ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6585/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6585/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

civile de față;

Prin Decizia civilă nr. 1081 din 10 noiembrie

2011,Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelurile declarate

de către reclamantul C.D.P. și pârâta A.V.A.S. București împotriva Sentinței

civile nr. 36 din 27 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad.

A admis apelul

declarat de pârâta SC A.V.C. SA Arad împotriva aceleași sentințe, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. 862/2006 și anularea Deciziei nr. 106 din

31 octombrie 2007.

Au fost menținute

restul dispozițiilor sentinței.

S-a redus cuantumul

sumei reprezentând onorariu de avocat la jumătate, respectiv la suma de 5122

lei și au fost obligate părțile căzute în pretenții la plata acestei sume către

apelanta SC A.V.C. SA Arad, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 07 decembrie 2007,

reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Arad, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC C. SA Arad, SC A.F. SRL Arad și SC

A.V.C. SA solicitând să se constate ca preluarea de către stat a următoarelor

bunuri imobiliare s-a făcut în mod abuziv și fără titlu legal, de la tatăl său

C.P.: terenul în suprafață de 1848 mp înscris în CF aaa Arad, cu nr. topo

x1/a.1.1.1.2 și CF qqq Arad, nr. topo x2/a.2.2.b.2 și construcțiile existente

pe teren, situate în municipiul Arad str. M.; terenul în suprafață de 859 mp

înscris în CF aaa Arad, nr. topo x2/b1/1 și construcțiile existente pe teren, situate

în municipiul Arad, str. I.; terenul în suprafață de 871 mp înscris în CF aaa,

nr. topo x2/b.2.a și construcțiilor existente pe teren situate în municipiul

Arad str. I.; pârâții să fie obligați să-i respecte dreptul de proprietate

asupra bunurilor imobiliare menționate, iar în consecință să-i fie retrocedate

în natură, libere de orice sarcini; în subsidiar, pârâții să fie obligați la

măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 29 din Legea nr.

10/2001, în compensare cu alte terenuri și construcții, ori acordarea de

despăgubiri în condițiile reglementate pentru cazurile de expropriere pentru

utilitate publică; constatarea nulității absolute a actelor juridice de

înstrăinare succesivă de la stat, la SC C. SA, la SC A.F. SRL, la SC A.V.C. SA a

bunurilor imobiliare enumerate și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate de introducerea și susținerea acestei acțiuni.

Prin modificări ale

acțiunii reclamantul a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a

Primarului Municipiului Arad în locul Primăriei Municipiului Arad și a

Autorității Pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S.

Prin precizări

ulterioare reclamantul a arătat că: primul capăt de cerere care are ca obiect

constatarea caracterului abuziv și fără titlu valabil a preluării în

proprietatea statului are caracterul unei acțiuni în constatare întemeiată pe

prevederile art. 111 C. proc. civ. raportate la dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. i) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; al doilea capăt de cerere

are caracterul unei acțiuni în revendicare imobiliară prin comparare de titluri

și se întemeiază pe prevederile art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; prin cel de-al treilea

capăt de cerere înțelege să atace Decizia nr. 106 din 31 octombrie 2007 emisă

de către pârâta SC A.V.C. SA, iar în cadrul acestui capăt de cerere pârâți sunt

această societate, SC C. SA și Primarul Municipiului Arad (care nu și-a

îndeplinit obligația legală de a identifica în urma notificării reclamantului

pe primul deținător al imobilelor); cel de-al patrulea capăt de cerere al

acțiunii se întemeiază pe prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

art. 948 pct. 1 și 4, art. 966 și art. 968 C civil și constă în constatarea

nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare succesivă a imobilului.

Cauza a fost

soluționată prin Sentința civilă nr. 586 din 3 iulie 2008 a Tribunalului Arad,

iar împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat apel reclamantul și

pârâta A.V.A.S. București.

Prin Decizia civilă

nr. 304/A din 18 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de apel Timișoara au fost

admise ambele apeluri, a fost desființată hotărârea atacată, iar cauza a fost

trimisă spre rejudecare la Tribunalul Arad, cu motivarea că prima instanță nu a

analizat cererea reclamantului prin prisma tuturor probelor, pentru a stabili

cu certitudine dacă reclamantul are un drept real de proprietate asupra tuturor

imobilelor revendicate sau numai cu privire la unele dintre acestea, aspect

care nu se poate lămuri decât prin administrarea probelor solicitate de către

reclamant în fața primei instanțe, respectiv a probei cu înscrisuri,

interogatoriul pârâților și efectuarea unei expertize tehnice topografice de

identificare a imobilelor.

Instanța de control

judiciar a arătat că lipsirea de efecte juridice a dreptului reclamantului ca

urmare a incidenței prescripției speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001

trebuie analizată din perspectiva Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în sensul că valorificarea dreptului la reparație în

natură trebuie realizată acolo unde acesta nu presupune încălcarea altor

drepturi subiective constituite în condițiile legii.

Prin Decizia nr. 9408

din 18 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 304/A din 18

decembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, care a fost casată în parte, în

sensul că s-a luat act de renunțarea reclamantului C.D.P. la dreptul pretins

față de Statul Român.

În rejudecarea

cauzei, în urma administrării probatoriului, prin Sentința civilă nr. 36 din 27

ianuarie 2011, Tribunalul Arad a dispus după cum urmează:

A admis excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului C.D.P. în privința capetelor

de cerere având ca obiect obținerea de măsuri reparatorii în baza Legii nr.

10/2001 pentru imobilele cu nr. top.x2/b.1/1, respectiv cu nr. top.x2/b.2.a transcrise

din CF nr. aaa Arad în CF nr. qqq Arad (convertită în format electronic în CF

nr. ccc Arad) și revendicarea acestor imobile.

A admis excepția

decăderii reclamantului din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în baza

Legii nr. 10/2001 pentru imobilele sus-menționate.

A respins excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Arad, secția civilă, în soluționarea

capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de

privatizare a SC "C." SA Arad.

A admis excepția

prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute a

contractelor de privatizare a SC "C." SA Arad (contract de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 174 din 16 iunie 1999, act adițional din 7

martie 2000) precum și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

2938/2000 încheiat între SC "C." SA și SC "A.F." SRL Arad.

S-a luat act de

renunțarea la judecată a reclamantului față de pârâta Primăria Municipiului

Arad.

A respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primarul Municipiului Arad,

Municipiul Arad prin primar și A.V.A.S. București.

A admis în parte

acțiunea civilă formulată, modificată și precizată de reclamant.

A constatat preluarea

abuzivă, cu titlu valabil, a imobilelor înscrise în CF aaa cu nr.

top.x1/a.1.1.1.2, respectiv cu nr. top.x2/a.2.2.b.2 și transcrise în CF nr. qqq

Arad (convertită în format electronic în CF nr. ccc Arad).

A constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 862/2006,

încheiat între pârâții SC "A.F." SRL Arad și SC "A.V.C." SA

Arad.

A anulat Decizia nr.

106 din 31 octombrie 2007 emisă de pârâta SC "A.V.C." SA Arad în

soluționarea notificării formulate de reclamant.

A constatat că

reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele înscrise în CF

aaa Arad cu nr. top.x1/a.1.1.1.2 și în CF nr. qqq Arad cu nr. top.x2/a.2.2.b.2

în condițiile titlului VII și a obligat pe pârâta A.V.A.S. București să

formuleze o propunere în acest sens.

A respins restul

pretențiilor reclamantului.

A obligat reclamantul

să plătească, prin intermediul Biroului Local de expertize judiciare de pe

lângă Tribunalul Arad, în contul expertului tehnic judiciar C.A. suma de 400

lei reprezentând diferență onorariu expert.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Cu privire la

imobilele cu nr. top x2/b.1/1 și nr. top.x2/b.2.a pârâții Municipiul Arad, SC

A.V. SA Arad și SC C. SA Arad au invocat excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului, sub aspectul împrejurării că aceste imobile nu au

aparținut niciodată antecesorului reclamantului, ci numitului E.R.

La solicitarea

tribunalului, reclamantul a arătat că cele două terenuri au constituit

proprietatea extratabulară a defunctului său tată, pe ele aflându-se o parte

din construcțiile în care funcționa fabrica de oglinzi, geamuri, cristal etc.

Reclamantul a arătat

că preluarea acestui imobil s-a făcut de la tatăl său, care a fost recunoscut

deci ca proprietar extratabular de către autoritățile care au aplicat măsura

naționalizării.

Statuând cu

precădere, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepției,

tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată și a admis-o, pentru

următoarele considerente:

Nici coala de CF nr.

ggg Arad și nici coala de CF nr. kkk Arad în care au fost înscrise inițial

imobilele vizate de excepția în discuție nu prezintă vreo mențiune care să

probeze că pe respectivele terenuri au fost edificate construcții aparținând

unei societății comerciale.

Singurele înscrisuri

depuse de reclamant în susținerea pretențiilor sale privind clădirile probează

că tatăl său a fost proprietarul întreprinderii "I." fabrică de

oglinzi, fostă "E.T.C.", care a fost situată pe str. M. în Arad pe un

teren de 1848 mp și avea o suprafață de 889 mp.

Respectiva

întreprindere nu a figurat în anexa 6 "Întreprinderi producătoare de

sticle și de cristale pentru oglinzi" ca fiind naționalizată în temeiul

Legii nr. 119/1948, dar a fost supusă naționalizării, fiind restituită tatălui

reclamantului la 24 iulie 1948, după cinci săptămâni de naționalizare.

Ori, înscrisurile

întocmite atunci atestă o suprafață a terenului de 1848 mp, adică suprafața

însumată a terenurilor cu nr. top.x1/a.1.1.1.2 (1813 mp) și nr.

top.x2/a.2.2.b.2 (32 mp) de pe str.M.

Nu există nicio

referire la terenurile care la acea dată figurau situate pe strada I.

Potrivit raportului

de expertiză tehnică judiciară, pe terenul cu nr. top.x2/a.2.2.b.2 în suprafață

de 32 mp nu au existat clădiri, iar clădirile care au fost amplasate pe

celelalte parcele au fost demolate de către SC "A.V.C." SA Arad în

baza autorizației de demolare, dintre vechile clădiri mai existând doar cea cu

destinația cabină-poartă amplasată pe imobilul cu nr. top.x2/b.1.1.

Mai mult, în anul

1955 imobilele cu privire la care s-a invocat excepția au fost cumpărate de

Cooperativa "E.V." din Arad, de la care au fost preluate de Statul

Român în 1963, în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 895 din 7 iulie

1959, iar reclamantul nu a probat că ar fi continuatorul respectivei persoane

juridice.

Cu privire la cele

două parcele în discuție s-a constatat, în plus, că notificarea formulată la

data de 11 decembrie 2001 se referă doar la parcelele cu nr. top.x1/a.1.1.1.2

în suprafață de 1813 mp și nr. top.x2/a.2.2.b.2., fiind astfel întemeiată și

excepția decăderii reclamantului din dreptul de a mai solicita măsuri

reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 (invocată de pârâtul primarul

Municipiului Arad), conform art. 22 alin. ultim din lege, pretenția

reclamantului cu privire la aceste parcele fiind formulată pentru prima dată

prin prezenta acțiune.

Prin urmare,

reclamantul are calitate procesuală activă și a formulat notificare doar pentru

parcelele cu nr. top.x1/a.1.1.1.2 și nr. top.x2/a.2.2.b.2, aflate în prezent

înscrise în CF nr. ccc Arad (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. qqq

Arad).

Cele două parcele au

fost naționalizate de la tatăl reclamantului în baza Legii nr. 119/1948, însă

potrivit procesului-verbal de restituire comisia de naționalizare i-a restituit

acestuia la data de 24 iulie 1948 întreprinderea cu întregul inventar.

Potrivit mențiunilor

existente în CF nr. ggg Arad (foaia de sarcini) imobilele au fost grevate de

ipoteca execuțională în anul 1949 în favoarea Băncii Republicii Populare

Române, Bancă de Stat și au făcut obiectul unei licitații pentru încasarea

creanței băncii, iar sub B 4 în foaia de proprietate este intabulat Statul

Român în anul 1953, în baza Sentinței civile nr. 290/1953 a Tribunalului Arad

și a Deciziei nr. 7638/1953 a Secției Financiare a Regiunii Arad.

Reclamantul a arătat

prin cererea de chemare în judecată, precizată, că restituirea întreprinderii

către tatăl său s-a realizat doar scriptic, în realitate aceasta nerevenind

niciodată în posesia sa. După 3 ani întreprinderea a fost preluată din nou în

proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1950, cu motivarea că nu au

fost achitate impozitele aferente, dar nu a reușit să intre în posesia

sentinței în baza căreia s-a aplicat acest act, deoarece arhiva Tribunalului

Arad a fost distrusă prin incendiere.

Cu toate acestea, nu

există în dosarul cauzei vreo probă în sensul că preluarea imobilului s-a făcut

în temeiul Decretului nr. 111/1950, iar mențiunile din foaia de sarcini privind

existența unei datorii bancare datând din anul 1949 contrazic afirmațiile

reclamantului privind incidența respectivului act normativ. De asemenea,

prevederile Decretului nr. 111/1950 nu includeau vreo procedură judiciară de

trecere a bunurilor în proprietatea statului.

Tribunalul a apreciat

că preluarea imobilelor s-a făcut pentru neplata impozitelor, temeiul preluării

constând atât într-o hotărâre judecătorească, cât și într-o decizie a organului

fiscal ("Secția financiară a Regiunii Arad").

Această preluare,

prin prisma probelor administrate și în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998, s-a realizat cu respectarea actelor normative incidente în vigoare la

acea dată, iar caracterul fictiv al impozitelor restante nu a fost probat.

În consecință,

instanța a apreciat că imobilele în discuție au fost preluate cu titlu valabil

și fac obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

găsindu-se în situația reglementată la art. 2 lit. h) din lege.

Față de introducerea

în cauză ca pârâtă, Primăria Municipiului Arad a invocat lipsa calității

procesuale pasive în ce o privește, iar prin cererea de modificare a acțiunii

introductive reclamantul a arătat că renunță la judecată față de Primăria

municipiului Arad și înțelege să se judece cu primarul Municipiului Arad.

Prin urmare, în

temeiul art. 246 C. proc. civ., instanța a luat act de renunțarea la judecată

față de această pârâtă.

Excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Arad, secția civilă în soluționarea

capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de

privatizare a SC "C." SA Arad, invocată de pârâtul Primarul

Municipiului Arad, este nefondată. Pe de o parte, contractul de privatizare în

discuție are un caracter civil (contractanții se găsesc în poziție de egalitate

juridică), iar nu administrativ, iar, pe de altă parte, din coroborarea

dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 și art. 17 C. proc. civ. rezultă

plenitudinea de competență a secției civile a tribunalului în soluționarea

litigiilor generate de punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001, nelimitată prin

vreo dispoziție legală, după cum de altfel a statuat și instanța supremă prin

Decizia nr. 20/2007 pronunțată în recurs în interesul legii.

Privatizarea SC

"C." SA Arad s-a realizat prin contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni nr. 174 din 16 iunie 1999 și act adițional din 7 martie 2000, însă

pentru capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a privatizării

dreptul la acțiune al reclamantului este prescris conform art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, prin raportare la data introducerii prezentei acțiuni, sens

în care s-a admis excepția invocată în acest sens de către pârâții SC

"C." SA Arad, SC "A.F." SRL Arad și Primarul Municipiului

Arad.

La data pronunțării

hotărârii instanței de apel (18 decembrie 2008), decizia pronunțată de instanța

supremă în interesul legii la care se face trimitere în decizia de apel

pronunțată în cauză nu era motivată, considerentele acesteia fiind publicate în

M. Of. abia la data de 23 februarie 2009, iar în cuprinsul acestor considerente

se arată fără echivoc faptul că dispozițiile legii noi exclud de la aplicare

prevederile dreptului comun, acest lucru fiind cu atât mai evident pentru

situația prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute,

pentru care legiuitorul realizează în mod expres o derogare de la dreptul

comun.

În plus, dobândind

imobilele în litigiu anterior apariției Legii nr. 10/2001, în conformitate cu

dispozițiile legale în vigoare la acea dată (acte normative special edictate

ori contracte încheiate cu respectarea condițiilor de validitate a acestora),

pârâtele SC "C." SA Arad și SC "A.F." SRL Arad se pot

prevala de existența unui "bun" în sensul Convenției Europene a

Drepturilor Omului, astfel încât înlăturarea aplicării art. 45 alin. (5) al

legii speciale, nejustificată de reclamant în nici un fel, nu ar putea conduce

la recunoașterea dreptului pretins de reclamant decât prin afectarea

drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Nici în privința

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2938 din 4 august 2000

între SC "C." SA Arad și SC "A.F." SRL Arad nu au fost invocate

motive concrete de nulitate absolută, încheierea contractului având loc de

altfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât admiterea

excepției prescripției dreptului la acțiune vizează pentru aceleași

considerente și acest contract.

În ce privește

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 862 din 5 iulie 2006

încheiat între SC "A.F." SRL Arad și SC "A.V.C." SA, la

acea dată erau în vigoare dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

care, sub sancțiunea nulității absolute, interziceau înstrăinarea, până la

soluționarea procedurilor generate de Legea nr. 10/2001, a imobilelor

notificate potrivit prevederilor acestei legi.

În contractul de

vânzare-cumpărare există mențiunea expresă a cunoașterii de către cumpărătoare

a existenței notificării în baza Legii nr. 10/2001, care era notată în CF nr.

qqq Arad sub B 5 încă din anul 2001, rezultând astfel că părțile contractante

au încălcat cu bună-știință interdicția sus-menționată, ceea ce impune

constatarea nulității absolute a acestui contract.

Instanța nu a primit

apărarea pârâtei SC "A.V.C." SA, potrivit căreia obligația de

restituire în natură a existat doar pentru imobilele deținute de stat la data

apariției Legii nr. 10/2001 și doar acestea erau indisponibilizate, întrucât,

pe de o parte, o astfel de destinație nu rezultă din dispozițiile legii

speciale, iar, pe de altă parte, este evident că în lipsa unei atari

indisponibilizări, procedura legii speciale ar fi fost îngreunată pentru

persoana îndreptățită care ar fi avut dificultăți în identificarea unității

deținătoare.

Atât în forma

inițială cât și în prezent (art. 29) legea prevede că pentru imobilele

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate (altele decât

cele ce au o participare a statului, a unei autorități publice, a unei persoane

juridice de drept public etc.) persoanele îndreptățite au dreptul la

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin prisma

dispozițiilor deciziei instanței de control judiciar și ale Deciziei nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, reclamantul nu poate obține restituirea în natură a imobilelor

deoarece dreptul de proprietate al SC "A.F." SRL Arad a fost dobândit

în condiții legale, societate care ar fi privată de un "bun" în

sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, deși a fost de bună-credință în momentul dobândirii acestuia cu

titlu oneros și nu poate fi silită să suporte consecințele modului injust în

care a acționat statul.

În conformitate cu

prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în

echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea,

ceea ce înseamnă că excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S.

București nu poate fi primită.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Primarul Municipiului Arad și

Municipiul Arad prin primar este neîntemeiată, deoarece parte dintre

pretențiile reclamantului vizează aducerea imobilelor în patrimoniul unității

administrativ-teritoriale și constatarea neîndeplinirii obligației prevăzută de

art. 27 alin. (2) și art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cu aplicarea art. 29

alin. (3) din Legea nr. 10/200, pârâta SC A.V.C. SA Arad nu trebuia să respingă

notificarea, aceasta reprezentând o soluționare la care nu era îndreptățită,

ceea ce atrage anularea Deciziei nr. 106 din 31 octombrie 2007 și constatarea dreptului

reclamantului la măsuri reparatorii pentru cele două imobile pentru care s-a

făcut notificare, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu

obligația A.V.A.S. de a formula propunere în acest sens.

Împotriva Sentinței

civile nr. 36 din 27 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr.

4638/108/2007 au declarat apel reclamantul C.D.P. și pârâții Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului ( A.V.A.S. București) și SC A.V.C. SA Arad, în

examinarea cărora, cu raportare la dispozițiile art. 287 și urm. C. proc. civ.

și art. 2, 21, 29 din Legea nr. 10/2001, s-au reținut următoarele:

apelul declarat de reclamant.

Critica referitoare

la prescrierea dreptul său la acțiune în formularea cererii de constatare a

nulități absolute a contractului de privatizare a SC C. SA este neîntemeiată,

deoarece acțiunea de privatizare s-a realizat înainte de intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, iar reclamantul a formulat acest petit la data introducerii

acesteia, respectiv 7 decembrie 2007, cu încălcarea termenului special de

prescripție prevăzut la art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a

reținut în mod corect că imobilele au fost preluate cu titlu valabil și fac

obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în speță fiind

aplicabil art. 2 lit. h) din lege.

În legătură cu

imobilele cu nr. x2/b/1/1 și nr. top.x2/b/a transcrise din CF aaa Arad în CF

qqq Arad, care nu au făcut obiectul notificării și procedurii prevăzută de

Legea nr. 10/2001, în mod corect tribunalul a reținut lipsa calității

procesuale active a reclamantului, întrucât acesta nu a putut dovedi

transmiterea în patrimoniul său a dreptului de proprietate în legătură cu

acestea.

Referitor la

conformarea instanței de trimitere cu solicitările instanței superioare,

instanța de apel a apreciat că acestea au fost realizate, inclusiv prin

întocmirea raportului de expertiză tehnică judiciară.

apelul declarat de pârâta SC A.V.C. SA Arad.

Această apelantă a

criticat hotărârea primei instanțe în legătură cu constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. 862/2006 și anularea Deciziei nr. 106 din

31 octombrie 2007 pe care a emis-o, iar argumentele juridice susținute sunt de

natură a conduce la schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, sub

aspectul celor două probleme juridice.

Contractului de

vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 862 din 5 iulie 2006, având ca obiect

transmiterea unui bun imobil din patrimoniul SC "A.F." SRL către SC

"A.V.C." SA Arad nu-i poate fi aplicată sancțiunea nulității absolute

prevăzute la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece actul juridic se

referă la părți ( persoane juridice) care nu fac obiectul conținutului art. 21

alin. (1) - (4) din Legea nr. 10/2001.

Un alt argument juridic

poate fi desprins chiar din conținutul Legii nr. 10/2001, care reglementează cu

titlul special orice cauză de nulitate în această materie, pe care o supune

unui termen special de un an.

Decizia nr. 106 din

31 octombrie 2007 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 în mod greșit a fost

anulată de către prima instanță, deoarece aceasta se referă la imobile care nu

mai pot fi restituite în natură, intrate în circuitul juridic privat înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, soluția prevăzută de lege în această

ipoteză fiind aceea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, ceea ce

entitatea prevăzută de lege a și dispus prin decizia menționată.

Această decizie

asigură posibilitatea de valorificare a dreptului reclamantului, în condițiile

și procedura prevăzută de legea specială, neexistând niciun fel de motiv de

nulitate a acestui act.

apelul declarat de A.V.A.S. București.

Apelul nu a fost

motivat, iar soluția care se impune este aceea a respingerii, susținerile

acestei apelante în fața primei instanțe nefiind de natură a conduce la o altă

soluție.

În conformitate cu

prevederile art. 274 C. proc. civ. au fost acordate cheltuieli de judecată în

favoarea părții căreia i s-a admis apelul declarat, însă în conformitate cu

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. s-a redus cuantumul sumei la 5122 lei, având

în vedere valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul C.D.P. și pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului.

formulat următoarele critici:

I. Instanța de apel a

omis să sancționeze refuzul primei instanțe de a se conforma îndrumărilor

obligatorii date prin Decizia de casare cu trimitere nr. 304/A din 18 decembrie

2008.

a) Prin această

decizie, Curtea de Apel Timișoara a statuat asupra necesității de a se stabili

pe calea expertizei de specialitate amplasamentul terenurilor și construcțiilor

ce constituie obiectul măsurilor reparatorii solicitate în cauză.

Îndrumarea instanței

de apel a fost respectată doar formal, în sensul ca s-a încuviințat efectuarea

expertizei tehnice cu obiectivul de mai sus, însă expertul nu s-a conformat

obiectivului stabilit de instanță, problema amplasamentului construcțiilor

rămânând descoperită. Pentru înlăturarea acestei situații a formulat

obiecțiuni, respinse.

Deși a învederat prin

motivele de apel gravitatea omisiunii de mai sus, mai ales în contextul în care

s-a apărat în sensul că o parte din clădirile fabricii erau amplasate pe

parcelele topo x2/b/l/l și 172/b/a, pe care le revendică ca proprietate

extratabulară a autorului său, Curtea de Apel a omis să examineze în mod

aprofundat această critică.

b) Prin decizia de

casare, Curtea de Apel a statuat și asupra admisibilității acțiunii în

revendicare fundamentată pe dreptul comun, considerând că principiile

statornicite prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție nu sunt încălcate.

Tribunalul nu a luat

în seamă această îndrumare obligatorie și a respins de plano admisibilitatea

acțiunii în revendicare. În legătură cu acest aspect al cauzei, se arată

următoarele:

În momentul

formulării notificării a solicitat măsuri reparatorii prin retrocedarea în

natură a Fabricii de oglinzi și cristaluri I. din Arad, indicând și două numere

topografice ale imobilului. Ulterior, în timpul derulării procesului a

constatat ca sus-menționata fabrică avea clădirile și pe alte două parcele

topografice decât cele indicate inițial - context în care, prin acțiunea

introductivă a solicitat măsuri reparatorii și cu privire la terenul și

construcțiile de pe ultimele două parcele, considerând că esențial era la data

depunerii notificării faptul că cerea in rem măsuri reparatorii pentru Fabrica

de oglinzi și cristaluri I., în ansamblul său, nu neapărat pe numere

topografice. Tribunalul nu a dat curs îndrumării primite prin decizia de

casare, pentru ca apoi poziția sa fie confirmată în cel de al II-lea ciclu

procesual.

Dând dovadă de

inconsecvență, instanța de apel a considerat că poziția adoptată de tribunal

este corectă, deoarece la data adoptării deciziei de casare din 18 decembrie

2008 încă nu fuseseră publicate în M. Of. considerentele Deciziei nr. 33/2008 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - împrejurare în

raport de care instanța de apel s-ar fi aflat în eroare.

Se critică această

poziție a instanței de apel, considerându-se că dezlegarea dată prin decizia de

casare cu trimitere a fost corectă, neputându-se reveni asupra acesteia - cu

atât mai mult cu cât prin Decizia nr. 33/2008 s-au avut în vedere și situații

de excepție în care persoana îndreptățită la măsuri reparatorii poate recurge

la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun .

II. Instanța de apel

a confirmat în mod greșit sentința primei instanțe, în sensul că ar fi

îndrituit la măsuri reparatorii numai cu privire la terenul și construcțiile

înscrise în Cartea Funciară.

Ambele instanțe au

ignorat faptul ca Fabrica de oglinzi și cristaluri I. era amplasată nu numai pe

cele două parcele topografice nr. x1/a/l.1.1. 2 și x2/a.2.2.b.2 (str. M.) ci și

pe numerele topografice x2/b.2.a și x2/b.1.1 cu ieșire la str. I.

Esențial era faptul

că entitatea economică denumită Fabrica de oglinzi și cristaluri I. a

constituit proprietatea tatălui său, C.P. - necontestată de nimeni, nici de

către Statul dictatorial comunist care a preluat-o de la el - o parte, ca

proprietate tabulară, iar altă parte ca proprietate extratabulară.

Ambele instanțe au

ignorat existenta instituției proprietății extratabulare, pe care a invocat-o,

fără însă a se motiva înlăturarea acestei apărări. Câtă vreme Fabrica de

oglinzi și cristaluri I. era amplasată și pe parcelele topografice x2/b.1.1 și

x2/b.2.2.a, chiar dacă acestea erau înscrise în C.F. din anul 1924 pe numele

lui E.R., din moment ce sus-numitul sau succesorii lui nu au invocat vreun

drept timp de 30 de ani, nu i se poate contesta dreptul real dobândit sub forma

proprietății extratabulare. Aceasta cu atât mai mult cu cât în anul 1948

autoritățile care au pus în aplicare măsura naționalizării l-au recunoscut ca

deplin proprietar al întregii fabrici pe tatăl său. În acest context se impunea

ca instanțele să fi aplicat principiul statornicit de art. 24 din Legea nr.

10/2001, reprodus integral în cadrul memoriului de apel - instanța învestită cu

controlul judiciar al soluției de fond nu a examinat nici această apărare a sa.

Reiterează această

cerere, susținând că este îndrituit să beneficieze de măsuri reparatorii pentru

întregul imobil (terenuri și construcții) ce constituia Fabrica de oglinzi și cristaluri

I., preluată de Statul Român în anul 1948, de la tatăl său, C.P. Nu numai că nu

s-a semnalat existența unor probe contrarii, în sensul că parcelele topografice

pe care era amplasată fabrica ar fi proprietatea altcuiva, dar pârâții nici nu

au invocat vreo altă apărare decât intabularea din anul 1924 pe numele lui E.R.

III. Instanța de apel

a confirmat în mod greșit punctul de vedere potrivit căruia capătul de cerere

având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor juridice privind

privatizarea SC C. SA și înstrăinarea imobilelor pentru care a solicitat măsuri

reparatorii prin retrocedarea în natură ar fi prescrise, în temeiul art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Ca urmare, în mod nelegal a fost modificată

soluția primei instanțe în ceea ce privește constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC A.F. SRL și SC A.V.C. SA,

în sensul respingerii acestui capăt al acțiunii.

Esențial în cauză era

exclusiv faptul că privatizarea SC C. SA s-a prelungit în timp până în anul

nule de drept ca urmare a faptului că nu s-a vărsat contravaloarea acțiunilor

în termenele stipulate.

Ultimul contract de

vânzare-cumpărare s-a încheiat între pârâții SC C. SA și SC "A.F."

SRL, iar prin acesta s-au înstrăinat activele constituite din fosta Fabrica de

oglinzi și cristaluri. Or, câtă vreme societatea se afla în curs de privatizare

prin vânzarea pachetului majoritar de acțiuni de către A.V.A.S., înstrăinarea

activelor de mai sus către SC "A.F." SRL este lovită de nulitate.

IV. Instanțele au

interpretat în mod greșit textul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

modificată, considerând că este aplicabil și demersului său procesual. Situația

în speță se încadrează în ipoteza reglementată de art. 45 alin. (2) (având ca

obiect imobile preluate fără titlu legal - astfel cum a cerut să se constate

prin primul capăt al acțiunii introductive).

Or, textul art. 45

alin. (5), prin care se instituie prescripția de 1 an este incident numai

ipotezei reglementată de art. 45 alin. (4) (în cazurile în care acțiunea are ca

obiect bunuri imobile preluate cu titlu valabil) - voința reală a legiuitorului

fiind de a aplica prescripția numai pentru această categorie de măsuri reparatorii.

Chiar dacă textul

art. 45 alin. (5) nu menționează în mod expres că se referă la ipoteza

reglementată în alineatul care îi precede, aceasta trebuie să fie interpretarea

logică, literară și istorică. De altfel, dacă s-ar fi dorit de către legiuitor

ca instituția prescripției de 1 an să se aplice ipotezei reglementate de art.

45 alin. (2), textul alin. (5) ar fi menționat în mod expres că

"prescripția de 1 an se aplică în toate cazurile reglementate de art.

45".

V. În raport de

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială,

atât cât și reclamantul nu au pierdut dreptul de proprietate în toata perioada

cât bunurile imobiliare s-au aflat în posesia precară a statului. Acțiunea pe

care a formulat-o s-a născut sub imperiul acestui text de lege, iar

împrejurarea că acest articol a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009 nu schimbă

situația.

Preluarea

proprietății industriale a tatălui său nu s-a făcut cu titlu valabil. Această

proprietate nu se încadra, potrivit reglementărilor în vigoare de atunci, în

rândul firmelor ce formau obiectul naționalizării. Acest aspect a fost

recunoscut chiar de către autoritățile comuniste care au revenit asupra măsurii

naționalizării, însă numai teoretic, pentru că proprietatea industrială ce-i

fusese preluată nu i-a mai fost restituită în fapt niciodată. Tocmai de aceea,

trecerea pentru a II-a oară a acesteia în proprietatea statului prin hotărâre

judecătorească în condițiile Decretelor nr. 111/1950 și nr. 151/1950 a

constituit nu numai un abuz politic, ci și unul judiciar. Chiar și în această

situație, momentul de referință este cel al preluării prin naționalizare, dar

fără titlu legal, câtă vreme s-a revenit teoretic la această măsură.

Valorificarea Activelor Statului a formulat următoarele critici:

I. S-au interpretat

și aplicat greșit dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, Legea nr.

247/2005, O.U.G. nr. 81/2007 prin stabilirea în sarcina sa a obligației -

"constată că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele

înscrise în CF aaa Arad cu nr. top x1/a.1.1.1.2 și în CF nr. qqq Arad cu nr.

top x2/a.2.2 b2 - propunere în acest sens".

A.V.A.S. a fost

obligată în mod nelegal la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul

revendicat în condițiile Legii nr. 10/2001, sarcina revenindu-i legal Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din

Legea nr. 247/2005.

În raport de noile

reglementări și în lumina principiului aplicării imediate a legii noi, conform

dispozițiilor din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 și dispozițiile O.U.G.

nr. 81/2007, A.V.A.S. nu are obligația de plată efectivă (obligație de a da) a

măsurilor reparatorii în echivalent/despăgubiri și nici altă modalitate de

despăgubire (bani, bunuri).

Obligațiile A.V.A.S.,

conform Legii nr. 10/2001, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate

cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001

(obligație de a face) și în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, privind

regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv.

II. Ambele instanțe

au aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001,

deoarece A.V.A.S. nu a fost investită/notificată cu soluționarea notificării

intimatului, nefiind respectate dispozițiile art. 29 din această lege.

Din actele cauzei

rezultă că a fost notificată de către reclamantă numai Primăria Arad, iar în

aceste condiții nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al A.V.A.S. de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Instanța poate

analiza cererea privind despăgubirile numai în măsura în care se emitea această

decizie sau dispoziție motivată prin finalizarea procedurii administrative, în

condițiile art. 29 din lege de către A.V.A.S., și această decizie să poată face

obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, în condițiile art.

26 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

III. În mod nelegal a

fost stabilită și în sarcina A.V.A.S. plata cheltuielilor de judecată în sumă

de 5122 lei, deoarece nu se poate reține rea-credință sau comportare neglijentă

pricinuită prin apărarea sa în acest proces.

Mai mult decât atât,

A.V.A.S. și-a executat obligațiile legale, iar cheltuielile de judecată nu sunt

justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale

ale procesului.

Pârâții Municipiul

Arad prin primar, Primăria Municipiului Arad și Primarul Municipiului Arad au

formulat întâmpinare prin care au invocat și excepția lipsei calității

procesual pasive în cauză.

Față de Primăria

Municipiului Cluj s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecată, iar

ceilalți doi pârâți au avut justificată calitatea prin intenția de a fi aduse

imobilele în proprietatea unității administrativ-teritoriale.

Statul român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Arad a formulat întâmpinare, prin care a invocat lipsa calității sale

de parte în cauză - aspect ce duce la necitarea sa în cauză - apărare care se

confirmă față de cele statuate prin decizia de recurs pronunțată anterior în

dosar.

În ceea ce privește

termenul de declarare a recursului, Înalta Curte constată că acesta a fost

respectat, cu aplicarea art. 301 și art. 101 alin. (5) C. proc. civ., data de

26 decembrie fiind o sărbătoare legală.

Analizând decizia în

raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate ambele

recursuri formulate în cauză.

A. Recursul

reclamantului.

în speță că instanța de apel nu a respectat dispozițiile instanței de recurs,

cu incidența art. 315 C. proc. civ. - motiv ce se circumscrie dispozițiilor

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sub aspectele învederate în susținerea primei

critici de recurs.

a. Din decizia

contestată în fața primei instanțe rezultă că prin notificarea formulată de

reclamant, înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 53 din 11 iulie

2007, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor - terenuri și

construcții - înscrise în CF qqq, top x1/a.1.1.1.2 și CF ccc Arad, nr. top

x2/a/2/2/b/2.

Aceleași imobile, cu

indicarea suprafețelor - pentru primul de 1832 mp și pentru al doilea de 32 mp,

au fost indicate și în notificarea formulată către Primăria Municipiului Arad.

Notificarea a fost înaintată cu adresa din 17 aprilie 2007 către SC A.V. SA

Arad, cu motivarea că cele două parcele revendicate prin notificare, respectiv

nr. top x1/a.1.1.1.2 - suprafață de 1813 mp și nr. top x2/a/2/2/b/2 - suprafață

de 32 mp, sunt proprietatea acestei societăți.

Limitele de formulare

a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost confirmate de către

reclamant prin recurs - critica notată sub pct. 1.b, arătându-se însă că

ulterior a sesizat că se aflau și pe acestea construcțiile fabricii, menționându-le

în cererea adresată instanței. Se subliniază totodată că cererea sa este

formulată in rem, pentru fabrica ce a aparținut autorului său, neavând

relevanță numerele topografice indicate.

În condițiile în care

s-a reținut că prin notificare nu s-au solicitat și imobilele aflate sub cele

două numere topografice în discuție și, mai mult, nu s-a constatat calitatea de

proprietar a autorului reclamantului cu privire la acestea, nu mai prezenta

relevanță faptul că o parte din construcțiile fabricii s-au situat pe aceste

terenuri - motiv pentru care nu se poate reține nici incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sub aspectul învederat de recurentul-reclamant.

Fără a intra în

detalii privind conținutul notificărilor și datele de formulare a acestora -

prima adresată primăriei și cealaltă societății pârâte, chiar dacă imobilul

aferent unuia dintre numerele topografice viza și imobilul construcție, era

necesară în orice situație dovada calității de proprietar asupra terenului

aflat sub aceasta - respectiv cele două parcele în discuție, aspect ce va fi

analizat prin cea de-a doua critică de recurs ( notată sub II).

b. Cu referire la

Decizia în interesul legii nr. 33/1998, instanța de apel a subliniat că

lipsirea de efecte juridice a dreptului reclamantului ca urmare a incidenței

prescripției speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 trebuie analizată din

perspectiva Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în sensul că valorificarea dreptului la reparație în natură trebuie

realizată acolo unde acesta nu presupune încălcarea altor drepturi subiective

constituite în condițiile legii.

Această decizie se

referă însă la acțiunile în revendicare formulate pe calea dreptului comun după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nepunând în discuție

prescriptibilitatea acțiunii cu referire la art. 45 alin. final din această

lege.

Așa cum a reținut

instanța de apel, prima instanță s-a conformat acestei decizii în interesul

legii, analizând cererea formulată de reclamant în limitele dezlegate de Înalta

Curte, Secții Unite.

În acest context, în

mod corect s-a reținut că pârâta SC "A.F." SRL, prin nedesființarea

titlului său, este singura deținătoare a unui "bun" în sensul art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar

lipsirea acestei societăți de imobilul în cauză ar încălca aceste dispoziții

convenționale.

Recurentul-reclamant,

în schimb, nu deține un titlu care să-i confere calitatea de deținător a unui

astfel de "bun", care să impună analizarea ingerinței statului și

proporționalitatea acesteia cu scopul urmărit, din perspectiva dispoziției

convenționale sus-menționate.

Astfel, pentru ca

acesta să fie posesorul unui un "bun actual", trebuie să dețină o

hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea

titlului statului, care să conțină totodată o dispoziție de restituire a

imobilului - astfel fiind definită această noțiune prin jurisprudența recentă a

Curții Europene de Justiție, Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

În cauză s-a reținut

că imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat, cu titlu valabil însă, cu

incidența art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă s-ar aprecia că

preluarea a fost făcută fără titlu valabil, această constatare nu ar fi

suficientă pentru conferirea unui "bun actual" reclamantului, în

lipsa unei dispoziții exprese de restituire - care nu poate fi reținută în

cauză față de cele ce se vor reține în analiza criticilor aferente

valabilității titlului deținătorului.

Pe de altă parte, în

mod corect s-a reținut și că autorul reclamantului nu a avut calitatea de

proprietar asupra celor două parcele excluse din analiză de către instanțe, în

considerarea argumentelor ce urmează.

II. Chiar dacă

Fabrica de oglinzi și cristaluri I. a fost naționalizată pe numele autorului

reclamantului și era amplasată și pe cele două parcele cu ieșire la str. I.,

acest lucru nu îi conferea acestuia drept de proprietate asupra terenurilor

respective, inclusiv din perspectiva art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Aceasta cu atât mai

mult cu cât cele două parcele erau înscrise din anul 1924 pe numele lui E.R. -

aspect ce constituie oricum o probă contrară în sensul dispozițiilor legale

sus-menționate.

Faptul că

proprietarul tabular sau succesorii săi nu ar emis pretenții cu privire la

aceste imobil nu este de natură să confere o proprietate extratabulară celui

care se prevalează de folosință, respectiv autorului reclamantului.

În primul rând,

reclamantul susține că a posedat cele două parcele o perioadă de 30 de ani,

deși din anul 1924 până în anul 1948, la care acesta se raportează în

susținerea nevalabilității preluării imobilului, nu se poate regăsi acest

termen.

Pe de altă parte,

potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor

privitoare la cărțile funciare, în vigoare la data respectivă, drepturile reale

se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte,

accesiune, vânzare silită, și expropriere.

În ceea ce privește

uzucapiunea, art. 28 din același act normativ prevedea că cel ce a posedat un

bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, după moartea

proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului

uzucapat; de asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat

un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, socotiți de la

înscrierea în cartea funciară a declarațiunii de renunțare la proprietate.

Totodată, art. 130 prevede procedura privitoare la înscrierea drepturilor

dobândite prin uzucapiune, care se declanșa cu o cerere adresată judecătoriei

în circumscripția căreia era așezat imobilul, soluționată printr-o încheiere,

și se finaliza cu o dispoziție de înscriere a dreptului a instanței de carte

funciară.

Deși instanța de apel

nu a răspuns în mod expres apărării formulată prin cererea de apel, referitoare

la proprietatea la proprietatea extratabulară, acest aspect nu este de natură a

atrage incidența în cauză a art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât din modul

de dispunere rezultă că este recunoscut de instanța de apel numai caracterul

constitutiv al înscrierii în cartea funciară.

III. Aspectele

relevate în susținerea nelegalității privatizării SA C. SA nu pot face obiect

de analiză al instanței în condițiile în care cererea nu a fost primită pe chestiuni

formale ce țin de prescripția dreptului la acțiune, în lumina art. 45 alin.

final din Legea nr. 10/2001.

IV. În susținerea

nelegalității aplicării art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, recurentul

reclamant susține că acest text legal se aplică numai ipotezei vizate de alin.

(4) - cea care are ca obiect valabilitatea actelor cu privire la imobile

preluate de stat cu titlu valabil.

Această apărare nu

este susținută legal în condițiile în care norma legală, fără nicio distincție,

prevede că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate,

dreptul la acțiune se prescrie într-un anumit termen de la data intrării în

vigoare a prezentei legi. Unde legea nu distinge nu îi este permis acest lucru

nici judecătorului, în virtutea principiului ubi lex non distinguit nec nos

distinguere debemus.

În condițiile în

care acestea au fost singurele apărări în înlăturarea excepției prescripției

dreptului la acțiune, reținută în cauză, care nu au fost primite de instanță,

soluția este cea a confirmării dispozițiilor sub acest aspect.

V. Potrivit art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială a legii, de care se

prevalează recurentul-reclamant, persoanele ale căror imobile au fost preluate

fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data

preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

Chiar și în ipoteza

în care s-ar reține de instanță că nu s-au respectat dispozițiile Legii nr. 119/1948

la naționalizare, acest lucru nu este de natură să-i confere

recurentului-reclamant dreptul prevăzut de textul legal sus-menționat, în

condițiile în care a mai intervenit o preluare ulterioară, în anul 1950, iar

titlurile constituite ulterior nu au fost desființate.

În cadrul recursului

se susține că momentul de referință în analiza nevalabilității titlului

statului este cel al naționalizării, când autoritățile au revenit numai

scriptic asupra acestei măsuri, fără a se arăta criticile care susțin o nevalabilitate

a preluării, din perspectiva celorlalte acte normative ulterioare.

În considerarea

acestor argumente care susțin caracterul nefondat al recursului formulat de

reclamant, din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează să facă aplicare art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și

să dispună în consecință.

B. Recursul formulat

de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

I. Pârâta-recurentă

nu a fost obligată la plata de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul

revendicat, cum susține în cadrul recursului, ci numai de a face propunere în

acest sens, așa cum dispune de altfel art. 29 din Legea nr. 10/2001.

II. În cauză nu se

pune problema unui refuz nejustificat al recurentei de a soluționa o

notificare, care să fie sancționat prin rezolvarea litigiului pe fond de către

instanță, în lumina Deciziei în interesul legii nr. XX/2007.

Într-adevăr,

recurenta nu a fost notificată, însă stabilirea entității abilitată legal în

soluționarea notificării formulată de recurentul-reclamant a constituit obiect

de analiză al instanței, alături de cel referitor la dreptul de care se

prevalează acesta - în urma soluționării cauzei fiind constatată competența

acestei instituții, contestată de altfel de către recurentul-reclamant.

Prin decizia emisă de

pârâta SC "A.V.C." SA, menținută de instanța de apel, s-a respins

notificarea formulată de reclamant, societatea arătând că nu are competența de

a efectua o ofertă de restituire în echivalent în n