devenit proprietar în baza unui act simulat, intervenientul neputând dobândi, în proprietate, un bun cu privire la care autorul său nu mai era proprietar.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și C., precum și pârâtul intervenient D., ambele recursuri fiind respinse prin decizia nr.2803 din 6.05.2010 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală.

Împotriva hotărârii instanței de recurs a formulat contestație în anulare D., admisă prin decizia nr.7067 din 12.10.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, care a dispus anularea deciziei contestate și fixarea termenului de judecată a recursurilor declarate în cauză.

În urma rejudecării, prin decizia nr.4676 din 20.06.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, s-au respins ambele recursuri, ca nefondate.

Împotriva acestei din urmă decizii s-a formulat contestație în anulare de către D., cale de atac respinsă prin decizia nr.3494 din 20.06.2013 a aceleiași instanțe.

D. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr.91/2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă, în temeiul art.322 pct.5 C.proc.civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea, în tot, a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de aceeași parte împotriva sentinței civile nr.20/2005 pronunțată de Tribunalul Arad și, respingerii acțiunii formulate de reclamanți, ca nefondate, precum și instituirea unui sechestru asigurător asupra imobilului în litigiu.

În motivare, revizuentul a arătat că, deși, în cauză, nu a existat nicio probă pertinentă în acest sens, acțiunea a fost admisă, iar instanțele au considerat dovedită simulația, în lipsa contraînscrisului secret, care să ateste voința reală a părților și chiar a vreunui martor care să o confirme.

A susținut, în continuare, că, în cursul lunii iunie 2013, a aflat despre existența unui testament care ar infirma, cu totul, calitatea de moștenitor a defunctei A. de pe urma defunctei I. și, abia în august 2013, a reușit să ia legătura cu M. (una dintre persoanele păgubite din localitatea Nadăș), care a împuternicit-o pe avocat N. să obțină o copie a acestui testament din dosarul nr. x/243/2013 al Tribunalului Arad, copie eliberată la 27.08.2013.

Testamentul este incident în cauză sub patru aspecte:

figurează printre cei 14 moștenitori instituiți, ca atare, prin testament. Deci, este evident că prezenta acțiune a fost promovată de o persoană fără calitate succesorală și, în consecință, procesual-activă.

În raport de aceste aspecte, revizuentul susține că acest nou înscris are un rol important în stabilirea calității succesorale a reclamanților, cât și asupra fondului cauzei de constatare a simulației.

În ceea ce privește întrunirea condițiilor prevăzute de art.322 pct.5 C.proc.civ., menționează că înscrisul datat 19.05.1955 exista la data pronunțării hotărârii atacate, dar nu a putut fi prezentat în instanță, fiind reținut de partea adversă, care nu avea niciun interes să-l depună în dosarele de revendicare.

Referitor la termenul de exercitare a căii de atac, a respectat prevederile art.324 pct.4 din același cod, copia testamentului fiind comunicată apărătorului revizuentului la 27.08.2013 de către Tribunalul Arad, iar cererea de revizuire fiind depusă la 28.08.2013.

Prin decizia nr.7/A din 23.01.2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, s-a respins excepția de inadmisibilitate a cererii de revizuire (invocată pentru considerentul că decizia atacată nu evocă fondul) și a fost respinsă, ca tardivă, această cerere.

Soluția Curții de Apel a fost infirmată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, care, prin decizia nr.2532 din 02.10.2014, a admis recursul declarat de revizuent, a casat decizia recurată și a trimis cauza la aceeași instanță, în vederea rejudecării cererii de revizuire, constatând că această cerere a fost formulată în termen, cu respectarea dispozițiilor art.324 alin.(1) pct.4 C.proc.civ.

Prin decizia nr.30 din 19.02.2015, Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a respins cererea de revizuire formulată de D. împotriva deciziei civile nr.91/2009 pronunțată de aceeași instanță.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut că motivul de revizuire fundamentat pe dispozițiile art.322 pct.5 C.proc.civ. este incident în cazul în care, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

În acest sens, revizuentul invocă un testament pretins olograf, întocmit de defuncta I., născută F., cu ultimul domiciliu cunoscut în Sanatoriul X. din Ierusalim, dar redactat la Tel Aviv, la 19.05.1955, și aflat în depozit la Notarul Public R. din Geneva.

În probațiune, în timpul rejudecării, Curtea a solicitat prezentarea, în original, a testamentului de către revizuent, dat fiind faptul că, la dosar, fuseseră depuse trei traduceri din limba germană, însă acestea reprezentau tot atâtea variante diferite, în particular cu privire la litera f din testament.

De asemenea, tot în probațiune, la solicitarea instanței, a fost atașat certificatul de calitate de moștenitor nr. x din 31.01.2003 emis de BNP P., în dosarele succesorale nr. x-x1-x2/2002, certificat care nu a fost desființat, anulat sau constatat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și care atestă calitatea de moștenitor legal, de pe urma defunctei I., născută F., a antecesoarei intimaților B. și C., A., născută S., în calitate de strănepoată de soră.

În ceea ce privește incidența art.322 pct.5 C.proc.civ., potrivit unei jurisprudențe și doctrine unanime și consolidate, înscrisul nou, pentru a fi apt să conducă la revizuirea unei soluții definitive, trebuie să aibă forță probantă prin el însuși, fără să fie nevoie a fi confirmat, validat sau ratificat prin alte mijloace de probă; revizuirea nu poate fi primită, în cazul prevăzut de textul de lege menționat,  în baza unui început de dovadă scrisă, deoarece acesta ar presupune completarea probei.

Tot potrivit interpretării jurisprudențiale și doctrinare a art.322 pct.5 C.proc.civ., înscrisul doveditor trebuie să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut și înfățișat instanței care a judecat fondul, atunci soluția dată litigiului ar fi fost radical diferită în raport cu soluția supusă revizuirii.

Aceste condiții, pe lângă altele, trebuie să fie îndeplinite cumulativ, pentru ca o cerere de revizuire întemeiată pe art.322 pct.5 C.proc.civ. să poată fi invocată cu succes.

Or, din această perspectivă, între textele înscrisurilor care reprezintă traducerea în limba română a testamentului redactat cu mașina de scris, în limba germană, intitulat „MEIN TESTAMENT”, depuse succesiv la dosar, există diferențe de traducere a unor pasaje.

Astfel, la cererea de chemare în judecată, revizuentul a anexat fotocopia simplă a unui înscris ce reprezintă traducerea din limba germană în limba română, executată de traducătoarea autorizată T., a înscrisului intitulat „MEIN TESTAMENT”, aflat în dosarul nr. x/246/2013 al Tribunalului Arad, în care D. nu a avut calitatea de parte.

Înscrisul aflat la acel dosar constituia și el tot o fotocopie simplă a unui înscris cu același

conținut, depus la dosarul respectiv de intervenienta U., care, la rândul său, îl primise prin fax de la cabinetul avocatului V. din Arad, așa cum rezultă din imprimarea numărului faxului pe partea superioară a fiecărei pagini.

În ultimele trei rânduri ale alineatului ultim din pagina nr.4 a înscrisului care conține traducerea în limba română a pretinsului testament, dactilografiat în limba germană, există următoarea consemnare a declarației pretinșilor martori, W. și Y., care ar fi asistat la redactarea testamentului de către autoarea sa: „în continuare adeverim că doamna I., născută F., a declarat în prezența noastră neîntreruptă că documentul de mai sus conține Testamentul ei și a redactat acest document  în prezența și în fața noastră”.

Însă, traducerea ultimelor trei rânduri ale textului exemplificat mai sus este prezentată diferit în înscrisurile depuse ulterior la dosar.

Ulterior, revizuentul, după ce a luat cunoștință de obiecțiunile expuse de intimați prin întâmpinare, cu privire la pretinsul testament pe care-l anexase cererii de chemare în judecată, a mai depus la dosar, la termenul de judecată din 23.01.2014, o fotocopie a fotocopiei înscrisului redactat la mașina de scris, în limba germană, intitulat „MEIN TESTAMENT”, însoțită de o fotocopie a traducerii în limba română a fotocopiei de pe fotocopia înscrisului redactat la mașina de scris, în limba germană, realizată de traducătoarea autorizată Z.

Traducerea în limba română a ultimelor patru rânduri ale alin. ultim din pagina nr. 3 a textului redactat în limba germană are următorul conținut: „Totodată certificăm faptul, că doamna I., născută F. a declarat în prezența noastră neîntreruptă, că documentul de mai sus conține testamentul dânsei și a semnat personal fiecare pagină a documentului de mai sus în prezența și în fața noastră, fără orice constrângere și influențare”.

Ulterior, în ședința de judecată din 04.12.2014, în rejudecare după casare, revizuentul a depus, din nou, la dosar, fotocopia emisă de notarul R. din Geneva de pe înscrisul redactat cu mașina de scris, în limba germană, intitulat „MEIN TESTAMENT”, însoțită de o traducere a acesteia în limba română, realizată de traducătorul A.A., care menționează: „De asemenea mărturisim că d-na I., născută F., a declarat cele de sus în prezența noastră neîntreruptă că acest document conține testamentul ei, și că a semnat cu mâna ei fiecare pagină” a pretinsului testament.

În acest context, Curtea a constatat că, între traducerile în limba română a ultimelor trei rânduri ale alin. ultim de la pagina nr.3 a pretinsului testament redactat în limba germană, executate de traducătorii enumerați mai sus, există diferențe de esență, constând în aceea că, în textul prezentat de traducătoarea T., se menționează declarația martorilor în sensul că pretinsa autoare a înscrisului ce conține testamentul acesteia l-a redactat cu mâna ei, fără să se consemneze declarația autoarei că ea a semnat vreo filă a acelui înscris, pe când, în textul prezentat de ceilalți doi traducători, se consemnează declarația martorilor că pretinsa autoare a declarat în prezența lor că a semnat fiecare filă a înscrisului ce conține testamentul ei, fără să se menționeze și declarația martorilor că pretinsa autoare l-a și redactat ori că pretinsa autoare ar fi declarat că ea l-a și redactat.

Apoi, se constată că, între traducerile în limba română ale penultimului alineat de la pagina nr.3 a înscrisului ce conține textul redactat cu mașina de scris, în limba germană, a înscrisului intitulat „MEIN TESTAMENT”, există deosebiri, constând în aceea că, în textul prezentat de traducătoarea T., s-a consemnat declarația martorilor că „am compărut în calitate de martori la redactarea actului privind ultima sa voință”, pe când, în textul prezentat de traducătoarea Z., s-a consemnat declarația martorilor că „ne-am prezentat la dorința doamnei I., născută F., în prezent domiciliată în Ierusalim, Israel, cunoscută de noi personal, pentru a acționa în calitate de martori la testamentul dânsei”, iar, în textul prezentat de traducătorul A.A., s-a consemnat declarația martorilor că „ne-am prezentat la dorința personală a d-nei I., născ. F., persoană cunoscută nouă, domiciliată actualmente în Ierusalim, ca să fim martori la ultimele ei dispoziții testamentare”, în textele prezentate de acești doi din urmă traducători nefăcându-se referire la prezența lor la „redactarea testamentului”.

Curtea a mai notat și faptul că, în toate traducerile în limba română depuse la dosar, menționate mai sus, se ignoră unele particularități ale așezării în pagină a tuturor elementelor grafice ale textului din limba germană, reprezentat de alin. penultim de la pagina nr.3 a înscrisului intitulat „MEIN TESTAMENT”.

Astfel, în alin. penultim de la pagina nr.3 a înscrisului dactilografiat în limba germană, ce se pretinde a conține testamentul lăsat de dispunătoarea I., textul dactilografiat este întrerupt, spațiul gol fiind marcat cu puncte pe a doua jumătate a rândului 2 și pe o parte din rândul 3, iar, peste puncte, apare scris de mână numele „B.B.. Avocat” în rândul 2 și „Tel-Aviv” în rândul 3, fără ca pretinșii martori menționați în înscris să certifice aceste modificări. De asemenea, nu este certificată de pretinșii martori menționați în înscris nici tăierea cu cerneală a numelui C.C., redactat cu mașina de scris pe primul rând al alineatului penultim de la pagina nr.3 și scrierea cu mâna deasupra a numelui W.

Mai apoi, în înscrisurile care reprezintă traducerea în limba română a textului indicat mai sus nu se menționează și nici nu se reproduc întreruperea textului dactilografiat de pe rândurile 2-3 și completarea spațiului cu scriere de mână sau modificarea cu scriere de mână de pe rândul 1, iar, dacă unele traduceri au încercat să facă acest lucru, au făcut-o doar parțial.

Prin urmare, Curtea, însușindu-și concluziile intimaților, a constatat că niciuna dintre traducerile pretinsului testament din limba germană în limba română nu poate fi utilizată ca probă în instanță, din cauza incertitudinii cu privire la conținutul lor real, creată prin diferențele de traducere dintre ele, semnalate mai sus.

Curtea a mai constatat că, în niciuna dintre traducerile prezentate instanței de revizuire, nu se consemnează declarația martorilor că testamentul lăsat de I. a fost redactat cu mașina de scris, astfel că referirile din toate cele trei variante de traducere la faptul că testatoarea a redactat personal testamentul urmează a fi reținute ca dovezi ale faptului că înscrisul care conține testamentul trebuie să aibă un scris de mână, situație care trebuie să conducă la concluzia că înscrisul redactat cu mașina de scris, în limba germană, depus la dosar în copie, nu constituie o copie a celui real. Astfel, se păstrează echivocul cu privire la veridicitatea acestui testament.

La această concluzie concură și împrejurarea că notarul elvețian R. din Geneva, care i-a eliberat revizuentului copia legalizată a testamentului redactat cu mașina de scris, în limba germană, nu deținea originalul testamentului.

De remarcat în această privință este și faptul că, în ședința de judecată din 04.12.2014, în rejudecare după casare, revizuentul a depus fotocopia înscrisului redactat în limba franceză intitulat „Ordin de administrare cu privire Ia succesiunea doamnei I.”, care poartă mențiunea emiterii lui de către Tribunalul Regional Tel Aviv-Jaffa, fără ca, în cuprinsul acestui ordin, să se facă mențiunea că i s-a predat executorului și originalul testamentului în baza căruia s-a emis.

Se poate, astfel, concluziona că originalul testamentului a rămas la Tribunalul Regional Tel Aviv-Jaffa, iar, la notarul din Geneva, nu putea exista un original al testamentului, deoarece nu există nicio dovadă a faptului că testatoarea a redactat mai multe exemplare originale ale înscrisului care conține testamentul ei.

Prin urmare, rezoluția aplicată de notarul din Geneva pe copia legalizată pe care i-a eliberat-o revizuentului, că aceasta ar fi „conformă cu originalul”, nu corespunde realității, rezoluția corectă trebuind să fie de „conformitate a copiei cu înscrisul aflat în depozitul notarului”.

Curtea și-a însușit și argumentul potrivit cu care copia înscrisului redactat cu mașina de scris, în limba germană, dovedește că înscrisul original, chiar dacă ar arăta, în realitate, în forma prezentată prin copia depusă la dosar, a fost un înscris sub semnătură privată, a cărui veridicitate ar trebui să fie admisă pe baza declarațiilor de confirmare date de către martorii înscriși în cuprinsul său; însă, menționarea prezenței acestor martori, la momentul redactării testamentului, este generatoare de suspiciuni, deoarece, din forma de redactare a actului, rezultă că martorii nu au fost prezenți la acel moment.

Astfel, în alin. penultim de la pagina nr.3 a înscrisului dactilografiat în limba germană, ce se pretinde a conține testamentul lăsat de dispunătoarea I., textul dactilografiat este întrerupt, spațiul gol fiind marcat cu puncte pe a doua jumătate a rândului 2 și pe o parte din rândul 3, iar, peste puncte, apare scris de mână numele „B.B. Avocat” în rândul 2 și „Tel-Aviv” în rândul 3, fără ca pretinșii martori menționați în înscris să certifice aceste modificări.

De asemenea, nu este certificată de pretinșii martori menționați în înscris nici tăierea cu cerneală a numelui C.C., redactat cu mașina de scris pe primul rând al alineatului penultim de la pagina nr.3 și scrierea cu mâna deasupra a numelui W., iar scrierea cu mâna a numelui W. este evident diferită de scrierea cu mâna a numelui „B.B.. Avocat” și „Tel-Aviv” de pe rândurile următoare ale aceluiași alineat, împrejurare ce dovedește atât faptul că numele acestora a fost completat după redactarea actului cu mașina de scris și că ei nu au fost prezenți în momentul redactării, precum și faptul că scrierea numelui martorilor a avut loc la date diferite pentru fiecare dintre ei, contrazicându-se, astfel, și mențiunea din testament că ambii martori ar fi fost prezenți deodată și tot timpul la scrierea acestuia de către dispunătoarea I.

Prin urmare, aceste completări ale spațiilor libere cu numele martorilor, nefiind certificate în condițiile legii, nu pot fi luate în considerare; în acest caz, dispare și atestarea de către martori a faptului că înscrisul redactat în limba germană a fost scris și semnat de către autoarea menționată în el, actul neproducând, astfel, niciun fel de efecte, în condițiile în care nu există dovada că a fost semnat de către pretinsa autoare a lui, potrivit legii române aplicabile în caz de succesiuni, respectiv Codul civil de la 1865.

Curtea a mai constatat că este exclusă legalitatea legalizării de către notarul public a copiei de pe acesta, potrivit dispozițiilor art.311 alin.(3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul nr.2333/C/2013, care prevede că „nu se pot elibera copii legalizate de pe înscrisurile care conțin corecturi, ștersături, adăugări, cuvinte tăiate sau alte particularități, dacă nu sunt confirmate prin semnătura și sigiliul autorității care le-a întocmit”; în consecință, înscrisul redactat în limba germană cu mașina de scris nu poate fi invocat de către revizuent ca un înscris doveditor valabil.

Depunerea la biroul notarial din Geneva a înscrisului sub semnătură privată care ar conține testamentul dispunătoarei I., lipsit de veridicitate în ceea ce privește redactarea și semnarea lui de către persoana înscrisă în el, nu a transformat înscrisul dintr-un înscris sub semnătură privată într-un înscris autentic, așa cum încearcă revizuentul să prezinte copia legalizată emisă de notarul din Geneva, și nu-i aduce acestuia un plus de credibilitate.

Dacă notarul elvețian ar fi emis un alt act pe baza lui, în urma verificării personale a veridicității și credibilității lui, atunci înscrisul primit ar fi căpătat o credibilitate prin păstrarea lui de către notar, însă notarul nu a mai emis niciun alt act pe baza respectivului înscris, ci acesta i s-a predat pur și simplu doar pentru depozitare, veridicitatea lui urmând să fie verificată după criterii străine împrejurării că el se află acum în depozitul notarului.

Nu în ultimul rând, Curtea a mai constatat că ceea ce reprezintă copia legalizată de notarul din Geneva nu are, nici ea, valoarea unei dovezi cu înscrisuri, deoarece notarul nu putea deține decât copia legalizată a acelui înscris, originalul rămânând la Tribunalul din Geneva sau la cel din Tel Aviv; or, potrivit art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ., copiile copiilor înscrisurilor autentice nu au nicio valoare.

În ceea ce privește relevanța testamentului, Curtea a observat prevederea de la pct.3 lit. f din testament, unde există o stipulație care conține indicarea a doi moștenitori testamentari: „Doamna D.D. a decedat între timp, așadar copiii ei: d-na A. născută S., domiciliată în Arad și E.E. domiciliat în Budapesta...”.

Stipulația testamentară de mai sus o vizează și pe autoarea intimaților, A., deoarece conține elemente de identificare a ei după reguli specifice practicii funcționărești austro-ungare, respective maghiare, potrivit cu care s-a utilizat obiceiul de a identifica o femeie căsătorită numai după numele soțului, aspect valabil în Ungaria și la această dată.

Referirea, în testament, la decesul persoanei cu numele D.D. o vizează pe mama autoarei reclamanților, A., iar autoarea intimaților are numele de A. după soțul ei, așa cum rezultă din certificatul ei de căsătorie; din același certificat, rezultă că numele ei dinainte de căsătorie a fost S.

Persoana „născută S.”, indicată în testament, este autoarea intimaților, A., identificată, însă, cu numele de familie S., dinaintea căsătoriei ei, și cu diminutivul prenumelui ei.

Potrivit aceleiași practici administrative, autoarea intimaților a mai fost identificată în testament și după calitatea ei de soție a lui F.F., respectiv „d-na F.F., născută S.”, acest mod de identificare fiind realizat prin indicarea numelui de familie al soțului și a diminutivului soțului acesteia.

Concluzionând, Curtea a constatat că testamentul invocat de către revizuent nu poate fi primit ca înscris doveditor, în sensul prevăzut de art.322 pct.5 C.proc.civ., în forma înscrisului redactat cu mașina de scris, în limba germană, la 19.05.1955, prezentat ca fiind testamentul lăsat de I., deoarece nu s-a dovedit că acesta a fost scris și semnat de către testatoare în forma în care s-a depus la dosar, iar conținutul său și alte împrejurări, menționate mai sus exclud veridicitatea actului, mai presus de orice îndoială rezonabilă.

Totodată, Curtea a stabilit că, în procedura revizuirii, nu are căderea să verifice legalitatea predării moștenirii legale a autoarei intimaților, A., prin prisma prevederilor pretinsului testament, deoarece a fost respinsă, în mod irevocabil, acțiunea revizuentului, prin care acesta a atacat certificatul de moștenire legală eliberat autoarei A., după antecesoarea sa de drept, I., operând excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr.10095/2011 a Judecătoriei Arad, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr.27/2012 a Tribunalului Arad.

Pe de altă parte, instanța de revizuire ar depăși limitele obiectului cererii de chemare în judecată, fixate de revizuent, deoarece, inițial, acesta a invocat înscrisul ca o probă a susținerii că autoarea A. nu a fost urmașa dispunătoarei I. și că, din acest motiv, actele prin care A. i-a instituit pe intimați ca legatarii ei universali nu ar fi fost valabile, precum și că dispunătoarea I. a menționat, în testament, că și-a vândut imobilul din Arad, cumpărătorului H., care, la rândul lui, a lăsat bunul, prin testament, revizuentului, mențiune ce ar contrazice statuarea din decizia atacată cu revizuire, potrivit căreia actul prin care H. a cumpărat acel imobil a fost simulat.

Curtea a mai reținut că, prin  notele depuse la dosar în ședința de judecată de la 04.12.2014, revizuentul a precizat că nu a invocat acel testament pentru a contesta, în instanță, calitatea autoarei sale, A., de moștenitoare a dispunătoarei I., ci numai pentru a dovedi, pe temeiul lui, că vânzarea a operat între proprietara I. și cumpărătorul H. și că această vânzare a fost reală, conform mențiunii exprese a dispunătoarei, cuprinsă în testament, nu simulată, cum s-a reținut în decizia atacată; revizuentul a accentuat că, prin referirea la inexistenta calității autoarei A., de succesoare a dispunătoarei I., nu a urmărit altceva decât ca „instanța să aibă o imagine completă a tuturor elementelor cauzei”.

În consecință, în raport de considerentele expuse mai sus, Curtea a constatat că testamentul invocat de către revizuent ca act nou nu este apt să conducă, în condițiile art.322 pct.5 C.proc.civ., la revizuirea deciziei nr.91/2009 a Curții de Apel Timișoara, întrucât nu îndeplinește condițiile de a avea forță probantă prin el însuși și, totodată, de a fi un înscris determinant, care să poată răsturna soluția definitivă pronunțată în cauză.

Prin urmare, instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de D. împotriva deciziei civile sus-menționate și a dispus obligarea acestuia să plătească intimaților B. și C. suma de 7.466,02 lei cheltuieli de judecată în revizuire, reprezentând costuri transport avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul D., solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul încuviințării cererii de revizuire, schimbării deciziei atacate și respingerii acțiunii în declararea simulației, ca nefondată, pentru următoarele motive:

Decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine pricinii și s-a pronunțat cu greșita aplicare a textelor legale incidente în cauză – art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ.

Art.304 pct.7 C.proc.civ.

În ce privește motivele contradictorii și străine de natura pricinii, instanța de apel a reținut incidența, în cauză, a art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ., conform căruia copiile copiilor înscrisurilor autentice nu au nici o valoare. Or, cu două paragrafe anterior, aceeași instanța reținea, în mod corect, caracterul olograf al testamentului, după ce impută, în mod nereal, recurentului faptul că a încercat să-i confere acestuia caracter de act autentic, prin simpla păstrare în depozitul unui notar. În consecință, dacă instanța a reținut caracterul olograf al testamentului, caracter susținut, în mod constant, și de către recurent, încă de la data introducerii cererii de revizuire, motivarea deciziei pe un text de lege ce reglementează înscrisurile autentice reprezintă contrarietate de motive.

În al doilea rând, instanța motivează, pe pagini întregi, calitatea succesorală a intimaților B. și C. de pe urma defunctelor I. și A., cu redarea întregului arbore genealogic, precum și dezbaterea succesorală finalizată prin certificatele de moștenitor nr. x, x1 și x2/2003 autentificate de BNP P. Scopul acestei narațiuni este de a constata, în final, că recurentul nu are calitatea de a promova cererea de revizuire, deoarece o acțiune în constatarea nulității certificatelor de moștenitor menționate s-a respins, irevocabil, în dosarul nr. x/55/2011 al Judecătoriei Arad și că instanța nu are căderea de a verifica legalitatea moștenirii defunctei A. în baza testamentului. Or, în decizie, instanța reține că „prin notele de ședință din 04.12.2014, revizuentul a precizat că nu a invocat acel testament pentru a contesta, în instanță, calitatea de moștenitor a autoarei intimaților, defuncta A., ci numai pentru a dovedi, în temeiul actului, că vânzarea a operat intre defuncții I. și H. și a fost una reală”. În aceste condiții, motivele privind arborele genealogic al familiei și legalitatea moștenirii sunt cu totul străine de natura pricinii, care vizează constatarea caracterului real, nu simulat, al vânzării imobilului, în baza clauzei testamentare menționate. Pe de altă parte, motivul este și în totală contradicție cu cel în care instanța reține acest obiect extrem de clar al cererii de revizuire și, cu toate acestea, insistă, în continuare, pe temele amintite.

Ultima contradicție de motive o reprezintă cea potrivit căreia testamentul ar fi primit credibilitate prin simpla păstrare de către notar, doar dacă notarul ar fi emis, ulterior, un alt act în baza testamentului. Or, în condițiile în care un astfel de alt act nu a fost emis de către notar, simpla deținere nu conferă plusul de credibilitate necesar pentru ca înscrisul să poate constitui temei al cererii de revizuire, în baza art.322 pct.5 C.proc.civ.. Această motivare vine în totală contradicție cu cea în care se reține că „se poate, astfel, concluziona că originalul testamentului a rămas la Tribunalul Tel Aviv Jaffa, iar, la notarul din Geneva, nu putea exista un alt original”. Or, instanța nu se poate decide, la un paragraf conchide că originalul se află în Tel Aviv, pentru ca, ulterior, să constate că originalul poate exista și la notarul din Geneva, dar fără credibilitate. Această motivare este în contradicție și cu cea din paragraful anterior, în care tot instanța reține că revizuentul a depus copia „Ordinului de administrare cu privire la succesiunea doamnei I.”, ordin emis tocmai în baza acestui testament. Deci, chiar dacă nu există un act ulterior emis de notarul public, există un act ulterior emis de un tribunal în baza acestui testament, astfel încât, potrivit acestei rațiuni a instanței, credibilitatea sa nu mai poate fi pusă în discuție, fiind în afara oricărui dubiu.

Mai mult, în această manieră de motivare a deciziei, instanța și-a depășit, cu mult, atribuțiile, ajungând, implicit, să acuze de fals un notar din Geneva. Astfel, în opinia instanței, notarul minte atunci când atestă, în încheierea de legalizare, că aceasta copie este conformă cu originalul din depozitul biroului notarial. Mai mult, instanța îi sugerează notarului că încheierea trebuia să fie „de conformitate a copiei cu înscrisul aflat în depozitul notarului”. Pentru a afirma, cu atâta siguranță, că notarul nu deține originalul și face mențiuni care nu corespund realității, instanța trebuia să fi efectuat o verificare a acestor împrejurări, la care, în virtutea rolului activ, era chiar obligată, dacă avea asemenea dubii.

Instanța a aplicat, în mod greșit, o serie de texte de lege incidente în cauză.

În primul rând, s-a aplicat greșit art.322 pct.5 C.proc.civ., Curtea de Apel reținând că un înscris sub semnătura privată nu poate fi reținut în cauză, deoarece este necesară confirmarea martorilor semnatari pentru deplina veridicitate. Or, instanța adaugă, practic, la lege, deoarece textul legal nu face nicio distincție între înscrisurile sub semnătura privată și cele autentice.

Un alt text legal aplicat eronat este art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ., care nu este incident, pentru argumentele deja arătate în cererea de recurs.

Texte legale aplicate greșit sunt și art.183 și art.184 C.proc.civ., potrivit cărora, atunci când se defăimă înscrisul ca fals, instanța este obligată fie să suspende judecata, înaintând dosarul procurorului, fie să cerceteze falsul atunci când fapta penală s-a prescris. Or, deși intimații au declarat, expres, că actul este fals, Curtea de Apel nu s-a conformat acestor texte legale, ci s-a limitat să își „însușească concluziile intimaților și să constate că niciuna dintre traducerile pretinsului testament, din limba germană în limba română, nu poate fi utilizată ca probă în instanță, din cauza incertitudinii cu privire la conținutul lor real, datorată diferențelor de traducere dintre ele”. Narează, în continuare, instanța, semnalând diferențe inclusiv cu privire la așezarea în pagină, la declarațiile martorilor semnatari ai testamentului, pe care, ca în cazul notarului, îi acuză că au declarat aspecte nereale atunci când au menționat că defuncta I. a semnat testamentul în fața lor, precizând că toate clauzele reprezintă ultima ei dorință. Instanța cunoaște, din nou, că, în anul 1955, acest testament nu putea fi scris la mașină, ci de mâna testatoarei, iar martorii nu declară adevărul și, cu toate aceste suspiciuni de fals, nu face aplicarea textelor legale amintite sau, cel puțin, a art.175 C.proc.civ., care-i permitea să-și lămurească toate bănuielile, solicitând notarului elvețian depunerea originalului la dosar, pe cheltuiala revizuentului.

Sub acest aspect, recurentul învederează că toate inadvertențele la care face referire instanța, însușindu-și, fără rezerve și, mai ales, fără verificările legale, punctul de vedere al intimaților, reprezintă simple nuanțe ale traducătorilor.

Ultimul text legal încălcat de instanța de apel îl reprezintă art.166 C.proc.civ., privind puterea de lucru judecat. Curtea a reținut, ca al doilea motiv de respingere a cererii, incidența soluției din dosarul nr. x/55/2011 al Judecătoriei Arad. Între cele două dosare nu există, însă, nicio legătură, deoarece prezentul dosar are ca obiect, strict, clauza testamentară privind vânzarea imobilului în litigiu, iar celalalt dosar are ca obiect anularea certificatelor de moștenitor, aspect care nu s-a pus în discuție în prezenta cauză, decât de instanță, din oficiu.

În final, instanța de apel a administrat și probele în mod eronat. Astfel, la termenul de judecată din 22.01.2015, a emis o adresă către BNP P. din Arad, în vederea depunerii la dosar, în fotocopie, a dosarelor succesorale. Ignorând dispoziția instanței, notarul a depus doar certificatele de moștenitor emise în aceste dosare succesorale, certificate care sunt, oricum, depuse la dosar de 11 ani, de când datează dosarul de fond. Fără nicio explicație, instanța a revenit asupra adresei, s-a considerat lămurită și a procedat la soluționarea cauzei.

De asemenea, instanța a procedat la restituirea către revizuent a unei serii de înscrisuri, fără să existe vreun temei de drept pentru ca înscrisurile depuse, primite și numerotate la dosarul cauzei să fie restituite pentru simplul motiv că îi deranjează pe intimați. Aceste înscrisuri reprezentau articole de presă, în care era redat stadiul cercetărilor în dosarul penal nr. x/2014 al DNA Timișoara, în care intimații B. și C. sunt anchetați pentru modul fraudulos în care au dobândit o serie de imobile, inclusiv pe cel în litigiu.

În probațiune, recurentul a solicitat emiterea unei adrese către notarul R. din Geneva, în vederea depunerii originalului testamentului, pe cheltuiala părții, sau analizarea înscrisului pe calea comisiei rogatorii.

Înalta Curte a încuviințat recurentului, în temeiul art.305 C.proc.civ., și a administrat proba cu înscrisuri, respectiv cele care vizau sau aveau legătură cu înscrisul considerat „nou” în cererea de revizuire, respingând aceeași probă în ceea ce privește actele aferente dosarului nr. x/P/2014 al D.N.A-S.T. Timișoara, raportat la nefinalizarea procesului penal care formează obiectul dosarului indicat și la inexistența vreunei cereri privind acest proces. De asemenea, a respins solicitarea revizuentului de a se verifica, prin intermediul unei comisii rogatorii, în statele Israel și Elveția, dacă în dosarul nr. x/1956, respectiv în arhiva notarului R., se află originalul testamentului întocmit de I. în Israel la 19.05.1955, precum și cererea