ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7067/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 3712 din 30 iunie 2004 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanta M.E. a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară pentru ca, în contradictoriu cu acest pârât, să fie desființată măsura cuprinsă în Adresa nr. 2619 din 3 iunie 2004 a pârâtului, să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului fără titlu valabil a apartamentului nr. 4 din imobilul situat în Arad, să fie obligată pârâta la restituirea în natură a imobilului și la radierea dreptului de administrare înscris în CF 7437 Arad în favoarea Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei.

La termenul de judecată din 28 septembrie 2004, reclamanta și-a precizat acțiunea și a lărgit cadrul procesual în sensul că a chemat în judecată pe pârâtul B.V.A.M. pentru a se constata simulația în varianta operațiunii fictive în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat între G.E. și D.E. cu privire la imobilul situat în Arad, nr. top 260 și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între D.E. și cumpărătorul L.Ș.

A mai solicitat ca Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară să fie obligat să restabilească situația în cartea funciară 209 Arad și să restituie imobilul, să radieze dreptul de proprietate al lui L.Ș., precum și notarea dreptului de administrare stabilit în favoarea Direcției Generale pentru Agricultură; să se dispună radierea din CF colectivă 17436 Arad a dreptului de proprietate al Statului Român de sub B 2 și a dreptului de administrare a Oficiului Județean de Cadastru și Publicitate Imobiliară de sub B 3 cu privire la apartamentul cu nr. top.260/b/4 precum și a dreptului de proprietate al lui L.Ș., radierea dreptului de proprietate al statului din CF individuală 17437 Arad de sub B 1 și notările dreptului de administrare al Ministerului Silviculturii și Industriei Lemnului de sub B 2, precum și a celorlalte drepturi de administrare notate sub B 4 și B 5 și, în final, să se dispună intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor înscrise în CF 17436 Arad și 17437 Arad cu titlu de moștenire după G.E.

S-a arătat în motivarea acțiunii că soții G.I. și E. au avut în proprietate imobilul înscris în CF 209 Arad și din cauza măsurilor anti-evreiești adoptate în România în timpul celui de-al doilea război mondial, proprietara G.E., succesoare a defunctului său soț, a încheiat operațiuni fictive de vânzare-cumpărare a imobilului înscris în cartea funciară mai sus indicată cu salariații Întreprinderii Forestiere Nadăș, fondată de reclamantă împreună cu soțul său. Tot la data de 28 septembrie 2004, B.V.A.M. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat respingerea acțiunii cu privire la revendicarea apartamentului nr. 4 din Arad.

Prin Sentința civilă nr. 20 din 18 ianuarie 2005, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis acțiunea precizată și a constatat trecerea abuzivă în proprietatea Statului Român a imobilului situat în Arad, a constatat simulația în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat în Lipova la 25 martie 1941 între văduva lui G.I., născută W. și cumpărătorul D.E., cu privire la imobilul sus-menționat și cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 8 martie 1943 între vânzătorul D.E. și cumpărătorul L.Ș., cu privire la același imobil, a obligat Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară să restituie în natură și în deplină proprietate imobilul sus-menționat și a dispus restabilirea situației anterioare și radierile solicitate de reclamantă.

În rejudecare, după un prim ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 377A din 10 septembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, s-a admis apelul declarat de intervenientul B.V.M. împotriva Sentinței civile nr. 20 din 18 ianuarie 2005 pronunțate de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 3712/2004, pe care a anulat-o și a dispus reținerea cauzei spre rejudecare în fond la Curtea de Apel Timișoara, fixându-se termen de judecată la 8 octombrie 2007, în contradictoriu cu reclamanții-intimați C.M.A. și C.V., cu pârâții-intimați Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad și Statul Român prin Consiliul local Arad.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel Timișoara a avut în vedere faptul că nici prima instanță, nici instanța de apel nu și-au exercitat rolul activ prevăzut de art. 129 alin. (2) teza I și nu a pus în discuție necesitatea lărgirii cadrului procesual inițial prin formularea de către partea interesată a unei cereri de intervenție forțată a cumpărătorului, a moștenitorilor cumpărătorului din contractul de vânzare-cumpărare pretins simulat. Prin Decizia civilă nr. 91 din 22 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara a admis acțiunea formulată, precizată de reclamanta M.E. și continuată de moștenitorii testamentari C.M.A. și C.V. împotriva pârâților Statul Român prin Consiliul local Arad, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad, B.V.M., J.E., D.E., J.E., D.C.T., D.E.

și D.F. A constatat trecerea abuzivă în proprietatea Statului Român a imobilului situat în Arad, înscris în CF 209 Arad, cu nr. top.260/b, compus din clădire cu 6 apartamente și teren în suprafață de 442 mp. A constatat simulația în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat în Lipova la data de 25 martie 1941, între văduva lui G.I. născută W.E. și cumpărătorul D.E., cu privire la imobilul menționat mai sus, precum și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 08 martie 1943, între vânzătorul D.E. și cumpărătorul L.Ș., cu privire la același imobil. A obligat pe pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad să restituie în natură imobilul din litigiu. A dispus restabilirea situației anterioare de CF 209 Arad în sensul intabulării dreptului de proprietate a lui D.E.

de sub B 8 și B 11 și intabulării dreptului de proprietate a lui L.Ș. de sub B 14. A dispus radierea dreptului de proprietate a lui L.Ș. din CF individuală nr. 17438 Arad de sub B 3 și notarea dreptului de administrare al titularilor Direcția Generală pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Ape a Județului Arad, de sub B 4 și Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie Arad de sub B 5, cu privire la apartamentul cu nr. 260/b/1 -260/b/III și 260/b/V-260/b/VI. A dispus radierea din CF colectivă 17436 Arad a dreptului de proprietate al Statului - Ministerul Industriei, întreprinderea IPCIL Arad de sub B 2 și a dreptului de administrare al Oficiului Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie Arad, de sub B 3 cu privire la apartamentul cu nr. top.260/b/III, precum și a dreptului de proprietate al lui L.Ș.

de sub B 1, cu privire la apartamentele cu nr. top.260/b/1, 260/b/III - 260/b/II - 260/b/VI. A dispus radierea dreptului de proprietate al Statului din CF individuală 17437 Arad de sub B 2, a dreptului de administrare al Direcției Generale pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Ape a județului Arad, de sub B 4 și a dreptului de administrare al Oficiului Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie Arad de sub B 5. A dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor înscrise în CF 17436 Arad și 17437 Arad cu titlul de moștenire după G.E. și restituire conform Legii nr. 10/2001. a fost respinsă cererea de intervenție formulată de intervenientul B.V.A.M. A obligat pe pârâți la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel Timișoara a reținut următoarele: Între părți a existat o simulație a actelor întocmite, intenția antecesoarei reclamantei nefiind niciodată aceea de a înstrăina cu adevărat dreptul de proprietate asupra imobilului și, prin urmare, statul nu are un titlu valabil asupra imobilelor reprezentate. Reclamanta M.E. a decedat în timpul procesului și în cauză au fost introduși moștenitorii acesteia, C.M.A. și C.V., ce au înțeles să continue acțiunea formulată de antecesoarea lor, prin care aceasta solicita să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului a apartamentului nr. 4 și restituirea lui în natură. Preluarea acestui apartament s-a făcut de la o persoană care nu era proprietarul real, în speță fiind incidente dispozițiile art. 1 alin. (3) din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, modificată prin H.G.

nr. 11/1997. Ca urmare a desființării contractelor simulate, a dispus restabilirea situației de carte funciară. Cererea de intervenție s-a reținut a fi nefondată, intervenientul neputând dobândi în proprietate un bun care nu se mai află în proprietatea antecesorului său. Împotriva Deciziei civile nr. 91 din 22 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara au declarat recurs reclamanții C.M.A. și C.V. și intervenientul B.V.A.M. Prin motivele de recurs formulate, reclamanții C.M.A. și C.V. au invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și au susținut, în esență, următoarele: Trecerea imobilului în proprietatea statului s-a realizat fără titlu valabil. Restabilirea situației legale de carte funciară se impune ca o cerere accesorie în cauză, potrivit art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996.

Prin decizia atacată s-a respins cererea de intervenție, fără a preciza dacă se respinge pe fond sau pe excepție. Prin motivele de recurs formulate, intervenientul B.V.A.M. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ. și a formulat următoarele critici: Instanța a procedat la o pronunțare plus și minus petita. Astfel, instanța a constatat trecerea abuzivă în proprietatea statului a întregului imobil situat în Arad, jud. Arad, deși reclamanții au solicitat să se constate această preluare abuzivă doar pentru apartamentul nr. 4. Totodată, reclamanții au mai solicitat să fie anulată măsura dispusă de către unitatea deținătoare prin Adresa nr. 2619/2004, capăt de cerere asupra căruia instanța nu s-a pronunțat în niciun fel.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile Legii nr. 10/2001 admițând acțiunea pentru întregul imobil, precum și dispozițiile art. 1175 C. civ. care reglementează simulația juridică. Simulația subsecventă dintre D.E. și L.Ș. nu este dovedită în niciun fel în cauză. După cum reiese din hotărârile judecătorești de condamnare, familia G. era în observația autorităților din vremea respectivă pentru vânzările simulate. Or, dacă și imobilul din litigiu ar fi făcut obiectul unei astfel de simulație în mod sigur aceasta ar fi fost anulată de către autorități, iar participanții condamnați și arestați. Faptul că nu s-a întâmplat acest lucru întărește concluziile legalității contractului de vânzare-cumpărare dintre D.E.

și L.Ș. Prin Decizia nr. 2803 din 6 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile, reținând următoarele: Față de situația de fapt stabilită de către instanța de apel a constatat că între părți a existat o simulație a actelor întocmite, astfel că în mod corect s-a reținut de către această instanță că niciodată intenția antecesoarei reclamante M.E. nu a fost aceea de a înstrăina cu adevărat dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că statul nu are un titlu valabil asupra acestuia. În ceea ce privește apartamentul nr. 4, pentru care se poartă prezentul litigiu, acesta a fost sediul social al firmei N. și a fost preluat de către stat prin naționalizare în baza Legii nr. 119/1948, deci naționalizarea a avut un alt temei juridic decât restul clădirii în care acest apartament s-a aflat.

M.E., reclamanta din acest dosar a decedat în timpul procesului și în cauză au fost introduși moștenitorii acesteia, C.M.A. și C.V., care au înțeles să continue acțiunea formulată de antecesoarea lor, prin care aceasta solicită să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului a apartamentului nr. 4 și restituirea lui în natură. Față de prevederile art. 1175 C. civ., constatând simulația asupra contractelor întocmite în 1941 și 1943, în mod corect a dispus instanța de apel restabilirea situației de carte funciară, radierea dreptului de proprietate al statului, radierea dreptului de administrare al Oficiului Județean de Cadastru și intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei.

Cât privește susținerile recurenților-reclamanți privind modul în care instanța de apel a soluționat cererea de intervenție se constată că și acestea sunt nejustificate. Față de împrejurarea că antecesorul intervenientului B.V.A.M. a devenit proprietar în baza unui act simulat, în mod corect a reținut instanța de apel că cererea de intervenție este neîntemeiată, deoarece intervenientul nu poate dobândi în proprietate un bun care nu mai este proprietatea antecesorului său. Referitor la motivele de recurs formulate de intervenientul B.V.A.M. s-a constatat că și acestea sunt nefondate. Astfel, referitor la susținerile potrivit cărora instanța s-ar fi pronunțat ultra și minus petita, acestea nu se justifică.

Se constată că la data de 28 septembrie 2004 reclamanta și-a modificat acțiunea în sensul că a solicitat să se constate simulația în varianta operațiunii juridice fictive, a contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în Arad, înscris în CF 209 Arad, cu nr. top 260, să fie obligat Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad la restituirea în natură în deplină proprietate a acestui imobil și să se restabilească situația anterioară de carte funciară. Astfel, prin modificarea acțiunii, reclamanta a precizat că se referă la întregul imobil. Referitor la susținerea potrivit căreia instanța nu s-a pronunțat asupra solicitării reclamanților de anulare a măsurii dispuse de către unitatea deținătoare prin Adresa nr. 2619/2004, se constată că nici aceasta nu se justifică.

Prin adresa menționată, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară nu a luat nicio măsură, ci doar a comunicat reclamantei nerezolvarea notificării. Cu privire la criticile recurentului-intervenient relativ la existența simulației, a constatat că nici acestea nu sunt fondate. Constatând că părțile au căzut de acord ca actul lor să nu producă niciun efect între ele, ci numai fraudarea legii, în mod corect a reținut instanța de apel simulația intervenită. Față de considerentele expuse, constatând neincidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a făcut aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursurile ca nefondate.

Împotriva sus-menționatei decizii a formulat contestație în anulare intimatul B.V.A.M., cale de atac în susținerea căreia a învederat că a invocat excepția inadmisibilității acțiunii introductive de instanță pentru ceea ce excede apartamentului nr. 4 din imobilul în litigiu, în raport de împrejurarea că reclamanții nu au urmat procedura administrativă obligatorie impusă de prevederile Legii nr. 10/2001, ca și aspecte privind incidența prevederilor art. 1175 C. civ, potrivit căruia actul secret în cazul unei simulații are efecte doar între părțile contractante și succesorii lor universali, și nu în contra terțelor persoane. Aceste chestiuni au fost invocate atât în fața instanței de apel, care a omis să se pronunțe asupra lor, cât și în fața instanței de recurs, care analizând recursul său, de asemenea a omis să analizeze criticile menționate, ceea ce atrage nulitatea hotărârii astfel pronunțate.

Nu s-a pronunțat instanța de recurs în niciun mod asupra excepției lipsei calității procesuale active a intervenientului, precum și asupra motivului de recurs privind împrejurarea că instanța de apel a acordat reclamanților mai mult decât s-a cerut, aspecte ce au fost complet ignorate de instanța de recurs în soluționarea căii de atac cu a cărei judecată a fost învestită. Nu a fost analizată în niciun mod critica privind greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 1175 C. civ., care în întreaga motivare a deciziei instanței de recurs nu este nici măcar menționat, deși acesta a constituit unicul său motiv de recurs privind fondul cauzei. A învederat că înscrisul exhibit de reclamanți ca fiind simulat nu-i poate fi opus întrucât autorul său, L.Ș., a fost terț față de convenția secretă, probațiunea administrată în cauză confirmând că dobândirea bunului litigios de către acesta s-a făcut în schimbul unui preț plătit integral de autorul său.

A solicitat admiterea contestației și anularea hotărârii pronunțate în recurs cu consecința rejudecării pricinii. Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată următoarele: Hotărârea judecătorească - sentenția - reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părți. Întrucât întreaga activitate judiciară are drept scop soluționarea unui conflict civil concret, hotărârea judecătorească desemnând tocmai rezultatul activității judiciare „quod judex sentit”, reprezintă, indubitabil, cel mai important act al justiției. Deși în literatura juridică, conceptul de hotărâre este folosit într-un sens larg (cuprinzând toate dispozițiile luate de instanță cu privire la desfășurarea procesului civil, administrarea dovezilor în rezolvarea unor incidente de procedură), sensul ce interesează aici este acela de act final și de dispoziție prin care se soluționează litigiul dintre părți.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., unul dintre elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească sunt considerentele sau „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, cerință pretinsă de lege imperativ. Legea nu pretinde, prin urmare, o anumită formă sau conținut al considerentelor, ci pe aceea ca instanța să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate și la considerentul pentru care s-au respins unele cereri, cu alte cuvinte, instanța trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune (în speță, prin cererea de recurs) și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor ridicate/solicitate de părți.

Este adevărat că, în această operațiune, instanța nu trebuie să răspundă și la toate argumentele folosite de părți pentru susținerea pretențiilor lor, însă ea este obligată să analizeze și să se pronunțe pe cererile părților (în speță, motivele de recurs invocate drept critici aduse hotărârii cu privire la care s-a cerut exercitarea controlului judiciar) însoțite de argumente mai mult sau mai puțin consistente.

Deci ceea ce este important și asigură „motivarea hotărârii judecătorești” în accepțiunea normelor procesuale este examinarea pretențiilor deduse instanței învestite cu soluționarea cauzei, care trebuie să se prezinte într-o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, numai în această ipoteză partea având convingerea că cererile sale au fost analizate de instanța de judecată și, în același timp, poate verifica concordanța măsurilor dispuse cu situația de fapt și legea aplicabilă raportului juridic litigios, hotărârea judecătorească constituind prin elementele ce o compun, dar, în special, cu referire la norma art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., oglinda activității judiciare într-un caz dat. Deși este real că nu se poate face abstracție de latura subiectivă a activității de redactare a unei hotărâri judecătorești, care presupune o anumită specificitate în acțiunea de concepere a acestui act de procedură determinat de structura/tipologia judecătorului, cel care realizează acest act de o deosebită importanță în activitatea judiciară și asupra căruia, inevitabil își pune propria amprentă, este de menționat că, independent de acest aspect, conținutul și elementele unei hotărâri judecătorești, criterii obiective, pretinse de lege imperativ, sunt cele care trebuie să primeze și să urmeze structura impusă de lege și concepția legiuitorului în adoptarea acestei norme, garanție a respectării dreptului la apărarea și a principiului legalității ce guvernează întreaga activitate judiciară.

Și în concepția legiuitorului european și a jurisprudenței convenționale, în considerarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă o garanție a unui proces echitabil. Curtea europeană reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, parag. 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv, decât dacă aceste observații sunt, în mod real ascultate, adică, în mod concret, examinate de către instanța sesizată cu o contestație asupra unui drept sau a unei obligații cu caracter civil.

Astfel, principiile expuse de instanța de contencios european a drepturilor omului, în jurisprudența sa constantă în această materie, reglementează obligația pentru instanțe de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina împotriva României, Hotărârea Perez împotriva Franței, parag. 80, Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, parag. 59). Raportând aceste principii la speța dedusă judecății, se observă că instanța de recurs nu a respectat nici exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nici garanțiile procesuale impuse de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu a procedat la un examen efectiv al argumentelor, mijloacelor de apărare și elementelor de probă și excepțiilor procesuale invocate de părți, limitându-se în a susține, cu referire la critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1175 C. civ.

că „părțile au căzut de acord ca actul lor să nu producă niciun efect între ele, ci numai fraudarea legii”, astfel încât „în mod corect a reținut instanța de apel simulația intervenită”, fără însă a analiza astfel cum a pretins partea în declarația de recurs neîndeplinirea condițiilor simulației. Sub acest aspect, recurentul a susținut că față de autorul său, L.Ș., nu a avut efect decât actul public, înscris în CF, act prin care G.E. i-a transmis proprietatea lui D.E. L.Ș. nu poate avea calitatea de parte contractantă sau succesor universal al părților contractante pentru a-i putea fi opozabil un eventual act secret. Autorul său a dobândit imobilul de la D.E. prin cumpărare, încrezându-se în evidențele de publicitate imobiliară care confirmau existența dreptului de proprietate în patrimoniul transmițătorului.

S-a mai arătat, de asemenea, că nu a fost dovedită în niciun fel o eventuală simulație subsecventă dintre D.E. și L.Ș., afirmațiile moștenitorilor transmițătorilor sub acest aspect nefiind relevante, în raport de situația juridică a imobilului litigios, înscrisă în evidențele autorităților vremii pe numele antecesorului său, o eventuală prezumție de simulație neputând fi primită în lipsa actului său constatator, motiv pentru care în condițiile în care nu s-a dovedit fictivitatea actului său autentic, probă ce era în sarcina reclamanților, în mod greșit s-a reținut ca simulată operațiunea de transmitere a proprietății către antecesorul său, soluție greșită și în raport de dispozițiile art. 1175 C. civ.

Nu a fost analizată sub niciun aspect critica privind inadmisibilitatea acțiunii deduse judecății, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, considerate de parte a fi incidente categoriei de bunuri supuse prezentei proceduri și care ar atrage imposibilitatea valorificării dreptului pretins în cauză pe calea procedurală aleasă. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 318 C. proc. civ., cererea dedusă judecății urmează să fie admisă, cu consecința anulării hotărârii și fixării unui termen pentru soluționarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite contestația în anulare formulată de B.V.A.M. împotriva Deciziei nr. 2803 din 6 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pe care o anulează și fixează termen pentru judecarea recursului la data de 1 februarie 2012. Cu citarea părților. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2011. Procesat de GGC - AZ