ÎCCJ, decizie (scj.ro #153775)

Cerere de emitere a ordonanței

asigurătorii europene. Instanța competentă să soluționeze calea de atac declarată de debitor în temeiul art. 33 din Regulamentul (UE) nr. 655/2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești

Index alfabetic : conflict negativ

contract de împrumut

creanță

sechestru asigurător

competență teritorială

Regulamentul (UE) nr. 655/2014, art. 6, art. 7, art. 33, art. 37, art. 46,  art. 50

C.proc.civ., art. 131, art. 952 – 959

C.civ., art. 5

Câtă vreme România, în calitate de stat membru, nu a furnizat Comisiei Europene, potrivit obligației stabilite în art. 50 din Regulamentul nr. 665/2014, informații relativ la instanța competentă să soluționeze calea de atac declarată de debitor în temeiul art. 33 din Regulament, devin incidente prevederile art. 46 alin.(1) din același act normativ, care dispun în sensul că: “orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin prezentul regulament este reglementat prin dreptul statului membru în care are loc procedura”.

Prin urmare, ținând seama că, potrivit art. 5, 6 și 7 din preambulul Regulamentului, ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială reprezintă o măsură asigurătorie ce poate fi utilizată ca mijloc suplimentar măsurilor asigurătorii prevăzute în procedurile naționale, în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul civil, prin raportare la procedura sechestrului asigurător, reglementată de prevederile art. 952 - 959 Cod procedură civilă, competența de soluționare a căii de atac declarate de debitor în temeiul dispozițiilor art. 33 din Regulament nr. 655/2014, prin care au fost invocate atât aspecte de nelegalitate cât și de netemeinicie a măsurii emiterii ordonanței asigurătorii europene, revine curții de apel, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Secția I civilă, decizia nr. 3730 din 24 octombrie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă, la data de 12.09.2017, creditorul A. a solicitat instituirea ordonanței asigurătorii europene până la concurența sumei de 112.761 euro (reprezentând 100.000 euro debit principal și 12.761 euro dobândă legală penalizatoare, calculată până la data de 4.09.2017) asupra conturilor bancare având următoarele date de identificare: AT xyz3, deschis la X. Bank pe numele debitorului B.; AT xyz4, deschis la X. Bank pe numele debitorului B. și xyz2, deschis la Y. Bank pe numele C., unde debitorul are calitatea de împuternicit.

În susținerea cererii, a arătat că debitorul a încheiat cu tatăl său un contract de împrumut la data de 2.12.2014 pentru suma de 100.000 euro, având scadența stabilită la șase luni de la data creditării; debitorul nu și-a îndeplinit obligația de restituire a sumei împrumutate, iar în țară nu au fost identificate  bunuri mobile sau imobile susceptibile de executare silită.

În drept, a invocat dispozițiile Regulamentului nr.655/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unei proceduri pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială (

în continuare Regulamentul nr.655/2004

).

Prin sentința civilă nr.1191 din 18.09.2017, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea; a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra conturilor al căror titular este debitorul, având datele de identificare și deschise la unitățile bancare indicate în cerere, respectiv contul AT xyz3, deschis la X. Bank și contul AT xyz4, deschis la X. Bank, până la concurența sumei de 112.761 euro (100.000 euro debit principal și 12.761 euro dobândă legală penalizatoare); a obligat reclamantul să consemneze cu titlu de cauțiune suma de 50.000 lei și să inițieze acțiunea pe fond până la data de 13 octombrie 2017 inclusiv; de asemenea, a pus în vedere reclamantului că formularul de instituire a ordonanței asigurătorii europene va fi emis către instituția bancară în condițiile articolelor 12 și 19 ale Regulamentului 655/2014, după ce va face dovada consemnării cauțiunii.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel creditorul A., solicitând modificarea parțială a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de instituire, pe calea ordonanței asigurătorii europene, a măsurii indisponibilizării, până la concurența sumei de 112.761 euro, și a contului bancar identificat cu nr. xyz2, deschis în euro la Y. Bank, cont pe care debitorul B. îl administrează în fapt.

În drept, a invocat dispozițiile art. 21 din Regulamentul nr.655/2014.

Intimatul-debitor B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, și obligarea apelantului-creditor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, intimatul-debitor a susținut că soluția primei instanțe, de respingere a cererii de indisponibilizare a contul nr. xyz2, deschis la Y. Bank, este legală și temeinică, fiind în acord cu prevederile Regulamentului nr. 655/2014 și cu probele administrate în cauză.

Astfel, potrivit art.1 alin. (1) din Regulamentul nr. 655/2014:„

prezentul regulament instituie o procedură la nivelul Uniunii care permite unui creditor să obțină o ordonanță asiguratorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare (denumită în continuare «ordonanță asiguratorie» sau «ordonanța»), prin care să împiedice punerea în pericol a executării ulterioare a creanței creditorului prin transferul sau prin retragerea fondurilor, până la concurența cuantumului specificat în ordonanță, pe care le deține debitorul sau care sunt deținute în numele lui într-un cont bancar deținut într-un stat membru

”.

Totodată, față de dispozițiile art. 304 și urm. C.proc.civ., intimatul-debitor a arătat că denunță ca fiind fals înscrisul sub semnătură privată reprezentat de Adresa nr. 25/MB/ianuarie 2017, emisă de Y. Bank.

La data de 19.01.2018, debitorul B. a depus la dosar formularul stabilit de Anexa VII a Regulamentului nr.1823/2016 (cerere de introducere a unei căi de atac) pentru promovarea unei căi de atac împotriva ordonanței asigurătorii europene conținute de sentința civilă nr.1191 din 18.09.2017, pronunțată de Tribunalul București.

Debitorul a arătat că solicită revocarea ordonanței asigurătorii europene, pentru următoarele motive:

Astfel, prin cererea de emitere a ordonanței asigurătorii europene creditorul A. a susținut că Tribunalul București este competent să se pronunțe asupra acestei cereri, întrucât în circumscripția sa se află locul executării obligației de restituire a sumei împrumutate, locul restituirii împrumutului fiind cel de la domiciliul creditorului.

Însă, potrivit art. 6 alin.(1) și art. 46 alin. (1) din Regulamentul nr.655/2014: „

în cazul în care creditorul nu a obținut încă o hotărâre judecătorească, o tranzacție judiciară sau un act autentic, competența de a emite o ordonanță asigurătorie aparține instanțelor din statul membru care au competența de a se pronunța pe fond în conformitate cu normele relevante aplicabile în materie de competență",

iar „orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin prezentul regulament este reglementat prin dreptul statului membru în care are loc procedura

”.

Din economia dispozițiilor legale anterior citate reiese că instanța competentă să emită ordonanța asigurătorie este cea care are jurisdicție asupra fondului cauzei, iar aceasta din urmă se determină potrivit nomelor de procedură prevăzute de Codul de procedură civilă.

Determinarea instanței competente din punct de vedere teritorial să soluționeze fondul pricinii în prima instanță se va face prin raportare la dispozițiile art. 107 alin. (1) C.proc.civ., care stipulează că „

cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel

”. Având în vedere că debitorul domiciliază în raza circumscripției teritoriale a Tribunalului Brăila, aceasta este instanța competentă teritorial să soluționeze prezenta cauză.

Cu referire la dispozițiile art.113 alin.(1) pct.3 C.proc.civ., care prevăd că „

în afară de instanțele prevăzute la art.107-112, mai sunt competente [...] instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract

", debitorul a susținut că, potrivit  doctrinei, pentru a fi atrasă competența teritorială a unei instanțe prin prisma dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., este necesar ca părțile să fi prevăzut în mod expres în contract locul executării, nefiind suficient ca acest loc să poată fi determinat potrivit legii supletive aplicabile în tăcerea părților.

Or, din cuprinsul contractului de împrumut exhibat de creditor nu reiese că părțile acestuia au stabilit în mod expres locul unde urma să fie executată obligația de restituire a sumei împrumutate, astfel că nu poate fi reținută competența Tribunalului București în raport de prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.

Prin cererea de emitere a ordonanței asigurătorii europene creditorul A. a susținut că urgența măsurii solicitate se justifică prin faptul că debitorul ar fi refuzat, fără temei, restituirea sumei împrumutate.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Regulamentul nr. 655/2014, „instanța emite ordonanța asigurătorie atunci când creditorul a prezentat probe suficiente pentru a convinge instanța că se impune de urgență o măsură asigurătorie sub forma unei ordonanțe asigurătorii, deoarece există un risc real ca, în lipsa unei astfel de măsuri, executarea ulterioară a creanței creditorului împotriva debitorului să fie împiedicată sau îngreunată în mod considerabil”.

Totodată, potrivit ultimelor două paragrafe ale considerentului nr.(14) din preambulul Regulamentului nr. 655/2014 : „

mai mult, în toate situațiile, inclusiv atunci când a obținut deja o hotărâre judecătorească, creditorului ar trebui să i se solicite să demonstreze convingător pentru instanță că creanța sa are nevoie urgentă de protecție judiciară și că, în lipsa ordonanței, executarea unei hotărâri judecătorești existente sau viitoare poate să fie împiedicată sau îngreunată în mod substanțial pentru că există un risc real ca până la momentul când creditorul poate executa hotărârea judecătorească existentă sau una viitoare, debitorul să risipească, să ascundă, sau să distrugă activele sale sau să le înstrăineze sub valoarea lor, într-o măsură neobișnuită sau printr-o acțiune neobișnuită. Instanța ar trebui să evalueze probele înaintate de creditor în sprijinul existenței unui astfel de risc. [...] Simpla neplată sau contestare a creanței sau simplul fapt că debitorul are mai mulți creditori nu ar trebui, în sine, să fie considerate probe suficiente pentru a justifica emiterea unei ordonanțe. De asemenea, simplul fapt că situația financiară a debitorului este deficitară sau în curs de deteriorare nu ar trebui să constituie o bază suficientă pentru emiterea unei ordonanțe

[...]”.

A conchis debitorul că din interpretarea dispozițiilor legale anterior citate reiese că simplul refuz al debitorului de a plăti creanța, chiar nejustificat, nu poate constitui un motiv convingător pentru ca instanța să admită cererea de emitere a unei ordonanțe  asigurătorii.  Față de cele anterior prezentate, debitorul solicită a se constata că refuzul debitorului de a plăti suma solicitată de creditor este unul justificat, deoarece dreptului de creanță invocat de creditor nu îi corespunde obligația sa corelativă de a-i plăti o sumă de bani.

În opinia debitorului, prima instanță a apreciat în mod greșit că sunt  suficiente probele furnizate de creditorul A. pentru a demonstra că va avea câștig de cauză pe fond cu privire la creanța a cărei protecție a urmărit-o prin cererea de emitere a ordonanței asigurătorii.

Potrivit art.7 alin.(2) din Regulamentul nr.655/2014: „

în cazul în care creditorul nu a obținut încă, într-un stat membru, o hotărâre judecătorească, o tranzacție judiciară sau un act autentic care să oblige debitorul să plătească creanța creditorului, creditorul înaintează, de asemenea, suficiente probe pentru a convinge instanța că, în mod probabil, va avea câștig de cauză pe fond cu privire la creanța pe care o are împotriva debitorului

”.

Or, singura probă administrată de creditor pentru a face dovada contractului de împrumut a fost reprezentată de un înscris sub semnătură privată tehnoredactat, ce conține și modificări (în sensul că art.4.4. din contractul de împrumut este tăiat). Această probă nu se coroborează cu ordinul de plată al Z. Bank, în cuprinsul căruia, la rubrica destinată detaliilor plății, s-a inserat mențiunea

„cunoscut”

fără a se face trimitere la vreun contract de împrumut.

Având în vedere faptul că într-un contract de împrumut de consumație doar una dintre părți (împrumutatul) își asumă obligații, pentru a se dovedi încheierea sa printr-un înscris sub semnătură privată, acesta din urma trebuie să respecte formalitatea „bun și aprobat” prevăzută de art. 275 C.proc.civ., potrivit căruia „

înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să-i plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puțin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa „bun și aprobat pentru...”, cu arătarea în litere a sumei sau a cantității datorate

”.

Sancțiunea nerespectării acestei formalități este prevăzută de art.276 C.proc.civ. și constă în faptul că înscrisul sub semnătură privată va putea fi socotit doar ca început de dovadă scrisă, iar pentru a proba raporturile juridice dintre părți el trebuie completat prin alte mijloace de probă conform dispozițiilor art.310 alin.(3) C.proc.civ., care prevăd că „

începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții

”.

A susținut debitorul că, întrucât înscrisul sub semnătură privată exhibat de creditor este tehnoredactat, fără a conține mențiunea olografa a debitorului

„bun și aprobat pentru…”

ori o altă formulă echivalentă, prima instanță a apreciat în mod eronat că sunt suficiente probele prezentate de creditor pentru a se face dovada încheierii contractului de împrumut.

În ceea ce privește dobânda legală penalizatoare, debitorul a susținut că nu a fost calculată în mod corect, creditorul prevalându-se doar de prevederile art.3 alin.(2) din O.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar, fără a lua în considerare și alin. (3) al aceluiași articol, care stipulează că: „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin.(1), respectiv alin.(2) diminuat cu 20%”.

Mai mult decât atât, deși dobânda legală a fost calculată începând cu data de 04.06.2015, creditorul-reclamant nu a făcut dovada creditării contului bancar al debitorului, la data de 03.12.2014, cu suma de 100.000 euro. Astfel, potrivit art.2.1 din înscrisul intitulat „Contract de împrumut", perioada de 6 luni pentru care s-ar fi acordat împrumutul începea să curgă de la data creditării contului împrumutatului, iar nu de la data debitării contului împrumutătorului. Or, din cuprinsul traducerii din limba germană a extrasului de cont bancar xyz0 reiese că transferul (extern al) sumei de bani s-ar fi realizat la data de 05.12.2014, astfel că dobânda legală penalizatoare trebuia calculată, cel mai devreme, începând cu data de 06.06.2015.

A susținut debitorul că pentru determinarea exactă a cuantumului dobânzii legale se impunea efectuarea unei expertize contabile care să țină seama atât de data începerii curgerii dobânzii și de procentul sus-menționat, cât și de faptul că valoarea în lei a sumei de 100.000 euro s-a modificat zilnic, ca urmare a fluctuației cursului valutar euro/ron.

Prin decizia nr.222/A din 07.03.2018, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a luat act de renunțarea apelantului-creditor A. la judecata apelului declarat împotriva sentinței civile nr.1191/2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-debitor B. și a declinat competența de soluționare a căii de atac declarate de debitor, întemeiată pe dispozițiile art.33 din Regulamentul (UE) nr. 655/2014, în favoarea Tribunalului București, Secția civilă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, cu referire la calea de atac  declarată de debitorul B., că nu are competență de soluționare, în raport de dispozițiile Regulamentului nr. 655/2014.

Astfel, calea de atac declarată de debitor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 33 din Regulament nr. 655/2014, acesta susținând, în esență, că ordonanța a fost  emisă de o instanță necompetentă să soluționeze cererea, că simpla neplată a creanței de către debitor nu constituie, în sine, un motiv pentru emiterea unei ordonanțe, dar și că raporturile juridice dintre părți nu pot fi dovedite numai cu contractul de împrumut, care constituie doar un început de dovadă scrisă și trebuie completat cu alte mijloace de probă.

Potrivit art.33 din Regulamentul nr.655/2014: “

(1) La cererea debitorului adresată instanței competente din statul membru de origine, ordonanța asigurătorie se revocă sau, după caz, se modifică din următoarele motive:

(

a) condițiile sau cerințele stabilite în prezentul regulament nu sunt îndeplinite;

(b)

ordonanța, declarația în temeiul articolului 25 și/sau celelalte documente menționate la articolul 28 alineatul (5) nu au fost notificate sau comunicate debitorului în termen de 14 zile de la indisponibilizarea contului sau conturilor sale;

(

c) documentele care au fost notificate sau comunicate debitorului în conformitate cu articolul 28 nu au respectat cerințele lingvistice prevăzute la articolul 49 alineatul (1);

d) cuantumurile indisponibilizate care depășesc cuantumul prevăzut de ordonanță nu au fost eliberate în conformitate cu articolul 27;

e) creanța a cărei executare creditorul a urmărit să o garanteze prin intermediul ordonanței a fost plătită integral sau parțial;

(f) o hotărâre judecătorească privind fondul cauzei a respins creanța a cărei executare creditorul a urmărit să o garanteze prin intermediul ordonanței; sau

(g) hotărârea judecătorească asupra fondului sau tranzacția judiciară ori actul autentic a cărui executare creditorul a urmărit să o garanteze prin intermediul ordonanței a fost casat(ă) sau, după caz, anulat(ă).

(2)   La cererea debitorului adresată instanței competente din statul membru de origine, decizia referitoare la garanția în temeiul articolului 12 se revizuiește pe motiv că condițiile sau cerințele respectivului articol nu au fost îndeplinite.

În cazul în care, în baza unei astfel de căi de atac, instanța solicită creditorului să furnizeze o garanție sau o garanție suplimentară, articolul 12 alineatul (3) prima teză se aplică, după caz, iar instanța indică faptul că ordonanța asigurătorie va fi revocată sau modificată în cazul în care garanția (suplimentară) solicitată nu este furnizată până la termenul specificat de instanță.

(3)   Calea de atac solicitată în temeiul alineatului (1) litera (b) se acordă dacă absența notificării sau a comunicării nu se remediază în termen de 14 zile de la informarea creditorului cu privire la introducerea de către debitor a unei căi de atac în temeiul alineatului (1) litera (b).

În afara cazului în care absența notificării sau a comunicării a fost deja remediată prin alte mijloace, absența notificării sau a comunicării se consideră a fi remediată, în sensul evaluării dacă se admite sau nu calea de atac în temeiul alineatului (1) litera (b):

a)

dacă creditorul solicită organismului responsabil cu notificarea sau comunicarea în temeiul dreptului statului membru de origine să notifice sau să comunice documentele debitorului; sau

(b) în cazul în care debitorul a precizat în cererea sa de introducere a unei căi de atac că este de acord să ridice documentele de la sediul instanței din statul membru de origine și în cazul în care creditorul a fost responsabil cu furnizarea traducerilor, dacă creditorul transmite instanței în cauză orice traducere solicitată în temeiul articolului 49 alineatul (1).

La cererea creditorului, în conformitate cu al doilea paragraf litera (a) din prezentul alineat, organismul responsabil cu notificarea sau comunicarea în temeiul dreptului statului membru de origine notifică sau comunică documentele debitorului fără întârziere, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la adresa indicată de debitor în conformitate cu alineatul (5) din prezentul articol.

În situația în care creditorul a fost responsabil cu inițierea notificării sau a comunicării documentelor menționate la articolul 28, absența notificării sau a comunicării poate fi remediată numai dacă creditorul demonstrează că a luat toate măsurile necesare pentru efectuarea notificării sau a comunicării inițiale a documentelor.

(4)   Calea de atac introdusă în temeiul alineatului (1) litera (c) se admite dacă creditorul nu furnizează debitorului traducerile cerute în temeiul prezentului regulament în termen de 14 zile de la momentul informării creditorului cu privire la solicitarea de către debitor a unei căi de atac în temeiul alineatului (1) litera (c).

Alineatul (3) al doilea și al treilea paragraf se aplică după caz.

(5)   În solicitarea introducerii unei căi de atac în temeiul alineatului (1) literele (b) și (c), debitorul indică o adresă la care documentele și traducerile menționate la articolul 28 îi pot fi trimise în conformitate cu prezentul articol alineatele (3) și (4) sau, ca alternativă, indică faptul că este de acord să ridice documentele respective de la sediul instanței din statul membru de origine”.

Dispozițiile articolului 35 din Regulamentul nr. 655/2014 reglementează „Alte căi de atac pentru debitor și creditor”, stabilind că:

(1) Debitorul sau creditorul poate solicita instanței care a emis ordonanța asigurătorie modificarea sau revocarea ordonanței pe motiv că circumstanțele pe baza cărora a fost emisă ordonanța s-au schimbat.

(2)   De asemenea, instanța care a emis ordonanța asigurătorie poate, atunci când dreptul statului membru de origine permite acest lucru, să modifice sau să revoce ordonanța din oficiu datorită unor circumstanțe modificate.

(3)   Debitorul și creditorul pot, pe motiv că au convenit să stingă creanța, să solicite împreună instanței care a emis ordonanța asigurătorie o revocare sau o modificare a ordonanței sau să solicite instanței competente din statul membru de executare sau, atunci când dreptul intern prevede acest lucru, autorității de executare competente din statul membru respectiv încetarea sau limitarea executării ordonanței.

(4)   Creditorul poate solicita instanței competente a statului membru de executare sau, în situația în care dreptul intern prevede acest lucru, autorității de executare competente din statul membru respectiv modificarea executării ordonanței asigurătorii constând într-o ajustare a exceptării aplicate în respectivul stat membru în conformitate cu articolul 31, pe motiv că s-au aplicat deja alte exceptări cu un cuantum suficient de ridicat în raport cu unul sau mai multe conturi deținute într-unul sau mai multe state membre și că ajustarea este, prin urmare, adecvată.

Potrivit dispozițiilor art.37 din același regulament, intitulat „Dreptul la o cale de atac”: „Fiecare parte are dreptul la o cale de atac împotriva unei decizii emise în temeiul articolului 33, 34 sau 35 (...).”

Privitor la instanțele competente să soluționeze căile de atac la care fac referire prevederile menționate anterior, Curtea de Apel București a reținut că statul român avea obligația de a furniza informațiile necesare, potrivit articolului 50 din Regulament, în conformitate cu care

(1)   Până la 18 iulie 2016, statele membre comunică următoarele informații Comisiei:

(…)

(l)instanțele sau, după caz, autoritatea de executare competente pentru acordarea unei căi de atac [articolul 33 alineatul (1), articolul 34 alineatul (1) sau (2)];

(m)instanțele la care trebuie introdusă o cale de atac, termenul, dacă este prevăzut, pentru introducerea unei astfel de căi de atac în dreptul intern și evenimentul care marchează începutul termenului (articolul 37).

Constatând că obligația la care face referire art. 50 din Regulamentul nr. 655/2014 nu a fost îndeplinită de statul român, informațiile privitoare la aceste instanțe nefiind furnizate, curtea de apel a apreciat că trebuie să dea eficiență dispozițiilor art. 46 alin.1 din Regulamentul nr. 655/2014, în conformitate cu care: „

Orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin prezentul regulament este reglementat prin dreptul statului membru în care are loc procedura”.

Față de ansamblul dispozițiilor enumerate anterior, curtea de apel a constatat că Regulamentul nr. 655/2014 nu prevede expres care este instanța competentă să soluționeze calea de atac reglementată în favoarea debitorului prin art. 33, similar situației căilor de atac la care se face referire în art. 21 (cale de atac pe care creditorul o poate exercita împotriva refuzului de a emite o ordonanță asigurătorie) și în art. 34 (cale de atac aflată la dispoziția debitorului împotriva executării ordonanței), după cum nu este indicată instanța competentă nici în cazul căilor de atac recunoscute părților privitor la deciziile emise în temeiul articolelor 33, 34 și 35; în ceea ce privește instanța competentă pentru soluționarea căilor de atac la care face referire art. 35 („alte căi de atac disponibile pentru debitor și creditor”), acesta este menționată ca fiind instanța care a emis ordonanța asigurătorie.

Pe de altă parte, curtea de apel a arătat că, în dreptul intern, procedura specială apropiată ca natură de cea reglementată de Regulamentul nr. 655/2014 și la care urmează a se raporta pentru determinarea instanței competente să soluționeze calea de atac promovată de debitor în temeiul art. 33, este cea a sechestrului asigurător, reglementată prin art. 952-959 din Codul de procedură civilă, norme speciale care urmează fi avute în vedere prin coroborare cu celelalte dispoziții procedurale.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 954 C.proc.civ. : „(

1)Cererea de sechestru asigurător se adresează instanței care este competentă să judece procesul în prima instanță. Creditorul nu este dator să individualizeze bunurile asupra cărora solicită să se înființeze sechestrul. (2) Instanța va decide de urgență în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere executorie, stabilind suma până la care se încuviințează sechestrul, fixând totodată, dacă este cazul, cuantumul cauțiunii și termenul înăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta. (3) Încheierea prin care se soluționează cererea de sechestru se comunică creditorului de îndată de către instanță, iar debitorului de către executorul judecătoresc, odată cu luarea măsurii. Încheierea este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea în termen scurt a părților”.

Având în vedere că în anumite situații cum sunt cele reglementate de art. 956 și 957 C.proc.civ., în ipoteza desființării de drept a sechestrului pentru nedepunerea cauțiunii ori a cererii de ridicare a sechestrului (justificată de depunerea unei garanții îndestulătoare ori de anularea, respingerii ori perimării cererii principale), competența aparține instanței care a instituit sechestrul (și nu instanței ierarhic superioară acesteia) și față de reglementarea internă privitoare la instanțele competente în cadrul procedurii sechestrului judiciar, Curtea de Apel București a apreciat că este necesar ca în determinarea instanței competente să soluționeze calea de atac prevăzută de art. 33 din Regulamentul nr. 655/2014, promovată de debitor, să fie analizate natura și scopul acestei căi de atac, inclusiv prin raportare la celelalte căi de atac puse la dispoziția părților în procedura emiterii ordonanței asigurătorii europene.

Sub acest ultim aspect curtea de apel a reținut că, deși Regulamentul nr. 655/2014 folosește denumirea cu caracter general „cale de atac”, analizarea motivelor pentru care se pot declara aceste căi de atac și a finalității acestora permite concluzia potrivit cu care calea de atac pusă la dispoziția debitorului potrivit art. 33

are natura unui remediu de care dispune debitorul pentru reevaluarea hotărârii date asupra cererii de emitere a ordonanței asigurătorii, similar căilor de retractare reglementate de Codul de procedură civilă.

Astfel, cu excepția primului dintre motivele pentru care o astfel de hotărâre poate fi atacată în temeiul art. 33 din Regulament, care se referă la neîndeplinirea condițiilor sau cerințelor stabilite prin regulament, toate celelalte motive vizează aspecte extrinseci raportului juridic în care sunt părți debitorul și creditorul din această procedură.

Aceste aspecte se referă la cerințe de ordin formal (cum sunt omisiunea notificării către debitor a ordonanței și a celorlalte documente menționate de regulament, în termenul de 14 zile de la indisponibilizarea contului), la nerespectarea cerințelor lingvistice stabilite pentru aceste documente, la plata creanței ori la respingerea sa printr-o hotărâre judecătorească ce privește fondul. Aceeași natură o au și celelalte motive, vizând fie casarea ori anularea actului (hotărâre judecătorească asupra fondului, tranzacție judiciară ori act autentic) a cărui executare a urmărit-o creditorul prin intermediul ordonanței, fie neeliberarea sumelor indisponibilizate ce depășesc cuantumul prevăzut prin ordonanță.

Curtea de apel a constatat că aceste din urmă motive nu sunt în legătură cu legalitatea instituirii măsurii, fiind împrejurări ulterioare emiterii ordonanței, astfel încât nu implică un control din partea unei instanțe superioare, ci doar verificări ale aspectelor la care fac referire dispozițiile regulamentului.

A apreciat această instanță că inclusiv pe baza argumentului de ordin lingvistic utilizat în vederea interpretării normelor din dreptul european, se poate trage concluzia că soluționarea unei căi de atac declarate în temeiul art. 33 din Regulamentul nr. 655/2014 este în competența instanței care a emis ordonanța, iar nu a instanței superioare în grad, fiind similară deci unei căi de retractare, iar nu de reformare.

A mai reținut curtea de apel că în versiunea în limba franceză, a Regulamentului 655, căile de atac prevăzute de art. 33, 34 și 35 sunt calificate drept „recours”, în timp ce privitor la calea de atac aflată la dispoziția creditorului (art.21), dar și la calea de atac împotriva deciziilor pronunțate potrivit art. 33, 34 și 35 (prevăzută de art. 37) este reglementat „le droit d’interjeter d’apel”. De asemenea, potrivit versiunii în limba engleză, art. 33, 34 și 35 sunt calificate drept „remedies”, iar privitor la calea de atac prevăzută pentru creditor prin art. 21, precum și la cea prevăzută de art. 37, vizând deciziile date în temeiul art. 33, 34 și 35, este reglementat „the right to apeal”. Așadar, o cale de atac ce presupune verificarea în mod obligatoriu a deciziei atacate de către o instanță ierarhic superioară este avută în vedere de Regulamentul nr. 655/2014 numai privitor la cea reglementată de art. 21, aflată la dispoziția creditorului și, respectiv, de art. 37, aflată la dispoziția fie a creditorului, fie a debitorului.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a declinat competența de soluționare a căii de atac declarate de debitor în temeiul art. 33 din Regulamentul nr. 655/2014, în favoarea Tribunalului București, Secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 13.06.2018.

Prin sentința civilă nr.1498 din 17.07.2018, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Curții de Apel București. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin criticile formulate debitorul urmărește schimbarea hotărârii pronunțate de către prima instanță; art. 33 din Regulamentul nr. 655/2014 reglementează căile de atac deschise debitorului împotriva ordonanței asigurătorii, însă semnificația termenilor nu este aceeași în toate sistemele de drept europene.

În opinia tribunalului, debitorul urmărește schimbarea hotărârii pronunțate de către prima instanță; sensul noțiunii de „revocare” la care face referire textul art. 33 alin.1 din Regulamentul nr. 655/2014 se circumscrie finalității urmărite de debitor, de înlăturare a unor neregularități care țin de legalitatea și temeinicia sentinței civile care a fost pronunțată în cauză. Prin raportare la criteriile avute în vedere în dreptul intern pentru a delimita căile de atac, caracterul acestei căi de atac este în mod evident unul de reformare, iar nu de retractare.

Având în vedere că Statul Român nu a comunicat instanțele competente și căile de atac specifice care pot fi exercitate, potrivit Regulamentului, devin  aplicabile dispozițiile art. 46 din același act normativ potrivit căruia „orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin prezentul regulament este reglementat prin dreptul statului membru în care are loc procedura”.

Tribunalul București a conchis că revine instanței superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată competența de soluționare a căii de atac, deoarece neregularitățile invocate de debitor nu ar putea fi corectate de chiar instanța care a pronunțat hotărârea atacată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21.09.2018.

Prin rezoluția din 25.09.2018, s-a fixat termen de judecată la data de 10.10.2018, în camera de consiliu, fără citarea părților, conform dispozițiilor art.135 alin.4 C.proc.civ., în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată conform  art. 133 pct. 2 și  art. 135 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține că acesta s-a ivit în legătură cu stabilirea instanței competente să soluționeze calea de atac întemeiată pe dispozițiile art. 33 din Regulamentul nr. 655/2004, promovată de debitorul B., împotriva căruia a fost emisă o ordonanță asigurătorie europeană.

Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 37 din Regulamentul nr.655/2014, “fiecare parte are dreptul la o cale de atac împotriva unei decizii emise în temeiul articolului 33, 34 sau 35 (…)”.

Potrivit art. 50 alin.1 lit. l) și m) din Regulament, statele membre aveau obligația de a furniza Comisiei Europene, până la data de 18 iulie 2016, informații privitoare la instanțele sau, după caz, autoritatea de executare competente pentru acordarea unei căi de atac [articolul 33 alin.1, articolul 34 alin.1 sau 2], respectiv instanțele la care trebuie introdusă o cale de atac, termenul dacă este prevăzut, pentru introducerea unei astfel de căi de atac în dreptul intern și evenimentul care marchează începutul termenului (art.37); conform art. 50 alin.2 din Regulament, comisia face publice aceste informații prin toate mijloacele adecvate, în special prin intermediul Rețelei Judiciare Europene în materie civilă și comercială.

Având în vedere că România, în calitate de stat membru, nu a furnizat aceste informații, devin incidente prevederile art. 46 alin.1 din același act normativ,  care dispun în sensul că: “orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin prezentul regulament este reglementat prin dreptul statului membru în care are loc procedura”.

Cu referire la dreptul intern, Înalta Curte reține că, în cadrul procedurilor speciale reglementate în Cartea a VI-a, Codul de procedură civilă conține prevederi referitoare la măsurile asigurătorii constând în: sechestru asigurător, poprire asigurătorie și sechestru judiciar.

Ținând seama că, potrivit art. 5, 6 și 7 din preambulul Regulamentului, ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială reprezintă o măsură asigurătorie ce poate fi utilizată ca mijloc suplimentar măsurilor asigurătorii prevăzute în procedurile naționale, și făcând aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul civil, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a  căii de atac declarate de debitorul B. în temeiul dispozițiilor art. 33 din Regulament nr. 655/2014,  prin raportare la procedura sechestrului asigurător, reglementată de prevederile art. 952 - 959 C.proc.civ.

Astfel, Înalta Curte reține că, în dreptul intern, încheierea prin care se soluționează cererea de sechestru asigurător

este supusă apelului în termen de cinci zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară,

astfel cum dispune art. 954 alin. (3) C.proc.civ.; aceeași cale de atac este reglementată, de altfel, conform art. 971 și 975 alin. (4) C.proc.civ. și în cazul încheierilor prin care se soluționează cererile de instituire a popririi asigurătorii  ori a sechestrului asigurător.

Este real că art. 956 și 957 C.proc.civ. dau în competența instanței care a dispus instituirea sechestrului asigurător desființarea de drept a acestuia, în cazul nedepunerii cauțiunii în termenul stabilit de instanță, precum și ridicarea sechestrului asigurător, în ipotezele în care debitorul aduce o garanție îndestulătoare, s-a renunțat la cererea de chemare în judecată prin care se tindea la obținerea titlului executoriu ori aceasta a primit o soluție definitivă de respingere, anulare sau perimare.

Față de dispozițiile legale evocate, Înalta Curte reține că

regula este aceea că încheierea prin care se soluționează cererea de sechestru asigurător este supusă apelului în termen de cinci zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară.

În situațiile expres determinate, instanța care a dispus instituirea sechestrului asigurător poate dispune desființarea de drept ori ridicarea sechestrului asigurător, însă, așa cum rezultă cu evidență din textul legii

, pentru considerente care nu pun în discuție legalitatea și temeinicia măsurii de instituire a sechestrului asigurător.

Or, prin calea de atac formulată, debitorul B. a dezvoltat critici prin care a pus în discuție atât aspecte de nelegalitate, cât și aspecte de netemeinicie a măsurii emiterii ordonanței asigurătorii europene, care  în dreptul intern se circumscriu căilor de atac de reformare.

Astfel, acesta a contestat emiterea ordonanței asigurătorii europene din perspectiva instanței competente și a îndeplinirii condițiilor de emitere, dar și cu referire la probele administrate, aspecte care exced motivelor pentru care în dreptul intern pot fi exercitate căile de atac de retractare.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 37, 50 și 46 din Regulamentul nr. 655/2004, coroborate cu art. 954 alin.(3) și 135 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a căii de atac declarate de debitorul B. în temeiul dispozițiilor art. 33 din Regulament nr. 655/2014, în favoarea Curții de Apel București, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.