ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4358/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4358/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad

la 25 iunie 2008, S.E. și S.A. au solicitat, în temeiul art. 480 și urm.

C. civ. și art. 2 din Legea nr. 10/2001 și în contradictoriu cu Municipiul Arad

prin Primar, S.Z. și SC F. SRL, să se constatate nevalabilitatea titlului

statului de preluare a imobilului situat în comuna A., județul Arad, înscris în

CF Arad; să fie obligată societatea comercială pârâtă să le lase imobilul în

deplină proprietate și posesie și să se dispună restabilirea situației

anterioare de carte funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al

pârâților și al înscrierii celui al reclamanților.

Judecătoria Arad, prin sentința civilă nr. 8489 din

13 noiembrie 2008,

a declinat în

favoarea Tribunalului Arad competența soluționării cererii, în raport de

prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și de obiectul acțiunii în

revendicare.

Prin sentința nr. 170 din 2 aprilie 2009, Tribunalul

Arad, secția civilă,

a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

imobilul în litigiu a fost dobândit de reclamanți în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat la 12 noiembrie 1967, fiind preluat de stat

conform Decretului nr. 223/1974.

Pornind de la prevederile art. 1 din Legea nr.

10/2001, Tribunalul a constatat încadrarea imobilului în sfera de reglementare

a legii speciale de reparație.

A reținut totodată că prin dispozițiile sale, Legea

nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în

cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să

diminueze accesul la justiție a adus perfecționări sistemului reparatoriu

subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme cu caracter

special.

Instanța de fond a mai constatat că imobilul a fost

vândut încă din anul 1996 de către stat fostei chiriașe S.Z., care la rândul

său l-a înstrăinat cu titlu oneros pârâtei SC F. SRL, ceea ce face incidente

dispozițiile deciziei pronunțată în 2008 în recursul în interesul legii.

S-a apreciat că în cazul în care s-ar admite acțiunea

în revendicare s-ar aduce o atingere gravă actelor juridice încheiate cu

bună-credință care nu au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă prin care să se constate nulitatea titlurilor și totodată s-ar

periclita securitatea raporturilor juridice și a circuitului civil.

S-a concluzionat că reclamanta, care nu a urmat

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu are deschisă calea acțiunii în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a reținut, de asemenea, că existența unei proceduri

speciale în care dreptul de proprietate poate fi valorificat, precum și

stabilirea unor termene în acest scop nu constituie prin ele însele încălcări

ale dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Constituție și ale art. 6 din C.E.D.O.,

atâta timp cât asemenea restricții sunt rezonabile și determinate de

necesitatea clarificării în termen scurt a unor situații litigioase și

asigurării, pe această cale, a securității juridice a circuitului civil.

Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței Tribunalului

a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 168/A

din 15 iunie

2009.

A fost desființată hotărârea apelată și s-a trimis

cauza pentru rejudecare pe fond la aceeași instanță, respectiv Tribunalul Arad.

Instanța de apel a constatat că împrejurarea că reclamanții

au apelat sau nu la dispozițiile legii speciale de reparație nu este de natură a

conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate ci doar la pierderea dreptului

la acțiune în temeiul legii speciale, astfel încât a reținut că în mod nelegal acțiunea

a fost respinsă ca inadmisibilă de către Tribunal.

Prin decizia nr. 5488 din 22 octombrie 2010, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a admis recursurile declarate de pârâții Statul Român

prin Municipiul Arad și SC F. SRL împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

S-a reținut, în esență, că în mod netemeinic instanța

de apel nu a procedat la examinarea în fond a cauzei, în condițiile în care Tribunalul

a soluționat-o pe fond, chiar dacă hotărârea, prin considerentele sale nu a tratat

distinct între fondul cauzei și excepția inadmisibilității acțiunii.

Rejudecând după casare, Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin decizia nr. 822/A din 21 aprilie 2011

a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva

sentinței civile nr. 170 din 2 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad.

S-a constatat de către Curtea de Apel că reclamanții au

învestit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, respectiv art. 480 C. civ.

S-a reținut admisibilitatea acțiunii în revendicare, mentionându-se

că deși potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului

stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent, aceasta nu

poate avea altă semnificație decât cea a pierderii beneficiului legii speciale de

reparație de către persoana îndreptățită, acest efect neputând fi extins și asupra

altor acțiuni pe care respectiva persoană le-ar putea promova în justiție. Prevederile

legii speciale nu exclud nici expres și nici implicit acțiunea în revendicare împotriva

cumpărătorului posesor al imobilului preluat abuziv de către stat.

Instanța de apel a arătat că nu în toate cazurile existența

Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

fiind posibil ca reclamantul într-o atare situație să se poată prevala de un bun

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, fiind necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă

intră în conflict cu C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între

legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea

în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească

anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă

în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale.

Împrejurarea că reclamanții au apelat sau nu la dispozițiile

legii speciale de restituire nu este de natură să conducă la pierderea dreptului

subiectiv de proprietate ci doar la pierderea dreptului de acțiune în baza Legii

nr. 10/2001, în concret, reclamanții fiind decăzuți din dreptul de a obține măsuri

reparatorii pe calea procedurii speciale.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a constatat că imobilul

în litigiu a fost dobândit de către reclamanți în anul 1967, fiind preluat de stat

în baza Decretului nr. 223/1974, iar ulterior cumpărat, în conformitate cu prevederile

Legii nr. 112/1995, de către S.Z., care l-a înstrăinat în anul 2006, în favoarea

SC F. SRL, cu titlu de cumpărare.

Față de situația juridică actuală a imobilului, având

în vedere că reclamanții nu au solicitat și nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Curtea de Apel a găsit acțiunea

în revendicare ca fiind neîntemeiată, constatând că în caz contrar, s-ar aduce o

atingere gravă actelor juridice încheiate cu bună credință care nu au fost desființate

prin hotărâri judecătorești. Tot în acest sens, s-a constatat că dacă s-ar admite

acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, s-ar periclita și securitatea

raporturilor juridice și a circuitului civil, în condițiile în care imobilul a

intrat în patrimoniul fostei chiriașe încă din anul 1996,

dată până la care reclamanții nu au întreprins niciun demers pentru redobândirea

lui, apoi a fost vândut actualului proprietar, SC F. SRL, cu respectarea dispozițiilor

legale în materie.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții

S.E. și S.A.,

criticând-o pentru nelegalitate,

în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Au solicitat admiterea recursului și modificarea în întregime

a hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Au arătat că au pierdut posesia și folosința imobilului

în litigiu prin violență, bunul fiind preluat în baza Decretului nr. 223/1974, act

normativ care contravenea dispozițiilor constituționale în vigoare la acea dată.

Au susținut că în condițiile preluării imobilului fără

titlu valabil, au fost privați de posibilitatea de a intra în posesia acestuia,

iar vânzarea realizată de stat către chiriașul de bună credință, chiar dacă s-a

făcut anterior confirmării în justiție, în mod irevocabil, a dreptului lor de proprietate,

reprezintă o privare de bun.

Au invocat în susținere practica C.E.D.O. în materie,

respectiv cauza Ilutia împotriva României, hotărârea din 15 noiembrie 2007, cauza

Cohen împotriva României, cauzele Păduraru, Porteanu, Radu, Străin și prevederile

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Recurenții au considerat că pentru aceste considerente,

cererea întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. nu poate fi inadmisibilă,

acțiunea în revendicare fiind imprescriptibilă.

În

privința comparării

titlurilor, au arătat că titlul lor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat

la 16 noiembrie 1967 este mai bine caracterizat decât titlul pârâtei, care a cumpărat

de la un neproprietar, respectiv Statul Român, în condițiile în care Decretul

nr. 223/1974, fiind un act normativ neconstituțional, nu putea produce efecte juridice

asupra dreptului de proprietate.

Au mai precizat că nu au formulat un capăt de cerere privind

anularea contractelor de vânzare-cumpărare, dat fiind tocmai caracterul acțiunii

în revendicare.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor

ce succed.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.

33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit că după intrarea

în

vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire

la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că în cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi

dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Astfel,

Înalta

Curte de Casație și Justiție

a reținut că

este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în

ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenție sau de principiul securității

juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte de Casație și

Justiție a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele

părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în

defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

În speță nu se ridică însă problema preferabilității reglementării

internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care reclamanții

s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura

legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală

și cea specială.

Se reține că în cauză, reclamanții au promovat o acțiune

civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun fără a recurge la procedura legii

speciale de reparație.

În ceea ce privește noțiunea de bun, C.E.D.O. a decis

că poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv

creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță

legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O.,

bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive,

prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea

în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din

30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall

împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc).

În schimb, C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate

bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate

care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin

neîndeplinirea condiției (cauza Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din

23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13

decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 14 decembrie 2006, etc).

Jurisprudența C.E.D.O. este extrem de nuanțată și a cunoscut

evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale

fiecărui caz, iar prin hotărârea pilot în cauza Măria Athanasiu și alții împotriva

României (hotărârea din 12 octombrie 2010) a analizat din nou noțiunile de „bun

actual" și „valoare patrimonială" și a statuat că existența unui „bun

actual" este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele au recunoscut calitatea de proprietar al persoanei în discuție

și dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.

Cât privește „valoarea patrimonială", C.E.D.O. a

statuat în hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție atunci când „interesul patrimonial"

ce rezultă din simpla constatare a ilegalității preluării este condiționată de întrunirea

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Prin urmare, este evident că reclamanții nu dețin un bun

și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare

și cum susțin prin motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanțiile oferite

de Convenție dreptului de proprietate.

Se reține totodată că art. 45 din Legea nr. 10/2001 la

alin. (5) stipulează că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza

de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării

în vigoare a prezentei legi", termen care a fost prelungit succesiv până la

14 august 2002.

Aplicabilitatea art. 45 din Legea nr. 10/2001 este dată

de faptul că imobilul în litigiu intră în sfera de incidență a legii speciale de

reparație.

Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată și analizată

în mod fragmentar sau discreționar, astfel încât atunci când dispozițiile sale prevăd

termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun, ele se vor aplica ca atare.

Prin urmare, în ceea ce privește criticile din recurs

referitoare la preferabilitatea titlului reclamanților, se constată că nu pot fi

primite, pârâta justificând un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea

contractului încheiat, înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu și drept ce

pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.

Faptul că legea specială a instituit un termen în care

să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate

și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă și din jurisprudența

C.E.D.O.

Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat

în cauză de reclamanți.

Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată", precum și solicitarea intimatei-pârâte SC F.

SRL, dovedită cu ordinul de plată a dosarului, se vor obliga recurenții la plata

sumei de 3.248 RON către respectiva societate pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

S.E. și S.A. împotriva deciziei nr. 822/A din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Obligă pe recurenți la 3.248 RON cheltuieli de judecată

către intimata-pârâtă SC F. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.