ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #192285)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #192285) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

A. Comunicarea hotărârii judecătorești prin poștă electronică. Lipsa mențiunilor cu privire la adresa de e-mail la care s-a făcut comunicarea. Lipsa confirmării de primire. Nulitate. Consecințe

B. Procedura de instituire a sechestrului asigurător. Particularități. Limitele verificărilor permise instanței. Inexistența autorității de lucru judecat a dezlegărilor asupra fondului raportului juridic dintre părți

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul

Drept procesual civil. Proceduri speciale. Măsuri asigurătorii

Index alfabetic: comunicarea hotărârii

poștă electronică

termenul de recurs

sechestru asigurător

efectul pozitiv al autorității de lucru judecat

proces echitabil

principiul contradictorialității

C.proc.civ., art. 6 alin. (1), art. 430 alin. (2), art. 431, art. 485, art. 952 - 954

Comunicarea hotărârii date în apel apare ca fiind lovită de nulitate în condițiile în care în cuprinsul dovezii de comunicare, prin e-mail, nu există însă nicio mențiune cu privire la adresa de poștă electronică la care s-a făcut comunicarea, astfel încât să se poată stabili cu certitudine că, în concret, comunicarea deciziei către pârâți s-a realizat la adresa indicată de aceștia prin cererea de apel și, mai mult, în cuprinsul dovezilor, deși se menționează că livrarea este completă, se face și precizarea că destinatarii nu au confirmat primirea.

În aceste circumstanțe, nu există certitudinea că decizia instanței de apel le-a fost în mod real comunicată pârâților, astfel că excepția tardivității recursului nu ar putea fi admisă, câtă vreme comunicarea realizată în condițiile de mai sus este inaptă să producă efectul afirmat prin dispozițiile art. 485 alin.(1) C.proc.civ., acela de a marca momentul la care hotărârea a fost comunicată și de la care termenul de recurs ar fi început să curgă.

Prevederile art. 953 alin.(1) și (3) C.proc.civ., trimit cu suficientă evidență la concluzia că soluționarea unei cereri de înființare a sechestrului asigurator nu trebuie să se sprijine pe analiza pe fondul lor și în detaliile de fapt și drept care le caracterizează a raporturilor juridice dintre părți, fiind suficient a verifica dacă au fost sau nu îndeplinite doar acele condiții stabilite prin prevederile art. 953 alin.(1) și (2) C.proc.civ. privitoare la existența unui proces principal care să aibă ca obiect realizarea creanței, la dovedirea creanței și, după caz, la plata cauțiunii.

În considerarea acestor elemente de particularitate privitoare la condițiile înființării lui și, totodată, subsumat intenției a asigura o protecție cât mai grabnică a drepturilor creditorului, art. 954 C.proc.civ. impune, între altele, ca judecata cererii de sechestru să se facă, înaintea primei instanțe, de urgență și fără citarea părților, în camera de consiliu și printr-o încheiere executorie (alin.2); pentru identitate de rațiune și aproape similar în plan procedural, judecata în apel trebuie, și ea, realizată de urgență și cu precădere, însă cu citarea (dar în termen scurt) a părților (alin.2).

Toate aceste particularități de reglementare îi conferă procedurii sechestrului asiguratoriu un profil propriu, justificând cuprinderea ei între procedurile speciale, fiind vădită intenția legiuitorului de a asigura o judecată rapidă, consolidată, în planul protejării drepturilor creditorului, de caracterul executoriu al încheierii prin care prima instanță admite cererea, dispunând înființarea sechestrului.

Tot astfel și subsumat acelorași rațiuni trebuie înțelese și specificul și limitele verificărilor făcute de instanță, fiind oportun - și în spiritul legii – ca acestea să se limiteze la cercetarea condițiilor

fixate prin prevederile art. 953 C.proc.civ.

Când însă, prin hotărârea prin care s-a dispus înființarea sechestrului judiciar, instanța nu se mărginește la a verifica îndeplinirea condițiilor stabilite prin prevederile art. 953 C.proc.civ., ci face aprecieri inclusiv cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părți, devine necesar a considera că toate aceste dezlegări sunt neavenite, ele excedând limitelor de verificare specifice procedurii sechestrului. Într-o asemenea situație, respectivele considerente trebuie apreciate ca aparținând categoriei celor indiferente/supraabundente, deci care, prin caracterul lor neavenit, nu dobândesc privilegiul autorității de lucru judecat, ele neavând vocația de a susține dispozitivul hotărârii, în sensul prevederilor art. 430 alin. (2) C.proc.civ.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 744 din 31 martie 2022

I. Circumstanțele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 24.10.2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. și C. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea acestora la plata sumei de 650.000 lei reprezentând împrumut nerestituit din bunurile comune ale acestora, iar în măsura în care creanța nu va fi acoperită din bunurile comune, obligarea pârâților, în solidar, la restituirea diferenței creanței din bunurile proprii;

- în subsidiar, obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 650.000 lei reprezentând plată nedatorată și îmbogățire fără justă cauză;

- obligarea pârâților la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 650.000 lei, în cuantum de 82.836,16 lei până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare până la data plății efective a creanței;

- obligarea pârâților la plata ratei inflației aferente sumei de 650.000 lei, în cuantum de 64.575 lei, până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare până la data plății efective a creanței;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinare s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., argumentat de faptul că între acesta și reclamant nu a existat un raport obligațional, iar simpla raportare la prevederile art.351 C.civ. nu poate stabili calitatea procesuală pasivă cât timp instanța nu a fost învestită cu un petit prin care să se stabilească/constate caracterul de datorie comună a sumei pretins a fi acordată cu titlu de împrumut pârâtei B.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr.344 din 30.07.2020, Tribunalul Cluj, Secția civilă a hotărât următoarele:

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.;

- a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâții la plata sumei de 450.000 lei reprezentând împrumut nerestituit, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data scadenței - 31.03.2017 și până la data plății efective a debitului, din bunurile comune, iar în măsura în care creanța nu va fi acoperită din bunurile comune, i-a obligat, în solidar, la restituirea diferenței împrumutului din bunurile proprii; a obligat pârâții la plata sumei de 200.000 lei reprezentând împrumut nerestituit, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data scadenței - 15.04.2017 și până la data plății efective a debitului, din bunurile comune, iar în măsura în care creanța nu va fi acoperită din bunurile comune, i-a obligat, în solidar, la restituirea diferenței împrumutului din bunurile proprii;

- a respins cererea privind obligarea pârâților la plata ratei inflației;

- a obligat pârâții, în aceeași modalitate, la plata sumei de 36.674,41 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii primei instanțe au exercitat apel pârâții.

3.Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia civilă nr.98A din 14.04.2021, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul, și a obligat apelanții să plătească intimatului A. suma de 5.800,18 lei cheltuieli de judecată în apel.

4.Recursul declarat în cauză.

Decizia de apel a fost atacată pe calea recursului de către pârâții B. și C., calea de atac fiind expediată Înaltei Curți prin e-mail la 5.08.2021.

Prima critică din memoriul de recurs vizează pronunțarea hotărârii cu încălcarea normelor de drept material, ipoteză ce se subsumează pct-lui 8 al art.488 alin. 1 C.proc.civ.

Instanța a realizat o interpretare eronată a prevederilor legale incidente prin raportare strict la puterea de lucru judecat din litigiul privind sechestrul asigurător, fără a avea în vedere probatoriul complex și util propus de recurenți și care ar fi combătut cele reținute în dosarul asociat.

Greșit a apreciat că nu se mai impune reanalizarea aspectelor tranșate în respectivul dosar, întrucât nu au intervenit elemente noi care să răstoarne argumentele reținute. Astfel, aspectul că pârâta B. nu a dovedit că părțile sociale ale S.C. D. S.R.L, societate înființată în timpul căsătoriei pârâților, ar fi fost dobândite din bunuri proprii ale acesteia, ceea ce înseamnă că se aplică regimul comunității de bunuri, este eronat și se impunea a fi cercetat și analizat de către instanță dat fiind faptul că s-au propus și depus probe suplimentare în dosar, care relevă contrariul celor statuate în dosarul asociat.

Prin cererea de apel a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și cu doi martori, teza probatorie constând în dovedirea faptului că a înființat societatea cu ajutorul economiilor defunctei sale mame, părțile sociale având astfel calitatea de bun propriu, iar pârâtul C. nu s-a implicat în demersurile privind înființarea societății. Or, instanța de apel a înțeles să nu încuviințeze probatoriul, care avea tocmai scopul de dovedi ceea ce nu s-a probat în dosarul având ca obiect sechestru asigurător.

Tratarea cu superficialitate a motivelor invocate în apel reiese și din aceea că instanța de apel a motivat hotărârea recurată în doar cinci zile de la momentul la care a avut loc dezbaterea fondului, termen deosebit de redus raportat la complexitatea cauzei și a motivelor de apel invocate.

Mai mult, reținerea potrivit căreia pârâta B. nu ar fi susținut că a dobândit părțile sociale cu bunuri proprii, este una fundamental eronată și falsă, întrucât din simpla lecturare a înscrisurilor depuse la dosar, rezultă în mod evident că a înființat societatea cu resursele proprii și nu comune, aceasta reprezentând susținerea principală care a stat la baza apărărilor pe parcursul derulării procesului.

Au arătat recurenții că în acord cu prevederea la care instanța de apel face referire - art. 31 alin. 1 lit. f din Codul familiei - ,,bunul în care a trecut această valoare’’ a bunului propriu este reprezentat de părțile sociale ale societății D. S.R.L deținute doar de către recurentă.

Mai mult decât atât, deși calitatea de bun comun se prezumă și nu trebuie dovedită, această prezumție poate fi răsturnată prin dovedirea calității de bun propriu al sumei de bani cu care a participat la capitalul social inițial al societății. Or, în speță, probarea acestui fapt a fost împiedicată de instanță prin respingerea în integralitate a probatoriului solicitat.

Suplimentar față de înscrisurile depuse la dosar până în prezent în scopul de a dovedi înființarea societății din bunurile proprii și nu comune ale recurentei, atașează recursului: declarația de avere din 15 iunie 2011, actul constitutiv al societății D. S.R.L. și declarația numitului E.

A doua critică ilustrează o nemotivare a hotărârii din perspectiva dispozițiilor art.488 alin. 1 pct.6 C.proc.civ., întreaga argumentație reprezentând o reluare a celor reținute de instanță în dosarul având ca obiect sechestrul asigurător. Curtea de Apel Cluj nu a expus o motivare proprie a hotărârii și a omis o serie de chestiuni juridice cu o importanță deosebită asupra cauzei.

Recurenții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile anterior enumerate și admiterea recursului, casarea hotărârii, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului față de C. urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.

Nemotivată este, în opinia recurenților, și partea din hotărâre ce își are corespondent în motivul de apel vizând obligarea lor la plata sumei de 650.000 lei reprezentând împrumut nerestituit.

Instanța de apel a reținut că reclamantul a virat sumele de bani în contul personal al pârâtei conform extraselor de cont de la filele 15-18 dosar fond, iar realitatea acestei operațiuni nu a fost contestată ca împrumut și nici data scadenței. Or, într-un litigiu care are ca obiect un împrumut al unei sume atât de importante, o astfel de motivare pentru respingerea unui motiv de apel este una care echivalează cu lipsa întru totul a motivării.

Recurenții au explicat că prin cererea de apel au argumentat poziția oscilantă a reclamantului, prin aceea că s-a contrazis în repetate rânduri cu privire la persoana împrumutată, inițial susținând corect existența unei înțelegeri între acesta și B. în vederea transferului sumei de 650.000 lei în scopul redresării activității societății D. S.R.L., iar ulterior că sumele au fost împrumutate persoanei fizice și nu pentru societate.

Prima instanță a ignorat acest aspect și a apreciat ca nerelevant destinatarul împrumutului, însă aceasta este un aspect deosebit de important în economia speței. Ulterior, instanța de apel a tratat foarte pe scurt această chestiune fără să arate care este motivul pentru care ignoră sau înlătură apărările privind destinatarul împrumutului.

Intimatul cunoștea încă de la început natura ,,împrumutului’’ acordat pârâtei B., având percepția clară că sumele au fost transferate în scopul unei asocieri a acestuia în societatea D. și a redresării activității acestei societăți, iar nu pentru folosința acestora în scop personal și cu atât mai puțin de către C.

Nu se poate reține că pârâta B. ar fi dispus de sumele de bani în scop personal, acestea fiind în mod integral destinate creditării societății, conform înțelegerii avute cu intimatul, iar acesta nu a dovedit faptul că ar fi fost utilizate în alt scop decât cel al redresării activității societății.

Prin urmare, doar societatea D. S.R.L. este cea care deține calitatea de a fi obligată la restituirea ,,împrumutului’’, iar nicidecum pârâții din prezentul dosar.

Nu sunt îndeplinite condițiile de validitate ale împrumutului, prevăzute de art.2158 C.civ. și, contrar celor reținute de instanțele anterioare, pârâta nu și-a asumat în niciun moment o anumită scadență a vreunui împrumut, iar mențiunile care figurează în ordinele de plată și de care se prevalează intimatul pentru a dovedi o anumită scadență convenită de părți nu fac dovada acestui fapt. În acele ordine intimatul avea libertatea de a indica orice scadență, acest aspect neechivalând sub nicio formă cu un acord în acest sens din partea pârâtei.

În consecință, decizia atacată nu cuprinde nicio referire la motivele expuse pe larg în cererea de apel cu privire la contestarea împrumutului, situație care reclamă incidența ipotezei de casare înscrise în art.488 alin. 1 pct.6 C.proc.civ.

Față de acest motiv a solicitat admiterea recursului și trimiterea pricinii spre o nouă judecată instanței de apel.

5.Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinare, intimatul A. a invocat excepțiile de tardivitate și nulitate a recursului.

Excepția de tardivitate a fost justificată prin depășirea de către recurenți termenului imperativ de 30 de zile stipulat de art.485 C.proc.civ. pentru formularea recursului în condițiile în care decizia instanței de apel a fost comunicată la 19.04.2021, iar calea de atac a fost promovată la 6.08.2021.

Excepția de nulitate are în vedere neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art.488 alin. 1 C.proc.civ., ele reprezentând o reluare a argumentelor prezentate deja în fața instanțelor de fond și nu veritabile motive de casare.

Tot prin nulitate ar trebui sancționată lipsa semnăturii olografe sau electronice de pe memoriul de recurs, precum și netimbrarea.

În măsura în care soluția pe aceste excepții va fi de respingere, a argumentat că recursul nu este întemeiat, instanța de apel realizând o corectă aplicare a normelor de drept material și motivând hotărârea în mod cuprinzător, sens în care este clară rațiunea din spatele soluției dispuse.

Pentru termenul din 24.02.2022, intimatul a depus note scrise în care a dezvoltat pe larg argumente pentru admiterea celor două excepții.

În privința tardivității, a susținut că hotărârea din apel a fost comunicată la 19.04.2021 prin poștă electronică, modalitate de comunicare prevăzută expres de art.154 alin. 6 C.proc.civ. La nivelul instanțelor arondate Curții de Apel Cluj a fost implementat un sistem de comunicare a actelor de procedură prin poșta electronică, menit să asigure comunicarea facilă a acestora către toate părțile în litigiu. A explicat partea că în acest sens grefierul transmite un e-mail în care anexează actele de procedură ce urmează a fi comunicate, iar după transmitere, aplicația generează un mesaj care conține data plecării e-mailului, adresa de e-mail a destinatarului și confirmarea că mesajul a fost primit. Acest mesaj va face dovada comunicării și va fi atașată de grefier la dosarul cauzei. în măsura în care din diverse motive e-mailul nu ajunge la serverul destinatarului, sistemul va primi un mesaj de eșec la livrare, care marchează neîndeplinirea procedurii de comunicare.

În speță, analizând dovezile de comunicare din dosarul Curții de Apel Cluj, se observă că hotărârea a fost comunicată recurenților pârâți, în mențiunile e-mailului regăsindu-se ,,delivery to these recipients or distribution lists is complete’’ care se traduce prin ,,livrarea către acești destinatari sau liste de distribuție este completă’’. Nu în ultimul rând, recurenții pârâți au indicat adresele de e-mail în scopul comunicării tuturor actelor de procedură astfel cum rezultă din cererea de apel.

În legătură cu nulitatea pe aspectul încadrării criticilor, s-a argumentat că aspectele deduse în recurs țin mai degrabă de temeinicia hotărârii și nu de legalitatea acesteia, recurenții fiind nemulțumiți că instanța nu a încuviințat probatoriul propus.

II. Judecata în recurs

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele:

În legătură cu excepția tardivității cererii de recurs invocată de intimați.

Astfel cum rezultă din dovezile aflate la dosarul instanței de apel, pârâților li s-ar fi comunicat hotărârea dată în apel pe cale electronică, în data de 19.04.2021. În cuprinsul acestor dovezi de comunicare nu există însă nicio mențiune cu privire la adresa de poștă electronică la care s-a făcut comunicarea, astfel încât să se poată stabili cu certitudine că, în concret, comunicarea deciziei către pârâți s-a realizat la adresa indicată de aceștia prin cererea de apel.

Mai mult, în cuprinsul dovezilor, deși se menționează că livrarea este completă, se face și precizarea că destinatarii nu au confirmat primirea.

În aceste circumstanțe, nu există certitudinea că decizia instanței de apel le-a fost în mod real comunicată pârâților, astfel că excepția tardivității recursului, invocată de reclamantul intimat prin întâmpinare, nu ar putea fi admisă, câtă vreme comunicarea realizată în condițiile de mai sus apare ca fiind lovită de nulitate, fiind deci inaptă și să producă efectul afirmat prin dispozițiile art. 485 alin.(1) C.proc.civ., acela de a marca momentul la care decizia instanței de apel a fost comunicată și de la care termenul de recurs ar fi început să curgă.

Nu poate fi primită nici susținerea intimatului potrivit căreia prin cererea lor de recurs înșiși pârâții recunosc că le-ar fi fost comunicată decizia în data de 19.04.2021, din conținutul cererii de recurs rezultând că pârâții recurenți se referă la motivarea hotărârii în data de 19.05.2021, iar nu la comunicarea ei. Aceasta afirmație a fost făcută, de altfel, într-un context privitor la criticile recurenților legate de examinarea superficială a motivelor lor de apel, ca fapt care ar rezulta inclusiv din împrejurarea că decizia a fost motivată într-un termen foarte scurt.

Excepția tardivității recursului este, deci, nefondată și trebuie respinsă.

În legătură cu excepția nulității cererii de recurs invocată de intimați.

Contrar afirmațiilor intimatului, motivele invocate în cuprinsul cererii de recurs își au corespondent în unele dintre acelea prevăzute de art. 488 alin.(1) C.proc.civ., astfel că excepția invocată apare ca neîntemeiată.

Astfel, prin unul dintre motivele invocate se afirmă că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanța de apel mărginindu-se la a prelua aspecte analizate în cuprinsul deciziei civile nr. 284/A din 11.12.2019 a Curții de Apel Cluj, pronunțate într-un alt proces al părților, ceea ce ar avea semnificația că instanța nu a expus o motivare proprie a hotărârii, în sensul prevederilor art. 488 alin.(1) pct. 6 C.proc.civ.

Recurenții au mai criticat hotărârea și cu privire la faptul că instanța de apel s-a raportat exclusiv la autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunțate în celălalt proces, considerând acest raționament superficial, câtă vreme nu s-a raportat la probatoriul complex pe care ei l-ar fi propus.

De asemenea, au formulat și critici susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art.488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., ei făcând referiri la modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale cuprinse în Codul familiei [art. 30 alin.(3), art. 31 alin.(2) lit.f)], deci în legătură cu stabilirea regimului juridic al creanței deținute de reclamant.

Rezultă, așadar, că nu poate fi reținută nulitatea recursului, în sensul solicitat de intimatul-reclamant.

În legătură cu fondul recursului.

Pentru a decide că apelul declarat de pârâții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 344 din 30.07.2020 a Tribunalului Cluj este nefondat, instanța de apel s-a întemeiat, exclusiv și hotărâtor, pe dezlegările făcute în cuprinsul deciziei civile nr. 284/A din 11.12.2019 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/117/2019/a1, prin care au fost respinse apelurile declarate de pârâții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 196/CC din 29.10.2019 a Tribunalului Cluj.

Prin această din urmă sentință civilă Tribunalul Cluj a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și C., dispunând, prin întemeiere pe dispozițiile art. 953 alin.(1) și art. 954 alin.(2) C.proc.civ., instituirea sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâților până la concurența sumei de 650.000 lei, stabilindu-se în sarcina reclamantului obligația de a plăti o cauțiune în sumă de 6.500 lei.

Această sentință a fost menținută în totul prin decizia civilă nr. 284/A/2019 a Curții de Apel Cluj, mai sus-evocată.

În prezentul proces, instanța de apel a apreciat că este legal și necesar să țină seama de dezlegările făcute prin această decizie civilă cu privire la natura și particularitățile raporturilor juridice stabilite între pârâți, considerând că aceste dezlegări sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat, putând fi valorificat efectul pozitiv al acestora, în sensul prevederilor art. 431 alin.(2) C.proc.civ., ele având natura unor „

considerente decizorii

”, astfel că, prin forța provederilor art. 431 alin.(2) C.proc.civ., se impun în prezentul litigiu.

De aici, concluzia instanței de apel că „....

se poate constata cu evidență că prin această decizie a Curții de Apel Cluj s-au tranșat definitiv aspectele care au fost invocate de pârâți și prin apelul pendinte, după cum urmează: în cauză se aplică Codul Familiei, nu noul Cod Civil, având în vedere că părțile s-au căsătorit anterior anului 2009 (căsătorie încheiată în 1973); pârâta B. nu a dovedit că părțile sociale ale S.C. D. S.R.L., societate înființată în timpul căsătoriei pârâților, ar fi fost dobândite din bunuri proprii ale acestei pârâte, ceea ce înseamnă că se aplică regimul comunității de bunuri; că prin extrasele de cont aflate la filele 15 – 18 din dosarul nr. x/117/2019/a1 al Tribunalului Cluj s-a făcut dovada că reclamantul A. a virat în contul pârâtei B. diferite sume de bani; că suma de bani împrumutată de pârâta B. a servit administrării și conservării unor bunuri comune ale soților, respectiv bunuri cu care au fost dobândite părțile sociale deținute de pârâta B. la S.C. D. S.R.L.; că în ordinul de plată prin care reclamantul a virat banii către pârâta B., a fost menționată și data scadenței restituirii acestor bani; că părțile sociale ale S.C. D. S.R.L. au fost dobândite din bunuri comune ale soților pârâți B. și C.; că în cauză sunt incidente prevederile art. 32 alin. 1 lit. 1 Cod Familie, iar nu ale art. 32 alin. 1 lit. c Cod Familie; că potrivit art. 30 alin. 3 Cod Familie „calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită” și că, potrivit art. 31 alin. 1 lit. f Cod Familie „nu sunt bunuri comune ci bunuri proprii ale fiecărui soț valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare”; că potrivit art. 32 alin. 1 lit. a Cod Familie „soții răspund cu bunurile comune pentru cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune”; că realitatea operațiunii juridice a împrumutului acordat de reclamant pârâtei B., prin virarea respectivelor sume în contul acesteia, prin indicarea în concret a sumelor virate și a datei scadenței, în chiar ordinele de plată prin care s-au făcut viramentele, rezultă din chiar conținutul acestor ordine de plată; că reclamantul are o creanță constatată în scris, certă și exigibilă, pentru toate sumele de bani acordate cu titlu de împrumut prin ordinele de plată expres enumerate în considerentele deciziei; că în speță, s-a aplicat prezumția comunității de bunuri cu privire la bunurile necesare cu privire la care au fost dobândite părțile sociale ale societății; că părțile sociale ale pârâtei B. în cadrul S.C. D. S.R.L. au fost dobândite din bunuri comune; că în speță operează mandatul tacit între soți, conform art. 35 alin. 2 Cod Familie, în situația actelor de administrare folosință și dispoziție cu privire la bunurile comune

”.

În consecință, instanța de apel a concluzionat că „

apărările sau criticile de care se prevalează pârâții apelanți în cuprinsul prezentului apel au fost deja analizate și tranșate în mod definitiv prin decizia civilă nr. 284/A/2019, pronunțată în dosar nr. x/117/2019/a1

”.

Văzând, așadar, că în prezentul proces instanța de apel nu a realizat o proprie analiză a susținerilor și apărărilor părților, apreciind că este necesară și suficientă fructificarea unor dezlegări cuprinse în considerentele deciziei civile nr. 284/A/2019 a Curții de Apel Cluj, Înalta Curte de Casație și Justiție înțelege a menționa că, pentru motivele ce se vor arăta în continuare, întemeierea pe dezlegările făcute prin precedenta decizie apare ca nelegală.

Este în afara oricărei îndoieli că sentința civilă nr. 196/CC din 29.10.2019 a Tribunalului Cluj și decizia civilă nr. 284/A din 11.12.2019 a Curții de Apel Cluj au fost pronunțate în legătură cu cererea reclamantului A. de înființare a sechestrului asigurator asupra unor bunuri ale pârâților B. și C., în scopul de a proteja realizarea creanței sale ce face obiectul prezentului proces.

Astfel fiind, este esențial a avea în vedere că dezlegările făcute prin decizia civilă nr. 284/A/2019 a Curții de Apel Cluj își au rațiune și justificare exclusiv în legătură cu soluționarea cererii de sechestru asigurator formulată de reclamant.

Potrivit dispozițiilor art. 952 C.proc.civ,

„Sechestrul asigurator constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/și imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terț în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obține un titlu executoriu

”

În ce privește condițiile de înființare a sechestrului asigurător, art. 953 C.proc.civ. stabilește, în cuprinsul alin. (1), că: „

Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanță este constatată în scris și este exigibilă, poate solicita înființarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului, dacă dovedește că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauțiuni în cuantumul fixat de către instanță,”

iar în cuprinsul alin.(2) că

„Același drept îl are și creditorul a cărui creanță nu este constatată în scris, dacă dovedește că a intentat acțiune și depune, odată cu cererea de sechestru, o cauțiune de jumătate din valoarea reclamată

”.

Sub aspectul procedurii de soluționare a cererii de sechestru asigurător, art. 954 C.proc.civ. prevede, în alin.(2), că „

Instanța va decide de urgență în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere executorie, stabilind suma până la care se încuviințează sechestrul, fixând totodată, dacă este cazul, cuantumul cauțiunii și termenul înăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta

”, iar în alin.(3) că „(...)

Încheierea este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea în termen scurt a părților

.”

Analiza dispozițiilor legale mai sus-arătate, dar și, în integralitatea lor, a tuturor acelora care reglementează sechestrul asigurător, trimite la concluzia că acesta reprezintă un instrument procesual dedicat asigurării drepturilor de creanță care se valorifică pe calea unei acțiuni civile, îngăduindu-i creditorului să obțină, cu mijlocirea instanței de judecată, luarea unor măsuri de indisponibilizare și de conservare a unor bunuri ale pretinsului debitor, astfel încât să nu fie periclitată realizarea efectivă a drepturilor creditorului la momentul executării silite a hotărârii ce se va pronunța cu privire la fondul dreptului creditorului.

Prevederile art. 953 alin.(1) și (3) C.proc.civ., sus-evocate, trimit cu suficientă evidență la concluzia că soluționarea unei cereri de înființare a sechestrului asigurator nu trebuie să se sprijine pe analiza pe fondul lor și în detaliile de fapt și drept care le caracterizează a raporturilor juridice dintre părți, fiind suficient a verifica dacă au fost sau nu îndeplinite doar acele condiții stabilite prin prevederile art. 953 alin.(1) și (2) C.proc.civ. privitoare la existența unui proces principal care să aibă ca obiect realizarea creanței, la dovedirea creanței și, după caz, la plata cauțiunii. În mod excepțional, înființarea sechestrului s-ar putea dispune și în condițiile afirmate de art. 953 alin.(3) C.proc.civ., însă și în acest caz elementele supuse verificării nu privesc fondul raporturilor juridice dintre părți, acestea trebuind analizate și cercetate în procesul principal.

În considerarea acestor elemente de particularitate privitoare la condițiile înființării lui și, totodată, subsumat intenției a asigura o protecție cât mai grabnică a drepturilor creditorului (spre a se evita orice periclitare a acestora cauzată de soluționarea cu întârziere a cererii de sechestru), art. 954 C.proc.civ. impune, între altele, ca judecata cererii de sechestru să se facă, înaintea primei instanțe, de urgență și fără citarea părților, în camera de consiliu și printr-o încheiere executorie (alin.2); pentru identitate de rațiune și aproape similar în plan procedural, judecata în apel trebuie, și ea, realizată de urgență și cu precădere, însă cu citarea (dar în termen scurt, deci nu în termenul comun, mai dilatoriu) a părților (alin.2).

În același timp însă –ca o consecință implicită, dar certă a acestor particularități procedurale – devine limpede că atâta vreme cât judecata unei cereri de sechestru asigurator (inclusiv judecata căii de atac a apelului, când acesta este declarată) se realizează de urgență, deci în termene care trebuie să fie foarte scurte, fără citarea părților înaintea primei instanțe, iar în apel cu citarea lor în termen scurt, totodată în condițiile în care termenul de apel este unul special (de doar 5 zile, deci mult abreviat în raport cu cel de drept comun, a cărui durată este de 30 zile), se impune în mod firesc concluzia că o asemenea judecată nu ar putea oferi, pentru situația în care instanța și-ar dori totuși să cerceteze și alte aspecte ale cauzei-inclusiv dintre acelea care ar viza o cunoaștere mai detaliată a raporturilor juridice dintre părți – condiții cu adevărat suficiente și oportune unei asemenea cunoașteri, care să satisfacă exigențele care în mod obișnuit sunt asociate dreptului la un proces echitabil, în sensul prevederilor art. 6 pgf.(1) din CEDO și ale art. 6 alin.(1) C.proc.civ.

Fără a stărui, Înalta Curte amintește doar că realizarea efectivă a dreptului la apărare și asigurarea în concret a contradictorialității în beneficiul părților, precum și, pentru instanță, asigurarea cadrului necesar realizării unei verificări jurisdicționale complete în ce privește fondul raporturilor juridice dintre părți, impun, cu necesitate, un alt regim procedural decât acela caracterizat prin urgență, neparticiparea părților la judecata în primă instanță sau abrevierea unor termene procedurale.

În considerarea unor asemenea rațiuni și argumente s-a afirmat în doctrină și jurisprudență (inclusiv sub fostul Cod de procedură civilă) că în cadrul sechestrului asigurator nu se discută fondul litigiului, spunându-se uneori și că hotărârea prin care se înființează sechestrul nici măcar nu s-ar bucura de autoritate de lucru judecat.

Când însă, precum prin decizia civilă nr. 284/A din 11.12.2019 a Curții de Apel Cluj (căreia instanța de apel din prezentul proces i-a atribuit un rol fundamental, în virtutea dezlegărilor cuprinse în considerentele ei), instanța, dovedind zel procedural, nu se mărginește la a verifica îndeplinirea condițiilor stabilite prin prevederile art. 953 C.proc.civ., ci face aprecieri inclusiv cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părți, devine necesar a considera, din rațiunile expuse mai sus, că toate aceste dezlegări sunt neavenite, ele excedând limitelor de verificare specifice procedurii sechestrului. Într-o asemenea situație, respectivele considerente trebuie apreciate ca aparținând categoriei celor indiferente/supraabundente, deci care, prin caracterul lor neavenit, nu dobândesc privilegiul autorității de lucru judecat, ele neavând vocația de a susține dispozitivul hotărârii, în sensul prevederilor art. 430 alin. 2 C.proc.civ.

Astfel fiind, rezultă că în prezentul proces instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 431 alin.(2) C.proc.civ. atunci când a recunoscut autoritate de lucru judecat dezlegărilor făcute, prin decizia civilă nr. 284/A din 11.12.2019 a Curții de Apel Cluj, cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părți.

Pe cale de consecință, instanța de apel a greșit și atunci când nu a înțeles să ofere o proprie analiză susținerilor și apărărilor părților, deși această analiză, în sus-menționatele circumstanțe ale cauzei, era necesară.

Se impune, așadar, admiterea recursului în baza prevederilor art. 496 alin.(2) și art. 497 alin.(1) C.proc.civ., casarea deciziei și trimiterea apelului spre rejudecare la aceeași curte de apel, căci în concret fondul cauzei a rămas necercetat.

În rejudecare, se vor analiza toate susținerile și apărările părților privitoare la raporturile juridice dintre ele, în relație cu efectul devolutiv al apelului și, după caz, cu observarea limitelor acestuia.

§ Cauze similare