ÎCCJ, decizie (scj.ro #187759)

Sechestru asigurător menținut prin hotărârea de achitare. Acțiune în constatarea încetării de drept a măsurii asigurătorii. Condiții. Înțelesul sintagmei „acțiune în fața instanței civile” la care se referă art. 397 alin. (5) Cod procedură penală

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Acțiunea civilă

Index alfabetic: proces penal

- hotărâre de achitare

- nesoluționarea laturii civile

- insolvență

- lichidator judiciar

- prejudiciu

- drept de creanță

C.proc.pen., art. 397 alin. (5)

Legea nr. 85/2006, art. 138

Sensul prevederilor art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală trebuie pus în relație cu scopul instituirii măsurilor asigurătorii – acela de a garanta executarea dreptului de creanță ce ar putea fi stabilit și de a conserva patrimoniul persoanei care ar putea fi obligată, în mod corelativ, la repararea prejudiciului astfel determinat - și cu diligența pe care o depune creditorul în a-și vedea garantată executarea unei creanțe.

Astfel, acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, prin care se urmărește atragerea răspunderii patrimoniale a foștilor administratori ai societății – acuzați de aducerea acesteia în stare de încetare de plăți -, introdusă anterior declanșării procesului penal, în vederea soluționării căruia a fost suspendată judecata civilă pentru ca, ulterior pronunțării deciziei penale definitive, cu lăsarea soluționată a laturii civile, să se dispună repunerea cauzei pe rol înăuntrul termenului de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii penale, îndeplinește cerința pozitivă interpretată a contrario a art. 397 alin. (5) Cod procedură penală, (a existenței unei acțiuni în fața instanței civile) pentru a nu permite constatarea încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător.

Împrejurarea că acțiunea ce a învestit instanța civilă este una fundamentată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este determinată de situația particulară în care se află societatea pârâtă, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței, dispozițiile legale menționate instituind un caz particular, de răspundere a persoanelor care au contribuit la ajungerea debitorului în starea de insolvență, fiind vorba așadar, de o formă a răspunderii civile patrimoniale, iar faptul că acțiunea este promovată de lichidatorul judiciar al societății aflate în insolvență nu înseamnă că nu a acționat persoana vătămată la care face referire art. 397 alin. (5) Cod procedură penală, întrucât acesta nu acționează în nume propriu, ci, așa cum rezultă din dispozițiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în numele debitorului aflat în insolvență și care a avut calitatea de persoană vătămată în procesul penal.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 28 din 19 ianuarie 2022

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data de 16.04.2019, reclamanții A., B., C. și SC D. SRL, în faliment, prin administratorul judiciar SCP E. SPRL au solicitat constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii ale sechestrului  menținute prin decizia penală nr. 906 din 29.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia  în dosarul nr. x/30/2013, măsuri instituite în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Serviciul Teritorial Timișoara, prin următoarele acte procesuale: ordonanța din data de 15.12.2009, împotriva reclamantului A., ordonanța din data de 16.12.2009, împotriva reclamantei B., ordonanța din data de 21.12.2009 împotriva reclamantei SC D. SRL și ordonanța din data de 01.06.2012 împotriva reclamantei SC D. SRL.

2.Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința nr. 298 din 03.06.2020, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis în parte cererea; a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin decizia penală nr. 906/2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală în cadrul dosarului nr. x/30/2013, față de SC D. SRL.

3.Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia nr. 1804/A din 15.12.2020, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității formulării apelului de către apelanții-pârâți F. SRL și G.; a admis excepția lipsei de interes a apelantului G., invocată de apelanții-reclamanți; a respins apelul pârâtului G., ca lipsit de interes; a respins, ca nefondat, apelul reclamanților; a admis apelul pârâtei F. SRL, prin lichidator BFJ H. SRL; a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanții A., B., C., SC D. SRL, prin administrator judiciar SCP E. SPRL, precum și pârâtul G.

Recurenții-reclamanți au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 3, 5, 6, 8 C.proc.civ., învederând următoarele:

Hotărârile instanțelor anterioare sunt lovite de nulitate absolută, fiind pronunțate de instanțe necompetente (art. 488 alin.  1 pct. 3 C.proc.civ.). Cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Alba Iulia a fost trimisă pe cale administrativă la Tribunalul Arad, unde a fost înregistrată inițial la secția penală sub nr. dosar x/108/2019, iar apoi, prin sentința penală din 29.05.2019, a fost declinată competența de soluționare la Secția I civilă sub nr. x/108/2019*. Prin sentința civilă nr.175 din 10.07.2019 pronunțată în dosar nr. x/108/2019*, Tribunalul Arad - Secția I civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov - Secția a II-a civilă, considerând că aceasta este de competența judecătorului sindic. În fața Tribunalului  Brașov, reclamanții au invocat excepția necompetenței acestuia, susținând că instanța competentă este Tribunalul Arad, care a dispus prima menținerea sechestrelor instituite de parchet, iar pârâții au invocat excepția necompetenței teritoriale, susținând că instanța competentă teritorial este Tribunalul București, deoarece își au sediile în București. Prin  sentința civilă nr. 1412 din 18.11.2019 Tribunalul Brașov a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, considerând că în cauză se aplică regula generală în materie de competență teritorială, respectiv cea prevăzută de art. 107 alin. 1 C.proc.civ., care dispune că cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în circumscripția căreia își are sediul/domiciliul pârâtul. Reclamanții au invocat din nou în fața Tribunalului București excepția de necompetență materială, funcțională și teritorială, arătând că aceasta îi revine Tribunalului Arad, însă Tribunalul București a reținut că este competent în soluționarea cauzei, ceea ce a determinat ca apelul să fie soluționat de către Curtea de Apel București. În realitate, nici Tribunalul București și nici Curtea de Apel București nu aveau competența de a se pronunța cu privire la cererea de constatare a încetării de drept a măsurii sechestrelor, conform art. 397 alin. 5 din C.proc.pen., existând decizii de practică judiciară în acest sens pronunțate de instanța supremă în soluționarea unor conflicte negative cu acest obiect;

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.). La Tribunalul București cererea reclamanților, întemeiată pe art. 397 alin. 5 C.proc.pen., a fost înregistrată având ca obiect ridicare sechestru asigurător, conform procedurii speciale reglementată de Titlul IV cap. I, Secțiunea I din Codul de procedură civilă, privind sechestrul asigurător, aspect care rezultă clar și din faptul că în sentința civilă nr. 298 din 03.06.2020 a fost prevăzută calea de atac a apelului în termen de 5 zile de la pronunțare, conform art. 957 C.proc.civ. Reclamanții au fost singurii care au declarat apel împotriva acestei sentințe în termenul de 5 zile de la pronunțare prevăzut în dispozitivul hotărârii, unul dintre motivele de apel privind tocmai faptul că cererea a fost greșit încadrată/calificată de către Tribunalul București ca fiind de ridicare a sechestrului asigurător, conform dispozițiilor procesuale civile speciale privind sechestrul asigurător, arătând că cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 397 alin. 5 C.proc.pen. Apelul reclamanților a fost însă în întregime respins, fără ca acest motiv de apel să fie în mod efectiv cercetat. Apelurile formulate de SC F. SRL și de G. au fost declarate mult peste termenul de 5 zile de la pronunțare, respectiv în termenul de 30 de zile de la comunicarea sentinței. Reclamanții au invocat tardivitatea acestor două apeluri, arătând că greșita calificare a cererii de către instanța de fond poate fi invocată de către parte doar în cadrul căii de atac și al termenului prevăzut de lege pentru respectiva calificare. Curtea de Apel București a respins însă excepția de tardivitate a apelurilor pârâților, reținând în mod greșit că cererea reclamanților ar fi fost soluționată de către Tribunalul București ca o cerere în constatare, potrivit art. 35 C.proc.civ., cu motivarea că această calificare ar fi fost dată prin sentința civilă nr.1412 a Tribunalului Brașov, prin care a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a judecătorului sindic și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Judecătorul sindic care s-a declarat necompetent în cauză însă, nu putea proceda la calificarea cererii și nici nu a făcut acest lucru, calificarea juridică a cererii fiind atributul instanței competente. Nu poate fi primită nici susținerea Curții că prin faptul că Tribunalul București a considerat că este competent să soluționeze cauza, implicit ar fi calificat cererea reclamanților ca fiind o acțiune în constatare, cât timp dosarul a fost înregistrat și soluționat de către acesta conform procedurii sechestrului asigurător. Doar și numai în situația în care apelurile celor doi pârâți ar fi fost declarate în termenul de 5 zile de la pronunțarea hotărârii instanței de fond, iar prin aceste apeluri se invoca greșita calificare a cererii de către instanța de fond, instanța de apel putea proceda la anularea sentinței atacate și judeca cererea cu evocarea fondului, funcție de calificarea juridică atribuită. În mod greșit s-a reținut de către Curtea de Apel București că cererea reclamanților reprezintă o acțiune în constatare reglementată de art. 35 C.proc.civ., datorită faptului că prin ea s-a solicitat ca în baza art. 397 alin. 5 C.proc.pen., să se constate încetarea de drept a măsurilor asigurătorii ale  sechestrelor,  în realitate, efectele acestei solicitări fiind de realizare, respectiv de încetare și de radiere a respectivelor sechestre, obținând astfel dreptul de a dispune liber de bunurile proprietatea reclamanților, drept care până acum le este îngrădit.

În mod nelegal a fost respins motivul de apel formulat de reclamanți privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților G. și ANAF-DGRFP Timișoara-DGFP Timiș (art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.). În realitate, calitate procesuală pasivă în cauză au doar părțile civile din dosarul penal nr. x/30/2013, a căror acțiune civilă a fost lăsată nesoluționată prin decizia penală nr. 906/29.11.2018

,

așa cum au fost ele menționate în această decizie, respectiv: I. GmbH, SC F. SRL, SC J. SRL, SC K. SRL, SC L. SRL. Față de Statul Român, prin ANAF, DGRFP Timișoara, AJFP Timiș acțiunea civilă a fost respinsă prin decizia penală nr.906 din 29.11.2018 pronunțată de Curtea de apel Alba Iulia

.

Față de G. acțiunea civilă a fost respinsă prin sentința penală nr.242/2015 pronunțată de Tribunalul Arad, iar prin decizia penală nr. 906 din 29.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, s-a respins apelul acestuia și s-a menținut dispoziția instanței de fond de respingere a acțiunii civile. În consecință,  Statul Român prin ANAF, DGRFP Timișoara, AJFP Timiș, și G. nu au calitate procesuală pasivă în prezentul dosar, iar reclamanții nu au înțeles să se îndrepte și împotriva lor. Instanța de apel a admis excepția lipsei de interes (în formularea apelului) a lui G., în condițiile în care acesta, neavând calitate procesuală pasivă, ar fi trebuit să se admită excepția privind lipsa de calitate procesuală pasivă;

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.), iar motivarea acesteia este confuză și contradictorie (art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.).

Pe de o parte, se reține că acțiunea civilă prevăzută de art. 397 alin. 5 C.proc.pen. ar fi reprezentată de acțiunea în atragerea răspunderii administratorilor introdusă de către lichidatorul judiciar al SC F. SRL în dosarul nr. x/20/2009/al2, iar pe de altă parte, că aceasta ar fi reprezentată de înscrierea SC F. SRL la masa credală a SC D. SRL.

Decizia este nelegală întrucât nu rezultă că reclamanții au fost ascultați, respectiv că apărările și argumentele aduse împotriva apelului pârâtei SC F. SRL au fost avute în vedere și analizate de către instanța de apel. De asemenea, decizia este nelegală întrucât nu a ținut cont de art. 27 și art. 397 alin. 5 C.proc.pen. Acțiunea civilă la care se referă aceste două texte de lege poate fi exercitată doar de către persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, or, titularul acțiunii

prev.de

art.138 din Legea nr. 85/2006 nu este persoana vătămată SC F. SRL, ci lichidatorul judiciar al acesteia, care exercită acțiunea nu în interesul debitoarei, ci în interesul masei credale, acțiunea lichidatorului judiciar neputând fi echivalată cu acțiunea civilă la care se referă art. 397 alin. 5 C.proc.pen. În dosarul nr. x/30/2009 al Tribunalului Brașov, SC F. SRL are doar calitatea de debitor, ceea ce nu îi conferă acesteia, niciun drept împotriva altor persoane, inclusiv împotriva reclamanților. Nimic nu o împiedica însă pe debitoare să se îndrepte împotriva reclamanților prin intermediul lichidatorului judiciar, pe calea dreptului comun, cu acțiunea prevăzută de art. 397 alin. 5 C.proc.pen., deoarece suspendarea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006 privește doar acțiunile pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale nu și acțiunile formulate de debitor prin administratorul/lichidatorul judiciar, pentru realizarea pretențiilor/creanțelor sale. Primii trei reclamanți sunt persoane fizice, neputându-se pretinde că în privința acestora ar fi existat o imposibilitate legală de acționare. Cum pârâții nu au formulat acțiunea civilă în termenul de 30 de zile, era obligatoriu să se constate încetarea sechestrelor dispuse asupra bunurilor acestora. Este adevărat că  SC D. SRL se află în procedura insolvenței, însă potrivit legii penale, care se aplică cu prioritate, acțiunea civilă exercitată împotriva sa în dosarul penal nr. x/30/2013 și lăsată  nesoluționată prin decizia penală nr.906 din 29.11.2018 a Curții de Apel Alba Iulia putea fi introdusă în baza art. 397 alin. 5 C.proc.pen.

Nici înscrierea la masa credală a pârâtei SC F. SRL nu putea fi echivalată cu acțiunea civilă lăsată nesoluționată prin decizia nr.906/2018 a Curții de Apel Alba Iulia. Prin sentința nr. 1394/2016 pronunțată de Tribunalul Constanța au fost soluționate contestațiile la tabelul preliminar al creanțelor al SC D. SRL, iar contestația formulată de SC F. SRL a fost admisă în parte, dispunându-se înscrierea în tabelul preliminar a creanțelor acesteia care fac obiectul acțiunii civile din dosarul penal nr. x/D/P/2009, devenit dosarul nr. x/30/2013, la ordinea de prioritate prevăzută de art. 123 pct. 8 din Legea nr. 85/2006, sub condiția soluționării definitive a dosarului penal. Cum dosarul penal s-a soluționat definitiv prin decizia nr. 906/2018 a Curții de apel Alba Iulia prin achitarea tuturor inculpaților și lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile, era obligatoriu ca pentru menținerea respectivelor creanțe în tabel SC F. să exercite împotriva reclamanților acțiunea civilă prevăzută de art. 397 alin. 5 C.proc.pen., ceea ce aceasta însă nu a făcut, neexistând astfel nicio justificare pentru menținerea sechestrelor.

Prin menținerea acestor sechestre au fost nesocotite si dispozițiile legii insolvenței, care nu permit indisponibilizarea nici a contului de insolvență, și nici a bunurilor imobile ale debitoarei, sens în care s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție CDCD prin decizia nr. 1/2020, argumentele acesteia fiind valabile și în cazul Legii nr. 85/2006.

Recurentul-pârât a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 3, 6, 8 C.proc.civ., învederând următoarele:

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii (art. 488 alin.  1 pct. 3 C.proc.civ.). Mențiunea din considerentele hotărârii în sensul că acțiunea civilă formulată de recurent în procesul penal nu a rămas nesoluționată, ci a fost respinsă pe fond, reprezintă o soluție dată unei probleme de drept cu care instanța nu a fost învestită și care este de natură să producă o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a hotărârii în temeiul art. 496 (2), teza a doua C.proc.civ.

Curtea de Apel București a adăugat la decizia nr.906/2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, pronunțându-se în locul acesteia în dosarul penal nr. x/30/2013. În aceasta cauză, Curtea de Apel Alba Iulia nu a decis respingerea acțiunii civile a recurentului;

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei (art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.). În motivarea excepției lipsei de interes a pârâtului G. instanța de apel reține că acesta „nu justifică un avantaj, un folos practic concret prin promovarea apelului și eventuala admitere a acestuia, cu consecința menținerii sechestrului asigurător dispusă în procesul penal, întrucât nu este parte în folosul căreia a fost instituită măsura sechestrului asigurător”. În motivarea acestor considerente instanța face trimitere la cauza penală făcând aprecieri asupra deciziei penală pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia. Instanța face mențiuni străine cauzei referitoare la aceasta decizie.

Prin decizia penală nr.906/2018, Curtea de Apel Alba Iulia nu dispune respingerea acțiunii civile a apelantului G., întrucât nici nu avea posibilitatea legală să pronunțe o asemenea hotărâre, ci desființează în parte sentința penală a Tribunalului Arad și dispune achitarea inculpaților în temeiul art. 396 al. 5, rap. la art. 16 lit. b, teza I C.proc.pen., caz în care dispozițiile legale obligă lăsarea nesoluționată a acțiunii civile. Indiferent de soluția dată în hotărârea apelată, Curtea de Apel Alba Iulia, urmare a aplicării dispozițiilor art.16 al.l lit.b, teza I C.proc.pen., nu poate dispune nimic altceva cu privire la acțiunea civilă decât lăsarea nesoluționată în baza art. 25 al.5 C.proc.pen.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au menționat părțile împotriva cărora doresc să se judece, au formulat o acțiune în constatare către instanța penală, care a pronunțat decizia nr.906/2018, iar interpretarea dată de Curtea de Apel București, prin adăugare la decizia penală  nr. 906/2018, este altceva decât motivele pe care se întemeiază chemarea în judecată a recurentului, fiind străină de natura cauzei, cu consecințe grave pentru acesta;

Hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin.  1 pct. 8 C.proc.civ.).

Admițând excepția lipsei de interes a lui G., instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 397 alin 5 teza I C.proc.pen.

Instanța aplică în mod greșit un act normativ, dă o interpretare greșită dispozițiilor din legea penală,  preia apărarea apelanților, care prin întâmpinarea depusă, menționează că recurentul a fost introdus în cauză alături de ANAF din oficiu, iar ceea ce trebuie avut în vedere este că acțiunea civilă a fost respinsă definitiv. Prin aceste mențiuni se încearcă inducerea în eroare a instanței, soluția de respingere a acțiunii civile fiind dată de Curtea de Apel Alba Iulia numai pentru ANAF.

Recurentul a avut calitatea de parte civilă vătămată în cauza nr. x/30/2013, în care a urmărit recuperarea pagubelor pricinuite de administratorii societăților I., în care a investit suma de 164.945.699,11 euro, sumă stabilită de expertiza dispusă de Curtea de Apel Alba-Iulia.

Expertizele efectuate în cauza penală, care s-a finalizat cu achitarea inculpaților în temeiul art. 16 lit. b teza I C.proc.pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală, au constatat existența unei investiții de 164.945.699,11 euro în societățile românești ale grupului I. în perioada 2006-2009.

Societățile I. nu au produs venituri, au fost finanțate de recurent în interesul realizării unei afaceri profitabile, dar au fost devalizate. Sumele finanțate de recurent au fost transferate sub diverse forme în societățile în care grupul infracțional format din administratorii acestor firme aveau interesul. Legea procesuală penală dispune că în cazul în care cercetarea penală este finalizată cu o soluție prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b teza I, acțiunea civilă este lăsată nesoluționată, rezolvarea acțiunii civile urmând a fi realizată de către instanța civilă. Situația specială în care se află societatea în care recurentul a învestit face posibilă soluționarea acțiunii civile în acest mod. Interesul recurentului este dovedit de scopul pentru care a finanțat activitatea societății F. (fostă I.), acela de a susține dezvoltarea societății, achiziționarea de active, plata salariaților, obținerea unui profit etc. Scopul recurentului nu a fost realizat datorită actelor și faptelor dispuse de administratorii societăților I.

În calitate de asociat majoritar recurentul a fost prejudiciat de modul în care s-a dispus ilegal de resursele financiare ale societății, acestea constituind contribuția sa exclusivă, iar toate consecințele negative ale acestor operațiuni fictive, frauduloase, s-au răsfrânt asupra societăților care au intrat în faliment, dar și asupra recurentului, ca asociat majoritar, care a pierdut întreaga finanțare. Interesul acționarului majoritar privind participarea la soluționarea litigiilor societății, a fost calificat personal, propriu, născut și actual, de către ÎCCJ prin decizia nr.1707/2019.

5.Apărările formulate în cauză

Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care au invocat excepția de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea aspectelor deduse judecății în motivele de recurs, despre care recurenții-reclamanți arată că au fost formal invocate.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul reclamanților, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Calificarea dată cererii de chemare în judecată a fost corect făcută de către instanța de apel, excepția de tardivitate a apelului a fost corect respinsă, motivul de apel privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului a fost corect respins, iar prejudiciul produs recurentului-pârât de către recurenții-reclamanți a fost constatat prin probe tehnice necontestate de către aceștia din urmă.

La data de 26.10.2021 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de către recurentul-pârât, prin care acesta a solicitat respingerea apărărilor din cadrul întâmpinării recurenților-reclamanți și a arătat că recursul este încadrat și motivat potrivit textelor de lege invocate.

II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Recursul reclamanților.

Susținerea reclamanților conform căreia ar fi fost nesocotite, în soluționarea cauzei, normele de competență materială, ceea ce ar atrage  incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., este făcută cu ignorarea regulilor de procedură referitoare la invocarea acestui aspect și ca atare, nu poate justifica o critică de nelegalitate.

În cauză, Tribunalul  București - Secția a V-a civilă s-a considerat legal învestit (prin sentința de declinare de competență a Tribunalului Brașov, nr. 1412/sind din 18.12.2019), iar împotriva hotărârii de primă instanță, în calea de atac a apelului exercitată de către reclamanți, n-a fost formulată critică pe aspectul necompetenței.

Or, pentru ca motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ. să poată fi susținut cu temei, este necesar ca excepția de necompetență de ordine publică să fi fost invocată în condițiile legii (respectiv, potrivit art. 130 alin. 2 C.proc.civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe) și critica de nelegalitate pe acest aspect să nu fi putut fi valorificată pe calea apelului sau, deși invocată, a fost respinsă sau instanța a omis să se pronunțe asupra ei (art. 488 alin. 2 C.proc.civ.).

Fără să respecte aceste exigențe procedurale (neinvocând excepția de necompetență în fața tribunalului, așa cum rezultă din încheierea  de ședință din 8.01.2020) și neformulând critică în apel reclamanții invocă direct (

omisso medio

) în calea de atac a recursului, necompetența de primă instanță și respectiv, pe cea a instanței de apel, critică ce nu poate fi primită, raportat la dispozițiile procedurale menționate anterior.

Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la încălcarea regulilor de procedură (din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.) în soluționarea cauzei, constând în aceea că instanța de apel ar fi soluționat greșit excepția tardivității apelurilor declarate de pârâții SC F. S.R.L. și G., reținând eronat termenul de exercitare a căii de atac, ca fiind de 30 de zile de la comunicarea sentinței, iar nu de 5 zile de la pronunțarea acesteia.

Astfel, cu privire la calificarea obiectului cererii de chemare în judecată în raport cu modalitatea de formulare a pretențiilor reclamanților și cu temeiurile juridice invocate, instanța de apel a reținut că este vorba despre o acțiune în constatarea încetării de drept a măsurii asigurătorii a sechestrului, care nu se subsumează procedurii și dispozițiilor art. 953-957 C.proc.civ., pentru a fi aplicabil regimul juridic al căii de atac reglementat de aceste norme.

Reclamanții înșiși, în apelul exercitat, au arătat că nu și-au întemeiat cererea pe dispozițiile speciale ale Titlului IV Cap. I din Codul de procedură civilă, privind sechestrul asigurător, că nu au solicitat să se dispună ridicarea sau încetarea măsurii sechestrului, ci au pretins

să se constate încetarea de

drept a sechestrului

, cu trimitere la norma art. 397 alin. (5) C.proc.pen, referitoare, de asemenea, la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii.

De asemenea, împrejurarea că instanța de apel face referire la temeiul de drept (art. 35 C.proc.civ., vizând cererea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept), reținut ca atare în sentința de declinare a Tribunalului Brașov, nu este eronată, cum se pretinde, întrucât în verificarea competenței prezintă importanță calificarea obiectului și în mod corespunzător, a naturii cererii deduse judecății.

La fel, Tribunalul București - Secția a V-a civilă, procedând la verificarea propriei competențe (urmare a învestirii prin sentința de declinare), nu a reținut incidența normelor speciale din procedura civilă a măsurilor asigurătorii (art. 952-959 C.proc.civ.), ci a dispozițiilor art. 98 C.proc.civ. și ale art.  397 alin. (5) C.proc.pen.

Așa cum s-a menționat anterior, nu doar că reclamanții nu au contestat, în calea de atac a apelului, aceste calificări juridice care au justificat deopotrivă, competența de primă instanță și regimul juridic al căilor de atac, dar au precizat ei înșiși că nu și-au fundamentat cererea pe dispozițiile speciale ale Codului de procedură civilă referitoare la măsurile asigurătorii, ci au pretins să se constate încetarea de drept a sechestrului asigurător, cu observarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 397 alin. (5)  C.proc.pen.

În acest context, susținerea recurenților conform căreia calea de atac ar fi trebuit să fie cea prevăzută de art. 957 C.proc.civ. (5 zile de la pronunțarea hotărârii) este una care demonstrează incoerență și inconsecvență în propriul demers, iar nu caracterul nelegal al deciziei atacate, care a rezolvat corect, raportat la reperele judecății, astfel cum au fost stabilite de reclamanții înșiși, excepția de tardivitate a apelurilor pârâților.

La fel, este lipsită de consistență, susținerea recurenților potrivit căreia cererea nu poate fi calificată ca fiind una în constatare întrucât, în realitate, efectele urmărite sunt de realizare, adică de încetare și radiere a sechestrelor.

Formulând critica în acești termeni, recurenții-reclamanți confundă, de fapt, efectele cererii de chemare în judecată (de învestire a instanței, dar în limitele și corespunzător obiectului acesteia) cu efectele pe care le poate produce hotărârea judecătorească (ale cărei consecințe pot fi, în contextul constatării încetării de drept a sechestrului asigurător și în sensul arătat, al posibilității de a dispune liber de dreptul de proprietate).

Critica privind greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților G. și ANAF-DGRFP Timișoara este deopotrivă, lipsită de interesul formulării ei, precum și de fundament.

Astfel, prima instanță învestită în cauză a justificat extinderea cadrului procesual față de cele două părți menționate anterior, cu referire la modalitatea în care s-a desfășurat procedura judiciară în dosarul penal, a cărei judecată s-a finalizat cu lăsarea nesoluționată a laturii civile.

Păstrându-se, în principiu, același cadru al judecății, nu a fost cauzată nicio prejudiciere reclamanților (achitați în procesul penal și față de care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată) ci doar s-a realizat o completare a cadrului procesual, corespunzător judecății din penal.

Mai mult, decizia din apel reține, în ce îl privește pe G., că acesta nu a justificat, în calea de atac, un interes determinat în atacarea sentinței de primă instanță, nefiind partea în folosul căreia să fi fost instituită măsura sechestrului asigurător.

Așadar, decizia din apel doar a asigurat contradictorialitatea dezbaterilor în raport cu cele două părți cărora recurenții le contestă legitimarea procesuală pasivă, fără să poată demonstra însă interesul formulării unei asemenea critici, în contextul în care soluția pe fond nu le vizează pe acestea.

Critica referitoare la încălcarea, atât a normelor de drept material în soluționarea cauzei (art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.) cât și a celor referitoare la motivarea deciziei (art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.) care ar avea caracter contradictoriu și confuz, are, de asemenea, caracter nefondat.

În primul rând, referirea la faptul că în dispozitivul deciziei nu s-a făcut mențiunea admiterii apelului SC F. S.R.L. și în contradictoriu cu reclamanții (critică încadrabilă în prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., iar nu în vreunul din cele două motive indicate de recurenți) este, evident, rezultatul unei erori materiale, susceptibilă de îndreptare pe calea prevăzută de art. 442 C.proc.civ., iar nu un aspect de nelegalitate a deciziei.

Împrejurarea că apelul pârâtei SC F. S.R.L. a fost admis și schimbată în tot sentința, prin respingerea, ca neîntemeiată, a cererii reclamanților face să fie evident, din natura soluției pronunțate, care este partea căreia i se opune în principal dispoziția instanței (respectiv, reclamanții care cad în felul acesta, în totalitate din pretențiile formulate) fiind vorba astfel, în mod evident, doar de o eroare materială nemenționarea lor – alături de ceilalți intimați-pârâți – în dispozitivul deciziei, în partea referitoare la soluția asupra apelului pârâtei.

În ce privește soluționarea fondului cauzei, contrar susținerii recurenților-reclamanți, instanța de apel a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor art.  397 alin. (5) C.proc.pen., atunci când a apreciat că nu sunt date condițiile constatării încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător, întrucât  există pe rolul instanțelor acțiuni în valorificarea creanțelor ce nu au putut fi rezolvate în procesul penal, ca urmare a lăsării nesoluționate a laturii civile.

Astfel, existența pe rolul Tribunalului Brașov - Secția a II-a civilă, a dosarului nr. x/30/2009/a12, având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a reclamanților, în calitate de foști administratori ai SC F. S.R.L., pe temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006, dosar a cărui judecată a fost suspendată (la 8.12.2014) până la soluționarea dosarului penal având ca obiect cercetarea acelorași activități prejudiciabile, fiind  repus apoi pe rol la 27.12.2018 (înăuntrul termenului de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii penale definitive) îndeplinește cerința din art. 397 alin. (5) C.proc.pen., aptă să împiedice încetarea de drept a efectelor măsurii asigurătorii.

Pornind de la natura și rațiunea instituirii măsurii sechestrului asigurător – aceea de a garanta executarea dreptului de creanță ce ar putea fi stabilit și de a conserva patrimoniul persoanei care ar putea fi obligată, în mod corelativ, la repararea prejudiciului astfel determinat – instanța de apel a reținut corect că sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor reclamanților este justificat în continuare, față de demersurile societății de a-și stabili și recupera creanțe în raport cu aceștia.

Pretenția recurenților, ca societatea-intimată să fi inițiat demersul în instanță – prin promovarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii penale – pentru că numai astfel  ar fi satisfăcută cerința de la alin. (5) al art.  397 C.proc.pen., este una care denaturează sensul dispoziției legale, ce trebuie pus, așa cum s-a arătat, în relație cu scopul instituirii acestor măsuri asigurătorii și cu diligența pe care o depune creditorul în a-și vedea garantată executarea unei creanțe.

În speță, înscriindu-se pe linia acestor diligențe, societatea-pârâtă a făcut mai mult decât să aștepte definitivarea procesului penal și respectiv,  respectarea termenului de 30 de zile pentru promovarea acțiunii la instanța civilă, în calitate de persoană vătămată, cu latura civilă lăsată nesoluționată de instanța penală.

Astfel cum s-a menționat, demersul societății la instanța civilă – pentru angajarea răspunderii reclamanților, în calitate de foști administratori, acuzați de aducerea acesteia în stare de încetare de plăți – a fost anterior declanșării procesului penal, în vederea definitivării căruia judecata civilă doar a fost suspendată (la 8.12.2014), pentru ca apoi să fie repusă pe rol (la 27.12.2018) înăuntrul termenului de 30 de zile de la pronunțarea deciziei penale nr. 906 din 29.11.2018 a Curții de Apel Alba – Iulia - Secția penală.

De asemenea, împrejurarea că acțiunea ce a învestit instanța civilă este una fundamentată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 (iar nu, cum pretind recurenții că ar fi trebuit, o acțiune în răspundere civilă delictuală de drept comun) este determinată de situația particulară în care se află societatea, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței.

Or, în această materie, dispozițiile legale menționate instituie un caz particular, de răspundere a persoanelor care au contribuit la ajungerea debitorului în starea de insolvență, fiind vorba așadar, de o formă a răspunderii civile patrimoniale.

În acest context, faptul că acțiunea este promovată de lichidatorul judiciar al societății aflate în insolvență nu înseamnă, cum susțin recurenții, că nu a acționat persoana vătămată la care face referire dispoziția art. 397 alin. 5 C.proc.pen. și de aceea, nu ar fi îndeplinită cerința legală.

În realitate, lichidatorul judiciar nu acționează în nume propriu, ci, așa cum rezultă din dispozițiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în numele debitorului aflat în insolvență și care, în speță, a avut calitatea de persoană vătămată în procesul penal.

Împrejurarea că textul menționat anterior face referire la calitatea de debitor a persoanei juridice aflate în stare de insolvență nu înseamnă, cum pretind recurenții, că societatea intimată ar avea „doar calitatea de

debitor,

ceea ce nu îi conferă acesteia, niciun drept împotriva altor persoane, inclusiv împotriva reclamanților”.

În realitate, în demersul inițiat împotriva reclamanților și în raport cu aceștia, pretinzând ca o parte a pasivului său să fie suportat de aceștia întrucât i-au cauzat starea de insolvență, societatea-intimată se prevalează de calitatea de creditor. Ea are, în același timp, calitatea de debitor în  procedura insolvenței, dar în raport cu alte persoane care urmăresc să valorifice drepturi de creanță împotriva ei (și nu în raport cu reclamanții, foști administratori față de care societatea urmărește să obțină suportarea de către aceștia a unei părți a pasivului, pentru că ar fi cauzat starea ei de insolvență).

Ca atare, este corectă statuarea instanței de apel, conform căreia acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, introdusă anterior declanșării procesului penal, în vederea soluționării căruia a fost suspendată judecata civilă pentru ca, ulterior pronunțării deciziei penale definitive, cu lăsarea soluționată a laturii civile, să se dispună repunerea cauzei pe rol, îndeplinește cerința pozitivă interpretată

a contrario

a art. 397 alin. 5 C.proc.pen., (a existenței unei acțiuni în fața instanței civile) pentru a nu permite constatarea încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător.

De asemenea, este lipsită de temei critica referitoare la existența unei motivări contradictorii a instanței de apel, în sensul că, în speță, acțiunea la care se referă art. 397 alin. 5 C.proc.pen. ar fi reprezentată, pe de o parte, de acțiunea în atragerea răspunderii administratorilor, iar pe de altă parte, că aceasta ar fi reprezentată de înscrierea  SC F. S.R.L. la masa credală a SC D. SRL.

În realitate, instanța de apel nu este contradictorie în motivarea soluției întrucât, identificând existența celor două acțiuni având finalitatea stabilirii și valorificării unor drepturi de creanță distincte, justifică păstrarea efectelor măsurii asigurătorii asupra bunurilor unor persoane diferite.

Este neîntemeiată și critica potrivit căreia înscrierea societății  F. S.R.L. la masa credală a SC D. SRL nu ar putea fi echivalată cu acțiunea civilă lăsată nesoluționată prin decizia penală.

Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, prin admiterea contestației formulate de SC F. S.R.L. (conform sentinței nr. 1394 din 21.06.2016 a Tribunalului Constanța - Secția a II-a civilă) s-a dispus înscrierea creanțelor acesteia la masa credală a SC D. SRL, aflată în procedura insolvenței, cu sume care corespund celor cu care avusese loc constituirea de parte civilă în procesul penal.

Or, raportat la situația juridică în care se afla SC D. SRL – cu procedura de insolvență deschisă anterior pronunțării deciziei penale nr.906/2018 a Curții de Apel Alba-Iulia – acesta era cadrul legal (înscrierea la masa credală) în care intimata SC F. S.R.L. putea să tindă la valorificarea creanțelor pretinse.

Astfel cum corect apreciază instanța de apel, incidența Legii nr. 85/2006, dată de starea de insolvabilitate a SC D. SRL, ar fi avut drept consecință, în ipoteza promovării unei acțiuni civile în pretenții de drept comun împotriva acesteia, ulterior pronunțării deciziei penale,  suspendarea de drept, conform art. 36 din actul normativ menționat.

Ar fi fost vorba așadar, de o lipsă de finalitate a unui asemenea demers, care nu putea fi avută în vedere prin dispozițiile art. 397 alin. 5 C.proc.pen., ce trebuie interpretate în sensul în care persona vătămată urmărește în mod efectiv recuperarea unor creanțe, ieșind astfel din starea de pasivitate pentru a-și prezerva dreptul la măsuri asigurătorii care să-i garanteze satisfacerea unor creanțe atunci când vor fi stabilite ca atare.

Contrar susținerii  recurenților, înscrierea SC F. S.R.L. la masa credală a SC D. SRL nu se face din poziția de debitoare a primei societăți, ci de pretins titular al unui drept de creanță, drept a cărui valorificare o urmărește în această procedură, față de o altă  societate. În raport cu SC D. SRL, intimata-pârâtă nu este debitor, ci pretins creditor și de aceea, promovarea unei acțiuni de drept comun, cum se susține că ar fi trebuit procedat, ar fi intrat sub incidența art. 36 din Legea nr. 85/2006, cu sancțiunea menționată, a suspendării de drept a judecății.

Pentru considerentele arătate, soluția instanței de apel, care respinge în întregime acțiunea reclamanților, constatând că nu sunt întrunite cerințele art. 397 alin. (5) C.proc.pen., pentru a constata încetate de drept efectele măsurilor asigurătorii, dispuse în contradictoriu cu reclamanții, câtă vreme există în desfășurare acțiuni în valorificarea unor creanțe față de aceștia, este una corectă, criticile de nelegalitate formulate având caracter nefondat.

Ca atare, recursul reclamanților va fi respins pe aspectul tuturor criticilor de nelegalitate, reținându-se caracterul nefondat al acestora, potrivit argumentelor anterior expuse.

Susținerea incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488  alin. 1 pct. 3 C.proc.civ. întrucât „mențiunea din considerentele hotărârii conform căreia acțiunea civilă formulată de G. în procesul penal nu a rămas nesoluționată, ci a fost respinsă pe fond” ar constitui, în realitate, „o rezolvare asupra unor probleme de drept cu care instanța nu ar fi fost învestită”, se bazează pe o denaturare a textului de lege.

Astfel, dispoziția procedurală menționată reglementează un motiv de recurs aplicabil în ipoteza în care instanța de judecată ar fi nesocotit „competența de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii”, iar nu ipoteza aplicabilă speței în care, pronunțându-se asupra criticilor care au învestit-o, de o manieră care nemulțumește partea, instanța le găsește neîntemeiate întrucât ceea ce interesa, raportat la sediul materiei incident, era ca acțiunea civilă din procesul penal să fi rămas nesoluționată, iar nu să fi primit o respingere pe fondul pretențiilor (ca în speță).

Este, de asemenea, nefondată critica privind aplicabilitatea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., în argumentarea căreia recurentul reiterează aceleași aspecte, legate de faptul că instanța de apel a reținut, în justificarea lipsei interesului pârâtului de a promova calea de atac a apelului, aceleași considerente, referitoare la faptul că acțiunea civilă a acestuia, alăturată celei penale, nu a rămas nesoluționată, ci a fost respinsă pe fond.

Într-o manieră procedurală inadecvată și substituindu-se atribuțiilor jurisdicționale proprii instanței penale, recurentul-pârât pretinde  că aceasta din urmă „nu ar fi putut pronunța o asemenea soluție”, față de temeiul achitării, reprezentat de dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., și de prevederile art. 25 alin. (5) C.proc.pen., potrivit cărora, într-o asemenea ipoteză, hotărârea instanței penale n-ar fi putut fi, pe latură civilă, decât una a lăsării nesoluționate  a acesteia.

Or, așa cum s-a menționat, nici partea și nici instanța civilă nu se pot substitui atribuțiilor jurisdicționale ale instanței penale, pentru a putea hotărî, în raportul cu textele de lege care au reprezentat temei al achitării, ce soluție ar fi trebuit să fie pronunțată pe latura civilă a cauzei penale.

Singura evaluare pe care o poate face instanța civilă și care, în speță a fost corect realizată, este aceea dacă în raport cu soluția pronunțată de instanța penală (respectiv, respingerea acțiunii civile), există temeiuri pentru a considera că subzistă condițiile de la art. 397 alin. (5) C.proc.pen. (care au ca premisă lăsarea nesoluționată a acțiunii civile).

Or, sub acest aspect, instanța de apel a constatat corect că pârâtul G. nu justifică interesul (legitim, personal, născut și actual) în demersul său (respectiv, respingerea apelului reclamanților și menținerea sechestrului asigurător), câtă vreme prin sentința penală nr. 242 din 26.06.2015 a Tribunalului Arad, pretențiile civile formulate de acesta au fost găsite neîntemeiate și respinse în consecință, iar apelul exercitat împotriva soluției a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 906/2018 a Curții de Apel Alba-Iulia.

Așadar, nu este vorba despre o motivare pe baza unor considerente străine de pricină din partea instanței de apel, cum greșit se susține prin criticile formulate, ci de  identificarea și raportarea corectă a instanței civile la soluția deciziei penale, în funcție de care incidența dispozițiilor art. 397 alin. (5) C.proc.pen., este exclusă, fiind înlăturată situația premisă a textului de lege, care vizează,

in terminis

, lăsarea nesoluționată a laturii civile, iar nu rezolvarea acesteia, prin respingerea pretențiilor, cum s-a întâmplat în speță.

În realitate, arătând ce soluție ar fi trebuit să pronunțe instanța penală (și la care ar fi trebuit să se raporteze decizia din apel), recurentul-pârât este cel care adaugă dispoziții hotărârii penale, efectuând propria judecată (și arogându-și astfel atribuții jurisdicționale) în funcție de textele de lege care au reprezentat temeiul achitării.

În același sens, criticând soluția instanței de apel referitoare la lipsa de interes juridic în exercitarea căii de atac (câtă vreme acțiunea civilă în raport cu partea vătămată G. nu a fost lăsată nesoluționată, ci respinsă ca nefondată) pentru a invoca subzistența efectelor unor măsuri asigurătorii, recurentul-pârât aduce în discuție aspecte care depășesc sfera de reglementare a dispozițiilor art. 397 alin. (5) C.proc.pen., (legate de calitatea acestuia de acționar majoritar la grupul I., aspect care ar fi fost reținut ca atare în rechizitoriul parchetului și în hotărârea penală).

Invocând incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul-pârât reia, în aceeași manieră neprocedurală, aspectele legate de modalitatea în care instanța de apel a considerat că latura civilă  în procesul penal a  fost soluționată în raport cu recurentul, deși potrivit art. 25 alin. (5) C.proc.pen., text la care face referire art. 397 alin. (5)  C.proc.pen., pentru ipoteza achitării în temeiul art. 16 lit. b) teza I C.proc.pen., acțiunea civilă rămâne nesoluționată.

În realitate, instanța civilă nu poate face ea însăși aplicarea dispozițiilor procedurale menționate anterior, care sunt în competența și aprecierea instanței penale, ale cărei dezlegări se opun instanței civile cu forța autorității de lucru judecat, dat fiind raportul dintre diferitele jurisdicții (în speță, cea penală, care se opune, din punct de vedere al aspectelor tranșate, celei civile).

Ca atare, instanța civilă nu putea să dea propria soluție asupra laturii civile din procesul penal, valorificând dispozițiile de care se prevalează recurentul în sensul propus de acesta.

Singura evaluare pe care o putea face instanța civilă - și pe care decizia din apel o realizează corect – era dacă, raportat la soluția instanței penale, subzistă ori nu situația premisă avută în vedere de dispozițiile art. 397 alin. (5) C.proc.pen., în funcție de care să se aprecieze dacă au încetat sau nu efectele unor măsuri asigurătorii dispuse în procedura judiciară penală.

Or, raportat la dispozitivul (și considerentele justificative) ale hotărârilor penale, s-a constatat corect că acțiunea civilă a numitului G. a fost respinsă în primă instanță (conform sentinței penale nr. 242 din 26.06.2015 a Tribunalului Arad), apelul împotriva acestei soluții fiind respins ca nefondat (decizia penală nr. 906/2018 a Curții de Apel Alba-Iulia).

În consecință, în mod corect prin decizia recurată s-a constatat lipsa unui interes juridic (legitim și actual) al pârâtului, în contextul în care acesta nu se află în situația avută în vedere de textul de lege pe care și-a fundamentat pretențiile (art. 397 alin. 5 C.proc.pen.), câtă vreme acțiunea sa civilă, alăturată celei penale, nu a fost lăsată nesoluționată ci, potrivit datelor evidențiate anterior, respinsă ca nefondată.

Aspectele învederate în cererea de recurs, conform cărora un „acționar majoritar are evident un interes personal propriu, născut și actual în apărarea investiției și soarta acesteia”, nu este un interes juridic în sensul dispoziției procedurale menționate, pentru a-și găsi protecție și valorificare pe temeiul acesteia, ci un interes patrimonial a cărui apărare poate fi pretinsă într-un cadru adecvat, în funcție de încălcările concrete ale dreptului subiectiv ce pot fi susținute.

Pentru toate considerentele arătate, criticile pârâtului au fost constatate nefondate, astfel încât și recursul acestuia a fost respins în consecință.