ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5108/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5108/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 764 din 10 noiembrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 412/55/2009,

Tribunalul Arad a respins acțiunea formulată de reclamantul K.J.K., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad reprezentat prin primar și SC C. SA

Arad.

În motivarea sentinței, Tribunalul a reținut că prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 15 ianuarie 2009 în Dosarul

nr. 412/55/2009, reclamantul K.J.K. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul Arad, prin primar, să se constate nelegala preluare de către Statul

Român a imobilelor situate în Arad str. Horia, înscrise în CF Arad; să se

dispună repunerea în situația anterioară de CF prin radierea de la poziția B.7

din CF Arad și poziția B.1 din CF Arad a Statului Român și reînscrierea

imobilelor pe numele foștilor proprietari Dr. I.K. și soția A.K. născută S. la

pozițiile B.4 și B.5 din CF Arad; să se constate că reclamantul este

moștenitorul acestora așa cum reiese din CM și să se dispună predarea bunurilor

către reclamant; să se dispună O.C.P.I. Arad să efectueze cuvenitele mențiuni.

În drept, a invocat art. 480, 481 C. civ., art. 2 din

Legea nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 34 și urm. din Legea nr.

115/1938, art. 112 C. proc. civ.

Raportat la probatoriul administrat în cauză, tribunalul a

constatat că imobilul din litigiu a fost administrat de stat și abia după mai

mult de 30 de ani s-a notat preluarea cu titlu de prescripție, astfel că sub

acest aspect nelegalitatea preluării în condițiile Legii nr. 10/2001 nu se

regăsește între cele prevăzute la art. 2 din lege.

De asemenea, nu rezultă că reclamanții au făcut vreun demers

începând cu anul 1990 sau în condițiile Legii nr. 10/2001, lege reparatorie

specială, situație în care demersul ar fi fost soluționat într-un mod sau

altul, ceea ce ar fi dat posibilitatea accesului la justiție după procedura

administrativă.

Acest acces nu este îngrădit nici pe calea dreptului

comun, dar concursul între legea specială și cea a dreptului comun putea fi în

favoarea celei din urmă în condițiile în care nu se încalcă alt drept de

proprietate sau securitatea raporturilor juridice.

Pe fondul cauzei, imobilul revendicat a fost demolat, fiind

construite blocuri iar terenul rămas este o suprafață stradală cu destinație de

parcare pentru Hotelul Central și, așa cum rezultă din expertiză, este afectat

de trotuare de acces, hidranți, cămine, fiind parte a domeniului public al

municipiului Arad, existând în acest sens și H.G. nr. 976/2002 privind domeniul

public al municipiului Arad, ceea ce-l scoate din circuitul civil.

De asemenea, nici Hotelului Central căruia i s-a

atribuit în proprietate terenul aferent suprafeței de 462,5 mp nu s-a

restituit, fiind tocmai drumul de acces, care aparține domeniului public.

Prin decizia nr. 923 din 31 mai 2011, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul K.J.K.,

împotriva sentinței menționate, confirmând situația de fapt reținută de către

prima instanță, întemeiate pe raportul de expertiză efectuat în cauză de expert

tehnic B.F., prin care s-a concluzionat că parcelele revendicate de reclamantul

K.J.K. sunt ocupate de căi de acces, rețele de canalizare, rețele de apă,

hidranți, trotuare, cămine cu găuri de aerisire ALA.

S-a reținut prin același raport de expertiză că parcela

constituie cale de acces la imobilul Hotel Central Restaurant, iar parcela este

o zonă cu trotuar prin care se face accesul pietonal al locatarilor din

blocurile vecine.

Prin răspunsul la obiecțiuni experta și-a menținut

concluziile consemnate în raportul de expertiză întocmit în cauză, astfel că

imobilele revendicate de reclamant, identificate prin CF menționate ca fiind

terenurile intravilane în suprafață de 626 m.p., respectiv 946 m.p., nu pot

face obiectul restituirii solicitate de reclamant.

Cum, prin natura lor, aceste terenuri, în raport de

dispozițiile art. 3 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public,

rezultă că ele nu pot face obiect al restituirii, întrucât prin aceasta s-ar

încălca dreptul de proprietate publică, în speță al Municipiului Arad.

Chiar dacă trecerea imobilelor din litigiu în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 218/1960 s-a făcut fără titlu legal, raportat

la împrejurarea că imobilele sunt destinate amenajărilor de utilitate publică,

acestea fiind astfel indisponibile, s-a constatat că reclamantul nu a uzat de

Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a solicitat măsuri reparatorii prin

echivalent.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul K.J.K., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

Motivele reținute de instanța de fond în legătură cu modul de

preluare al imobilului de către stat sunt contradictorii și ilogice din punct de

vedere juridic, în condițiile în care, pe de o parte, s-a reținut, astfel cum

rezultă din cartea funciară, că preluarea de către Statul Român s-a făcut ca

urmare a prescripției, în anul 1976, din probele de la dosar, rezultând că, în

fapt, a operat preluarea de către armata rusească, iar pe de altă parte, s-a

reținut că această nelegalitate a preluării în condițiile Legii nr. 10/2001 nu

se regăsește între cele prevăzute la art. 2 din lege.

Este greșită concluzia instanței de fond, în sensul că nu ar

fi avut loc o preluare abuzivă a imobilului, fiind aplicabile, în acest sens,

prevederile art. 2 lit. e) și i).

În ceea ce privește lucrările efectuate pe terenul revendicat

de reclamant, în considerarea cărora instanța apreciat că imobilele nu pot fi

retrocedate, recurentul a arătat că existența acestora nu împiedică restituirea

terenului pe temeiul dreptului comun, iar instanța nu a motivat în fapt și în

drept concluzia contrară.

De altfel, expertiza efectuată este nulă, deoarece nu

privește obiectul cauzei, fiind necesar a fi fost efectuată prin ridicare

topografică a diferenței de teren dintre suprafața menționată în cartea

funciară și cea pe care s-au construit blocurile vecine.

Recurentul a criticat și constatarea instanței în sensul că

imobilele fac parte din domeniul public al Municipiului Arad, fiind

inalienabile.

Imobilele nu sunt evidențiate în H.G. nr. 976/2002, ca făcând

parte din domeniul public al Municipiului Arad și, chiar dacă acest lucru ar fi

real, în aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, bunurile „revendicabile”

adică acelea ce au fost naționalizate în orice formă, nu pot face obiectul niciunui

fel de transfer, nici măcar în domeniul public, iar dacă totuși acest transfer

s-a efectuat, bunul trebuie retrocedat fostului proprietar.

Recurentul a mai arătat că, deși instanța de apel a reținut

că trecerea imobilelor din litigiu în proprietatea statului în baza Decretului

nr. 218/1960 s-a făcut fără titlu legal, a constatat că imobilele sunt

indisponibile, raportat la împrejurarea că sunt destinate amenajărilor de

utilitate publică, iar reclamantul nu a solicitat măsuri reparatorii prin

echivalent în baza Legii nr. 10/2001, pentru a-i fi aplicabile dispozițiile art.

10 alin. (2).

În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamantul

este proprietarul imobilului, îndreptățit la promovarea unei acțiuni pe dreptul

comun în temeiul Deciziei de îndrumare a I.C.C.J. nr. 33 din 09 iunie 2008

pronunțată în recurs în interesul legii, atât timp cât bunul se află în

proprietatea statului.

Interdicția retrocedării imobilelor afectate de construcții -

nici măcar de amenajări cu caracter public -, se aplică doar în cadrul

procedurii Legii nr. 10/2001 în fața Comisiei Locale, care are posibilitatea de

a refuza retrocedarea acestor terenuri și poate oferi în echivalent alte

imobile, bunuri sau servicii.

Aceste norme nu se aplică în cererea de retrocedare întemeiată

pe dreptul comun, în caz contrar, încălcându-se însăși Decizia nr. 33/2008, cât

și totalitatea principiilor consfințite de Constituție, Legea 10/2001,

Protocoalele adiționale la Convenția Europeană și normele Codului civil privind

proprietatea.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile

menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Contrar susținerilor recurentului - reclamant, în

cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc argumente contradictorii referitoare

la legalitatea preluării de către stat a imobilelor - situate în Arad, str.

Horia, înscrise în CF Arad, ce au aparținut autorilor reclamantului.

Astfel, instanța de apel a constatat că imobilele pentru care

dreptul de proprietate al Statului Român a fost intabulat în cartea funciară în

anul 1976, prin efectul prescripției, au fost preluate fără titlu, fără să fi

reținut considerentul menționat de către recurent, anume acela că această

nelegalitate a preluării în condițiile Legii nr. 10/2001 nu se regăsește între

cele prevăzute la art. 2 din lege.

Această constatare îi aparține, în realitate, primei

instanțe, astfel încât susținerile recurentului pe acest aspect, ce vizează

sentința, nu constituie o critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate,

motivul de recurs fiind o reiterare in terminis a motivului de apel cu același

obiect. împrejurarea că reclamantul, prin acest susțineri, s-a referit la prima

instanță, și nu la instanța de apel, rezultă chiar din modul de formulare a motivului

de recurs, reclamantul pretinzând că „motivele reținute de instanța de fond

sunt totalmente ilogice și contradictorii din punct de vedere juridic” și

redând un fragment ce corespunde considerentelor hotărârii primei instanțe.

Ca atare, susținerile pe acest aspect urmează a fi

înlăturate, întrucât nu reprezintă critici ale considerentelor deciziei

recurate, susceptibile de a fi cenzurate de către această instanță de control

judiciar.

Pentru argumente similare, sunt lipsite de temei și

susținerile referitoare la greșita apreciere a instanței de apel în sensul că

modul de preluare a imobilelor de către stat nu ar corespunde unei preluări

abuzive în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care instanța

de apel a constatat tocmai caracterul nelegal al preluării operate de stat

ulterior anului 1945.

În ceea ce privește modul de soluționare a cererii în

revendicare formulate de către reclamant la data de 15 iunie  2009, se constată

că recurentul critică prevalenta dată de către instanța de apel titlului de

proprietate invocat de către pârât asupra imobilelor în litigiu.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul

legii, ce produce efecte obligatorii și a cărei aplicabilitate în cauză nu a

fost, de altfel, contestată de către recurentul - reclamant.

Tranșând în favoarea legii speciale raportul dintre

Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate

abuziv de către Statul Român după anul 1945 și dreptul comun, în ceea ce

privește posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar

ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, decizia pronunțată în

interesul legii nu exclude admisibilitatea acțiunii, însă doar în măsura în

care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei

europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, s-a dispus a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Premisa raționamentului juridic impus în cadrul cererii în

revendicare formulate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

reprezintă existența unui „bun” în patrimoniul reclamanților, prioritar

verificării eventualei atingeri aduse dreptului de proprietate al pârâtului ori

securității raporturilor juridice.

Pentru aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul

reclamanților, trebuie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României,

în care s-a explicitat conținutul noțiunii, ca vizând atât un „bun actual”, cât

și o „speranță legitimă” de valorificare a dreptului de proprietate.

În jurisprudența Curții Europene anterioară anului

2010, s-a considerat că simpla recunoaștere, pe cale judecătorească, a

nevalabilității titlului statului creat prin preluarea imobilului anterior

anului 1989, echivalează cu însăși recunoașterea dreptului de proprietate al

titularului deposedat, asupra imobilului.

În hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra

României (din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie

2010), se observă o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei

Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și

Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica

ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”.

Astfel, în hotărârea din cauza Atanasiu, se arată că un „bun

actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat

doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a

și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale

judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului

în litigiu - precum în speță -, poate valora doar o recunoaștere a unui drept

la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe

141, 142 și 143).'

În cauză, reclamantul nu s-a prevalat de o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi dispus restituirea

bunurilor în litigiu, astfel încât acesta nu poate pretinde un drept la

restituirea imobilelor, care să susțină pretențiile părții în acțiunea în

revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

Astfel, reclamantul ar fi putut invoca un drept de

creanță, constând în dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, în măsura în

care ar fi inițiat procedura Legii nr. 10/2001, însă, după cum, în mod corect,

a reținut instanța de apel, reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr.

10/2001.

Reclamanții neavând un drept la restituire care să-i

îndreptățească la redobândirea posesiei apartamentului în litigiu, este inutilă

evaluarea celorlalte motive de recurs, ce ar fi interesat compararea titlurilor

pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți (aplicarea

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, relevanța bunei - credințe

a subdobânditorului în cadrul cererii în revendicare).

Reclamantul neavând un drept la restituire care să-i

îndreptățească la redobândirea posesiei apartamentului în litigiu, este lipsită

de relevanță situația juridică a imobilelor, în sensul apartenenței ori al

neapartenenței lor la domeniul public al municipiului, în contextul evaluării

dacă, prin admiterea cererii în revendicare, s-ar încălca un alt drept de

proprietate.

Pentru a se răspunde și motivelor de recurs pe acest

aspect, urmează a se reține că instanța de apel a confirmat situația de fapt

regăsită în hotărârea primei instanțe, în sensul că terenul în litigiu este

ocupat în totalitate de amenajări de utilitate publică, precum rețele de

canalizare, căi de acces (trotuare, parcări amenajate), care, potrivit art. III

pct. 2 din anexa 1 a Legii nr. 213/1998, aparțin domeniul public al unității

administrativ - teritoriale. Apartenența la domeniul public se realizează prin

efectul legii, în considerarea naturii bunurilor, independent de inventarierea

lor în domeniul public printr-o hotărâre de guvern sau un alt act normativ.

Situația de fapt reținută de către instanța de apel nu poate

fi reapreciată în faza recursului, în care controlul judiciar este limitat la

cercetarea legalității, nu și a temeiniciei deciziei, prin prima cazurilor

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Chiar dacă s-ar da eficiență preluării nelegale a imobilelor

în litigiu de către stat, nu ar fi posibilă aplicarea prevederilor art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora „Bunurile preluate de stat fără un

titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora.”, întrucât

legiuitorul a circumscris explicit posibilitatea formulării acțiunii în

revendicare de inexistența unor legi speciale de reparație.

Or, imobilele în litigiu intră în sfera de aplicare a Legii nr.

10/2001, motiv pentru care analiza acțiunii în revendicare a unui imobil

preluat de stat în perioada 1945 - 1989 se realizează în cadrul trasat de

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, astfel cum s-a

arătat deja prin considerentele expuse anterior.

Contrar susținerilor recurentului, nici în ipoteza în care

s-ar face aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acesta nu ar fi fost

îndreptățit la restituirea în natură a terenurilor în litigiu.

În conformitate cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

dacă terenul este ocupat de amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane, se pot acorda doar măsuri reparatorii în echivalent, sintagma „amenajări

de utilitate publică” fiind explicitată în art. 10.3 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Or,

amenajările ce se regăsesc pe terenul în litigiu sunt menționate expres în

categoria acelor amenajări ce împiedică restituirea în natură.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va

respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul K.J.K.

împotriva deciziei nr. 923/ A din 31 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 iunie 2012.