ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6585/2012

Asupra recursurilor civile de față; Prin Decizia civilă nr. 1081 din 10 noiembrie 2011,Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelurile declarate de către reclamantul C.D.P. și pârâta A.V.A.S. București împotriva Sentinței civile nr. 36 din 27 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad. A admis apelul declarat de pârâta SC A.V.C. SA Arad împotriva aceleași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 862/2006 și anularea Deciziei nr. 106 din 31 octombrie 2007. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. S-a redus cuantumul sumei reprezentând onorariu de avocat la jumătate, respectiv la suma de 5122 lei și au fost obligate părțile căzute în pretenții la plata acestei sume către apelanta SC A.V.C.

SA Arad, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 07 decembrie 2007, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Arad, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC C. SA Arad, SC A.F. SRL Arad și SC A.V.C.

SA solicitând să se constate ca preluarea de către stat a următoarelor bunuri imobiliare s-a făcut în mod abuziv și fără titlu legal, de la tatăl său C.P.: terenul în suprafață de 1848 mp înscris în CF aaa Arad, cu nr. topo x1/a.1.1.1.2 și CF qqq Arad, nr. topo x2/a.2.2.b.2 și construcțiile existente pe teren, situate în municipiul Arad str. M.; terenul în suprafață de 859 mp înscris în CF aaa Arad, nr. topo x2/b1/1 și construcțiile existente pe teren, situate în municipiul Arad, str. I.; terenul în suprafață de 871 mp înscris în CF aaa, nr. topo x2/b.2.a și construcțiilor existente pe teren situate în municipiul Arad str. I.; pârâții să fie obligați să-i respecte dreptul de proprietate asupra bunurilor imobiliare menționate, iar în consecință să-i fie retrocedate în natură, libere de orice sarcini; în subsidiar, pârâții să fie obligați la măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 10/2001, în compensare cu alte terenuri și construcții, ori acordarea de despăgubiri în condițiile reglementate pentru cazurile de expropriere pentru utilitate publică; constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare succesivă de la stat, la SC C. SA, la SC A.F.

SRL, la SC A.V.C. SA a bunurilor imobiliare enumerate și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de introducerea și susținerea acestei acțiuni. Prin modificări ale acțiunii reclamantul a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a Primarului Municipiului Arad în locul Primăriei Municipiului Arad și a Autorității Pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S. Prin precizări ulterioare reclamantul a arătat că: primul capăt de cerere care are ca obiect constatarea caracterului abuziv și fără titlu valabil a preluării în proprietatea statului are caracterul unei acțiuni în constatare întemeiată pe prevederile art. 111 C. proc. civ. raportate la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; al doilea capăt de cerere are caracterul unei acțiuni în revendicare imobiliară prin comparare de titluri și se întemeiază pe prevederile art. 480 C. civ.

și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; prin cel de-al treilea capăt de cerere înțelege să atace Decizia nr. 106 din 31 octombrie 2007 emisă de către pârâta SC A.V.C. SA, iar în cadrul acestui capăt de cerere pârâți sunt această societate, SC C. SA și Primarul Municipiului Arad (care nu și-a îndeplinit obligația legală de a identifica în urma notificării reclamantului pe primul deținător al imobilelor); cel de-al patrulea capăt de cerere al acțiunii se întemeiază pe prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 948 pct. 1 și 4, art. 966 și art. 968 C civil și constă în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare succesivă a imobilului.

Cauza a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 586 din 3 iulie 2008 a Tribunalului Arad, iar împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat apel reclamantul și pârâta A.V.A.S. București. Prin Decizia civilă nr. 304/A din 18 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de apel Timișoara au fost admise ambele apeluri, a fost desființată hotărârea atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Arad, cu motivarea că prima instanță nu a analizat cererea reclamantului prin prisma tuturor probelor, pentru a stabili cu certitudine dacă reclamantul are un drept real de proprietate asupra tuturor imobilelor revendicate sau numai cu privire la unele dintre acestea, aspect care nu se poate lămuri decât prin administrarea probelor solicitate de către reclamant în fața primei instanțe, respectiv a probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâților și efectuarea unei expertize tehnice topografice de identificare a imobilelor.

Instanța de control judiciar a arătat că lipsirea de efecte juridice a dreptului reclamantului ca urmare a incidenței prescripției speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 trebuie analizată din perspectiva Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că valorificarea dreptului la reparație în natură trebuie realizată acolo unde acesta nu presupune încălcarea altor drepturi subiective constituite în condițiile legii. Prin Decizia nr. 9408 din 18 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 304/A din 18 decembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, care a fost casată în parte, în sensul că s-a luat act de renunțarea reclamantului C.D.P.

la dreptul pretins față de Statul Român. În rejudecarea cauzei, în urma administrării probatoriului, prin Sentința civilă nr. 36 din 27 ianuarie 2011, Tribunalul Arad a dispus după cum urmează: A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului C.D.P. în privința capetelor de cerere având ca obiect obținerea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele cu nr. top.x2/b.1/1, respectiv cu nr. top.x2/b.2.a transcrise din CF nr. aaa Arad în CF nr. qqq Arad (convertită în format electronic în CF nr. ccc Arad) și revendicarea acestor imobile. A admis excepția decăderii reclamantului din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele sus-menționate.

A respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad, secția civilă, în soluționarea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de privatizare a SC "C." SA Arad. A admis excepția prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de privatizare a SC "C." SA Arad (contract de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 174 din 16 iunie 1999, act adițional din 7 martie 2000) precum și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2938/2000 încheiat între SC "C." SA și SC "A.F." SRL Arad. S-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantului față de pârâta Primăria Municipiului Arad. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primarul Municipiului Arad, Municipiul Arad prin primar și A.V.A.S.

București. A admis în parte acțiunea civilă formulată, modificată și precizată de reclamant. A constatat preluarea abuzivă, cu titlu valabil, a imobilelor înscrise în CF aaa cu nr. top.x1/a.1.1.1.2, respectiv cu nr. top.x2/a.2.2.b.2 și transcrise în CF nr. qqq Arad (convertită în format electronic în CF nr. ccc Arad). A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 862/2006, încheiat între pârâții SC "A.F." SRL Arad și SC "A.V.C." SA Arad. A anulat Decizia nr. 106 din 31 octombrie 2007 emisă de pârâta SC "A.V.C." SA Arad în soluționarea notificării formulate de reclamant. A constatat că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele înscrise în CF aaa Arad cu nr. top.x1/a.1.1.1.2 și în CF nr. qqq Arad cu nr. top.x2/a.2.2.b.2 în condițiile titlului VII și a obligat pe pârâta A.V.A.S.

București să formuleze o propunere în acest sens. A respins restul pretențiilor reclamantului. A obligat reclamantul să plătească, prin intermediul Biroului Local de expertize judiciare de pe lângă Tribunalul Arad, în contul expertului tehnic judiciar C.A. suma de 400 lei reprezentând diferență onorariu expert. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Cu privire la imobilele cu nr. top x2/b.1/1 și nr. top.x2/b.2.a pârâții Municipiul Arad, SC A.V. SA Arad și SC C. SA Arad au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, sub aspectul împrejurării că aceste imobile nu au aparținut niciodată antecesorului reclamantului, ci numitului E.R.

La solicitarea tribunalului, reclamantul a arătat că cele două terenuri au constituit proprietatea extratabulară a defunctului său tată, pe ele aflându-se o parte din construcțiile în care funcționa fabrica de oglinzi, geamuri, cristal etc. Reclamantul a arătat că preluarea acestui imobil s-a făcut de la tatăl său, care a fost recunoscut deci ca proprietar extratabular de către autoritățile care au aplicat măsura naționalizării. Statuând cu precădere, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepției, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată și a admis-o, pentru următoarele considerente: Nici coala de CF nr. ggg Arad și nici coala de CF nr. kkk Arad în care au fost înscrise inițial imobilele vizate de excepția în discuție nu prezintă vreo mențiune care să probeze că pe respectivele terenuri au fost edificate construcții aparținând unei societății comerciale.

Singurele înscrisuri depuse de reclamant în susținerea pretențiilor sale privind clădirile probează că tatăl său a fost proprietarul întreprinderii "I." fabrică de oglinzi, fostă "E.T.C.", care a fost situată pe str. M. în Arad pe un teren de 1848 mp și avea o suprafață de 889 mp. Respectiva întreprindere nu a figurat în anexa 6 "Întreprinderi producătoare de sticle și de cristale pentru oglinzi" ca fiind naționalizată în temeiul Legii nr. 119/1948, dar a fost supusă naționalizării, fiind restituită tatălui reclamantului la 24 iulie 1948, după cinci săptămâni de naționalizare. Ori, înscrisurile întocmite atunci atestă o suprafață a terenului de 1848 mp, adică suprafața însumată a terenurilor cu nr. top.x1/a.1.1.1.2 (1813 mp) și nr. top.x2/a.2.2.b.2 (32 mp) de pe str.M.

Nu există nicio referire la terenurile care la acea dată figurau situate pe strada I. Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară, pe terenul cu nr. top.x2/a.2.2.b.2 în suprafață de 32 mp nu au existat clădiri, iar clădirile care au fost amplasate pe celelalte parcele au fost demolate de către SC "A.V.C." SA Arad în baza autorizației de demolare, dintre vechile clădiri mai existând doar cea cu destinația cabină-poartă amplasată pe imobilul cu nr. top.x2/b.1.1. Mai mult, în anul 1955 imobilele cu privire la care s-a invocat excepția au fost cumpărate de Cooperativa "E.V." din Arad, de la care au fost preluate de Statul Român în 1963, în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 895 din 7 iulie 1959, iar reclamantul nu a probat că ar fi continuatorul respectivei persoane juridice.

Cu privire la cele două parcele în discuție s-a constatat, în plus, că notificarea formulată la data de 11 decembrie 2001 se referă doar la parcelele cu nr. top.x1/a.1.1.1.2 în suprafață de 1813 mp și nr. top.x2/a.2.2.b.2., fiind astfel întemeiată și excepția decăderii reclamantului din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 (invocată de pârâtul primarul Municipiului Arad), conform art. 22 alin. ultim din lege, pretenția reclamantului cu privire la aceste parcele fiind formulată pentru prima dată prin prezenta acțiune. Prin urmare, reclamantul are calitate procesuală activă și a formulat notificare doar pentru parcelele cu nr. top.x1/a.1.1.1.2 și nr. top.x2/a.2.2.b.2, aflate în prezent înscrise în CF nr. ccc Arad (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. qqq Arad).

Cele două parcele au fost naționalizate de la tatăl reclamantului în baza Legii nr. 119/1948, însă potrivit procesului-verbal de restituire comisia de naționalizare i-a restituit acestuia la data de 24 iulie 1948 întreprinderea cu întregul inventar. Potrivit mențiunilor existente în CF nr. ggg Arad (foaia de sarcini) imobilele au fost grevate de ipoteca execuțională în anul 1949 în favoarea Băncii Republicii Populare Române, Bancă de Stat și au făcut obiectul unei licitații pentru încasarea creanței băncii, iar sub B 4 în foaia de proprietate este intabulat Statul Român în anul 1953, în baza Sentinței civile nr. 290/1953 a Tribunalului Arad și a Deciziei nr. 7638/1953 a Secției Financiare a Regiunii Arad.

Reclamantul a arătat prin cererea de chemare în judecată, precizată, că restituirea întreprinderii către tatăl său s-a realizat doar scriptic, în realitate aceasta nerevenind niciodată în posesia sa. După 3 ani întreprinderea a fost preluată din nou în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1950, cu motivarea că nu au fost achitate impozitele aferente, dar nu a reușit să intre în posesia sentinței în baza căreia s-a aplicat acest act, deoarece arhiva Tribunalului Arad a fost distrusă prin incendiere. Cu toate acestea, nu există în dosarul cauzei vreo probă în sensul că preluarea imobilului s-a făcut în temeiul Decretului nr. 111/1950, iar mențiunile din foaia de sarcini privind existența unei datorii bancare datând din anul 1949 contrazic afirmațiile reclamantului privind incidența respectivului act normativ.

De asemenea, prevederile Decretului nr. 111/1950 nu includeau vreo procedură judiciară de trecere a bunurilor în proprietatea statului. Tribunalul a apreciat că preluarea imobilelor s-a făcut pentru neplata impozitelor, temeiul preluării constând atât într-o hotărâre judecătorească, cât și într-o decizie a organului fiscal ("Secția financiară a Regiunii Arad"). Această preluare, prin prisma probelor administrate și în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, s-a realizat cu respectarea actelor normative incidente în vigoare la acea dată, iar caracterul fictiv al impozitelor restante nu a fost probat. În consecință, instanța a apreciat că imobilele în discuție au fost preluate cu titlu valabil și fac obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, găsindu-se în situația reglementată la art. 2 lit. h) din lege.

Față de introducerea în cauză ca pârâtă, Primăria Municipiului Arad a invocat lipsa calității procesuale pasive în ce o privește, iar prin cererea de modificare a acțiunii introductive reclamantul a arătat că renunță la judecată față de Primăria municipiului Arad și înțelege să se judece cu primarul Municipiului Arad. Prin urmare, în temeiul art. 246 C. proc. civ., instanța a luat act de renunțarea la judecată față de această pârâtă. Excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad, secția civilă în soluționarea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de privatizare a SC "C." SA Arad, invocată de pârâtul Primarul Municipiului Arad, este nefondată. Pe de o parte, contractul de privatizare în discuție are un caracter civil (contractanții se găsesc în poziție de egalitate juridică), iar nu administrativ, iar, pe de altă parte, din coroborarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 și art. 17 C. proc.

civ. rezultă plenitudinea de competență a secției civile a tribunalului în soluționarea litigiilor generate de punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001, nelimitată prin vreo dispoziție legală, după cum de altfel a statuat și instanța supremă prin Decizia nr. 20/2007 pronunțată în recurs în interesul legii. Privatizarea SC "C." SA Arad s-a realizat prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 174 din 16 iunie 1999 și act adițional din 7 martie 2000, însă pentru capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a privatizării dreptul la acțiune al reclamantului este prescris conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la data introducerii prezentei acțiuni, sens în care s-a admis excepția invocată în acest sens de către pârâții SC "C." SA Arad, SC "A.F." SRL Arad și Primarul Municipiului Arad.

La data pronunțării hotărârii instanței de apel (18 decembrie 2008), decizia pronunțată de instanța supremă în interesul legii la care se face trimitere în decizia de apel pronunțată în cauză nu era motivată, considerentele acesteia fiind publicate în M. Of. abia la data de 23 februarie 2009, iar în cuprinsul acestor considerente se arată fără echivoc faptul că dispozițiile legii noi exclud de la aplicare prevederile dreptului comun, acest lucru fiind cu atât mai evident pentru situația prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute, pentru care legiuitorul realizează în mod expres o derogare de la dreptul comun.

În plus, dobândind imobilele în litigiu anterior apariției Legii nr. 10/2001, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la acea dată (acte normative special edictate ori contracte încheiate cu respectarea condițiilor de validitate a acestora), pârâtele SC "C." SA Arad și SC "A.F." SRL Arad se pot prevala de existența unui "bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel încât înlăturarea aplicării art. 45 alin. (5) al legii speciale, nejustificată de reclamant în nici un fel, nu ar putea conduce la recunoașterea dreptului pretins de reclamant decât prin afectarea drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Nici în privința contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2938 din 4 august 2000 între SC "C." SA Arad și SC "A.F." SRL Arad nu au fost invocate motive concrete de nulitate absolută, încheierea contractului având loc de altfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune vizează pentru aceleași considerente și acest contract. În ce privește contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 862 din 5 iulie 2006 încheiat între SC "A.F." SRL Arad și SC "A.V.C." SA, la acea dată erau în vigoare dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care, sub sancțiunea nulității absolute, interziceau înstrăinarea, până la soluționarea procedurilor generate de Legea nr. 10/2001, a imobilelor notificate potrivit prevederilor acestei legi.

În contractul de vânzare-cumpărare există mențiunea expresă a cunoașterii de către cumpărătoare a existenței notificării în baza Legii nr. 10/2001, care era notată în CF nr. qqq Arad sub B 5 încă din anul 2001, rezultând astfel că părțile contractante au încălcat cu bună-știință interdicția sus-menționată, ceea ce impune constatarea nulității absolute a acestui contract. Instanța nu a primit apărarea pârâtei SC "A.V.C." SA, potrivit căreia obligația de restituire în natură a existat doar pentru imobilele deținute de stat la data apariției Legii nr. 10/2001 și doar acestea erau indisponibilizate, întrucât, pe de o parte, o astfel de destinație nu rezultă din dispozițiile legii speciale, iar, pe de altă parte, este evident că în lipsa unei atari indisponibilizări, procedura legii speciale ar fi fost îngreunată pentru persoana îndreptățită care ar fi avut dificultăți în identificarea unității deținătoare.

Atât în forma inițială cât și în prezent (art. 29) legea prevede că pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate (altele decât cele ce au o participare a statului, a unei autorități publice, a unei persoane juridice de drept public etc.) persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin prisma dispozițiilor deciziei instanței de control judiciar și ale Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, reclamantul nu poate obține restituirea în natură a imobilelor deoarece dreptul de proprietate al SC "A.F." SRL Arad a fost dobândit în condiții legale, societate care ar fi privată de un "bun" în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deși a fost de bună-credință în momentul dobândirii acestuia cu titlu oneros și nu poate fi silită să suporte consecințele modului injust în care a acționat statul. În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea, ceea ce înseamnă că excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S.

București nu poate fi primită. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primarul Municipiului Arad și Municipiul Arad prin primar este neîntemeiată, deoarece parte dintre pretențiile reclamantului vizează aducerea imobilelor în patrimoniul unității administrativ-teritoriale și constatarea neîndeplinirii obligației prevăzută de art. 27 alin. (2) și art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Cu aplicarea art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/200, pârâta SC A.V.C. SA Arad nu trebuia să respingă notificarea, aceasta reprezentând o soluționare la care nu era îndreptățită, ceea ce atrage anularea Deciziei nr. 106 din 31 octombrie 2007 și constatarea dreptului reclamantului la măsuri reparatorii pentru cele două imobile pentru care s-a făcut notificare, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu obligația A.V.A.S.

de a formula propunere în acest sens. Împotriva Sentinței civile nr. 36 din 27 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 4638/108/2007 au declarat apel reclamantul C.D.P. și pârâții Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ( A.V.A.S. București) și SC A.V.C. SA Arad, în examinarea cărora, cu raportare la dispozițiile art. 287 și urm. C. proc. civ. și art. 2, 21, 29 din Legea nr. 10/2001, s-au reținut următoarele: 1. Cu privire la apelul declarat de reclamant. Critica referitoare la prescrierea dreptul său la acțiune în formularea cererii de constatare a nulități absolute a contractului de privatizare a SC C. SA este neîntemeiată, deoarece acțiunea de privatizare s-a realizat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar reclamantul a formulat acest petit la data introducerii acesteia, respectiv 7 decembrie 2007, cu încălcarea termenului special de prescripție prevăzut la art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a reținut în mod corect că imobilele au fost preluate cu titlu valabil și fac obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în speță fiind aplicabil art. 2 lit. h) din lege. În legătură cu imobilele cu nr. x2/b/1/1 și nr. top.x2/b/a transcrise din CF aaa Arad în CF qqq Arad, care nu au făcut obiectul notificării și procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, în mod corect tribunalul a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantului, întrucât acesta nu a putut dovedi transmiterea în patrimoniul său a dreptului de proprietate în legătură cu acestea. Referitor la conformarea instanței de trimitere cu solicitările instanței superioare, instanța de apel a apreciat că acestea au fost realizate, inclusiv prin întocmirea raportului de expertiză tehnică judiciară.

2. Cu privire la apelul declarat de pârâta SC A.V.C. SA Arad. Această apelantă a criticat hotărârea primei instanțe în legătură cu constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 862/2006 și anularea Deciziei nr. 106 din 31 octombrie 2007 pe care a emis-o, iar argumentele juridice susținute sunt de natură a conduce la schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, sub aspectul celor două probleme juridice. Contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 862 din 5 iulie 2006, având ca obiect transmiterea unui bun imobil din patrimoniul SC "A.F." SRL către SC "A.V.C." SA Arad nu-i poate fi aplicată sancțiunea nulității absolute prevăzute la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece actul juridic se referă la părți ( persoane juridice) care nu fac obiectul conținutului art. 21 alin. (1) - (4) din Legea nr. 10/2001.

Un alt argument juridic poate fi desprins chiar din conținutul Legii nr. 10/2001, care reglementează cu titlul special orice cauză de nulitate în această materie, pe care o supune unui termen special de un an. Decizia nr. 106 din 31 octombrie 2007 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 în mod greșit a fost anulată de către prima instanță, deoarece aceasta se referă la imobile care nu mai pot fi restituite în natură, intrate în circuitul juridic privat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, soluția prevăzută de lege în această ipoteză fiind aceea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, ceea ce entitatea prevăzută de lege a și dispus prin decizia menționată. Această decizie asigură posibilitatea de valorificare a dreptului reclamantului, în condițiile și procedura prevăzută de legea specială, neexistând niciun fel de motiv de nulitate a acestui act.

3. Cu privire la apelul declarat de A.V.A.S. București. Apelul nu a fost motivat, iar soluția care se impune este aceea a respingerii, susținerile acestei apelante în fața primei instanțe nefiind de natură a conduce la o altă soluție. În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ. au fost acordate cheltuieli de judecată în favoarea părții căreia i s-a admis apelul declarat, însă în conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ. s-a redus cuantumul sumei la 5122 lei, având în vedere valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul C.D.P. și pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

1. Reclamantul a formulat următoarele critici: I. Instanța de apel a omis să sancționeze refuzul primei instanțe de a se conforma îndrumărilor obligatorii date prin Decizia de casare cu trimitere nr. 304/A din 18 decembrie 2008. a) Prin această decizie, Curtea de Apel Timișoara a statuat asupra necesității de a se stabili pe calea expertizei de specialitate amplasamentul terenurilor și construcțiilor ce constituie obiectul măsurilor reparatorii solicitate în cauză. Îndrumarea instanței de apel a fost respectată doar formal, în sensul ca s-a încuviințat efectuarea expertizei tehnice cu obiectivul de mai sus, însă expertul nu s-a conformat obiectivului stabilit de instanță, problema amplasamentului construcțiilor rămânând descoperită.

Pentru înlăturarea acestei situații a formulat obiecțiuni, respinse. Deși a învederat prin motivele de apel gravitatea omisiunii de mai sus, mai ales în contextul în care s-a apărat în sensul că o parte din clădirile fabricii erau amplasate pe parcelele topo x2/b/l/l și 172/b/a, pe care le revendică ca proprietate extratabulară a autorului său, Curtea de Apel a omis să examineze în mod aprofundat această critică. b) Prin decizia de casare, Curtea de Apel a statuat și asupra admisibilității acțiunii în revendicare fundamentată pe dreptul comun, considerând că principiile statornicite prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu sunt încălcate.

Tribunalul nu a luat în seamă această îndrumare obligatorie și a respins de plano admisibilitatea acțiunii în revendicare. În legătură cu acest aspect al cauzei, se arată următoarele: În momentul formulării notificării a solicitat măsuri reparatorii prin retrocedarea în natură a Fabricii de oglinzi și cristaluri I. din Arad, indicând și două numere topografice ale imobilului. Ulterior, în timpul derulării procesului a constatat ca sus-menționata fabrică avea clădirile și pe alte două parcele topografice decât cele indicate inițial - context în care, prin acțiunea introductivă a solicitat măsuri reparatorii și cu privire la terenul și construcțiile de pe ultimele două parcele, considerând că esențial era la data depunerii notificării faptul că cerea in rem măsuri reparatorii pentru Fabrica de oglinzi și cristaluri I., în ansamblul său, nu neapărat pe numere topografice.

Tribunalul nu a dat curs îndrumării primite prin decizia de casare, pentru ca apoi poziția sa fie confirmată în cel de al II-lea ciclu procesual. Dând dovadă de inconsecvență, instanța de apel a considerat că poziția adoptată de tribunal este corectă, deoarece la data adoptării deciziei de casare din 18 decembrie 2008 încă nu fuseseră publicate în M. Of. considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - împrejurare în raport de care instanța de apel s-ar fi aflat în eroare. Se critică această poziție a instanței de apel, considerându-se că dezlegarea dată prin decizia de casare cu trimitere a fost corectă, neputându-se reveni asupra acesteia - cu atât mai mult cu cât prin Decizia nr. 33/2008 s-au avut în vedere și situații de excepție în care persoana îndreptățită la măsuri reparatorii poate recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun . II.

Instanța de apel a confirmat în mod greșit sentința primei instanțe, în sensul că ar fi îndrituit la măsuri reparatorii numai cu privire la terenul și construcțiile înscrise în Cartea Funciară. Ambele instanțe au ignorat faptul ca Fabrica de oglinzi și cristaluri I. era amplasată nu numai pe cele două parcele topografice nr. x1/a/l.1.1. 2 și x2/a.2.2.b.2 (str. M.) ci și pe numerele topografice x2/b.2.a și x2/b.1.1 cu ieșire la str. I. Esențial era faptul că entitatea economică denumită Fabrica de oglinzi și cristaluri I. a constituit proprietatea tatălui său, C.P. - necontestată de nimeni, nici de către Statul dictatorial comunist care a preluat-o de la el - o parte, ca proprietate tabulară, iar altă parte ca proprietate extratabulară.

Ambele instanțe au ignorat existenta instituției proprietății extratabulare, pe care a invocat-o, fără însă a se motiva înlăturarea acestei apărări. Câtă vreme Fabrica de oglinzi și cristaluri I. era amplasată și pe parcelele topografice x2/b.1.1 și x2/b.2.2.a, chiar dacă acestea erau înscrise în C.F. din anul 1924 pe numele lui E.R., din moment ce sus-numitul sau succesorii lui nu au invocat vreun drept timp de 30 de ani, nu i se poate contesta dreptul real dobândit sub forma proprietății extratabulare. Aceasta cu atât mai mult cu cât în anul 1948 autoritățile care au pus în aplicare măsura naționalizării l-au recunoscut ca deplin proprietar al întregii fabrici pe tatăl său. În acest context se impunea ca instanțele să fi aplicat principiul statornicit de art. 24 din Legea nr. 10/2001, reprodus integral în cadrul memoriului de apel - instanța învestită cu controlul judiciar al soluției de fond nu a examinat nici această apărare a sa.

Reiterează această cerere, susținând că este îndrituit să beneficieze de măsuri reparatorii pentru întregul imobil (terenuri și construcții) ce constituia Fabrica de oglinzi și cristaluri I., preluată de Statul Român în anul 1948, de la tatăl său, C.P. Nu numai că nu s-a semnalat existența unor probe contrarii, în sensul că parcelele topografice pe care era amplasată fabrica ar fi proprietatea altcuiva, dar pârâții nici nu au invocat vreo altă apărare decât intabularea din anul 1924 pe numele lui E.R. III. Instanța de apel a confirmat în mod greșit punctul de vedere potrivit căruia capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor juridice privind privatizarea SC C. SA și înstrăinarea imobilelor pentru care a solicitat măsuri reparatorii prin retrocedarea în natură ar fi prescrise, în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, în mod nelegal a fost modificată soluția primei instanțe în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC A.F. SRL și SC A.V.C. SA, în sensul respingerii acestui capăt al acțiunii. Esențial în cauză era exclusiv faptul că privatizarea SC C. SA s-a prelungit în timp până în anul 2001. S-a transmis pachetul majoritar al acțiunilor SC C. SA prin contracte nule de drept ca urmare a faptului că nu s-a vărsat contravaloarea acțiunilor în termenele stipulate. Ultimul contract de vânzare-cumpărare s-a încheiat între pârâții SC C. SA și SC "A.F." SRL, iar prin acesta s-au înstrăinat activele constituite din fosta Fabrica de oglinzi și cristaluri.

Or, câtă vreme societatea se afla în curs de privatizare prin vânzarea pachetului majoritar de acțiuni de către A.V.A.S., înstrăinarea activelor de mai sus către SC "A.F." SRL este lovită de nulitate. IV. Instanțele au interpretat în mod greșit textul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată, considerând că este aplicabil și demersului său procesual. Situația în speță se încadrează în ipoteza reglementată de art. 45 alin. (2) (având ca obiect imobile preluate fără titlu legal - astfel cum a cerut să se constate prin primul capăt al acțiunii introductive). Or, textul art. 45 alin. (5), prin care se instituie prescripția de 1 an este incident numai ipotezei reglementată de art. 45 alin. (4) (în cazurile în care acțiunea are ca obiect bunuri imobile preluate cu titlu valabil) - voința reală a legiuitorului fiind de a aplica prescripția numai pentru această categorie de măsuri reparatorii.

Chiar dacă textul art. 45 alin. (5) nu menționează în mod expres că se referă la ipoteza reglementată în alineatul care îi precede, aceasta trebuie să fie interpretarea logică, literară și istorică. De altfel, dacă s-ar fi dorit de către legiuitor ca instituția prescripției de 1 an să se aplice ipotezei reglementate de art. 45 alin. (2), textul alin. (5) ar fi menționat în mod expres că "prescripția de 1 an se aplică în toate cazurile reglementate de art. 45". V. În raport de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială, atât cât și reclamantul nu au pierdut dreptul de proprietate în toata perioada cât bunurile imobiliare s-au aflat în posesia precară a statului.

Acțiunea pe care a formulat-o s-a născut sub imperiul acestui text de lege, iar împrejurarea că acest articol a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009 nu schimbă situația. Preluarea proprietății industriale a tatălui său nu s-a făcut cu titlu valabil. Această proprietate nu se încadra, potrivit reglementărilor în vigoare de atunci, în rândul firmelor ce formau obiectul naționalizării. Acest aspect a fost recunoscut chiar de către autoritățile comuniste care au revenit asupra măsurii naționalizării, însă numai teoretic, pentru că proprietatea industrială ce-i fusese preluată nu i-a mai fost restituită în fapt niciodată. Tocmai de aceea, trecerea pentru a II-a oară a acesteia în proprietatea statului prin hotărâre judecătorească în condițiile Decretelor nr. 111/1950 și nr. 151/1950 a constituit nu numai un abuz politic, ci și unul judiciar.

Chiar și în această situație, momentul de referință este cel al preluării prin naționalizare, dar fără titlu legal, câtă vreme s-a revenit teoretic la această măsură. 2. Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat următoarele critici: I. S-au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81/2007 prin stabilirea în sarcina sa a obligației - "constată că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele înscrise în CF aaa Arad cu nr. top x1/a.1.1.1.2 și în CF nr. qqq Arad cu nr. top x2/a.2.2 b2 - propunere în acest sens". A.V.A.S. a fost obligată în mod nelegal la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul revendicat în condițiile Legii nr. 10/2001, sarcina revenindu-i legal Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În raport de noile reglementări și în lumina principiului aplicării imediate a legii noi, conform dispozițiilor din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 și dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, A.V.A.S. nu are obligația de plată efectivă (obligație de a da) a măsurilor reparatorii în echivalent/despăgubiri și nici altă modalitate de despăgubire (bani, bunuri). Obligațiile A.V.A.S., conform Legii nr. 10/2001, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (obligație de a face) și în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

II. Ambele instanțe au aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece A.V.A.S. nu a fost investită/notificată cu soluționarea notificării intimatului, nefiind respectate dispozițiile art. 29 din această lege. Din actele cauzei rezultă că a fost notificată de către reclamantă numai Primăria Arad, iar în aceste condiții nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al A.V.A.S. de a răspunde la notificarea părții interesate. Instanța poate analiza cererea privind despăgubirile numai în măsura în care se emitea această decizie sau dispoziție motivată prin finalizarea procedurii administrative, în condițiile art. 29 din lege de către A.V.A.S., și această decizie să poată face obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, în condițiile art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

III. În mod nelegal a fost stabilită și în sarcina A.V.A.S. plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5122 lei, deoarece nu se poate reține rea-credință sau comportare neglijentă pricinuită prin apărarea sa în acest proces. Mai mult decât atât, A.V.A.S. și-a executat obligațiile legale, iar cheltuielile de judecată nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului. Pârâții Municipiul Arad prin primar, Primăria Municipiului Arad și Primarul Municipiului Arad au formulat întâmpinare prin care au invocat și excepția lipsei calității procesual pasive în cauză. Față de Primăria Municipiului Cluj s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecată, iar ceilalți doi pârâți au avut justificată calitatea prin intenția de a fi aduse imobilele în proprietatea unității administrativ-teritoriale.

Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad a formulat întâmpinare, prin care a invocat lipsa calității sale de parte în cauză - aspect ce duce la necitarea sa în cauză - apărare care se confirmă față de cele statuate prin decizia de recurs pronunțată anterior în dosar. În ceea ce privește termenul de declarare a recursului, Înalta Curte constată că acesta a fost respectat, cu aplicarea art. 301 și art. 101 alin. (5) C. proc. civ., data de 26 decembrie fiind o sărbătoare legală. Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate ambele recursuri formulate în cauză. A. Recursul reclamantului.

1. Nu se poate reține în speță că instanța de apel nu a respectat dispozițiile instanței de recurs, cu incidența art. 315 C. proc. civ. - motiv ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sub aspectele învederate în susținerea primei critici de recurs. a. Din decizia contestată în fața primei instanțe rezultă că prin notificarea formulată de reclamant, înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 53 din 11 iulie 2007, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor - terenuri și construcții - înscrise în CF qqq, top x1/a.1.1.1.2 și CF ccc Arad, nr. top x2/a/2/2/b/2. Aceleași imobile, cu indicarea suprafețelor - pentru primul de 1832 mp și pentru al doilea de 32 mp, au fost indicate și în notificarea formulată către Primăria Municipiului Arad.

Notificarea a fost înaintată cu adresa din 17 aprilie 2007 către SC A.V. SA Arad, cu motivarea că cele două parcele revendicate prin notificare, respectiv nr. top x1/a.1.1.1.2 - suprafață de 1813 mp și nr. top x2/a/2/2/b/2 - suprafață de 32 mp, sunt proprietatea acestei societăți. Limitele de formulare a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost confirmate de către reclamant prin recurs - critica notată sub pct. 1.b, arătându-se însă că ulterior a sesizat că se aflau și pe acestea construcțiile fabricii, menționându-le în cererea adresată instanței. Se subliniază totodată că cererea sa este formulată in rem, pentru fabrica ce a aparținut autorului său, neavând relevanță numerele topografice indicate.

În condițiile în care s-a reținut că prin notificare nu s-au solicitat și imobilele aflate sub cele două numere topografice în discuție și, mai mult, nu s-a constatat calitatea de proprietar a autorului reclamantului cu privire la acestea, nu mai prezenta relevanță faptul că o parte din construcțiile fabricii s-au situat pe aceste terenuri - motiv pentru care nu se poate reține nici incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sub aspectul învederat de recurentul-reclamant. Fără a intra în detalii privind conținutul notificărilor și datele de formulare a acestora - prima adresată primăriei și cealaltă societății pârâte, chiar dacă imobilul aferent unuia dintre numerele topografice viza și imobilul construcție, era necesară în orice situație dovada calității de proprietar asupra terenului aflat sub aceasta - respectiv cele două parcele în discuție, aspect ce va fi analizat prin cea de-a doua critică de recurs ( notată sub II).

b. Cu referire la Decizia în interesul legii nr. 33/1998, instanța de apel a subliniat că lipsirea de efecte juridice a dreptului reclamantului ca urmare a incidenței prescripției speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 trebuie analizată din perspectiva Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că valorificarea dreptului la reparație în natură trebuie realizată acolo unde acesta nu presupune încălcarea altor drepturi subiective constituite în condițiile legii. Această decizie se referă însă la acțiunile în revendicare formulate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nepunând în discuție prescriptibilitatea acțiunii cu referire la art. 45 alin. final din această lege.

Așa cum a reținut instanța de apel, prima instanță s-a conformat acestei decizii în interesul legii, analizând cererea formulată de reclamant în limitele dezlegate de Înalta Curte, Secții Unite. În acest context, în mod corect s-a reținut că pârâta SC "A.F." SRL, prin nedesființarea titlului său, este singura deținătoare a unui "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar lipsirea acestei societăți de imobilul în cauză ar încălca aceste dispoziții convenționale. Recurentul-reclamant, în schimb, nu deține un titlu care să-i confere calitatea de deținător a unui astfel de "bun", care să impună analizarea ingerinței statului și proporționalitatea acesteia cu scopul urmărit, din perspectiva dispoziției convenționale sus-menționate.

Astfel, pentru ca acesta să fie posesorul unui un "bun actual", trebuie să dețină o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, care să conțină totodată o dispoziție de restituire a imobilului - astfel fiind definită această noțiune prin jurisprudența recentă a Curții Europene de Justiție, Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. În cauză s-a reținut că imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat, cu titlu valabil însă, cu incidența art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă s-ar aprecia că preluarea a fost făcută fără titlu valabil, această constatare nu ar fi suficientă pentru conferirea unui "bun actual" reclamantului, în lipsa unei dispoziții exprese de restituire - care nu poate fi reținută în cauză față de cele ce se vor reține în analiza criticilor aferente valabilității titlului deținătorului.

Pe de altă parte, în mod corect s-a reținut și că autorul reclamantului nu a avut calitatea de proprietar asupra celor două parcele excluse din analiză de către instanțe, în considerarea argumentelor ce urmează. II. Chiar dacă Fabrica de oglinzi și cristaluri I. a fost naționalizată pe numele autorului reclamantului și era amplasată și pe cele două parcele cu ieșire la str. I., acest lucru nu îi conferea acestuia drept de proprietate asupra terenurilor respective, inclusiv din perspectiva art. 24 din Legea nr. 10/2001. Aceasta cu atât mai mult cu cât cele două parcele erau înscrise din anul 1924 pe numele lui E.R. - aspect ce constituie oricum o probă contrară în sensul dispozițiilor legale sus-menționate.

Faptul că proprietarul tabular sau succesorii săi nu ar emis pretenții cu privire la aceste imobil nu este de natură să confere o proprietate extratabulară celui care se prevalează de folosință, respectiv autorului reclamantului. În primul rând, reclamantul susține că a posedat cele două parcele o perioadă de 30 de ani, deși din anul 1924 până în anul 1948, la care acesta se raportează în susținerea nevalabilității preluării imobilului, nu se poate regăsi acest termen. Pe de altă parte, potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, în vigoare la data respectivă, drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită, și expropriere.

În ceea ce privește uzucapiunea, art. 28 din același act normativ prevedea că cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat; de asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, socotiți de la înscrierea în cartea funciară a declarațiunii de renunțare la proprietate. Totodată, art. 130 prevede procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite prin uzucapiune, care se declanșa cu o cerere adresată judecătoriei în circumscripția căreia era așezat imobilul, soluționată printr-o încheiere, și se finaliza cu o dispoziție de înscriere a dreptului a instanței de carte funciară.

Deși instanța de apel nu a răspuns în mod expres apărării formulată prin cererea de apel, referitoare la proprietatea la proprietatea extratabulară, acest aspect nu este de natură a atrage incidența în cauză a art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât din modul de dispunere rezultă că este recunoscut de instanța de apel numai caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară. III. Aspectele relevate în susținerea nelegalității privatizării SA C. SA nu pot face obiect de analiză al instanței în condițiile în care cererea nu a fost primită pe chestiuni formale ce țin de prescripția dreptului la acțiune, în lumina art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001. IV. În susținerea nelegalității aplicării art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, recurentul reclamant susține că acest text legal se aplică numai ipotezei vizate de alin. (4) - cea care are ca obiect valabilitatea actelor cu privire la imobile preluate de stat cu titlu valabil.

Această apărare nu este susținută legal în condițiile în care norma legală, fără nicio distincție, prevede că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie într-un anumit termen de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Unde legea nu distinge nu îi este permis acest lucru nici judecătorului, în virtutea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. În condițiile în care acestea au fost singurele apărări în înlăturarea excepției prescripției dreptului la acțiune, reținută în cauză, care nu au fost primite de instanță, soluția este cea a confirmării dispozițiilor sub acest aspect.

V. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială a legii, de care se prevalează recurentul-reclamant, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi. Chiar și în ipoteza în care s-ar reține de instanță că nu s-au respectat dispozițiile Legii nr. 119/1948 la naționalizare, acest lucru nu este de natură să-i confere recurentului-reclamant dreptul prevăzut de textul legal sus-menționat, în condițiile în care a mai intervenit o preluare ulterioară, în anul 1950, iar titlurile constituite ulterior nu au fost desființate.

În cadrul recursului se susține că momentul de referință în analiza nevalabilității titlului statului este cel al naționalizării, când autoritățile au revenit numai scriptic asupra acestei măsuri, fără a se arăta criticile care susțin o nevalabilitate a preluării, din perspectiva celorlalte acte normative ulterioare. În considerarea acestor argumente care susțin caracterul nefondat al recursului formulat de reclamant, din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicare art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în consecință. B. Recursul formulat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. I. Pârâta-recurentă nu a fost obligată la plata de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul revendicat, cum susține în cadrul recursului, ci numai de a face propunere în acest sens, așa cum dispune de altfel art. 29 din Legea nr. 10/2001.

II. În cauză nu se pune problema unui refuz nejustificat al recurentei de a soluționa o notificare, care să fie sancționat prin rezolvarea litigiului pe fond de către instanță, în lumina Deciziei în interesul legii nr. XX/2007. Într-adevăr, recurenta nu a fost notificată, însă stabilirea entității abilitată legal în soluționarea notificării formulată de recurentul-reclamant a constituit obiect de analiză al instanței, alături de cel referitor la dreptul de care se prevalează acesta - în urma soluționării cauzei fiind constatată competența acestei instituții, contestată de altfel de către recurentul-reclamant. Prin decizia emisă de pârâta SC "A.V.C." SA, menținută de instanța de apel, s-a respins notificarea formulată de reclamant, societatea arătând că nu are competența de a efectua o ofertă de restituire în echivalent în n