ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5488/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5488/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față, constată:

Prin

sentința civilă nr. 170 din 02 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad, s-a

dispus respingerea acțiunii formulate de reclamanții S.E. și S.A. în

contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Municipiul Arad, prin Primar, S.Z.

și SC F. SRL Arad, vizând constatarea nevalabilității titlului statului,

obligarea pârâtei SC F. SRL Arad să lase în deplină proprietate și posesie

imobilul și restabilirea situației anterioare de carte funciară și efectuarea

cuvenitelor mențiuni.

Reclamanții au fost obligați să

plătească pârâtei SC F. SRL Arad suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a se pronunța astfel instanța a

reținut următoarele:

Imobilul situat în Arad a fost dobândit

de reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 12 noiembrie

Executiv - Biroul permanent a preluat imobilul în proprietatea statului, conform

Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării din țară a reclamantului S.A.

Art. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că

„imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice în perioada martie 1945-decembrie 1989, precum și cele

preluate de stat în baza Legii nr. 149/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite,

se restituie în natură în condițiile prezentei legi, iar conform art. 2 alin.

(1) lit. d), în sensul prezentei legi, prin imobilele preluate în mod abuziv se

înțelege „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil” astfel cum este

definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, prin imobilele preluate de

stat în perioada de referință se înțelege și imobilele preluate pe baza Decretului

nr. 223/1974.

Or, câtă vreme s-a adoptat Legea nr. 10/2001

care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate aprecia că legea specială derogatorie de la dreptul comun

s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.

Legea specială se referă atât la imobilele

preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum

și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii,

cărora li se permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute

[art. 7 alin. (1), alin. (5), art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) ș.a.].

Invocarea de către reclamantă a nevalabilității

titlului statului, ținând cont de finalitatea acțiunii prin care se urmărește restituirea

imobilului din litigiu trebuie analizată și prin prisma art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998 care prevede că imobilele preluate fără titlu legal pot fi revendicate

de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație. Or Legea nr. 10/2001 reglementează toate măsurile reparatorii

inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, oferind astfel o gamă mai

largă de măsuri reparatorii, față de acțiunea în revendicare.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie

atât o procedură prealabilă, dar și anumite termene și sancțiuni, menite să limiteze

incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv.

Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001

a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității

actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție,

a adus perfecționări sistemului reparatoriu, subordonându-l totodată controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

În acord cu soluțiile adoptate de Curtea

Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și buna

credință a cumpărătorului chiriaș s-a constatat că această lege, în limitele date

de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 constituie dreptul comun

în materia retrocedării în natură sau în echivalent a imobilelor preluate de stat

cu sau fără titlu valabil în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

De altfel în scopul unificării practicii

judiciare în materie, prin decizia în interesul legii din 09 iunie 2002 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că legea specială primează în concurs

cu legea generală de drept comun.

În cazul în care se sesizează neconcordanțe

între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are

prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată

pe dreptul comun, numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În speță, imobilul a fost vândut încă din

anul 1996 de către stat chiriașei cumpărătoare, pârâta S.Z., care, la rândul său,

l-a înstrăinat cu titlu oneros pârâtei SC F. SRL astfel că ne aflăm în situația

de excepție prevăzută de decizia în interesul legii, care potrivit art. 315 C.

proc. civ. este obligatorie pentru toate instanțele.

În cazul în care s-ar admite acțiunea în

revendicare, s-ar aduce o atingere gravă actelor juridice încheiate cu bună-credință

care nu au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care

să se constate nulitatea titlurilor și totodată s-ar periclita securitatea raporturilor

juridice și a circuitului civil în condițiile în care imobilul a intrat în proprietatea

pârâtei S.Z. începând din anul 1996.

În acest context, este evident că formularea

capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului nu poate

fi apreciată ca o cerere principală de sine-stătătoare dat fiind faptul că vizează

constatarea inexistenței unui drept în patrimoniul statului, iar celelalte două

cereri vizează revendicarea imobilului în litigiu și rectificarea cărții funciare

care presupune realizarea dreptului, cereri ce nu se pot soluționa decât în cadrul

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în care se analizează și titlul de preluare.

Altfel spus, reclamanții au formulat un

petit distinct privind nulitatea absolută a actelor subsecvente de înstrăinare a

imobilului încheiate în condiții de legalitate, astfel că nu pot invoca principiul

resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, câtă vreme nu s-a constatat nulitatea

celor două contracte de vânzare-cumpărare, prin hotărâre judecătorească irevocabilă,

iar pe de altă parte art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că indiferent

de cauza de nulitate și indiferent dacă imobilul a fost preluat de stat cu sau fără

titlu valabil, acțiunile în anulare - constatarea nulității actelor de înstrăinare

se prescriu în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Prin urmare, chiar în condițiile în care

ar fi fost formulat un astfel de petit, prin acțiune este evident că termenul special

de prescripție s-a împlinit anterior.

Petitul de rectificare a cărții

funciare, invocat în temeiul art. 34 lit. a) din Decretul-Lege nr. 115/1938 nu este

aplicabil, deoarece vizează ipoteza în care înscrierea sau titlul în temeiul căruia

s-a săvârșit înscrierea nu au fost valabile.

Or, din moment ce înscrierea succesivă

a dreptului de proprietate al pârâtei S.Z. și a pârâtei SC F. SRL și titlurilor

în baza cărora s-a efectuat sunt perfect valabile, reclamanta nu mai poate invoca

aceste dispoziții legale.

De altfel, în cazul pârâtei SC F. SRL sunt

incidente și dispozițiile art. 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938 care constituie

o aplicație particulară a principiului validității aparenței în drept, ținând seama

de faptul că la data la care a cumpărat imobilul, pârâta S.Z. era proprietară tabulară,

și nu era afectată de nicio interdicție sau restricție legală de înstrăinare.

În concluzie, reclamanta care nu a urmat

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu are deschisă calea acțiunii în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Existența unei proceduri separate în care

dreptul de proprietate poate fi valorificat, precum și stabilirea unor termene în

acest scop, nu constituie prin ele însele încălcări a dispozițiilor art. 21

alin. (2) din Constituția României, și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului invocate de reclamantă, atâta timp cât asemenea restricții sunt rezonabile

și determinate de necesitatea clarificării în termen scurt a unor situații litigioase

și asigurării pe această cale a securității juridice a circuitului civil.

Adoptarea unei reglementări speciale derogatorii

de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în situația

în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea drepturilor pretinse

este efectivă și asigură plenitudine de jurisdicție.

Măsurile sancționatorii, prevăzute de Legea

nr. 10/2001, constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoana îndreptățită

care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea cererii

de restituire, ori de atacare a unor acte lovite de nulitate, sunt în acord cu cerințele

prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă nr. 168 din 15 iunie

2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a dispus admiterea apelului promovat

de reclamanții S.E. și S.A. împotriva sentinței civile nr. 170 din 02 aprilie 2009

pronunțată de Tribunalul Arad, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel instanța a

reținut următoarele:

Împrejurarea că reclamanții au apelat sau

nu la dispozițiile legii speciale de retrocedare a imobilelor preluate abuziv (Legea

nr. 10/2001) nu este de natură a duce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate,

ci doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale. În concret,

reclamanții sunt decăzuți din drepturi de a obține măsuri reparatorii pe calea procedurii

speciale a Legii nr. 10/2001.

Această lege nu reprezintă decât o alternativă

pentru persoanele care revendică imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989 a cărei procedură s-a constatat a fi în multe cazuri

ineficientă, fapt reținut constant și în practica Curții Europene a Drepturilor

Omului în cazurile privind România (Păduraru, Străin, Barbu).

Dreptul de proprietate, ca drept fundamental

al omului este garantat, atât de legislația internă prin Constituție și C. civ.,

cât și de cea internațională, prin art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție.

Acest drept ar fi încălcat reclamanților

prin menținerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii civile în revendicare de

drept comun, pe care a o considera inadmisibilă, ar echivala și cu încălcarea dreptului

la un proces efectiv, drept fundamental al omului, consacrat prin art. 13 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului care prevede dreptul oricărei persoane de a se adresa

efectiv unei instanțe naționale atunci când i s-a încălcat un drept sau libertate

recunoscută de Convenție, precum și cu încălcarea dreptului la un proces echitabil,

consacrat prin art. 6 din Convenție.

În consecință, Curtea a reținut că nelegal

instanța a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta Municipiului Arad, reprezentat prin Primarul Municipiului Arad, solicitând

admiterea recursului, modificarea deciziei, respingerea apelului și menținerea sentinței

instanței de fond.

Decizia încalcă prevederile legale în materie,

deoarece imobilul este supus Legii nr. 10/2001, situația în care reclamanții nu

pot eluda procedura specială și să se judece în condițiile dreptului comun.

Acțiunea este nefondată, imobilul în litigiu

fiind înstrăinat în anul 1996 și ulterior în anul 2006, acțiunea formulată în revendicare

este inadmisibilă, deoarece prin restabilirea situației anterioare s-ar încălca

securitatea raporturilor juridice existente, precum și drepturile de proprietate

constituite asupra imobilului în litigiu.

Mai mult, conform art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, dreptul de acțiune în anularea actelor de înstrăinare a reclamanților

este prescris.

Nelegal instanța de apel nu a analizat

considerentele care au stat la baza sentinței primei instanțe care a pronunțat o

hotărâre temeinică, în acord cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului

și ale art. 1, 2 alin. (1) lit. d) și Legea nr. 10/2001, art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998, și ale deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în

interesul legii, cu trimiteri exprese la situația de fapt dedusă judecății.

Nelegal, Curtea de Apel Timișoara a înlăturat

inadmisibilitatea acțiunii reținută de instanța de fond invocând art. 6 și 13 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece art. 1 alin. (2) al Protocolului

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin decizia civilă nr. 185/2004

a Curții Constituționale și art. 125 alin. (3) din Constituție, reprezintă un ansamblu

normativ din care rezultă că statele își reglementează modalitatea de exercitare

a dreptului de proprietate în acord cu interesul general, sens în care adoptă legile

necesare.

În aceste condiții, reclamanților nu li

s-a încălcat dreptul la un proces efectiv, din moment ce pentru imobilele de natura

celui în litigiu s-a adoptat o lege specială, care reglementează procedura, termenele,

sancțiunile care însoțesc drepturile supuse restituirii.

În consecință, în mod legal Tribunalul

Arad a procedat corect respingând acțiunea reclamanților având în vedere faptul

că imobilul a fost vândut în anul 1996 de către stat chiriașei cumpărătoare, care

l-a înstrăinat cu titlu oneros pârâtei SC F. SRL, împrejurare față de care solicită

admiterea recursului și respingerea apelului cu menținerea sentinței primei instanțe

ca legală și temeinică.

Solicită judecarea în lipsă a cauzei.

Recursul formulat de pârâta SC F. SRL împotriva

aceleiași hotărâri vizează nelegalitatea deciziei recurate pronunțate cu încălcarea

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitoare la recursul în interesul legii, care

obligă instanțele să respecte dezlegarea dată de secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție asupra problemelor de drept care au constituit obiectul

hotărârii prin care s-a reținut prioritatea legii speciale în raport cu dreptul

comun.

Tot astfel, este criticată nevalorizarea

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în soluționarea cauzei, care

a condus la soluția lezării dreptului său în condiții de bună-credință și încălcarea

principiului securității raporturilor juridice.

Aceste aspecte trebuiau analizate de instanța

de apel care ar fi trebuit să păstreze sentința instanței de fond.

Intimații S.A. și S.E. au formulat întâmpinare

solicitând respingerea recursului pe motiv că a fost încălcat dreptul reclamanților

la un proces efectiv consacrat de art. 13 din Convenție.

Examinând cererea de recurs instanța reține

următoarele:

În mod netemeinic instanța de apel nu a

procedat la examinarea în fond a cauzei, reținând inexact că instanța de fond ar

fi încălcat dreptul la un proces efectiv consacrat prin art. 13 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului pronunțându-se exclusiv asupra excepției de inadmisibilitate

a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

În realitate instanța de fond a examinat

cauza și pe fond chiar dacă considerentele hotărârii apelate examinează nedistinct

atât fondul cauzei (a se vedea considerentele privind reținerea prescripției dreptului

la acțiune în constatarea actelor de înstrăinare ori cele privind înscrierea succesivă

a dreptului de proprietate a pârâtei S.Z. și SC F. SRL, sau analiza principiului

validității aparenței în drept în raport cu titlul de proprietate al pârâtei S.Z.),

cât și pe excepția inadmisibilității acțiunii în raport cu dispozițiile legii speciale

(Legea nr. 10/2001).

Față de cele reținute, instanța, în temeiul

art. 312, urmează a admite recursurile declarate de pârâții Statul Român, prin Municipiul

Arad, și SC F. SRL, împotriva deciziei instanței de apel care va fi casată cu trimiterea

cauzei instanței de apel pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții

Statul Român, prin Municipiul Arad, și SC F. SRL împotriva deciziei civile nr. 168/A

din 15 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza

pentru rejudecare la aceeași Curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22

octombrie 2010.