ÎCCJ, decizie (scj.ro #178506)

Contract de împrumut. Acțiune în restituirea sumei împrumutate. Dovada raportului contractual. Declarație sub semnătură legalizată. Valoare probatorie

Cuprins pe materii: Drept civil. Contracte

Index alfabetic: împrumut

semnătură legalizată

început de dovadă scrisă

C.civ., art. 1171, art. 1174 alin. (4), art. 2157 alin. (1), art. 2158, art. 2165

C.proc.civ., art. 275, art. 309 alin. (2), art. 310

Legea nr. 36/1995, art. 148

Procedura legalizării de semnătură presupune că, la cererea părții, notarul public poate legaliza semnătura unei persoane (adică garantează faptul că semnătura aparține într-adevăr persoanei menționate ca semnatară a actului respectiv) numai pe înscrisurile pentru care legea nu cere forma autentică ca o condiție de valabilitate a actului (premisă incidentă și cu referire la împrumutul de consumație). În acest scop, părțile vor prezenta exemplarele înscrisului nesemnate, notarul public va identifica părțile, se va convinge că acestea cunosc conținutul înscrisului, după care le va cere să semneze în fața sa toate exemplarele înscrisului.

Prin urmare, un înscris sub semnătură legalizată de notarul public nu reprezintă sau nu este echivalentul unui înscris sub semnătură privată. De asemenea, nici norma prevăzută de Codul de procedură civilă cu privire la îndeplinirea formalității ”bun și aprobat” nu este aplicabilă pentru un înscris sub semnătură legalizată, art. 275 din Cod fiind incident doar în privința “înscrisurilor sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile.”

Astfel, în mod nelegal, instanța de apel a înlăturat din materialul probator declarația dată sub semnătură legalizată de către pârâtă - din conținutul căreia rezulta atât remiterea sumei de bani către aceasta, cât și obligația de restituire asumată -, fără a analiza conținutul acesteia, considerând că nu îndeplinește exigențele legale decurgând din art. 275 din Codul de procedură civilă pentru a fi reținută, prin ea însăși, ca doveditoare a contractului de împrumut.

Declarația sub semnătură legalizată trebuia să fie analizată și evaluată potrivit naturii sale juridice, corespunzătoare unei corecte calificări a acesteia din punctul de vedere al condițiilor de formă și, odată depășit impedimentul de ordin formal, conținutul acesteia impunea instanței de judecată luarea în considerare a prevederilor art. 288 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora ”Înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă.”

Or, sub aspect probator, actul recognitiv sau de reînnoire a unei datorii are valoarea probatorie autonomă în raport cu actul primordial și face dovada celui dintâi, indiferent dacă este sau nu însoțit de acesta, iar această putere doveditoare a actului recognitiv, potrivit textului citat, se opune debitorului însuși, moștenitorilor sau succesorilor în drepturi ai acestuia.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 576 din 23 martie 2021

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, la data de 28.12.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 50.000 euro, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând echivalentul sumei de 233.100 lei, sumă stabilită la cursul BNR din data de 20.12.2018 (1 euro - 4,6662 lei), reprezentând suma împrumutată și recunoscută de către pârâtă prin înscrisul numit declarație, din data de 13.08.2014, dată la Biroul Notarial Individual X. - încheiere de legalizare de semnătură nr. 38/13.08.2014, precum și obligarea la plata dobânzii legale aferente sumei de 50.000 euro, începând cu data introducerii cererii și până la restituirea integrală a sumei împrumutate.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 2316 din 22.10.2019, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea formulată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro, echivalent în lei la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei de 50.000 euro, începând cu data de 28.12.2018 și până la data plății efective.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 1147A din 5.10.2020 Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelanta pârâtă împotriva sentinței civile nr. 2316/2019, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant A., a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 3.883,5 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat și taxă judiciară de timbru în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva  deciziei nr. 1147A/2020 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A.

II.1. Motivele de recurs

Recurentul-reclamant, în susținerea căii de atac, s-a prevalat de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din Codul de procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susține, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, că instanța de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În acest sens, se arată că, instanța de apel a nesocotit principiul contradictorialității procesului civil și nu a dat dovadă de rol activ în soluționarea apelului promovat de către pârâta B., soluționând apelul în temeiul unui motiv de apel invocat direct în sala de judecată, în timpul concluziilor orale, respectiv prin raportare la caracterul de început de dovadă scrisă al declarației din data de 13.08.2014.

Recurentul învederează că deși inițial instanța le-a acordat cuvântul asupra chestiunii noi invocate de către apelanta-pârâtă, în motivare, curtea de apel a argumentat soluția dispusă prin raportare la prevederile art. 275 și art. 276 din Codul de procedură civilă.

În timpul concluziilor orale asupra apelului, reprezentanta convențională a apelantei a invocat pentru

prima dată, direct în fața instanței de apel, fără a se fi referit la acest aspect în cuprinsul motivelor de apel, caracterul de început de dovadă scrisă al declarației din data de 13.08.2014.

În urma invocării acestui nou motiv de apel (asupra căruia se va reveni la capitolul dedicat nerespectării devoluțiunii în apel), curtea de apel a pus în discuția părților existența sau nu a caracterului de început de dovadă scrisă al declarației în litigiu.

Nicio clipă însă instanța de apel nu a pus în discuția părților incidența prevederilor art. 275 și art. 276 din Codul de procedură civilă, ci doar a dispozițiilor art. 310 din același cod.

Potrivit art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă, părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre

ele să își poată organiza apărarea.

Prin urmare, chiar și în ipoteza în care s-ar considera că motivul invocat de apelantă, direct în timpul concluziilor orale, ar avea în vedere doar aprecierea probelor, și nu ar reprezenta un adevărat motiv de apel, care ar fi trebuit invocat prin cererea de apel, în aprecierea recurentului, instanța era obligată să acorde un nou termen de judecată, chiar și din oficiu, pentru respectarea principiului contradictorialității, în sensul celor citate din cuprinsul art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Necomunicarea în timp util a tuturor motivelor ce stau la baza apelului promovat de către apelanta Belușică, coroborată cu rămânerea în pronunțare a asupra apelului și cu soluționarea apelului strict prin raportare la caracterul de început de dovadă al declarației în litigiu, reprezintă împrejurări ce au condus  la o soluție nelegală, dată cu încălcarea contradictorialității procesului civil, respectiv la o decizie ce trebuie casată.

Pe de altă parte, recurentul arată că, potrivit art. 14 alin. (6) din Codul de procedură civilă, instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii a părților.

Recurentul consideră că instanța de apel a nesocotit și dispozițiile legale anterior citate, având în vedere că decizia pronunțată a fost argumentată prin raportare la texte legale ce nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, respectiv prin raportare la prevederile art. 275 și art. 276 din Codul de procedură civilă.

Omisiunea de a pune în discuție incidența prevederilor art. 275 și art. 276 din Codul de procedură civilă, coroborată cu argumentarea soluției dispuse prin decizia recurată, au adus atingere dreptului la apărare al recurentului-reclamant, ceea ce este de natură a-i fi cauzat o vătămare  ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea administrării de probe.

Suplimentar față de cele invocate, recurentul impută instanței de apel și încălcarea prevederile art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.”

Or, modul în care instanța de apel a înțeles să soluționeze calea de atac promovată de apelanta B., încalcă norme de procedură a căror nesocotire atrage nulitatea, în speță, fiind incident, și din această perspectivă,  motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Chiar dacă, în conformitate cu prevederile art. 254 alin. (6) din Codul de procedură civilă părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii, recurentul consideră că, față de momentul la care a fost invocat motivul de apel ce a stat la baza admiterii căii de atac promovate de pârâtă, respectiv dezbaterile orale, judecătorii curții de apel ar fi trebuit să stăruie pentru a preveni orice greșeală în cauză și să manifeste rol activ în vederea aflării adevărului în cauză.

Recurentul arată că nu a fost întrebat dacă dorește să administrez alte probe, ci singura întrebare venită din partea instanței de apel, cu privire la motivul de apel invocat în cadrul concluziilor orale (motiv reprezentat de caracterul de început de dovadă scrisă al declarației în litigiu), a fost aceea cu privire la existența sau inexistența vreunui alt înscris, fără ca instanța să aibă cu adevărat rol activ și să pună în discuție necesitatea unui interogatoriu din oficiu ori a administrării probei testimoniale.

Pe temeiul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurentul susține că decizia este dată cu încălcarea normelor de drept material.

Prin decizia recurată, instanța de apel, în mod nelegal a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada existenței contractului de împrumut încheiat între părți.

Pentru a reține în acest sens, curtea de apel a calificat declarația dată de către pârâtă în fața notarului public la data de 13.08.2014, ca fiind doar un început de dovadă scrisă, concluzionând de aici că prin aceasta nu s-a făcut dovada existenței contractului de împrumut de consumație.

Recurentul consideră că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit  dispozițiile art. 2158 și

următoarele din Codul civil.

Astfel, potrivit art. 2158 împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate.

(2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispozițiile legale privind instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare.

Prin împrumutul de consumație se înțelege acel contract prin mijlocirea căruia o persoană numită împrumutător transmite proprietatea unei sume de bani sau altor bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, către o altă persoană numită împrumutat, cu obligația acesteia din urmă de a restitui aceeași sumă de bani sau aceeași cantitate de bunuri, de aceeași natură și aceeași calitate, la împlinirea termenului contractual sau, în lipsă de termen, după o anumită perioadă de timp.

Or, arată recurentul, în speță, prin declarația dată sub semnătură legalizată de către intimată, la data de 13.08.2014, aceasta s-a obligat ca până la data de 31.12.2015 să-i restituie suma de 50.000 euro.

De asemenea, intimata a mărturisit în cuprinsul declarației în litigiu că a primit de la reclamant suma de 50.000 euro, chestiune ce dovedește remiterea de către recurentul-reclamant a sumei împrumutate intimatei.

În aceste condiții, declarația intimatei din care rezultă că a primit de la recurent suma de bani menționată în cuprinsul acesteia trebuia avută în vedere de către instanța de apel, cu atât mai mult cu cât la data declarației nu era în vigoare Legea nr. 70/2015, lege ce obligă în prezent ca aproape orice sumă de bani să facă obiectul unui transfer bancar.

Practic, pentru a se putea vorbi despre un contract de împrumut de consumație, trebuie dovedită remiterea sumei împrumutate, chestiune care în speță, se desprinde din chiar cuprinsul declarației.

Lipsa mențiunii „bun și aprobat” din cuprinsul unei declarații ce a trecut prin filtrul notarului public, nu poate echivala cu inexistența unui contract de împrumut de consumație, legalizarea semnăturii părții declarante de către notarul public acordând înscrisului un caracter mult mai puternic decât al unui act sub semnătură privată obișnuit ori a unuia ce poartă mențiunea „bun și aprobat”.

În opinia recurentului, declarația intimatei din data de 13.08.2014 se coroborează cu mărturisirile acesteia, având în vedere că aceasta a afirmat în repetate rânduri, în cererea de apel, că a primit bani de la reclamant, dar instanța de apel nu a luat în seamă aceste mărturisiri, crezând-o pe cuvânt pe apelanta că aceasta ar fi fost acordate în alt interval de timp.

Se mai arată de către recurent că în cuprinsul paragrafului 2 al paginii 4 din cadrul cererii de apel, intimata-pârâtă a susținut că ”...suma nominală primită nu poate fi restituită prin obligarea pârâtei la plata a 50.000 euro plus dobânzi legale, aceasta nefiind primită în realitate, părțile neconvenind prin declarație nimic altceva decât o datorie pretinsă de către intimat, nu și condiții de acordare, plăți eventual eșalonate, garanții etc... ”

Recurentul susține că este cât se poate de evident că pentru încheierea valabilă a unui împrumut de consumație, legiuitorul nu prevede

ad validitatem

ca împrumutul să fie însoțit si de garanții, condiții de acordare, eșalonări etc., întrucât art. 2158 alin. (l) din Codul civil definește împrumutul ca fiind contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate, situație față de care cele menționate în declarația notarială din data de 13.08.2014 fac pe deplin dovada existenței, între recurent și intimată, a unui împrumut de consumație pentru suma de 50.000 euro, împrumut ce trebuia restituit de către aceasta cel mai târziu la data de 31.12.2015.

II.2.

Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că apelul nu a fost soluționat în baza unui motiv de apel invocat direct în concluziile orale, contrar celor susținute de recurent, că instanța de apel a respectat principiul contradictorialității și cel al rolului activ, că a invocat în fața instanței de apel, prin motivele de apel, nulitatea absolută a declarației pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, arătând, pe larg, că prin decizia recurată s-a dat o corectă și legală dezlegare raporturilor juridice deduse judecății.

II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, recurentul-reclamant susține, în primul rând, că instanța de apel a analizat și admis apelul pârâtei în baza unui motiv de  apel invocat direct în concluziile orale (anume, susținerea referitoare la valoarea de început de dovadă scrisă a declarației din 13.08.2014, date de intimată în fața notarului public, sub semnătură legalizată), fără ca acesta să  fi fost pus în discuția părților, cu încălcarea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare și al rolului activ al instanței.

În plus, se arată de către recurent că deși s-a dat cuvântul părților cu privire la acest motiv nou de apel, nu s-a pus în dezbaterea lor și incidența prevederilor art. 275 și art. 276 din Codul de procedură civilă, ci doar a dispozițiilor art. 310 din același cod.

Analizând aceste critici prin care recurentul tinde la demonstrarea încălcării unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deciziei recurate, întrucât eventualul caracter fondat al acestora ar fi de natură a crea recurentului o vătămare procesuală care nu ar putea fi altfel remediată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Se reține că pârâta, prin motivele de apel, a dezvoltat ample argumente de fapt și de drept prin care contesta valoarea probatorie a declarației nr. 38/13.08.2014 date sub semnătură legalizată în fața notarului public și pe care prima instanță, pe baza unor considerente sumare, a apreciat-o ca fiind suficientă pentru dovedirea raporturilor contractuale dintre părți corespunzătoare unui  împrumut de consumație, motiv pentru care a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată, dispunând obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 50.000 euro (în echivalent lei, la data plății), precum și a dobânzii legale aferentei acestei sume, cu începere de la data de 28.12.2018 (data introducerii acțiunii) și până la plata efectivă.

Totodată, din cuprinsul motivelor de apel, se constată că rezultă cu evidență împrejurarea că apelanta-pârâtă a invocat faptul că respectiva declarație notarială nu echivalează cu o convenție, nu ține loc de contract de împrumut de consumație, astfel că reclamantul nu putea obține exclusiv în baza ei obligarea pârâtei la restituirea sumei de 50.000 fără a se corobora această declarație cu alte înscrisuri doveditoare referitoare la existența contractului de împrumut și a sumei efectiv remise sau împrumutate.

Mai mult decât atât, prin aceleași motive de apel, apelanta pârâtă a solicitat instanței de apel să pună în vedere intimatului-reclamant să depună la dosar toate înscrisurile doveditoare referitoare la împrumutul pe care pretinde că i l-a acordat, precum și orice alte dovezi din care să reiasă că acesta deținea el însuși suma pe care susține că a împrumutat-o pârâtei.

Față de aceste constatări, Înalta Curte reține că discutarea caracterului de început de dovadă scrisă a declarației pârâtei sub semnătură legalizată din data de 13.08.2014 nu a constituit un motiv de apel nou sau o susținere nouă făcută în cadrul concluziilor orale ale apelantei, la momentul dezbaterii apelului pe fond, la termenul din 21.09.2020, ci a constituit dezbaterea orală a celor invocate în scris în cuprinsul memoriului de apel, cu deplina respectare a limitelor devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, potrivit

regulii tantum devolutum quantum apellatum

reglementate de art. 477 din Codul de procedură civilă, contrar celor reținute de instanța de apel (potrivit succesiunii mențiunilor din practicaua încheierii de dezbateri).

Pe de altă parte, chiar în cadrul dezbaterii motivelor de apel instanța a pus în vedere și intimatului-reclamant a se referi distinct la susținerile apelantei în sensul că declarația din 13.08.2014 are valoare cel mult de început de dovadă scrisă, susțineri care, astfel cum s-a arătat, au fost invocate prin cererea de apel.

Atare derulare a dezbaterilor în fața instanței de apel este invocată și de către recurent prin motivele de recurs, însă, acesta a susținut în mod contradictoriu, pe de o parte, că această susținere a pârâtei a lipsit din motivele de apel, iar pe de altă parte, că și dacă această apărarea a pârâtei nu ar fi calificată drept un motiv nou de apel, curtea de apel, potrivit prevederilor art. 13, 14 și 22 din Codul de procedură civilă, pentru respectarea dreptului său la apărare, a principiului contradictorialității și al rolului activ, ar fi trebuit din oficiu să dispună amânarea judecării cauzei.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate aceste critici ale recurentului, întrucât curtea de apel a soluționat cauza cu respectarea limitelor determinate de ceea ce s-a apelat (având în vedere susținerile pârâtei făcute prin cererea de apel), astfel încât, nefiind luat în analiză un motiv nou de apel (cu atât mai puțin de ordine publică), nu era antrenată obligația instanței de apel a dispune amânarea judecării cauzei pentru a da posibilitatea intimatului reclamant să ia cunoștință despre acesta și să își organizeze apărarea în raport de acest pretins nou motiv de apel.

Or, contradictorialitatea și dreptul la apărare, referitoare la chestiunea analizată, au fost asigurate prin comunicarea motivelor de apel și posibilitatea formulării întâmpinării de către intimat la cererea de apel, precum și în cadrul dezbaterii pe fond a apelului.

În același context, recurentul-reclamant susține că instanța de apel nu a pus în discuția părților incidența prevederilor art. 275 (formalitatea ”bun și aprobat”) și art. 276 (sancțiunea nerespectării formalităților speciale) din Codul de procedură civilă, ci doar a celor de la art. 310 din același cod (începutul de dovadă scrisă).

Și această susținere este nefondată, întrucât evaluarea înscrisului declarație sub semnătură legalizată din 13.08.2014 (și) pe temeiul rigorilor prevăzute de art. 275 și 276 din Codul de procedură civilă a avut loc în cadrul raționamentului logico-juridic al instanței de apel prezentat în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă.

De altfel, evaluarea înscrisului menționat prin prisma art. 275 și 276 din Codul de procedură civilă, referitoare la formalitatea ”bun și aprobat”, urmată de analizarea eventualei incidențe a sancțiunii procedurale ce intervine în cazul nerespectării acestei formalități speciale prevăzute de lege în privința contractelor unilaterale, astfel cum este și contractul de împrumut de consumație, constituiau premisele necesare pentru verificarea incidenței art. 310 din Codul de procedură civilă, dar și o etapă intermediară a raționamentului redat de instanță în motivarea deciziei.

Astfel, dacă instanța de apel a reținut că declarația din 13.08.2014 nu poate fi calificată drept contract de împrumut, în mod necesar, în aplicarea principiului conversiunii actelor juridice civile și potrivit dispozițiilor legale incidente, s-a luat în considerare aplicarea prevederilor art. 310 din Codul de procedură civilă, anume, calificarea acesteia drept un început de dovadă scrisă.

Drept urmare, contrar susținerilor recurentului, curtea de apel nu avea obligația de a pune în dezbaterea părților aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluția pronunțată și a realizat analiza juridică în cauză, acestea fiind de esența considerentelor deciziei judecătorului cauzei și a rolul instanței de judecată în înfăptuirea justiției, anume, soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabilește art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În acest context, Înalta Curte apreciază că instanța de apel nu a încălcat nici prevederile art. 14 alin. (6) din Codul de procedură civilă, cum nefondat susține recurentul.

Urmează a fi constatat ca fondat cel de-al doilea motiv de recurs susținut de recurent pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, având însă în vedere următoarele circumstanțieri.

Astfel, Înalta Curte reține că în cadrul acestui motiv de recurs unele dintre criticile formulate se impun a fi analizate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, având în vedere că sub imperiul noului Cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, sediul materiei pentru dovedirea actelor juridice civile (probele) îl reprezintă legea procesuală, spre deosebire de ansamblul reglementărilor anterioare, în care, regulile pentru probarea actelor juridice civile erau integrate în Codul civil.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant a invocat faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează împrumutul de consumație – art. 2158 și urm. din Codul civil -, critici încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Conform art. 2158 din Codul civil: ”(1) Împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate.

(2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispozițiile legale privind instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare.”

Pornind de la această definiție legală a contractului de împrumut de consumație rezultă că acesta este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) din Codul civil, întrucât pentru însăși validitatea sa este necesară remiterea bunului împrumutat.

Totodată, contractul de împrumut de consumație este un contract unilateral, conform art. 1171 din Codul civil, chiar dacă este cu titlu oneros (de exemplu, împrumutul cu dobândă), întrucât, din momentul încheierii lui, dă naștere la obligații doar pentru împrumutat căruia îi revine atât obligația de restituire, cât și cea de plată a dobânzii (în cazul contractului cu titlu oneros), în timp ce împrumutătorul nu are obligații izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat nu ține de efectele contractului, ci de însăși nașterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheierii contractului.

Înalta Curte constată că și instanța de apel a identificat corect caracterele juridice ale contractului de împrumut de consumație, reținând, pe de altă parte că, potrivit art. 2165 rap. la art. 2157 alin. (1) din Codul civil, că împrumutul de consumație încheiat în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu în condițiile legii, în cazul încetării prin decesul împrumutatului sau prin expirarea termenului.

Pe de altă pare, din interpretarea

a contrario

a dispozițiilor art. 309 alin. (2) din Codul de procedură civilă, curtea de apel a reținut că împrumutul de consumație se poate dovedi doar prin înscrisuri, astfel că, a procedat la evaluarea declarației date de intimata-pârâtă la 13.08.2014 sub semnătură legalizată, declarație exhibată de către reclamant pentru dovedirea raporturilor contractuale dintre părți.

Efectuând această analiză, prin invocarea dispozițiilor legale pe care le-a considerat incidente, curtea de apel a concluzionat că declarația menționată nu reprezintă un înscris autentic, după cum nu reprezintă nici înscris sub semnătură privată, din cauza absenței mențiunii ”bun și aprobat”, astfel cum impune art. 275 din Codul de procedură civilă, însă, aceasta poate fi considerată un început de dovadă scrisă, în sensul art. 310 din Codul de procedură civilă, concluzie enunțată după evocarea și a dispozițiilor art. 148 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici, norme ce reglementează legalizarea semnăturii și a sigiliilor.

Astfel, s-a conchis că declarația sub semnătură legalizată reprezintă un început de dovadă scrisă care poate face dovada raportului juridic de împrumut de consumație numai dacă este completată cu alte mijloace de probă, inclusiv martori, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 2 din Codul de procedură civilă.

În absența unor probe suplimentare în sensul celor menționate, curtea de apel a reținut că nu s-a făcut dovada contractului de împrumut de consumație, apreciind că declarația din 13.08.2014 nu este suficientă prin ea însăși pentru dovedirea acordului de voință al părților.

Instanța de apel a concluzionat că, în absența dovedirii contractului, nu mai este necesară analiza dovedirii predării banilor, ca fapt material, fiind un aspect de validitate a actului juridic, însă subsidiar încheierii lui.

Recurentul reclamant contestă această concluzie instanței de apel în sensul calificării declarației din 13.08.2014 ca fiind doar un început de dovadă scrisă, întrucât, din conținutul ei rezultă atât încheierea contractului de împrumut (predarea/remiterea sumei de 50.000 euro către intimata-pârâtă), cât și obligația pe care și-a asumat-o la restituirea sumei până la data de 31.12.2015.

În plus, recurentul susține că și pe parcursul soluționării cauzei intimata-pârâtă a mărturisit în repetate rânduri, inclusiv în cererea de apel, că a primit bani de la reclamant, dar curtea de apel nu a luat în seamă aceste mărturisiri și nu le-a coroborat cu declarația din 13.08.2014.

Înalta Curte reține a fi fondate aceste critici ale recurentului, în sensul că, instanța de apel în mod nelegal a stabilit că remiterea sumei împrumutate nu este de esența contractului de împrumut, cu ignorarea caracterului real al împrumutului de consumație, având în vedere că fără predarea bunurilor împrumutate, acesta nu poate fi considerat născut, predarea lucrului fiind intrinsecă încheierii contractului, astfel cum deja s-a arătat.

Ca atare, tradițiunea lucrului împrumutat este o condiție

ad validitatem

a împrumutului de consumație, în sens de

negotium juris

(act juridic).

Din perspectiva cerințelor de formă (sau

ad probationem

), Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că acesta poate fi încheiat fie prin înscris autentic, fie prin înscris sub semnătură privată.

Deși niciuna dintre părțile cauzei nu a susținut că acest înscris are valoarea unui înscris autentic, instanța de apel a procedat la evaluarea declarației și din această perspectivă, infirmând caracterul de înscris autentic al declarației, pentru ca în cele din urmă să concluzioneze că declarația dată de intimata-pârâtă sub semnătură legalizată la 13.08.2014, nu îndeplinește exigențele legale (decurgând din art. 275 din Codul de procedură civilă) pentru a fi reținută, prin ea însăși, ca doveditoare a contractului de împrumut de consumație.

Înalta Curte constată însă că deși a identificat și citat în mod corect procedura notarială a legalizării de semnătură (art. 148 din Legea nr. 36/1995), curtea de apel s-a oprit la calificarea acestei declarației în analiză ca fiind un înscris sub semnătură privată.

Este de reținut că procedura legalizării de semnătură presupune că, la cererea părții, notarul public poate legaliza semnătura unei persoane (adică garantează faptul că semnătura aparține într-adevăr persoanei menționate ca semnatară a actului respectiv) numai pe înscrisurile pentru care legea nu cere forma autentică ca o condiție de valabilitate a actului (premisă incidentă și cu referire la împrumutul de consumație).

În acest scop, părțile vor prezenta exemplarele înscrisului nesemnate, notarul public

va identifica părțile, se va convinge că acestea cunosc conținutul înscrisului,

după care le va cere

să semneze în fața sa

toate exemplarele înscrisului.

Prin urmare, date fiind aceaste diferențe de regim juridic, rezultă că un înscris sub semnătură legalizată de notarul public nu reprezintă sau nu este echivalentul unui înscris sub semnătură privată.

Mai departe, nici norma prevăzută de Codul de procedură civilă cu privire la îndeplinirea formalității ”bun și aprobat” nu este aplicabilă pentru un înscris sub semnătură legalizată, art. 275 din Cod fiind incident doar în privința “înscrisurilor sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile.”

Așa fiind, se constată că instanța de apel în mod nelegal și cu greșita aplicare a prevederilor art. 275 din Codul de procedură civilă, pe baza acestui fine de neprimire de ordin formal, a înlăturat din materialul probator al cauzei declarația data sub semnătură legalizată de către intimate-pârâtă, fără a analiza conținutul acesteia, considerând că aceasta nu are aptitudinea prin ea însăși de a dovedi raporturile contractuale dintre părți, în absența unor alte probe cu care să se completeze acest început de dovadă scrisă.

Ca atare, declarația sub semnătură legalizată trebuia să fie analizată și evaluată potrivit naturii sale juridice, corespunzătoare unei corecte calificări a acesteia din punctul de vedere al condițiilor de formă și, odată depășit impedimentul de ordin formal, conținutul acesteia impunea instanței de apel luarea în considerare a prevederilor art. 288 din Codul de procedură civilă, ipoteză invocată de instanța de apel însăși la termenul de dezbatere a apelului, dar neanalizată și în considerentele deciziei recurate.

Norma evocată stabilește astfel:

”

Înscrisul de recunoaștere

sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului

, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă.”

Or, sub aspect probator, actul recognitiv sau de reînnoire a unei datorii are valoarea probatorie autonomă în raport cu actul primordial și face dovada celui dintâi, indiferent dacă este sau nu însoțit de acesta, iar această putere doveditoare a actului recognitiv, potrivit textului citat, se opune debitorului însuși, moștenitorilor sau succesorilor în drepturi ai acestuia (nu și terților față de care acesta rămâne un fapt juridic).

În sfârșit, Înalta Curte constată că desi intimata-pârâtă a susținut prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs că a invocat în fața instanței de apel nulitatea absolută a declarației în cauză, o atare apărare nu se cere a fi analizată distinct în prezenta decizie, având în vedere că instanța de apel a reținut că apelanata pârâtă, prin respectivele critici, a depășit limitele premise de art. 478 din Codul de procedură civilă, limite determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță -

tantum devolutum quantul judicatum

-

,

în condițiile în care pârâta nu a formulat o astfel de cerere la prima instanță.

Or, această dezlegare a instanței de apel este intrată sub autoritate de lucru judecat, având în vedere lipsa învestirii Înaltei Curți cu o cale de atac promovată de către pârâtă (recurs împotriva considerentelor, fie principal, fie incident).

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) și coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din Codul de procedură civilă, a admis recursul declarat de reclamant și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, curtea de apel va analiza raporturile juridice dintre părți privind împrumutul de consumație atât din punctul de vedere al condițiilor

ad validitatem

cât și al celor

ad probationem

, în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, dar ținând seama de dezlegările date prin prezenta decizie.