ÎCCJ, Decizia nr. 8/2015

Titularul și obiectul sesizării Tribunalul Sibiu - Secția I civilă a dispus, prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 23 decembrie 2014 în Dosarul nr. 18.699/306/2013, aflat pe rolul acestei instanțe, în apel, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în aplicarea art. 711 și următoarele din Codul de procedură civilă, existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice: a) suspendă executarea silită începută de un creditor garantat, al cărui drept de ipotecă asupra acelorași bunuri a devenit opozabil terților anterior înființării măsurii asigurătorii din procesul penal?; b) determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra acelorași bunuri, împiedicând astfel executarea silită începută de un creditor garantat?

Expunerea succintă a procesului Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 25 noiembrie 2013 sub nr. 18.699/306/2013, contestatoarea Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a solicitat, în contradictoriu cu intimații BRD - GSG - S.A. - Sucursala S. și garanții ipotecari C. I. și C. I. C., anularea formelor de executare silită efectuate în dosarul execuțional nr… /A/2013 al Societății Civile Profesionale de Executori Judecătorești Asociați H. R. și P. I., anularea publicației de vânzare imobiliară nr… /2013 din același dosar, vizând vânzarea prin licitație publică a imobilului situat în S., str. D. C. nr… , precum și suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare. Prin Sentința civilă nr. 2.383 din 22 aprilie 2014, Judecătoria Sibiu a respins ca neîntemeiată excepția tardivității completării contestației, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes a contestatoarei și excepția inadmisibilității contestației la executare. A respins contestația la executare formulată de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism în contradictoriu cu intimații BRD - GSG S.A. - Sucursala S. și C. I. și C. I. C. ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că la data de 7 noiembrie 2013 s-a comunicat contestatoarei un exemplar din publicația de vânzare nr… din . . . 2013, întocmită de executorul judecătoresc H. R., cu privire la imobilul situat în S., str. D. C. nr… , jud. S., înscris în cartea funciară, ce urma a fi scos la licitație publică în data de 3 decembrie 2013, ora 13,30, prețul de pornire fiind fixat la 45.000 euro. Proprietarii acestui imobil erau numiții C. I. și C. I. C., în calitate de garanți ipotecari. În cuprinsul publicației de vânzare imobiliară se arată că vânzarea imobilului în litigiu se realizează la solicitarea creditoarei S.C. BRD - GSG - S.A., întrucât debitorii-garanți ipotecari datorează acesteia suma totală de 381.086,28 euro reprezentând credit-dobânzi și comisioane calculate și neîncasate, în temeiul titlurilor executorii constând în contract de credit-novație nr… /2011, modificat prin actele adiționale nr… /2012 și nr… /2012, contract de credit-novație nr… /2011, contracte de ipotecă nr… /2011 și nr… /2011 autentificate, la care se adaugă cheltuielile de executare. În același timp, imobilul urmărit era grevat și de alte sarcini, notate în cartea funciară. Față de această stare de fapt, instanța de fond a apreciat că trebuie să analizeze care dintre cele două proceduri va avea întâietate: desfășurarea procedurii executării silite conform normelor de procedură civilă sau sechestrul asigurător instituit potrivit Codului de procedură penală. Așa fiind, a reținut că executarea silită a fost încuviințată prin Încheierea nr. 2.107/CC din 10 aprilie 2013, în temeiul art. 665 alin. (3) din Codul de procedură civilă 1 , la solicitarea creditoarei S.C. BRD - GSG - S.A. împotriva debitorilor garanți C. I. și C. I. C., că la acel moment nu s-a reținut niciun impediment care să conducă la respingerea cererii de încuviințare a executării silite și că, odată încuviințată executarea silită, este permis creditorului să ceară executorului judecătoresc să recurgă simultan ori succesiv la toate modalitățile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale. 1 Art. 666 alin. (3) din Codul de procedură civilă după renumerotare, ca urmare a republicării Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015. Instanța a avut în vedere și dispozițiile art. 163 din Codul de procedură penală din 1968, conform căruia măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal și constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru asigurător, a bunurilor mobile și imobile, în vederea confiscării speciale, precum și în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune. Ca atare, sechestrul este instituit pentru a se asigura despăgubirea părților civile din dosarul penal. Or, în prezenta cauză, părțile civile din dosarul penal vin în concurs cu intimata S.C. BRD - GSG - S.A., creditor ipotecar. La momentul instituirii sechestrului penal, imobilul era afectat deja de o ipotecă, drept urmare a unui contract de împrumut cu garanție imobiliară. De aceea, sechestrul instituit potrivit art. 163 din Codul de procedură penală din 1968 nu poate să constituie un impediment la inițierea și/sau continuarea executării silite, ci, ulterior valorificării bunului și adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul se va menține asupra sumei de bani rezultate din diferența dintre prețul de vânzare și valoarea creanței garantate. Executarea silită demarată de creditorul ipotecar ce deține un titlu executoriu, prin care încearcă recuperarea creanței sale, nu are nicio legătură cu cauza penală în care a fost dispusă măsura asigurătorie a sechestrului. Așadar, este vorba despre un fals conflict între acțiunea penală în care a fost dispus sechestrul și executarea silită demarată de creditor pentru recuperarea unei creanțe certe, lichide și exigibile. Chiar dacă sechestrul asigurător se poate transforma, ca urmare a unei hotărâri de condamnare, într-un sechestru definitiv executoriu - și astfel creanța statului dintr-una eventuală sau sub condiție într-una simplă -, în niciun caz legalitatea măsurii asigurătorii nu are vreo înrâurire asupra posibilității de executare silită a creanței puse în executare. În concluzie, instanța de fond a reținut că prin instituirea sechestrului și indisponibilizarea bunului potrivit art. 163 din Codul de procedură penală nu s-a realizat în mod automat o blocare a demarării sau a continuării executării silite inițiate de către un creditor ipotecar. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel contestatoarea, care a solicitat modificarea în parte a sentinței și anularea executării silite inițiate de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești Asociați H. R. și P. I. în dosarul de executare . . ./A/2013 și a publicației de vânzare imobiliară nr… din . . . 2013. Cererea de apel a fost întemeiată pe aceleași considerente promovate prin contestația la executare. La termenul din data de 11 decembrie 2014, intimata S.C. BRD - GSG - S.A. a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept: În interpretarea dispozițiilor art. 711 și următoarele din Codul de procedură civilă, existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice: a) suspendă executarea silită începută de un creditor garantat al cărui drept de ipotecă asupra acelorași bunuri a devenit opozabil terților anterior înființării măsurii asigurătorii din procesul penal?; b) determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra acelorași bunuri, împiedicând astfel executarea silită începută de un creditor garantat?

Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării Prin Încheierea pronunțată în data de 23 decembrie 2014 în Dosarul nr. 18.699/306/2013, Tribunalul Sibiu - Secția I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente: 3.1. De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 711 și următoarele din Codul de procedură civilă depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât temeiul de drept arătat produce efectul suspendării executării silite și al anulării actelor de executare (existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice suspendă executarea silită începută de un creditor garantat sau determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra acelorași bunuri). 3.2. Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre. 3.3. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție consultate la data de 18 decembrie 2014.

Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 4.1. Apelanta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin note de ședință, a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că: Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, de lămurirea chestiunii de drept ce se solicită a fi supusă analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să depindă soluționarea pe fond a cauzei cu care este învestită instanța de trimitere. Așadar, textul citat reglementează posibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu lămurirea unei chestiuni prejudiciale, care trebuie să aibă un caracter prealabil, adică să preceadă judecata pe care instanța de control judiciar o va face asupra fondului cauzei. Conform Dicționarului explicativ al limbii române, prin prealabil se înțelege "care trebuie cercetat înainte de începerea unei acțiuni principale, care trebuie examinat înainte de a trece mai departe, preparator, preliminar, anticipat, anterior", iar prin prejudicial "care precede o judecată, care trebuie judecată în primul rând, preliminar". Or, în speță "chestiunea de drept" invocată de intimată reprezintă, în realitate, chiar problema de fond (litigioasă) a cauzei. A da eficiență cererii intimatei ar echivala cu pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție asupra fondului, în locul instanței de control judiciar, legal învestită în acest sens. Contestatoarea-apelantă a opinat în sensul că prin intermediul procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă intimata urmărește, de fapt, să obțină efectul generat de instituția recursului în interesul legii. Că este așa o arată chiar faptul că intimata face o simplă analiză a practicii judiciare în materie, departajând-o în funcție de natura soluțiilor, favorabile sau defavorabile. Pe fondul chestiunii, a arătat că în interpretarea dispozițiilor art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii penale constituie măsuri procesuale cu caracter real întrucât, pe perioada activității lor, au ca efect indisponibilizarea bunurilor asupra cărora au fost instituite, anume împiedică încheierea oricărui act juridic civil având ca obiect înstrăinarea acestora, inclusiv executarea silită, efectul de indisponibilizare răsfrângându-se asupra întregii situații (realități) juridice a bunurilor, inclusiv asupra oricărei sarcini a terților cu privire la acestea. Interesul ocrotit de sechestrul asigurător penal este unul general, al societății, spre deosebire de sarcinile civile (ipotecă, gaj etc.) care sunt instituite convențional, pentru protejarea unui singur creditor în raport cu actele debitorului care îi pot vătăma interesele. Ipoteca, ca drept real accesoriu, de garantare, nu are drept efect indisponibilizarea bunului, proprietarul acestuia păstrând toate atributele dreptului său, recunoscut de lege, inclusiv dreptul de dispoziție sub toate aspectele. Contrar interpretării intimatei-creditoare, sechestrul asigurător penal este complet diferit de cel civil atât din punctul de vedere al naturii juridice, cât și al efectelor pe care le produce. Or, prin combinarea normelor care reglementează sechestrul asigurător civil cu cele care guvernează sechestrul asigurător penal, pentru a ajunge la concluzia dorită, intimata-creditoare nu urmărește altceva decât legitimarea unei lex tertiae. Întrucât art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală nu distinge, indisponibilizarea generată de instituirea sechestrului asigurător asupra bunului imobil în cauză vizează atât efectele actelor civile anterioare, cât și pe cele ale actelor ulterioare aplicării măsurii respective. Eventuala ordine de preferință a creanțelor poate fi pusă în discuție și analizată numai după ridicarea definitivă a sechestrului asigurător penal, care nu reprezintă o măsură cu caracter dispozitiv, ci imperativ. Indisponibilizarea reglementată de art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală nu reprezintă o alternativă de care să nu se țină seama, ci o cerință absolută în aplicarea legii. Bunurile sunt scoase din circuitul civil pe durata procesului penal, ceea ce înseamnă că nu pot fi vândute la licitație chiar dacă există cererea de executare silită a creditorilor ipotecari. Bunurile se află în afara circuitului civil până la soluționarea cauzei în mod definitiv, după cum prevede art. 397 din Codul de procedură penală. Așadar, în ipoteza instituirii unui sechestru asigurător în baza art. 249 din Codul de procedură penală nu se înlătură dreptul de urmărire preferențială al creditorului ipotecar, ci are loc, ope legis, o temporizare a executării silite. Ulterior instituirii sechestrului asigurător penal și până la ridicarea definitivă a acestuia, bunul nu mai poate face obiectul niciunui act sau niciunei operațiuni juridice cu caracter civil, indiferent că este vorba despre un terț de bună-credință. Contrar opiniei creditoarei, în ipoteza adjudecării bunului la licitație publică, acesta nu trece liber de sarcini în proprietatea adjudecatarului, ci grevat de sechestrul asigurător penal (desigur, atâta vreme cât acesta nu a fost ridicat de organul judiciar penal competent pe calea prevăzută de lege). A primi argumentele creditoarei ar însemna ca executorul judecătoresc să poată dispune ridicarea sechestrului asigurător penal prin întocmirea actului de adjudecare, ceea ce ar genera o stare de anomie. 4.2. Intimata S.C. BRD - GSG - S.A., prin cererea depusă la termenul de judecată din 11 noiembrie 2014, și-a exprimat următorul punct de vedere: În cursul procesului penal, în conformitate cu dispozițiile art. 163 și următoarele din Codul de procedură penală din 1969 ( art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală) pot fi luate de către procuror sau de către instanța de judecată trei măsuri asigurătorii: sechestrul penal propriu-zis ( art. 165 și art. 166 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală din 1969); inscripția ipotecară (art. 166 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1969); poprirea ( art. 167 din Codul de procedură penală din 1969). Potrivit Codului de procedură penală din 1969, măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei (în noul Cod de procedură penală și în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare) se iau asupra bunurilor învinuitului (în noul Cod de procedură penală , suspect), a inculpatului sau a persoanei responsabile civilmente, iar măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale și a garantării executării pedepsei amenzii se iau doar asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului (persoană fizică sau persoană juridică). Măsurile luate în cursul procesului penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice au, așadar, o natură asigurătorie. Scopul evident al acestor măsuri este următorul: prin înființarea sechestrului se urmărește ca debitorul (învinuit/inculpat sau parte responsabilă civilmente) să nu își risipească/ascundă averea. Având în vedere cele expuse mai sus, în ipoteza în care bunul asupra căruia a fost luată măsura asigurătorie făcuse în prealabil obiectul unei ipoteci, valabil constituită și opozabilă terților, executarea desfășurându-se cu privire la un astfel de bun în temeiul unui titlu executoriu, există un concurs între o măsură asigurătorie care apără o incertitudine și o măsură executorie care apără o certitudine, adică executarea silită demarată de creditorul ipotecar. În contestațiile la executare formulate de parchet, cum este și cazul în speța de față, acesta nu menționează în realitate niciun temei legal pentru care sechestrul penal poate să blocheze o executare silită care se desfășoară în baza unui titlu executoriu, încuviințată de altfel de instanță. Este evident că un asemenea temei nu există. Pe cale de consecință, nicio dispoziție legală nu se opune ca bunul sechestrat să fie vândut la licitație; desigur, în măsura în care se produce o ieșire din patrimoniul debitorului (învinuit/inculpat) a bunului sechestrat, suma de bani încasată în schimb se va subroga cu titlu particular, fiind grevată de aceleași sarcini, în sensul în care se vor acoperi cheltuielile de executare, se va plăti creditorul ipotecar și întreaga sumă rămasă va fi păstrată la dispoziția organului de urmărire penală pentru a fi utilizată pentru scopul pentru care a fost înființată măsura. S-a invocat, de asemenea, și lipsa de interes a parchetelor în astfel de acțiuni, având în vedere că și dacă debitorul ar fi condamnat definitiv și acțiunea civilă ar fi admisă, tot creditorul ipotecar ar avea prioritate în cazul executării, în temeiul dreptului de ipotecă valabil constituit.

Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Punctul de vedere al completului de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 18.699/306/2013 al Tribunalului Sibiu asupra chestiunii de drept pendinte, exprimat prin încheierea de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, este în sensul că măsura asigurătorie instituită de organul de cercetare penală nu constituie un impediment în continuarea executării silite, deoarece procedura de executare silită nu are legătură cu cauza penală în care a fost dispusă măsura asigurătorie, iar bunul imobil, sechestrat de procuror sau de instanța de judecată în cadrul unui proces penal nefinalizat, poate fi vândut. Măsurile asigurătorii sunt măsuri de indisponibilizare și conservare de natură să împiedice partea adversă ca în timpul procesului să distrugă sau să înstrăineze bunurile ori, după caz, să își diminueze activul patrimonial. Măsurile asigurătorii nu sunt măsuri de executare silită, ci mijloace procesuale care intră în conținutul acțiunii civile și care au ca scop doar asigurarea părții, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului sau a celor ce formează obiectul litigiului, asupra posibilității de realizare efectivă a executării silite (prin echivalent sau în natură). În cadrul procesului penal, măsurile asigurătorii au același caracter, de indisponibilizare a bunurilor mobile sau imobile ale învinuitului sau inculpatului. Așadar, într-un proces penal, partea civilă (statul - cum este cazul în speță) nu deține un titlu executoriu. Conform art. 110 alin. (3) lit. h) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), ordonanța procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanței judecătorești sunt titluri de creanță. Instituirea sechestrului penal nu poate duce la suspendarea legală a executării silite în cazul în care un alt creditor ce deține un titlu executoriu împotriva învinuitului sau inculpatului a solicitat executarea silită a imobilului sechestrat, întrucât cauzele privind suspendarea legală a executării silite sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăsesc și cele privind instituirea sechestrului penal asupra bunurilor mobile sau imobile ale persoanei urmărite penal. În situația analizată, respectiv în cazul instituirii sechestrului penal asupra unui bun imobil al învinuitului sau inculpatului de către procuror sau instanța de judecată, este vorba despre o creanță condiționată ce își are izvorul în fapta ilicită cauzatoare de prejudicii și care angajează răspunderea civilă delictuală a acestora, creanță care se va plăti în ordinea de preferință stabilită de art. 563 și 564 din Codul de procedură civilă de la 1865. În speță, este vorba despre o creanță sub condiție suspensivă, care se îndeplinește în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești penale. În ceea ce privește conflictul între sechestrul asigurător penal și executarea silită demarată în baza unui titlu executoriu civil, dispozițiile procesuale civile devin izvor de drept procesual penal. Așadar, dispozițiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesual civilă, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Între dispozițiile procesual civile și cele procesual fiscale există compatibilitate în ceea ce privește obiectul măsurilor asigurătorii. Dispozițiile art. 129 din Codul de procedură fiscală se referă la poprire și la sechestru asigurător, iar determinarea acestora sub aspectul naturii și obiectului lor se face după dreptul comun, reprezentat de legea procesual civilă. Instituția măsurii asigurătorii nu naște în patrimoniul statului (în calitate de potențial creditor) un drept de preferință față de alți creditori decât în condițiile și limitele impuse de legislația în vigoare, așa cum prevăd în mod expres dispozițiile art. 2.328 din Codul civil și ale art. 153 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil , cu modificările și completările ulterioare. Instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului penal nu poate împiedica executarea silită pornită de un creditor ipotecar, pentru că s-ar nesocoti toate dispozițiile care reglementează drepturile acestuia prevăzute de art. 2.327 și 2.345 din Codul civil. Nu poate fi primită susținerea apelantei conform căreia, în situația executării silite a bunului ce face obiectul sechestrului, creditorul ipotecar trebuie să parcurgă procedura contestației prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală, deoarece executarea silită nu este condiționată de ridicarea sechestrului, iar odată finalizată procedura, sechestrul se va strămuta asupra sumei de bani obținută din vânzare, care a rămas după plata creanței creditorului urmăritor.

Jurisprudența instanțelor naționale în materie 6.1. Jurisprudența Tribunalului Sibiu: prezentându-și jurisprudența proprie, instanța de sesizare a depus două sentințe pronunțate de Judecătoria Sibiu, cu soluții contrare. 6.2. Jurisprudența altor instanțe din țară: majoritar, instanțele care au avut pe rol asemenea cereri au concluzionat că existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal nu suspendă executarea silită începută de un creditor garantat și nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare. 6.3. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - la dosar au fost depuse deciziile nr. 1.392 din 23 aprilie 2013 și nr. 3.507 din 1 iunie 2006, pronunțate de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut prioritatea creanței ipotecare față de sechestrul asigurător instituit de procuror în temeiul dispozițiilor art. 163 din Codul de procedură penală din 1968.

Jurisprudența Curții Constituționale În urma verificărilor efectuate nu s-au identificat decizii pronunțate de Curtea Constituțională cu privire la textele de lege în discuție, respectiv art. 711 și următoarele din Codul de procedură civilă. De asemenea, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Raportul asupra chestiunii de drept Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a instituției juridice privind pronunțarea unei hotărâri prealabile reglementate de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă deoarece: problema enunțată nu își găsește rezolvarea prin interpretarea art. 711 și următoarele din Codul de procedură civilă care constituie obiectul prezentei sesizări; întrebarea formulată nu are ca obiect interpretarea punctuală a unui text de lege, ci "interpretarea dispozițiilor art. 711 și următoarele din Codul de procedură civilă", iar pe de altă parte, soluționarea pe fond a cauzei nu depinde de rezolvarea unei chestiuni de drept cuprinse în textele de lege indicate în sesizarea adresată Înaltei Curți; în cauză, Înalta Curte - Secția penală s-a pronunțat punctual asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare se solicită, prin Decizia nr. 1.392 din 23 aprilie 2013, în Dosarul nr. 423/64/2012/a1; chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica instanțelor, acestea stabilind, majoritar, aceeași interpretare. Asupra fondului sesizării, judecătorii-raportori au apreciat că existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice: a) nu suspendă executarea silită începută de un creditor garantat al cărui drept de ipotecă asupra acelorași bunuri a devenit opozabil terților anterior înființării măsurii asigurătorii din procesul penal; b) nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra acelorași bunuri, neîmpiedicând astfel executarea silită începută de un creditor garantat.

Înalta Curte Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, față de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă. Potrivit dispozițiilor amintite, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Primele patru condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, tribunalul învestit cu soluționarea apelului urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluționeze, iar soluția ce se va pronunța pe fondul cauzei depinde în mod direct de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere. În ceea ce privește condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, se constată că în cauză această cerință nu este îndeplinită. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă impune condiția ca asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat (în recurs în interesul legii sau în recurs în casație) și respectiva problemă de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. În situația excepțională în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat deja, sub orice formă, asupra problemei în discuție, iar interpretarea dată este una eronată, există posibilitatea unei schimbări de jurisprudență, însă calea hotărârii prealabile nu mai este deschisă. Or, în cauză, Înalta Curte - Secția penală s-a pronunțat punctual asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare se solicită, prin Decizia nr. 1.392 din 23 aprilie 2013, în Dosarul nr. 423/64/2012/a1, reținând următoarele: "În această succesiune logico-juridică Înalta Curte constată că la data instituirii sechestrului asigurător penal, imobilul era afectat de o ipotecă urmare a unui contract de împrumut cu garanție imobiliară. Întrucât nu s-a realizat restituirea împrumutului, s-a procedat la executarea silită a imobilului care a fost vândut la licitație, apoi adjudecat de către creditorul ipotecar. În această împrejurare, situația imobilului s-a schimbat, acesta devenind proprietatea petentei B.D., care nu avea legătură cu faptele care constituie obiectul raportului juridic dedus judecății. Pe de altă parte, este evident că executorul s-a găsit în fața unui concurs între o creanță ipotecară și o prezumtivă creanță a unor prezumtivi creditori chirografari. Ca atare, creanța ipotecară a avut prioritate și are prioritate chiar și în ipoteza în care părțile vătămate au un drept de creanță împotriva proprietarului imobilului, dar fiind vorba de creditori chirografari, aceștia își vor satisface pretențiile în măsura în care va mai rămâne ceva din acel bun. Împrumutul garantat a fost în valoare de 300 mii de euro, imobilul fiind adjudecat la 60 mii de euro. Potrivit art. 163 din Codul de procedură penală 2 măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau instanța de judecată și constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubelor produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a pagubei. 2 Codul de procedură penală din 1968. Drept urmare, sechestrul este instituit pentru a se asigura despăgubirea părților civile. Or, în situația de față, chiar în cazul în care se va încuviința și se va dispune despăgubirea părților vătămate care au formulat cereri de constituire de parte civilă, acestea vin în concurs cu petenta din prezenta cauză, B.D., creditoare ipotecară, care în această împrejurare are prioritate, urmând a fi satisfăcută prima, întrucât ipoteca este un drept real accesoriu ce acordă titularului său un drept de urmărire a bunului în mâna oricui s-ar găsi și un drept de preferință în privința satisfacerii creanței sale față de ceilalți creditori. Chiar și în raport cu alți creditori ipotecari, petenta ar fi avut dreptul să fie prima despăgubită, întrucât dintre doi creditori cu rang diferit cel cu rang prioritar, deci cel care a înregistrat-o mai întâi, în cazul de față B.D., are întâietate, având dreptul să se despăgubească integral din prețul imobilului ipotecat și numai după aceea și din ce rămâne urmând a fi chemați să se despăgubească mai întâi creditorul ipotecar de rang subsecvent și abia după aceea creditorii chirografari. Potrivit art. 518 alin. 3 din Codul de procedură civilă 3 , de la data intabulării proprietății transmise prin actul de adjudecare imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță, creditorii - fără a fi cazul beneficiarilor notării sechestrului asigurător - putându-și realiza aceste drepturi numai din prețul obținut. 3 Codul de procedură civilă de la 1865. În acest sens, este și practica și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, în sensul că dacă un imobil asupra căruia a fost instituit sechestrul asigurător a fost valorificat prin vânzarea la licitație publică, iar o parte din prețul obținut a fost distribuit creditorilor, menținerea măsurii asigurătorii asupra imobilului nu se mai justifică, ci sechestrul asigurător va fi menținut numai asupra sumei nedistribuite creditorilor și asupra altor bunuri ale inculpatului, până la concurența valorii prejudiciului cauzat (Decizia penală nr. 3.507 din 1 iunie 2006)". Nici condiția noutății chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită nu este îndeplinită. Din interpretarea gramaticală a art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată", rezultă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este o condiție diferită de aceea a nepronunțării anterioare a instanței supreme asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii în curs de soluționare cu privire la acea chestiune de drept, numai în acest fel justificându-se folosirea conjuncției "și" în cuprinsul normei citate. Prin urmare, condiția noutății unei chestiuni de drept, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită numai din împrejurarea că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept respective, fie printr-o decizie de speță, fie printr-o decizie în interesul legii. În lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul textului analizat, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. În doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în doctrină - în interpretarea unui act normativ mai vechi -, ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent, prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecății anterior. Titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale pe care le apreciază ca fiind noi, ca urmare a faptului că sunt cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă . Însă, analizând comparativ dispozițiile art. 711 și următoarele din Codul de procedură civilă, indicate de titularul sesizării și care sunt cuprinse în cartea a V-a titlul I capitolul VI, intitulat "Contestația la executare", cu dispozițiile art. 399-404 din cartea V capitolul I secțiunea a VI-a, intitulată "Contestația la executare", din Codul de procedură civilă de la 1865, se constată că noile dispoziții preiau vechile reglementări și le aduc anumite completări care vin să valorifice soluții ale doctrinei și jurisprudenței anterioare și care sunt irelevante sub aspectele care interesează prezenta cauză. Or, împrejurarea că aceleași dispoziții sunt cuprinse într-o altă reglementare, chiar dacă mai detaliată și nuanțată decât cea anterioară, nu conferă acestor dispoziții caracter de noutate în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă. Mai mult, reglementările anterioare au fost analizate în doctrina mai veche, problema de drept cercetată în prezentul raport fiind soluționată în sensul că în situația în care sechestrul asigurător nu a devenit definitiv, chiar dacă creanța respectivă are un grad de preferință superior, în lipsa altor bunuri urmăribile, nu va putea fi împiedicată urmărirea pornită de către un creditor chirografar sau pentru o creanță cu un rang de preferință inferior, dar care posedă un titlu executoriu. În consecință, câtă vreme problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări a mai fost analizată în doctrină, în interpretarea unui act normativ mai vechi, dar care cuprindea o reglementare similară sub aspectele care interesează în prezentul raport, caracterul de noutate se pierde și face inadmisibilă sesizarea Înaltei Curți în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă. În acest sens, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este constantă, o soluție similară fiind adoptată prin Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014. În plus, în doctrină s-a susținut că această chestiune de drept trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, că problema de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. Prin urmare, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății. Or, nici această condiție nu este îndeplinită în cauză. Din studierea jurisprudenței puse la dispoziție de curțile de apel se observă că instanțele au pe rol cauze similare de o bună perioadă de timp, pronunțând în această materie hotărâri definitive. În acest moment, practica este orientată majoritar către același gen de soluție. Astfel, hotărârile judecătorești aflate la dosar cuprind, în cele mai multe cazuri, soluția de respingere a contestațiilor la executare formulate de parchet, reținându-se, în principal, că o măsură asigurătorie instituită într-un dosar penal nu poate constitui un impediment la inițierea sau continuarea executării silite, iar creanța ipotecară are prioritate chiar și în ipoteza în care o parte vătămată ar avea un drept de creanță împotriva proprietarului imobilului supus urmăririi silite. Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica instanțelor, acestea stabilind, în marea lor majoritate, aceeași interpretare. Pe de altă parte, doctrina apărută după adoptarea noului Cod de procedură civilă este constantă în a afirma că instituirea unui sechestru asigurător nu poate constitui un impediment la inițierea și/sau continuarea executării silite, indiferent de materia în care acesta a fost instituit. Existența unei practicii cristalizate în timp a instanțelor și orientarea majoritară a jurisprudenței spre o anumită interpretare a normelor analizate, coroborate cu argumentele oferite de doctrină, fac ca, pe de o parte, chestiunea de drept supusă dezbaterii să își piardă caracterul de noutate în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, iar pe de altă parte, ca problema de drept să nu mai prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme prin pronunțarea unei hotărâri prealabile. Prin utilizarea mecanismului de interpretare a legilor se poate realiza cu ușurință, așa cum de altfel au procedat majoritatea instanțelor naționale, interpretarea normelor ce fac obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât scopul procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile - care este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept - nu este atins în prezenta cauză. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă,