ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3647/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3647/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 2843/108 din 21 august 2008

reclamantul G.H. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Municipiul

Arad reprezentat de Primar și F.L. a se constata nevalabilitatea titlului Statului

Român asupra imobilului situat în Arad, str. C., înscris în C.F. nr. C1 Aradul Nou;

a se proceda la compararea titlurilor și a se constata că titlul său are preferință

față de cel al pârâților, a se dispune revenirea la situația anterioară de carte

funciară prin radierea dreptului de proprietate

al pârâților înscris în C.F. nr. C1 Aradul Nou sub B 14 -

B 17.21 și a se reînscrie dreptul său de proprietate așa cum a fost anterior înscris

sub B.13; a se obliga pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul proprietatea sa.

În

motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este moștenitorul

fostului proprietar tabular al imobilului în litigiu, G.F.

Imobilul, format din casă de locuit și

teren în suprafață de 2.196 m.p., a fost dobândit de antecesorul său în anul 1936,

cu titlu de donațiune, conform mențiunilor din cartea funciară de sub B 11, iar

în anul 1984, cu ocazia plecării acestuia în Germania a trecut în proprietatea statului,

prin decizia nr. 148/1984, în baza Decretului nr. 223/1974 și a Legii nr. 58/1974.

În

anul 2006 imobilul - casa și cota de 153/2196 parte teren

- a fost înstrăinat pârâtei F.L. în temeiul Legii nr. 112/1995, iar ulterior i s-a

atribuit acesteia, cu titlu gratuit, și diferența de 2043/2196 m.p. teren.

Reclamantul a apreciat că statul a preluat

imobilul fără titlu valabil, întrucât s-a plătit o compensație derizorie pentru

construcții, în timp ce terenul a trecut fără plata vreunei compensații, cu încălcarea

inclusiv a prevederilor actului normativ de preluare [art. 30 alin. (2) din Legea

nr. 58/1974], astfel încât, în lipsa unui titlu valabil, imobilul nu putea face

obiectul unui contract de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și, cu

atât mai puțin, al unei atribuiri cu titlu gratuit.

În

Decizia nr. 73/1995, Curtea Constituțională a reținut că acolo

unde preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil „dreptul de proprietate al

persoanei fizice nu a fost legal desființat.

În

consecință, în prezent, asupra imobilului în litigiu există

două titluri de proprietate - al său în calitate de succesor al proprietarului tabular

G.F. și cel al pârâtei F.L. din anul 2006, a mai arătat reclamantul.

Compararea acestor titluri duce la concluzia

că titlul reclamantului are preferință față de cel al pârâtei F.L. deoarece este

mai vechi, provine de la un emițător necontestat și nu a fost desființat printr-o

hotărâre judecătorească, în timp ce titlul acesteia a fost înscris ulterior în CF

și provine de la un „non dominus" întrucât Statul Român nu putea să vândă un

imobil asupra căruia nu avea un drept de proprietate valabil.

De asemenea, s-a mai arătat că au fost

încălcate prevederile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 referitoare la acordul

de voință necesar a exista între cel care dă și cel care primește asupra constituirii

sau

strămutării de drepturi

reale asupra imobilelor, în regimul de carte funciară.

Totodată, au fost invocate prevederile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamantul și-a păstrat calitatea

de proprietar avută la momentul preluării de către stat, nefiind vorba de un drept

nou, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 9/1989, art. 135, 41, 36 și 21 din Constituția

României și art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

art. 480, 481 C. civ., Decretul-lege nr. 115/1938.

La primul termen de judecată de la 24

septembrie 2008 reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că înțelege să cheme

în judecată în calitate de pârâți Statul Român prin Consiliul local municipiului

Arad și Municipiul Arad prin primar.

La termenul din 15 aprilie 2009, reclamantul

și-a întregit acțiunea introductivă de instanță, în sensul că înțelege să cheme

în judecată în calitate de pârât Instituția Prefectului județului Arad și că solicită

să se constate nevalabilitatea actelor juridice încheiate cu privire la terenul

în suprafață de 2043 m.p. aferent imobilului în litigiu și să se restabilească situația

de carte funciară a acestuia în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei

F.L. și reînscrierii dreptului său de proprietate.

Prin sentința nr. 243 din 6 mai 2009, Tribunalul

Arad, secția civilă, a respins acțiunea pentru constatare nevalabilitate titlu,

compararea titlurilor, revenirea la situația anterioară de carte funciară și lăsarea

în deplină proprietate și posesie a imobilului în litigiu.

Acțiunea a fost apreciată ca inadmisibilă.

S-a reținut că pentru imobilele preluate

abuziv de stat în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, Legea nr. 10/2001, care se referă atât la imobilele preluate cu titlu

valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii imobilelor și care instituie

o procedură prealabilă și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea

raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Această lege specială, derogatorie de la

dreptul comun, nu se poate aplica în concurs cu acesta, a apreciat Tribunalul.

Dacă persoana îndreptățită a formulat notificare,

iar dispoziția/decizia de respingere a fost menținută în urma controlului judecătoresc,

o nouă acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă - pe

de o parte, dreptul la acțiune a fost deja exercitat (fiind epuizat) și nu mai poate

fi valorificat pe nici o altă cale, iar pe de altă parte, este exclusă, de natura

specială a procedurii Legii nr. 10/2001.

Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001

a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității

actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la

justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special, a mai reținut prima instanță.

În acord cu soluțiile adoptate de Curtea

Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și buna

credință cumpărătorului chiriaș, se constata că această lege, în limitele date de

dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun

în materia retrocedării, natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat,

cu sau fără titlu valabil, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate de la procedura

Legii nr. 10/2001, precum cele care, din motive independente de voința lor, nu au

putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii

în revendicare/retrocedare bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar acțiunea

dreptului comun, dar nu și ace la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează

sistemul reparato procedural, instituie controlul judecătoresc al reparațiilor,

prin accesul deplin și li la trei grade de jurisdicție în condițiile art. 21

alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Potrivit Legii nr. 10/2001 se conferă plenitudine

de jurisdicție în materie obligația examinării fondului cauzei, în primă instanță

de către tribunal, în apel calea devolutivă, de către Curtea de apel și în recurs,

în limitele motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., de Înalta

Curte de Casație Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Prin urmare, acele persoane care nu au

urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul

legal o atare procedură sau care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în

natură a imobilului deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ.

Existența unei proceduri speciale în care

dreptul de proprietate poate fi valorificat, precum și stabilirea unor termene în

acest scop nu constituie prin ele însele o încălcare a art. 21 alin. (2) din Constituție

și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia nr. 271/A din 16

noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamant, a

desființat această sentință și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad.

Instanța de apel a apreciat acțiunea admisibilă

reținând că:

În virtutea accesului liber la justiție,

statuat de art. 21 din Constituția României, reclamanții au dreptul a se adresa

instanțelor de judecată și de a solicita acestora verificarea valabilității titlului,

în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea Statului Român.

De asemenea, potrivit dispozițiilor

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanții au dreptul la acces

la justiție.

În raport de cele de mai sus, s-a apreciat

că soluția tribunalului aduce o atingere la dreptul reclamantului de acces la instanță

așa cum este garantat de art. 6 din Convenție și de asemenea sancționabilă și din

perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, și cu raportare la jurisprudența Curții Europene și în particular la cauzele

în care România a fost parte.

Mai mult, prin Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008, dată în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit

că dacă există neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate.

S-a precizat că această prioritate - poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ. și art. 481 C. civ. este admisibilă, iar prin adoptarea Legii

nr. 10/2001 intenția legiuitorului a fost de a facilita acordarea măsurilor reparatorii

printr-o procedură specială, nicidecum de a paraliza demersurile judiciare ale foștilor

proprietari de a supune verificării valabilității trecerii bunului în proprietatea

statului pe calea dreptului comun.

Pe de altă parte, potrivit art. 20

alin. (2) din Constituția României, dacă există o normă de drept intern și un tratat

internațional, au prioritate reglementările internaționale, situație în care instanța

are obligația de a se raporta în soluționarea demersului judiciar inițiat de reclamanți

la art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, decizia pronunțată în interesul legii dată de

Înalta Curte de Casație și Justiție din 9 iunie 2008 republicată în M. Of. la 10

iunie 2006.

Împotriva acestei decizii Municipiul Arad

și Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Arad au declarat recurs, în

baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că, față de dispozițiile Deciziei

nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție este nelegală,

soluția primei instanțe fiind cea corectă în sensul că acțiunea este inadmisibilă.

În continuare, recurenții expun decizia

dată de Înalta Curte în interesul legii, formulând și o serie de critici privitoare

la fondul pricinii, referitoare la faptul că reclamantul nu are un bun în sensul

Convenției, că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, că reclamantul nu a respectat

termenul de notificare și că, acțiunea în revendicare nu poate fi primită date fiind

dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938.

Recurenții invocă în cadrul excepției privind

lipsa calități procesuale active a reclamantului faptul că acesta nu face dovada

calității de proprietar al bunului, respectiv a calității de moștenitor al fostului

proprietar, contestă calitatea procesuală pasivă a pârâtului Consiliul local al

municipiului Arad și, mai susțin că pentru capătul de cerere având ca obiect radierea

dreptului de proprietate din cartea funciară a intervenit prescripția.

Recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Ceea ce a făcut obiect de analiză în fața

primei instanțe și în apel a fost doar admisibilitatea acțiunii întemeiată pe dreptul

comun în raport de existența unei legi speciale de reparație pentru imobilele preluate

abuziv de către stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Recurenții - pârâți au făcut trimitere

la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, într-un recurs în interesul legii.

Contrar susținerilor acestora, hotărârea

pronunțată în temeiul art. 329 C. proc. civ. nu confirmă soluția inadmisibilității

tuturor cererilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

Dimpotrivă, în cuprinsul său se arată expressis

verbis că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de

un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție".

Așadar, în măsura în care reclamantul se

prevalează de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale, nu se poate socoti că cererea în revendicare

este inadmisibilă, considerarea simplei existențe a Legii nr. 10/2001.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată

s-au invocat drept temei juridic al pretențiilor reclamantului atât dispozițiile

art. 480 C. civ., cât și cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, fără ca prima instanță să analizeze

incidența acestora din urmă, cu toate că, potrivit art. 11 și 20 din Constituția

României tratatele și instrumentele juridice internaționale în materia drepturilor

omului, ratificate de România, fac parte din dreptul intern și nu pot ignorate în

analiza raporturilor juridice deduse judecății ce intră în sfera de aplicare a unor

asemenea reglementări internaționale.

În contextul unui asemenea temei juridic,

prima instanță trebuia să analizeze în ce măsură legea internă intră în conflict

cu Convenția și să examineze cererea pe fond, comparând titlurile părților în raport

de elementele consacrate în jurisprudența constantă a Curții Europene Drepturilor

Omului conturată chiar în zecile de cauze românești soluționate de Curte, începând

cu cauza Păduraru contra României din decembrie 2005, continuând cu Străin și Porțeanu.

Astfel, se impunea analizarea existenței

unui „bun" în sensul celui dintâi alineat, atât în patrimoniul reclamantului

cât și în cel al pârâtei persoană, fizică ce pretinde că este titulară a dreptului

proprietate asupra imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995; totodată a unei ingerințe

în exercițiul dreptului de proprietate și dacă aceasta este prevăzută de lege, justificată

și proporțională cu scopul urmărit.

În absența unei asemenea evaluări, nu se

poate socoti că s-a intrat în cercetarea fondului cauzei, soluția de respingere

ca inadmisibilă a cererii fiind greșită în raport de temeiul juridic al acesteia

reprezentat de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

În aceste condiții, susținerile recurenților

referitoare la exigențele acestei norme internaționale nu pot constitui argumente

în favoarea legalității soluției adoptate de prima instanță, interesând fondul cauzei,

ce urmează a se analiza cu ocazia reluării judecății în fața tribunalului, ce va

avea în vedere motivele de recurs pe acest aspect.

Date fiind considerentele anterioare, suficiente

pentru conturarea soluției de menținere a deciziei prin care s-a constatat că, în

mod greșit, prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, nu este necesară

evaluarea celorlalte critici, care vor fi avute în vedere de instanța de trimitere

cu ocazia rejudecării cauzei.

Drept urmare, Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâții Municipiul Arad și Statul Român prin Consiliul Local al municipiului

Arad împotriva deciziei nr. 271/A din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 iunie 2010.