ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1596/2015

Decizia nr. 1596/2015

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 1012 pe rolul Tribunalului Bacău, secția civilă, sub număr de Dosar nr. x/110/2012, reclamanta A., având în vedere ordonanța de încetare a urmării penale din 9 ianuarie 2011 dată în Dosarul nr. x/P/2011, în baza dispozițiilor art. 245 C. proc. pen. a formulat „acțiune de valorificare a bunurilor sechestrate în vederea recuperării prejudiciului creat bugetului de stat până la concurența sumei de 500 miliarde lei".

Ulterior, la solicitarea instanței, reclamanta a depus precizări, în care a arătat că a formulat acțiunea în pretenții pentru a duce la îndeplinire dispoziția pct. 2 din Ordonanța din 9 ianuarie 2011 a A., dată în Dosarul nr. x/P/2011, că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 1349 din N.C.C. coroborate cu cele ale art. 19 și 245 C. proc. pen. Ca pârâtă a fost indicată B., soția învinuitului C., fostul administrator la SC D. SRL, decedat în cursul urmării penale.

La termenul din 21 mai 2012 pârâta B. a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea acțiunii și cerere reconvențională prin care a solicitat constatarea încetării, în temeiul art. 245 lit. c) C. proc. pen., a sechestrului asigurător.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus pentru termenul din 18 iunie 2012, reclamanta a indicat ca pârâte pe B. și SC D. SRL.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2012 Tribunalul Bacău, secția I civilă, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea acesteia secției a ll-a civile și de contencios administrativ, ca litigiu între profesioniști, ca urmare a reorganizării secțiilor Tribunalului Bacău în secția I civilă și respectiv, secția a ll-a civilă și de contencios administrativ.

Pe rolul secției a ll-a civilă și de contencios administrativ, cauza a fost înregistrată sub număr de Dosar nr. x/110/2012*.

Prin sentința civilă nr. 1114 din 29 aprilie 2013 Tribunalul Bacău a admis excepția inadmisibilității cererii principale, respingând-o ca inadmisibilă și a respins cererea reconvențională.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că prin acțiune s-a solicitat valorificarea unei măsuri asigurătorii, respectiv a unui sechestru asigurător; că valorificarea sechestrului înseamnă instituirea acestuia, adică executarea lui, măsură adusă la îndeplinire de Poliția Judiciară Parchetul Național Anticorupție, acesta fiind organul de executare.

În fapt, s-a reținut că reclamanta a înțeles să valorifice bunurile sechestrate, dar pentru acest lucru este necesară obținerea unui titlu executoriu, conform art. 596 C. proc. civ., pe care reclamanta nu îl are. S-a apreciat că reclamanta ar fi trebuit ca, în 30 zile de la primirea ordonanței de încetare a urmăririi penale, să se adreseze cu o cerere instanței civile, prin care să solicite obligarea la plată a SC D. SA și eventual a moștenitorilor lui C. și să obțină un titlu executoriu. Constatând că la dosar nu s-a depus dovada existenței titlului executoriu, s-a apreciat că acțiunea nu îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 596 C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a reținut că în lipsa unui titlu executoriu, măsurile asigurătorii sunt desființate de la lege, art. 245 C. proc. pen. fiind un text imperativ.

Împotriva hotărârii tribunalului, au formulat cereri de recurs atât reclamanta A., cât și pârâtele SC D. SRL și B.

La termenul din 13 februarie 2014, Curtea de Apel Bacău a recalificat calea de atac din recurs în apel, pentru considerentele menționate în partea introductivă a hotărârii. S-a procedat, totodată, și la calificarea litigiului ca un litigiu între profesioniști, care intră în competența funcțională a secției a ll-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, iar nu ca un litigiu de contencios administrativ.

Prin Decizia nr. 14/2014 din 13 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta E. și de pârâții B. și SC D. SRL Bacău împotriva sentinței civile nr. 1114 din 29 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/110/2012*.

În motivarea hotărârii, instanța de apel a reținut că prin Ordonanța procurorului nr. 25/P/2004 din 16 aprilie 2004 s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile aparținând învinuitului C. și SC D. SRL până la concurența sumei de 500 miliarde lei rol, măsura sechestrului fiind pusă în aplicare prin procesele-verbale din 19 aprilie 2004, 20 aprilie 2004 și 23 aprilie 2004 - pentru poprirea conturilor învinuitului și ale SC D. SRL, prin procesul-verbal din 23 aprilie 2004 - pentru indisponibilizarea și sechestrarea bunurilor imobile ale SC D. SRL și prin procesul - verbal din 23 aprilie 2004 - pentru indisponibilizarea a două autoturisme.

Ca urmare a decesului, la data de 11 august 2011, a învinuitului C., prin ordonanța procurorului de încetare a urmării penale din 9 decembrie 2011, dată în Dosarul nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus încetarea urmăririi penale față de C. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 - 13 din Legea nr. 87/1994, înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen. (pct. 1); la pct. 2 s-a dispus menținerea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanța nr. 25/P/2004 din 16 aprilie 2004 și comunicarea soluției Ministerului Finanțelor, în vederea exercitării acțiunii civile.

La termenul din 16 ianuarie 2014, instanța de apel a dispus ca reclamanta să depună actele administrativ fiscale de control la SC D. SRL din care să rezulte suma pentru care solicită valorificarea bunurilor sechestrate.

S-a procedat la analizarea cererii reclamantei, raportat la temeiul juridic invocat de reclamantă prin precizarea acțiunii (conform cererii depuse la Tribunalul Bacău pentru termenul din 23 aprilie 2012), respectiv dispozițiile art. 19 și art. 245 C. proc. pen. și art. 1349 din N.C.C.

Instanța de apel a arătat că introducerea unei acțiuni civile este regula stabilită prin normele de procedură penală, însă, în speța de față, a apreciat că o acțiune civilă de drept comun pentru repararea prejudiciului produs prin infracțiune nu este compatibilă cu natura prejudiciului produs prin infracțiune. Astfel, urmărirea penală a învinuitului C. s-a făcut (între altele) pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 12 - 13 din Legea nr. 87/1994, texte care, la data începerii urmării penale reglementau infracțiunile care constau în „sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, în întregime sau în parte, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile, sau efectuarea oricăror alte operațiuni", respectiv fapta de „a nu evidenția prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei și a contribuției".

S-a arătat că, în materie fiscală, întinderea creanțelor bugetare nu se stabilește de către instanța de judecată - în a cărei competență intră doar verificarea legalității actelor administrativ fiscale - ci de către organele fiscale, potrivit normelor de procedură fiscală cuprinse în C. proc. fisc.; recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat nu se poate face pe calea dreptului comun, în cadrul unui litigiu între profesioniști, în baza dispozițiilor de drept civil care reglementează răspunderea civilă delictuală. în consecință, câtă vreme organul fiscal nu a emis, în baza C. proc. fisc., un titlu de creanță care să devină titlul executoriu în condițiile prevăzute de acest cod (art. 141), nu se poate cere instanței civile valorificarea măsurilor asigurătorii dispuse de organul de urmărire penală; în procedura fiscală, organul fiscal procedează la valorificarea bunurilor sechestrate în condițiile art. 159 C. proc. fisc., însă, în baza unui titlu executoriu emis de organele fiscale.

Instanța de apel a mai reținut că, în cauză, reclamanta nu numai că nu a făcut dovada emiterii unui astfel de titlu executoriu, dar nici nu a făcut dovada efectuării unei inspecții fiscale la SC D. SRL. Procesul - verbal din 31 martie 2004 întocmit de F. din cadrul G. cuprinde rezultatele unui control întreprins la o altă societate comercială, SC H. SA Bacău, între clienții căreia figura și SC D. SRL.

Prin urmare, s-a constatat că soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii pronunțată de tribunal trebuie menținută.

Totodată, instanța de apel a apreciat că se impune a fi menținută și soluția de respingere a cererii reconvenționale.

Acesta întrucât, potrivit art. 245 lit. c) C. proc. pen., măsurile asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale se consideră desființate doar în situația în care persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicarea încetării urmăririi penale. Or, în cauză, o acțiune în fața instanței civile a fost introdusă; chiar în condițiile reținute anterior cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, din punct de vedere formal, condiția textului nu este îndeplinită pentru a se constata desființarea măsurilor asigurătorii.

împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanta E., cât și pârâtele SC D. SRL și B., Dosarul de recurs fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub număr de Dosar nr. x/1/2014.

Prin Decizia nr. 3163 din 1 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014 Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanta E. și de pârâtele SC D. SRL și B. împotriva Deciziei nr. 14/2014 din 13 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În decizia de casare Înalta Curte a reținut că în ceea ce privește calificarea dată de către instanțe obiectului cererii de chemare în judecată, ca fiind o acțiune de valorificare a bunurilor sechestrate în vederea recuperării prejudiciului creat bugetului de stat până la concurența sumei de 500 miliarde lei, s-a avut în vedere că reclamanta a precizat încă din fața primei instanțe că a formulat acțiunea în pretenții pentru a duce la îndeplinire dispoziția pct. 2 din Ordonanța din 9 ianuarie 2011 a A., dată în Dosarul nr. x/P/2011, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1349 din N.C.C. coroborate cu cele ale art. 19 și art. 245 C. proc. pen.

În condițiile în care reclamanta nu a detaliat deloc cauza acțiunii, conform cerințelor impuse de art. 112 C. proc. civ., s-a apreciat că instanța de apel era îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, iar calificarea acțiunii se va face nu după natura termenilor folosiți de reclamantă, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii.

Constatând că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă întrucât prin intermediul acesteia s-a urmărit valorificarea măsurilor asigurătorii dispuse de organul de urmărire penală, în condițiile în care organul fiscal nu a emis un titlu de creanță care să devină executoriu conform dispozițiilor art. 141 C. proc. fisc., instanța de apel a încălcat astfel incidența dispozițiilor art. 245 lit. c) C. proc. pen.

Potrivit art. 245 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., prin ordonanța de încetare a urmăririi penale se dispune și asupra măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, iar în situația în care s-a dispus menținerea măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, acestea se consideră desființate dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 zile de la comunicarea încetării urmăririi penale.

În consecință, atunci când procurorul dispune revocarea măsurii asigurătorii luate pentru repararea pagubei, prin ordonanța de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală, măsura asiguratorie încetează la data emiterii ordonanței.

În schimb, în aceeași ipoteză, când se dispune menținerea măsurii asigurătorii luate în vederea reparării pagubei, aceasta încetează dacă în termen de 30 zile de la comunicarea soluției de netrimitere în judecată, partea vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile.

Dacă însă persoana vătămată a formulat acțiune în fața instanței civile, în termenul de 30 zile, măsura asiguratorie durează până la soluționarea definitivă a cauzei civile și punerea în executare a dispozițiilor civile.

Este evident că instanței civile îi revine rolul de a cerceta acțiunea civilă rămasă nesoluționată ca urmare a încetării urmăririi penale, în acest sens fiind și demersul reclamantei de a obține menținerea sechestrului asigurător până la soluționarea acțiunii în pretenții (răspundere civilă delictuală).

Instanța de recurs a constatat că în acest context trebuia considerat demersul judiciar al reclamantei, iar instanța de fond ar fi trebuit să evalueze dacă acțiunea îndeplinea toate exigențele impuse de legea procesuală și temeiurile stabilite prin dispozițiile de drept material și astfel, să o soluționeze.

Prin urmare, în acest context măsurile asigurătorii dispuse de organul de urmărire penală au caracter temporar, până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se pronunță în procesul principal și constau în indisponibilizarea bunurilor, pentru a se asigura creditorului posibilitatea de a executa hotărârea ce urmează să se pronunțe cu privire la fondul drepturilor.

După rămânerea definitivă a hotărârii de fond, sechestrul asigurător se transformă în sechestru definitiv, executoriu. Vânzarea bunurilor sechestrate nu poate avea loc decât după obținerea titlului executoriu.

În acest context, a reținut Înalta Curte, deși susținerile recurentelor - pârâte sunt corecte din punct de vedere teoretic, în sensul că o cerere inadmisibilă nu poate produce efectele juridice care să justifice menținerea unui sechestru asigurător, totuși acestea nu subzistă în condițiile în care instanța a calificat greșit obiectul acțiunii și în mod greșit a soluționat-o în lipsa unei încadrări corecte a actului de sesizare.

S-a mai stabilit că, rejudecând cererea principală, în funcție de hotărârea ce va fi pronunțată asupra acesteia, instanța de fond va evalua legalitatea menținerii sechestrului asigurător deja instituit, judecând pe fond și cererea reconvențională.

De aceea, pentru o soluționare unitară a cauzei, a fost admis și recursul pârâtelor SC D. SRL și B., vizând încetarea măsurii asigurătorii.

Pentru toate aceste considerente, reținând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile și, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău sub număr de Dosar nr. x/1/2014.

La termenul din 15 ianuarie 2015 apelanta reclamantă E. a depus la dosar precizări în care arată că acțiunea de față are ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale, prin obligarea persoanei care a produs prejudiciul, respectiv C. la repararea acestuia, temeiul juridic fiind art. 1349 C. civ. coroborat cu art. 19 și art. 245 C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 36/2015 din 12 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul reclamantei E. declarat împotriva sentinței civile nr. 1114 din 29 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/110/2012*.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată.

S-au menținut dispozițiile sentinței în ce privește soluția dată cererii reconvenționale.

Prin aceeași decizie a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtelor SC D. SRL Bacău și B., împotriva sentinței civile nr. 1114 din 29 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/110/2012*.

Procedând la rejudecarea apelului, cu luarea în considerare a considerentelor deciziei de casare și în raport de precizările făcute de apelanta reclamantă, instanța de apel a reținut că prin Ordonanța din data de 9 decembrie 2011 dată în Dosarul nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, A., s-a dispus încetarea urmăririi penale față de C. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 - 13 din Legea nr. 87/1994, înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen. (pct. 1); la pct. 2 s-a dispus menținerea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanța nr. 25/P/2004 din 16 aprilie 2004 și comunicarea soluției Ministerului Finanțelor, în vederea exercitării acțiunii civile.

Potrivit art. 245 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., prin ordonanța de încetare a urmăririi penale se dispune și asupra măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, iar în situația în care s-a dispus menținerea măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, acestea se consideră desființate dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 zile de la comunicarea încetării urmăririi penale.

Așa cum s-a reținut în decizia de casare, atunci când procurorul dispune menținerea măsurii asigurătorii luate în vederea reparării pagubei, aceasta încetează dacă în termen de 30 zile de la comunicarea soluției de netrimitere în judecată, partea vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile.

Dacă însă persoana vătămată a formulat acțiune în fața instanței civile, în termenul de 30 zile, măsura asiguratorie durează până la soluționarea definitivă a cauzei civile și punerea în executare a dispozițiilor civile.

în aplicarea acestor dispoziții, prin adresa din 27 decembrie 2011, Parchetul a transmis către G., Ordonanța sus menționată, în vederea exercitării acțiunii civile.

Ca urmare, G. - prin I. - a solicitat, la data de 25 ianuarie 2012 (adresa nr. 102 din 25 ianuarie 2012 - fila 6) ca Parchetul să îi comunice procesele - verbale de sechestru și acte doveditoare în vederea promovării acțiunii civile, precum și documentul din care rezultă valoarea prejudiciului.

Ulterior, la data de 27 ianuarie 2012, reclamanta I., în baza împuternicirii acordate de G. a promovat acțiunea introductivă, de „valorificare a bunurilor sechestrate", acțiune ce a fost precizată ulterior ca fiind „acțiune în pretenții" (precizări fila 120 fond), întemeiată pe dispozițiile art. 1349 din N.C.C., care reglementează răspunderea delictuală.

În ce privește cadrul procesual, reclamanta a precizat că înțelege să se judece în contradictoriu cu SC D. SRL, prin administrator B. și cu moștenitoarea defunctului C., respectiv B.

S-a constatat că în precizările depuse în rejudecare, reclamanta a făcut referire doar la defunctul C., pentru care solicită a se constata că se impune antrenarea răspunderii civile delictuale.

Având în vedere considerentele deciziei de casare, privind obligația instanței de a clarifica obiectul și cauza acțiunii, cu consecința calificării acțiunii nu după natura termenilor folosiți de reclamantă, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii, pentru a asigura totodată respectarea principiului disponibilității, curtea de apel a solicitat apelantei reclamante precizări cu privire la aceste aspecte.

Curtea de apel a constatat că, prin acțiunea precizată, reclamanta a înțeles să solicite repararea prejudiciului produs prin faptele ce au făcut obiectul cercetărilor penale din Dosarul nr. x/P/2004, în acest sens fiind și ultimele precizări, precum și dispozițiile legale invocate, respectiv art. 1349 C. civ.

Ca urmare, s-a apreciat că acțiunea prin care reclamanta încearcă rezolvarea laturii civile rămase nesoluționată în dosarul penal, este admisibilă, sub acest aspect impunându-se admiterea apelului acesteia, cu consecința rejudecării acțiunii.

Reclamanta, în calitate de reprezentant al statului, încearcă prin demersul de față, recuperarea unui pretins prejudiciu adus bugetului public, prin neplata unor taxe și accize. Este evident că respectivele taxe și accize sunt în sarcina agenților economici, a societăților comerciale, ori în speță, reclamanta nu a detaliat care este răspunderea SC D. SRL pentru sumele invocate drept taxe și accize neachitate și care este răspunderea fostului administrator indicat drept autor al faptei prejudiciabile, iar pentru stabilirea unei astfel de răspunderi în sarcina societății era necesar un control fiscal, finalizat cu emiterea unui titlu executoriu; în ultima precizare de acțiune reclamanta face referire doar la răspunderea defunctului C., în calitatea sa de administrator al societății, (respectiv a moștenitoarei acestuia), fapta ilicită a acestuia fiind aceea că s-a sustras în mod sistematic de la plata taxelor și a accizelor către stat.

Procedând la analizarea acțiunii în răspundere civilă delictuală, astfel cum a fost precizată de reclamantă, instanța de apel a constatat că nu sunt întrunite condițiile referitoare la fapta ilicită și prejudiciu, motiv pentru care nu au mai putut fi analizate și considerate îndeplinite condițiile referitoare la vinovăție ori legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

S-a arătat că prima condiție ce trebuie îndeplinită pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se referă la existența unei fapte ilicite.

Art. 1349 C. civ. prevede următoarele „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Întrucât textul de lege face referire la noțiunea de „discernământ", s-a reținut că acesta are în vedere răspunderea unei persoane fizice, condiții în care reclamanta nu ar putea invoca prejudiciul produs bugetului de stat de către SC D. SRL prin neplata taxelor și accizelor datorate.

Pe de altă parte, s-a apreciat că nu se poate reține în sarcina defunctului C. drept fapt producător de prejudicii neplata taxelor și accizelor către buget, întrucât trebuie făcută distincție între obligațiile societății, îndeplinite de administratorul statutar, în numele acesteia și obligațiile proprii ale persoanei fizice.

Rezoluția Parchetului Național Anticorupție din 16 aprilie 2004, invocată de reclamantă, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale față de C., în calitate de administrator al SC D. SRL, nu face dovada săvârșirii de către acesta a unei fapte ilicite, ci stabilește doar că se impun cercetări penale cu privire la aspectele menționate de Parchet. Prin Ordonanța din 31 ianuarie 2014, dată în același dosar, se face referire la învinuitul C. și se dispune scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului Î. (cercetat în aceeași cauză) pentru infracțiuni de evaziune fiscală, cu motivarea că nu s-a putut dovedi realitatea faptelor cercetate.

Toate aceste aspecte sunt în măsură să infirme existența unei fapte ilicite, în sensul dispozițiilor art. 1349 C. civ.

Prejudiciul invocat de reclamantă se referă la neplata taxelor și a accizelor către buget de către SC D. SRL, dovada invocată fiind un act de control al Gărzii financiare, care se referă la suspiciuni privitoare la neplata obligațiilor fiscale de către societate.

Așa cum s-a arătat anterior, pentru neplata obligațiilor fiscale de către societate, reclamanta avea la dispoziție procedura reglementată de O.G. nr. 92/2003, iar în condițiile în care argumentele invocate în precizarea la acțiune nu fac referire la un prejudiciu produs prin fapta celui indicat drept pârât, nu se poate reține nici această condiție pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Față de considerentele expuse, a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată.

A fost menținută soluția de respingere a cererii reconvenționale a pârâtelor.

S-a constatat că prin cererea reconvențională s-a solicitat constatarea încetării, în temeiul art. 245 lit. c) C. proc. pen., a sechestrului asigurător.

Cum acțiunea analizată în speță reprezintă tocmai demersul făcut de reclamantă în aplicarea textului citat, s-a arătat că nu se poate constata desființarea măsurilor asigurătorii.

Împotriva deciziei instanței de apel, în termen legal atât reclamanta E., cât și pârâtele B. și SC D. SRL Bacău au declarat recurs.

În argumentarea recursului, reclamanta arată că prin acțiunea formulată a solicitat obținerea unei sentințe, respectiv a unui titlu care să îi permită valorificarea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanța cu nr. 25/P/2004 din data de 16 aprilie 2004 de încetare a urmăririi penale a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - A., secția de combatere a corupției, a înaintat la data de 27 decembrie 2011 G., Ordonanța din 9 decembrie 2011 prin care s-a dispus menținerea măsurilor asigurătorii prevăzute în Ordonanța nr. 25/P/2004 din 16 aprilie 2004, în vederea exercitării acțiunii civile pentru recuperarea prejudiciului de 50 de milioane lei.

Precizează că acțiunea a fost formulată în vederea ducerii la îndeplinire a dispoziției pct. 2 din Ordonanța Parchetului din 9 decembrie 2011 dată în Dosarul nr. x/P/2011, respectiv, menținerea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanța cu nr. 25/P/2004 din data de 16 aprilie 2004 și comunicarea soluției Ministerului Finanțelor Publice, în vederea exercitării acțiunii civile, pentru recuperarea prejudiciului mai sus arătat, în temeiul art. 245 și art. 19 C. proc. pen.

Critică astfel soluția instanței de apel și sub aspectul invocării faptului că nu a făcut dovada efectuării unei inspecții fiscale la SC D. SRL. Or, arată recurenta, acest control fiscal nu s-a putut efectua, deoarece documentele contabile aferente perioadei 1999 -2003 se regăseau la sediul Direcției Naționale Anticorupție București.

Solicită admiterea recursului, casarea Deciziei nr. 14 din 13 februarie 2014 a Curții de Apel Bacău, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii ca temeinică și legală.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299 și art. 304

1

C. proc. civ.

Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea recursului, pârâtele B. și SC D. SRL susțin, în esență, că instanța de apel nu a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 245 C. proc. pen.

Astfel, apreciază pârâtele, instanța nu a avut în vedere că intimata nu a formulat în termenul de 30 de zile o acțiune civilă în pretenții bazată pe răspundere civilă delictuală. Această depășire a termenului a determinat încetarea de drept a sechestrului.

De asemenea, instanța de apel nu a luat în considerare că o cerere inadmisibilă nu poate produce efecte juridice, care să mențină un sechestru asigurător și popriri asigurătorii, producând în continuare prejudicii grave recurentelor - pârâte.

Solicită admiterea recursului în sensul admiterii cererilor reconvenționale și să se constate că a intervenit încetarea sechestrului asigurător și popririlor asigurătorii față de SC D. SRL și B. în baza Ordonanței nr. 25/P/2004 din data de 16 aprilie 2004 în Dosarul nr. x/P/2004 de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiul de drept al art. 304 pct. 9 C. proc. civ., În dosar Înata Curte constată că recursurile reclamantei E. și pârâtelor B. și SC D. SRL Bacău nu sunt fondate, motiv pentru care acestea vor fi respinse, pentru următoarele considerente:

Preliminar, se reține că, deși recurenta-reclamantă a invocat în drept dispozițiile art. 304 ind. 1 C. proc. civ., decizia atacată este o hotărâre pronunțată în apel, prin urmare, susceptibilă de apel, ce nu poate fi examinată din perspectiva acestui text legal.

Este de necontestat că, în speță, reclamanta E. încearcă rezolvarea laturii civile rămase nesoluționată în dosarul penal, acțiunea promovată de reclamantă împotriva pârâtelor B. și SC D. SRL fiind o acțiune în răspunderea civilă delictuală, reclamanta înțelegând la acest moment să solicite repararea prejudiciului produs prin faptele ce au făcut obiectul cercetărilor penale din Dosarul nr. x/P/2004, având în vedere că s-a dispus încetarea urmăririi penale față de învinuitul C. ca urmare a decesului acestuia.

În raport de îndrumările deciziei de casare, cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 1349 N.C.C., instanța de apel a procedat în mod legal la analizarea acțiunii în răspundere civilă delictuală, astfel cum a fost precizată de reclamantă.

Este de reținut că pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina unei persoane, este necesar a fi îndeplinite mai multe cerințe: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între acestea, existența vinovăției celui care a determinat prejudiciul.

Astfel, chiar dacă doar una dintre condițiile imperativ impuse de textul legal menționat nu este îndeplinită, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală.

În acest context, în mod judicios, instanța de control judiciar a arătat că prima condiție ce trebuie îndeplinită pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se referă la existența unei fapte ilicite, această cerință nefiind însă îndeplinită în cauză.

Aceasta întrucât, potrivit art. 1349 C. civ. : (1) „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Cum în mod legal a reținut și instanța de control judiciar, textul de lege evocat face referire la noțiunea de „discernământ", având astfel în vedere răspunderea unei persoane fizice, condiții în care reclamanta nu ar putea invoca prejudiciul produs bugetului de stat de către SC D. SRL prin neplata taxelor și accizelor datorate.

Pe de altă parte, s-a apreciat cu justețe că nu se poate reține în sarcina defunctului C. drept fapt producător de prejudicii neplata taxelor și accizelor către buget, întrucât trebuie făcută distincție între obligațiile societății, îndeplinite de administratorul statutar, în numele acesteia și obligațiile proprii ale persoanei fizice.

De asemenea, prin rezoluția Parchetului Național Anticorupție din 16 aprilie 2004 s-a dispus începerea urmăririi penale față de C., în calitate de administrator al SC D. SRL, ceea ce nu face dovada săvârșirii de către acesta a unei fapte ilicite, ci stabilește doar că se impun cercetări penale cu privire la aspectele menționate de Parchet.

În ceea ce privește prejudiciul invocat de reclamantă s-a constatat în mod corect că acesta se referă la neplata taxelor și a accizelor către buget de către SC D. SRL, dovada invocată fiind un act de control al Gărzii financiare, care se referă la suspiciuni privitoare la neplata obligațiilor fiscale de către societate.

Or, pentru neplata obligațiilor fiscale de către societate, reclamanta avea la dispoziție procedura reglementată de O.G. nr. 92/2003, iar în condițiile în care argumentele invocate de reclamantă nu au făcut referire la un prejudiciu produs prin fapta celui indicat drept pârât, în mod legal nu s-a putut reține nici această condiție pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Întrucât nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la fapta ilicită și prejudiciu, este evident că, în cauză,nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală, fiind de prisos analizarea condițiile referitoare la vinovăție ori legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, aspect reținut corect de instanța de control judiciar.

Sunt lipsite de justificare criticile recurentei-reclamante vizând soluția instanței de apel sub aspectul invocării faptului că reclamanta nu a făcut dovada efectuării unei inspecții fiscale la SC D. SRL, în condițiile în care, chiar în cuprinsul cererii de recurs reclamanta recunoaște că: „acest control fiscal nu s-a putut efectua, deoarece toate documentele contabile aferente perioadei 1999-2003 se regăseau la sediul D.N.A".

Apelul, prin efectul său devolutiv, a reținut că prin Ordonanța din data de 9 decembrie 2011 dată în Dosarul nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, A., s-a dispus încetarea urmăririi penale față de C. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 12-13 din Legea nr. 87/1994, înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen. (pct. 1); la pct. 2 s-a dispus menținerea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanța nr. 25/P/2004 din 16 aprilie 2004 și comunicarea soluției Ministerului Finanțelor, în vederea exercitării acțiunii civile.

Prin adresa din 27 decembrie 2011, Parchetul a transmis către G., Ordonanța sus menționată, în vederea exercitării acțiunii civile.

Ca urmare,G. - prin I. - a solicitat, la data de 25 ianuarie 2012 (adresa nr. 102 din 25 ianuarie 2012 -fila 6) ca Parchetul să îi comunice procesele - verbale de sechestru și acte doveditoare în vederea promovării acțiunii civile, precum și documentul din care rezultă valoarea prejudiciului.

Ulterior, la data de 27 ianuarie 2012, reclamanta I., în baza împuternicirii acordate de G. a promovat acțiunea introductivă, de „valorificare a bunurilor sechestrate", acțiune ce a fost precizată ulterior ca fiind „acțiune în pretenții", întemeiată pe dispozițiile art. 1349 din N.C.C., care reglementează răspunderea delictuală.

Potrivit art. 245 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., prin ordonanța de încetare a urmăririi penale se dispune și asupra măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, iar în situația în care s-a dispus menținerea măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, acestea se consideră desființate dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 zile de la comunicarea încetării urmăririi penale.

În lumina textului legal evocat, atunci când procurorul dispune menținerea măsurii asigurătorii luate în vederea reparării pagubei, aceasta încetează dacă în termen de 30 zile de la comunicarea soluției de netrimitere în judecată, partea vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile.

Dacă însă persoana vătămată a formulat acțiune în fața instanței civile, în termenul de 30 zile, măsura asiguratorie durează până la soluționarea definitivă a cauzei civile și punerea în executare a dispozițiilor civile.

În concret, când în dosarul penal se dispune încetarea urmăririi penale, nu mai există posibilitatea rezolvării laturii civile a cauzei, astfel că legea recunoaște posibilitatea persoanei prejudiciate de a sesiza instanța civilă cu o acțiune care să urmărească repararea pagubei.

Contrar susținerilor recurentelor-pârâte, o atare acțiune este promovată de reclamantă în prezenta speță și, ca urmare, instanța de control judiciar a reținut în mod legal că în cauză nu se poate constata desființarea măsurilor asigurătorii solicitate de către acestea prin cererea reconvențională formulată în temeiul prevederilor art. 245 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Așa fiind, recurentele-pârâte, în mod greșit se prevalează de aplicarea greșită a dispozițiilor art. 245 C. proc. pen., întrucât instanța de apel a dat o corectă eficiență dispozițiilor legale incidente speței.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta E. și de pârâtele B. și SC D. SRL Bacău împotriva Deciziei nr. 36/2015 din 12 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta E. împotriva Deciziei nr. 36/2015 din 12 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâtele B. și SC D. SRL împotriva Deciziei nr. 36/2015 din 12 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2015.