ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4973/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4973/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 42 din 28 ianuarie 2008 a Tribunalului Arad s-a admis în parte acțiunea civilă precizată de reclamanta C.C.I.A. a
Județului Arad împotriva pârâtei D.M.S.S.F. Arad și s-a dispus anularea art. 5
din Dispoziția nr. 1526 din 9 martie 2007 emisă de directorul executiv al
pârâtei și modificarea parțială a art. 7, în sensul că afectațiunea avută de
imobilul situat în Arad, încetează la 25 septembrie 2008. A fost respinsă cererea de modificare a dispoziției sus menționate în sensul restrângerii
dreptului de folosință al pârâtei.
De asemenea a fost
obligată
pârâta să plătească reclamantei suma de
306.993,14 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și chirie pentru
imobilul sus - menționat pentru perioada 25 septembrie 2005 - 25 septembrie
2008.
A fost
obligată pârâta să plătească reclamantei, începând cu 26 septembrie 2008 și
până la punerea în posesie asupra imobilului, o sumă lunară reprezentând
echivalentul în lei la data plății a sumei de 3.440,6 euro, cu titlul de
contravaloare folosință imobil.
Au fost
respinse restul pretențiilor reclamantei.
A fost
respinsă de asemenea și excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei
și excepția de inadmisibilitate a acțiunii raportate la acțiunea
reconvențională formulată de pârâtă și a fost admisă în parte acțiunea
reconvențională formulată și precizată de pârâtă împotriva reclamantei, fiind
obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.410.272,3 lei reprezentând
contravaloarea investițiilor realizate de pârâtă ce au sporit valoarea
imobilului.
A fost
respins capătul de cerere al acțiunii reconvenționale privind obligarea
reclamantei la menținerea afectațiunii imobilului pentru o perioadă de până la
3 ani de la data emiterii dispoziției sus-menționate.
A fost
compensată creanța de 306.993,14 lei sus - menționată cu creanța de 3.410.272,3
lei sus-menționată până la concurența celei mai mici creanțe și a fost obligată
după compensare reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.103.279,16 lei.
De
asemenea au fost compensate cheltuielile de judecată ale părților.
Pentru a
hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit extrasului C.F. Arad și a
colii C.F. Arad, imobilul intravilan cu casă din Arad, în suprafață de 896 mp a
fost proprietatea tabulară a C.C.I.A. a Județului Arad.
În baza art.
1 și 2 din Decretul nr. 74 din 25 februarie 1949, C.C.I. Arad se desființează,
iar patrimoniul acesteia este preluat de Statul Român, care își intabulează
dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus - menționat, prin aceiași
încheiere de C.F. din 11 mai 1949 notându-se atribuirea imobilului către M.C.A.
Prin
încheierea de C.F. din 27 noiembrie 1981 se notează asupra imobilului, dreptul
de administrare operativă în favoarea Muzeului Județean Arad, iar prin
încheierea de C.F. din 22 iunie 1990 se notează asupra aceluiași imobil dreptul
de administrare directă în favoarea pârâtei.
Întrucât
pârâta, ca instituție publică, s-a găsit în subordinea Ministerului Muncii (denumirea
acestui minister a suferit modificări repetate în timp), parte din spațiul
imobilului din litigiu a fost sau este ocupat și de alte instituții publice,
desprinse din structura pârâtei (C.J.P., I.T.M., A.J.O.F.M.), instituții care
nu au fost introduse în cauză ca părți.
În drept,
situația juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001, acesta
înscriindu-se la art. 2 lit. h) din lege, respectiv fiind un imobil preluat cu
titlu valabil de către stat.
Instanța
de fond a reținut că acest imobil a fost preluat cu titlu valabil și că nu este
contestată calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii,și
că potrivit datelor dosarului, pârâta este una și aceiași persoană cu persoana
juridică desființată în 1949, aspect stabilit prin sentința civilă nr. 1081/2002
a Judecătoriei Arad, definitivă prin Decizia civilă nr. 680/2002 a Tribunalului
Arad și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7/2003 a Curții de Apel Timișoara.
Anterior
modificărilor aduse de Legea nr. 247/2005, art. 16 al Legii nr. 10/2001,
prevedea că imobilele preluate cu titlu valabil ocupate de unități bugetare din
învățământ, din sănătate, așezăminte social - culturale sau de instituții
publice etc. nu se restituie foștilor proprietari în natură, dacă sunt necesare
în vederea continuării activităților de interes public, social - cultural sau
obștesc, fiind acordate măsuri reparatorii prin echivalent.
În acest
context legislativ, demersurile reclamantei nu au fost finalizate cu
restituirea în natură a imobilului, ci prin înscrierea acestuia pe lista
imobilelor pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin
intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, art. 16 al Legii nr. 10/2001 a
suferit modificări care, raportate la imobilul în speță, dispuneau în esență
restituirea către fostul proprietar a imobilului, cu obligația acestuia din
urmă de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la trei ani.
În
calitate de deținătoare a imobilului în litigiu, pârâta a emis dispoziția de
restituire din 09 martie 2007, contestată de către reclamantă în prezenta
cauză.
Astfel
instanța de fond a reținut că un prim aspect care trebuie stabilit este cel al
datei de la care se calculează termenul de până la trei ani în care fostul
proprietar este obligat să mențină afectațiunea imobilului.
S-a
apreciat că în mod evident, legiuitorul nu a intenționat să lase la latitudinea
unității deținătoare data la care să emită dispoziția de restituire, chiar dacă
prin modificarea adusă art. 16 din Legea nr. 10/2001, nu a prevăzut un termen
limită în acest scop. În mod rezonabil termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23
alin. (1) din Lege, care se raporta la notificarea inițială, urmează a fi
utilizat și în această situație, raportat la data la care regimul juridic al
imobilului s-a schimbat, în sensul că acesta a devenit restituibil în natură.
De
altfel, prin sentința civilă nr. 68 din 24 ianuarie 2006 pronunțată în Dosar nr.
9066/108/2006 a Tribunalului Arad, irevocabilă, s-a statuat că termenul până la
care trebuia emisă dispoziția de restituire în natură a expirat la 25
septembrie 2005, calculat potrivit raționamentului sus menționat în raport cu
data de 25 iulie 2005 la care a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005.
Aceste
statuări intrate în puterea de lucru judecat nu pot fi contrazise printr-o
hotărâre judecătorească ulterioară.
În acest
context, s-a reținut că apărările pârâtei potrivit cărora nu a avut cunoștință
de existența notificării și că discuțiile pentru retrocedarea imobilului s-au
purtat exclusiv între ministerul său tutelar și reclamantă sunt contrazise de
adresa înregistrată din 4 aprilie 2003, ce probează cu prisosință faptul că
pârâta cunoștea situația juridică a imobilului și existența notificării din Dosarul
execuțional nr. 569 din 16 iulie 2001, purtând o corespondență cu reclamanta în
vederea completării probațiunii referitoare la calitatea acesteia de persoană
îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/ 2001.
Ca atare
s-a reținut că, dispoziția de restituire a fost emisă cu întârziere, ceea ce
implică necesitatea modificării art. 7 din dispoziție, în sensul că
afectațiunea actuală a imobilului trebuia menținută până la data de 25 septembrie
2008.
Un al
doilea aspect cea fost analizat în cauză, este acela al părții din imobil care
îndeplinește criteriile legale pentru menținerea afectațiunii actuale, raportat
la solicitarea reclamantei de restituire imediată a celeilalte părți a imobilului
și mai ales la pretențiile reclamantei de despăgubiri, pentru lipsa de
folosință a imobilului.
Art. 16
din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/ 2005,
face referire la imobilele „ având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a),
care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și
nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social -
culturale (…)”.
Corelând
aceste dispoziții legale cu enumerarea cuprinsă în anexa nr. 2 lit. a) pct. 3,
s-a apreciat că afectațiunea avută de imobil la data la care ar fi trebuit
emisă dispoziția de restituire privea întreaga suprafață a acestuia, neputând
fi restrânsă, deoarece întreaga clădire era folosită ca sediu al unor
instituții publice (direcție județeană de muncă, casă județeană de pensii,
inspectorat teritorial de muncă) ce fac parte din structura unui minister,
fiind absolut necesare desfășurării activităților de interes public al
acestora.
Un al
treilea aspect este acela al posibilității condiționării restituirii efective a
imobilului (punere în posesie) de plata unor sume reprezentând investiții și
modernizări la imobil făcute de unitatea deținătoare, condiționare realizată de
pârâtă prin art. 5 al dispoziției contestate.
Sub acest
aspect s-a reținut în primul rând că, pârâta prin cererile și apărările făcute,
nu a invocat existența unui drept de retenție asupra imobilului, iar în al
doilea rând, că o atare condiționare nu este prevăzută de lege, fiind așadar
nelegală.
Înserarea
în cuprinsul art. 5 din dispoziție a unor prevederi legale ce privesc imobilele
cu destinație de locuință și raporturile de despăgubire generate de restituirea
acestora este neavenită și urmează a fi înlăturată.
Prin
precizarea de acțiune, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata de
despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, începând cu data preluării
imobilului de către stat și până la 23 septembrie 2008, precum și la plata de
daune moratorii în cuantumul legal.
Prin
notele de ședință de la filele 426 - 428, reclamanta a arătat că pretențiile
sale la suma de 4.906.429,36 lei au caracter subsidiar, fiind menționate în
măsura în care va fi admisă acțiunea reconvențională a pârâtei privind plata
investițiilor făcute.
La
termenul soluționării cauzei, reclamanta a precizat că solicită, în principal,
obligarea pârâtei la plata sumei de 1.207.282,68 lei cu titlu de chirie și
dobânzi datorate pentru perioada care începe din 24 septembrie 2005 și
obligarea pârâtei la plata chiriei la nivelul pieței până la predarea
folosinței imobilului, iar în subsidiar, solicită obligarea pârâtei la plata
sumei de 4.906.429, 36 lei, cu titlu de îmbogățire fără justă cauză, fără a mai
reitera cererea de daune moratorii.
Cu
privire la aceste capete de cerere, instanța de fond a reținut în primul rând
că imobilul în discuție a fost preluat de Statul Român în anul 1949, cu titlu
valabil, după cum s-a arătat mai sus, și nu a fost încă restituit reclamantei.
Spre
deosebire de situația imobilelor preluate fără titlu valabil, în privința
cărora art. 2 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 precizează că se consideră a nu
fi ieșit niciodată din patrimoniul foștilor proprietari, în cazul preluării cu
titlu valabil, ca în speță, Statul Român a devenit proprietar, cu consecința că
dreptul de proprietate asupra imobilului a ieșit din patrimoniul fostului
proprietar, care va deveni proprietar asupra respectivului imobil, potrivit
voinței legiuitorului, urmare a acordării acestui drept ca măsură reparatorie
în condițiile Legii nr. 10/2001. În plus este de observat că o mare parte a
intervalului de timp pentru care se reclamă lipsa de folosință, reclamanta nici
nu a existat ca persoană juridică.
Astfel
s-a reținut că, în perioada de la preluarea imobilului de către stat și până la
momentul emiterii dispoziției de restituire în baza art. 16 din Legea nr. 10/2001
modificată, reclamanta nu poate justifica în patrimoniul său existența unui
drept de proprietate a cărui exercitare deplină să fie îngrădită cu consecința
nașterii unui drept de despăgubire, cu corectivul la care s-a făcut referire
mai sus privind depășirea termenului legal de emitere a dispoziției de
restituire.
În
concluzie, s-a reținut că pentru perioada 1949 - 25 septembrie 2005 reclamanta
nu poate pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra imobilului.
În ce
privește calculul suprafețelor pentru care reclamanta este îndreptățită la
plata contravalorii lipsei de folosință, instanța de fond a apreciat că în
virtutea calității sale de unitate deținătoare titulară a unui drept de
administrare directă,înscris ca atare în cartea funciară asupra întregului
imobil, pârâtei îi revine obligația de despăgubire, indiferent de natura
juridică a raporturilor sale cu celelalte instituții publice care ocupă
imobilul.
În
privința cuantumului sumelor datorate cu acest temei, instanța a reținut că
pentru perioada 25 septembrie 2005 - 10 ianuarie 2007 nu a existat o dispoziție
legală expresă, deși art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost modificat
ulterior Legii nr. 247/2005 prin O.U.G. nr. 209 din 22 decembrie 2005, act
normativ care a introdus în sarcina unității deținătoare obligația de plată a
unei chirii, făcând referire la o viitoare H.G. care va stabili cuantumul
acesteia.
În fapt,
această H.G. nr. 1886/2006 a intrat în vigoare la 10 ianuarie 2007, astfel că
pentru perioada 25 septembrie 2005 - 10 ianuarie 2007, instanța a apreciat că o
despăgubire echitabilă pentru lipsa de folosință, o reprezintă chiria existentă
pe piața liberă.
Potrivit
raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat de expertul J.V. valoarea
acestei chirii este de 208.559,66 lei, incluzând și contravaloarea lipsei de
folosință asupra terenului.
Întrucât,
așa cum s-a menționat mai sus, întreg spațiul imobilului este ocupat de instituții
publice, justificând în întregime menținerea afectațiunii pe o perioadă de trei
ani, tribunalul nu a reținut modul de calcul propus de reclamantă, potrivit
căruia cuantumul chiriei stabilit prin H.G. nr. 1886/2006 este aplicabil
exclusiv suprafeței ocupate de instituția pârâtă, iar nu și suprafețelor
ocupate de celelalte instituții publice care nu au fost împrocesuate (pentru
care se solicită chiria la prețul pieței ).
Din acest
considerent, pentru perioada 10 ianuarie 2007 - 25 septembrie 2008, cuantumul
chiriei calculate în baza H.G. nr. 1887/2006 și nr. 343/2007 și datorate
reclamantei de către pârâtă (conform expertizei 8 lei/lună x 3,28 luni x 896 mp
plus 7 lei/lună x 17,17 luni x 896 mp) este de 131.201,28 lei.
Având în
vedere precizarea de acțiune făcută de reclamantă și faptul că de la 25
septembrie 2008, pârâta nu mai deține un titlu legal pentru folosință imobilul,
tribunalul în baza art. 480 și urm. C. civ., a obligat pârâta ca de la această
dată și până la punerea imobilului în posesia reclamantei,să plătească acesteia
o sumă lunară reprezentând echivalentul în lei la data plății a sumei de 3440,6
euro, calculată ca produs între suprafața imobilului și valoarea chiriei pe
metrul pătrat, estimată de expert ca fiind de 3,84 euro pe piața liberă.
Cu
privire la acțiunea reconvențională formulată și precizată de pârâtă, prin care
s-a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1.337.478 lei
reprezentând sporul de valoare adus imobilului și la menținerea afectațiunii
imobilului pentru o perioada de până la 3 ani de la data emiterii dispoziției
de restituire a imobilului (prin precizarea de acțiune ulterioară pretențiile
fiind majorate la suma de 3.410.272,30 lei rezultată în urma expertizei),
tribunalul a reținut în primul rând că cel de-al doilea capăt de cerere este
neîntemeiat pentru considerentele ce au fost expuse cu ocazia analizei
legalității dispoziției emise de pârâtă.
În ce
privește primul capăt de cerere, statuând cu prioritate conform art. 137 C.
proc. civ., asupra excepțiilor ridicate de reclamantă, tribunalul a apreciat că
acestea sunt neîntemeiate.
Pârâta
are calitate procesuală activă pentru a solicita sumele sus - menționate,
întrucât cheltuielile de modernizare și consolidare au fost efectuate din
bugetul propriu al acesteia ca persoană juridică, neavând relevanță că
instituția este finanțată de la bugetul de stat.
Cererea
reconvențională este de asemenea admisibilă în condițiile în care, în lipsa
unui temei legal expres care să prevadă obligația de despăgubire a unității
deținătoare pentru sporul de valoare adus imobilului cu altă destinație decât
cea de locuință, care a fost preluat de stat cu titlu valabil, se invocă
incidența principiului îmbogățirii fără justă cauză.
În speță,
pârâta a preluat în administrare directă în anul 1990 un imobil pe care ulterior
l-a modernizat și consolidat pe cheltuială proprie (perioada 1997 - decembrie
1998) cu bună credință.
Potrivit
raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul tehnic judiciar
P.I.M., aceste lucrări au adus imobilului un spor de valoare de 3.410.272,30
lei.
În cauză
s-a efectuat, la cererea reclamantei, o nouă expertiză tehnică judiciară pentru
a se stabili dacă lucrările de consolidare efectuate de pârâtă au fost necesare
pentru o exploatare normală, ori au fost determinate de folosirea lui de către
pârâtă în modul ales de aceasta, expertul tehnic judiciar M.I. a concluzionat
astfel că valoarea actualizată a lucrărilor necesare pentru menținerea în
exploatare a imobilului în litigiu, este de 4.163.195,47 lei.
În mod
evident, valoarea imobilului care se restituie reclamantei a crescut datorită
lucrărilor efectuate de către pârâtă, existând o legătură directă între
îmbogățirea reclamantei și însărăcirea pârâtei cu contravaloarea lucrărilor
evidențiate de experți și al căror costuri le-a suportat pârâta.
Pentru
aceste considerente, acțiunea reconvențională formulată de pârâtă a fost admisă
cu privire la acest capăt de cerere, în limita sumei de 3.410.272,30 lei
solicitată prin precizarea de acțiune reconvențională.
Potrivit
ordinelor de plată de la filele 431 - 441, pârâta a achitat reclamantei suma
totală de 32.767,80 lei, reprezentând chirii, astfel încât creanța reclamantei
față de pârâtă se reduce (pentru contravaloarea chiriei și lipsei de folosință
datorate până la 25 septembrie 2008) la suma de 306.993,14 lei.
Având în
vedere cererea de compensare a datoriilor reciproce formulată de reclamantă, în
baza art. 1143 și urm. C. civ., instanța a realizat compensarea acestei creanțe
de 306.993,14 lei deținută de reclamantă față de pârâtă, cu creanța de
3.410.272,30 lei avută de pârâtă față de reclamantă, până la concurența celei
mai mici sume, urmând ca după compensare reclamanta să plătească pârâtei suma
de 3.103.279,16 lei.
Văzând că
cererile ambelor părți au fost admise în parte, în baza art. 276 C. proc. civ.,
tribunalul a compensat în totalitate cheltuielile de judecată ale părților.
Împotriva
sentinței civile nr. 42 din 28 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar
nr. 1619/108/2007, în termen legal, au declarat apel atât reclamanta C.C.I.A. a
Județului Arad, la data de 18 martie 2009, cât și pârâta D.M.P.S. a Județului
Arad, la data de 13 martie 2009, iar prin Decizia civilă nr. 40 din 21 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul reclamantei C.C.I.A. Arad și al pârâtei A.J.P.I.S. Arad,
s-a schimbat hotărârea instanței de fond în sensul admiterii în parte a
acțiunii principale cât și a acțiunii reconvenționale a pârâtei, a fost modificată
Decizia nr. 1528/2007 în sensul restrângerii dreptului de folosință al pârâtei
asupra părții din imobil, astfel cum a fost stabilit prin răspunsul la
obiecțiuni al expertizei tehnice realizate de expert Jiglău Vasile, respectiv
la 179,40 m.p. construcție și 77,056 mp teren.
A fost
obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 101.269 lei cu titlu de chirie
pentru spațiu pentru perioada 9 martie 2007 - 31 octombrie 2012și au fost
menținute dispozițiile art. 7 din Decizia nr. 1526/2007 în sensul că
afectațiunea imobilului se impune a fi păstrată pentru o perioadă de 3 ani,
respectiv intervalul 9 martie 2007 - 9 martie 2010.
De
asemenea s-a respins în rest cererea reconvențională a pârâtei, respectiv
pretențiile privind contravaloarea investițiilor și îmbunătățirilor, fiind menținute
dispozițiile sentinței privind acțiunea principală a reclamantei numai în
privința anulării art. 3 din Decizia nr. 1528/2007. A fost obligată pârâta să
plătească reclamantei suma de 10.710 lei onorariu avocat și 8.200 lei onorarii
experți, cu titlu de cheltuieli de judecată, în toate instanțele.
Pentru a
pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:
Imobilul
în litigiu situat administrativ în Municipiul Arad, compus din casă și teren în
suprafață de 896 m.p., fostă proprietate tabulară a C.C.I.A. a Județului Arad,
a trecut în proprietatea Statului Român ca urmare a desființării C.C.I. Arad în
baza art. 1 și 2 din Decretul nr. 74/1949, patrimoniul acesteia fiind preluat
de Statul Român, fiind atribuit către M.C.A.
Prin
încheierea de C.F. din 27 noiembrie 1981 imobilul a fost dat în administrarea
operativă a Muzeului Județean Arad, iar prin încheierea de C.F. din 22 iunie 1990
a fost notat dreptul de administrare directă în favoarea pârâtei D.M.S.S.F.
Arad.
Întrucât
imobilul în litigiu se înscrie în categoria celor reglementate la art. 2 lit. h)
din Legea nr. 10/2001, fiind un imobil preluat în proprietatea statului cu
titlu valabil, urmare a notificării formulată de petenta C.C.I. Arad la data de
16 iulie 2001, pârâta a emis dispoziția de restituire abia la data de 9 martie 2007,
după promovarea și pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.
Sub acest
aspect, instanța de apel a apreciat că susținerea pârâtei, potrivit căreia
reclamanta trebuie să respecte și să păstreze afectațiunea imobilului o
perioadă de 3 ani,ce urmează a se calcula de la data emiterii dispoziției de
restituire în natură, este nefondată, pârâta având cunoștință de demersurile
promovate de reclamantă pentru retrocedarea acestui imobil și mai mult, prin
sentința civilă nr. 68 din 24 ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul Arad,
stabilindu-se cu putere de lucru judecat că, termenul până la care trebuia
emisă dispoziția de restituire a expirat la 25 septembrie 2005.
În consecință,
termenul de 3 ani de păstrare a afectațiunii imobilului a fost calculat în mod
corect de la data expirării datei până la care trebuia emisă dispoziția conform
legii, astfel încât afectațiunea imobilului trebuia menținută până la data de
25 septembrie 2008.
Tot în
acest sens, nu se poate susține că această afectațiune a folosinței imobilului trebuia
dispusă parțial, numai pentru suprafața ocupată efectiv de către pârâtă, și nu
și pentru restul imobilului ocupat de alte instituții publice întrucât, așa cum
în mod corect a reținut instanța de fond raportat la actele depuse la dosar,
întregul imobil a fost folosit de instituții ce fac parte din structura
aceluiași minister, respectiv D.J.M., C.J.P. și I.T.M.
În ceea
ce privește contravaloarea lipsei de folosință a reclamantei de acest imobil,
instanța de apel a apreciat că, dat fiind, preluarea lui în proprietatea
statului cu titlu valabil și redobândirea acestuia de către notificator, în
baza Legii nr. 10/2001, prin restituirea în natură, ca măsură reparatorie,
precum și faptul că o mare parte de timp reclamanta nu a existat ca persoană
juridică, ea poate pretinde despăgubiri pentru perioada de la expirarea termenului
pentru emiterea dispoziției (25 septembrie 2005) și până la încetarea
afectațiunii acestuia (25 septembrie 2008), cum de altfel i s-au și acordat,
conform expertizei tehnice judiciare întocmită în cauză de expert J.V.
Pe de
altă parte, în perioada de folosință a imobilului de către pârâtă, în concret
de la data preluării în administrare directă a imobilului - anul 1990, aceasta
a efectuat pe cheltuială proprie o serie de lucrări de consolidare și modernizare
a construcției, stabilite și evaluate potrivit expertizei tehnice de
specialitate întocmită de expert P.I., la nivelul sumei de 3.410.272,30 lei, pe
care reclamanta trebuie să le restituie pârâtei întrucât ele au adus un plus de
valoare acestuia.
Această
soluție a Curții de Apel a fost desființată prin Decizia civilă nr. 604 din 03
februarie 2012 a Înaltei Curți de casație și Justiție, și s-a dispus trimiterea
dosarului spre rejudecare, în apel, fixând în același timp cadrul procesual al
rejudecării, ca urmare a admiterii parțiale a celor două recursuri formulate în
cauză, de reclamanta C.C.I.A. și de pârâta A.J.P.I.S. Arad.
Astfel,
Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat calitatea reclamantei de
persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, stabilită
prin sentința irevocabilă nr. 1081/2002 a Judecătoriei Arad, doar că art. 3 al
Dispoziției din 09 martie 2007 nu mai poate intra în discuție deoarece, s-a
dezlegat cu putere de lucru judecat că, imobilul a fost preluat cu titlu
valabil.
Prin
urmare, cum reclamanta a dobândit proprietatea imobilului din litigiu abia la
data de 09 martie 2007, în baza dispoziției contestate, consecința caracterului
constitutiv de drepturi a acestei dispoziții, conduce la concluzia că
reclamanta poate solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință, decât numai de
la data de 09 martie 2007.
De aceea,
Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut soluțiile anterioare ale
instanțelor inferioare, reținând că în mod corect s-a respins acest capăt de
cerere din acțiunea precizată a reclamantei.
În al
doilea rând, Înalta Curte a constatat că menținerea afectațiunii imobilului de
către unitatea deținătoare nu a format obiect de analiză prin sentința civilă nr.
68/2006 a Tribunalului Arad și că menținerea afectațiunii poate fi realizată
numai în condițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, textul de lege
nelăsând loc de interpretare.
Instanța
supremă a statuat că instanța de apel a avut un raționament greșit în această
privință și a statuat că termenul de menținere a afectațiunii imobilului, de 3
ani, prevăzut de art. 16 din Legea nr. 10/2001, trebuie să se calculeze de la
data emiterii dispoziției contestate, respectiv de la data de 09 martie 2007,
urmând a se împlini la 09 martie 2010, astfel că este întemeiat primul capăt de
cerere al acțiunii reconvenționale a pârâtei.
Pe de
altă parte, în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere din acțiunea reconvențională
a pârâtei, privind acordarea sporului de valoare pentru îmbunătățirile aduse
imobilului, Înalta Curte a decis că instanța de apel a aplicat greșit
principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Din
această perspectivă, Înalta Curte a statuat că, în raport de principiul
enunțat, dar și în urma analizei art. 9 din Legea specială nr. 10/2001, asociat
cu o interpretare logică și istorico - teleologică, pârâta nu poate emite
aceste pretenții, câtă vreme legea specială impune restituirea imobilului în
natură, în starea în care acesta se află la data cererii de restituire, liber de
orice sarcini, iar textul nu distinge cu privire la starea imobilului, în
sensul că nu face referințe la starea de degradare ori cu valoarea
îmbunătățită.
Concluzia
Înaltei Curte de Casație și Justiție în această privință a fost că, Legea nr. 10/2001
nu permite completarea dispozițiilor sale cu normele dreptului comun în materia
îmbogățirii fără justă cauză, întrucât s-ar ajunge la situații injuste.
S-a mai
reținut cu putere de lucru judecat că, dat fiind faptul că nici în apel și nici
în recurs nu au fost formulate critici asupra modului de soluționare a pct. 5
din Dispoziția din 2007, referitor la restituirea sumei plătite de pârâtă cu
titlu de investiții și modernizări, acest aspect nu va mai face obiect de
analiză în rejudecare.
De
asemenea, Înalta Curte a mai reținut că primele două instanțe au soluționat
corect excepțiile lipsei calității procesuale active a pârâtei în raport cu
cererea sa reconvențională precum și a inadmisibilității cererii
reconvenționale. S-a mai statuat că în condițiile în care numai în faza
recursului, s-a constatat că există o altă perioadă pentru care trebuie
menținută afectațiunea imobilului, respectiv perioada 09 martie 2007 - 09
martie 2010, este necesară refacerea expertizei de evaluare, pentru a se
stabili când anume a intrat reclamanta în posesia parțială a imobilului, apoi
care sunt suprafețele ocupate efectiv de pârâtă, sau de către alte persoane
care beneficiază de subînchirieri și în rejudecare, instanța va trebui să se
preocupe doar de stabilirea contravalorii chiriei datorate de pârâtă
reclamantei de la data de 9 martie 2007 și până la punerea efectivă în posesie
a reclamantei precum și aspectele referitoare la restrângerea dreptului de
folosință al pârâtei.
În urma
casării cu trimitere,în rejudecarea apelurilor Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia
civilă nr. 40 din 21 martie 2013 a admis
apelurile declarate de reclamanta
C.C.I.A. Arad, și de pârâta A.J.P.I.S. Arad, împotriva sentinței civile nr. 42
din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 1619/108/2007,
s-a . schimbat sentința apelată, în sensul admiterii în parte atât a acțiunii
principale a reclamantei, cât și a cererii reconvenționale a pârâtei.
S-a modificat
Decizia nr. 1526/2007, în sensul restrângerii dreptului de folosință al pârâtei
asupra părții din imobil, astfel cum a fost stabilit prin răspunsul la
obiecțiuni la obiectivul nr. 2 al expertizei tehnice realizate de expert J.V.,
respectiv la 179,40 mp construcție și 77,056 mp teren, fiind obligată pârâta să
plătească reclamantei suma de 101.269 lei cu titlu de chirie pentru spațiu,
pentru perioada 09 martie 2007-31 octombrie 2012.
Au fost menținute dispozițiile art. 7
din Decizia nr. 1526/2007, în sensul că afectațiunea imobilului se impune a fi
păstrată pentru o perioadă de 3 ani, respectiv intervalul 09 martie 2007-09
martie 2010,s-a respins în rest cererea reconvențională a pârâtei, respectiv
pretențiile privind contravaloarea investițiilor și îmbunătățirilor și au fost menținute
dispozițiile sentinței apelate privind acțiunea principală a reclamantei numai
în privința anulării art. 5 din Decizia nr. 1526/2007.
A mai
fost obligată pârâta-apelantă să plătească reclamantei suma de 10.710 lei
onorariu avocat și 8.200 lei onorarii experți, cu titlu de cheltuieli de
judecată, în toate instanțele.
Pentru a
pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:
Instanța
de apel în rejudecare în raport de coordonatele trasate prin decizia de casare
a Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 604 din 03
februarie 2012. a dispus efectuarea unui supliment de expertiză de către
expertul tehnic judiciar J.V., expertiză care a avut ca obiective, stabilirea
contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie
2007 și până la punerea efectivă în posesie a reclamantei precum și aspectele
referitoare la restrângerea dreptului de folosință al pârâtei, respectiv
identificarea unor eventuale suprafețe subînchiriate.
Astfel,
expertul judiciar a concluzionat că din documentele existente la dosar,
respectiv cele puse la dispoziție de către părțile litigante, rezultă pe de o
parte că nu există suprafețe din clădire ori porțiuni de teren care să fie
subînchiriate către terți, iar restrângerea dreptului de folosință al pârâtei A.J.P.I.S.
Arad, vizează o suprafață de clădire însumată de 179,4 mp, la care se adaugă o
suprafață de 77,0556 mp de teren.
Apoi, în
ceea ce privește recalcularea chiriei pentru intervalul 09 martie 2007 - 09
martie 2010 pentru aceste suprafețe, suma totală de plată este de 52.442 lei
(din care 45.454 lei pentru clădiri și 6.988 lei pentru teren, iar pentru
intervalul de timp corespunzător datei de 10 martie 2010 și până în prezent,
chiria pentru aceleași suprafețe este de 48.827 lei (din care 42.333 lei pentru
clădiri și 6.494 lei pentru teren), aceste valori ale chiriei fiind stabilite
prin raportare la normativele existente în HG 1886/2006, respectiv H.G. nr. 343/2007.
Totodată,
expertul a mai precizat în răspunsul la obiecțiuni că, a realizat evaluarea
numai în raport cu spațiile deținute strict de către actuala A.J.P.I.S. Arad și
nu și cele deținute de către C.P.J. Arad, respectiv de către I.T.M. Arad,
aceste instituții nefiind împricinate.
În urma
administrării acestor probe, instanța de apel, reanalizând întregul material
probator relevant, cu observarea motivelor de fapt și de drept invocate de
către cei doi apelanți și cu observarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a
constatat că cea mai mare parte a criticilor formulate de apelante împotriva
sentinței civile nr. 42/2009 a Tribunalului Arad,au fost soluționate irevocabil
în urma admiterii recursurilor acelorași părți, prin Decizia de casare nr. 604
din 03 februarie 2012 a Înaltei Curte de Casație și Justiție și au intrat
astfel în puterea lucrului judecat, în accepțiunea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Din
această perspectivă, instanța de apel în rejudecare a reținut că Înalta Curte
de Casație și Justiție a statuat că, reclamantei i s-a recunoscut calitatea de
persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, așa
cum rezultă din sentința irevocabilă nr. 1081/2002 a Judecătoriei Arad, doar că
art. 3 al Dispoziției din 09 martie 2007 nu mai poate intra în discuție
deoarece s-a dezlegat cu putere de lucru judecat că, imobilul a fost preluat cu
titlu valabil.
Prin
urmare, cum reclamanta a dobândit proprietatea imobilului din litigiu abia la
data de 09 martie 2007, în baza dispoziției contestate, consecința caracterului
constitutiv de drepturi a acestei dispoziții conduce la concluzia că,
reclamanta poate solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință,doar de la data
de 09 martie 2007.
Prin
urmare, instanța de apel, în rejudecare a constatat că Înalta Curte de Casație
și Justiție a menținut soluțiile anterioare ale instanțelor inferioare,
reținând că în mod corect s-a respins acest capăt de cerere din acțiunea
precizată a reclamantei.
În al
doilea rând, s-a reținut că Înalta Curte a constatat că menținerea afectațiunii
imobilului de către unitatea deținătoare nu a format obiect de analiză în
sentința civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Arad, dar că totodată, menținerea
afectațiunii poate fi realizată numai în condițiile art. 16 alin. (1) din Legea
nr. 10/2001, textul de lege nelăsând loc de interpretare.
De aceea,
instanța supremă a statuat că instanța de apel a avut un raționament greșit în
această privință și a decis că termenul de menținere a afectațiunii imobilului,
de 3 ani, prev. de art. 16 din Legea nr. 10/2001 trebuie să se calculeze de la
data emiterii dispoziției contestate, respectiv de la data de 09 martie 2007,
urmând a se împlini la 09 martie 2010, astfel că este întemeiat primul capăt de
cerere al acțiunii reconvenționale a pârâtei.
Pe de
altă parte, în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii
reconvenționale a pârâtei, privind acordarea sporului de valoare pentru
îmbunătățirile aduse imobilului, Înalta Curte a decis că instanța de apel a
aplicat greșit principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Din
această perspectivă, s-a reținut că Înalta Curte a statuat că, în raport de
principiul enunțat, dar și în urma analizei art. 9 din Legea specială nr. 10/2001,
asociat cu o interpretare logică și istorico - teleologică, pârâta nu poate
emite aceste pretenții, câtă vreme legea specială impune restituirea imobilului
în natură, în starea în care acesta se află la data cererii de restituire,
liber de orice sarcini, iar textul nu distinge cu privire la starea imobilului,
în sensul că nu face referințe la starea de degradare ori cu valoarea
îmbunătățită.
Concluzia
Înaltei Curte de Casație și Justiție în această privință a fost că Legea nr. 10/2001
nu permite completarea dispozițiilor sale cu normele dreptului comun în materia
îmbogățirii fără justă cauză întrucât s-ar ajunge la situații injuste.
În raport
de decizia de casare, s-a reținut existența puterii de lucru judecat, dat fiind
faptul că nici în apel și nici în recurs nu au fost formulate critici asupra
modului de soluționare a pct. 5 din Dispoziția din 2007, referitor la
restituirea sumei plătite de pârâtă cu titlu de investiții și modernizări,
acest aspect nu va mai face obiect de analiză în rejudecare.
De
asemenea, Înalta Curte a mai reținut că primele două instanțe au soluționat
corect excepțiile lipsei calității procesuale active a pârâtei în raport cu
cererea sa reconvențională precum și a inadmisibilității cererii
reconvenționale.
Înalta
Curte a mai statuat că, deoarece numai în faza recursului s-a constatat că
există o altă perioadă pentru care trebuie menținută afectațiunea imobilului,
respectiv perioada 09 martie 2007 - 09 martie 2010, este necesară refacerea
expertizei de evaluare, pentru a se stabili când anume a intrat reclamanta în
posesia parțială a imobilului, apoi care sunt suprafețele ocupate efectiv de
pârâtă sau de către alte persoane care beneficiază de subînchirieri, și în
concret, în rejudecare, instanța de apel va trebui să se preocupe doar de
stabilirea contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9
martie 2007 și până la punerea efectivă în posesie a reclamantei precum și
aspectele referitoare la restrângerea dreptului de folosință al pârâtei.
În
consecință, în rejudecarea apelurilor, instanța de apel față de suplimentul de
expertiză efectuat de expertul tehnic judiciar J.V.,a constatat că din
documentele existente la dosar, respectiv cele puse la dispoziție de către
părțile litigante, a rezultat pe de o parte că nu există suprafețe din clădire,
ori porțiuni de teren care să fie subînchiriate către terți, iar restrângerea
dreptului de folosință al pârâtei A.J.P.I.S. Arad vizează o suprafață de
clădire însumată de 179,4 mp, la care se adaugă o suprafață de 77,0556 mp de teren.
În ceea
ce privește recalcularea chiriei pentru intervalul 09 martie 2007 - 09 martie 2010
pentru aceste suprafețe, suma totală de plată este de 52.442 lei (din care
45.454 lei pentru clădiri și 6.988 lei pentru teren, iar pentru intervalul de
timp corespunzător datei de 10 martie 2010 și până în prezent, chiria pentru
aceleași suprafețe este de 48.827 lei (din care 42.333 lei pentru clădiri și
6.494 lei pentru teren), aceste valori ale chiriei fiind stabilite prin
raportare la normativele existente în H.G. nr. 1886/2006, respectiv H.G. nr. 343/2007.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat recurs
pârâta A.J.P.I.S. Arad
(fostă D.M.P.S. Arad), explicitând casarea hotărârii.
Criticile
aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte prin prisma
dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.:
Astfel
recurenta susține că instanța de apel în rejudecare s-a pronunțat cu privire la
aspectele ce au fost deja statuate prin decizia de casare, respectiv cu privire
la plata contravalorii chiriei datorate pentru perioada 9 martie 2007 până la
punerea efectivă în posesie a intimatei și cu privire la restrângerea dreptului
de folosință al A.J.P.I.S. Arad.
În
aceeași idee se mai susține că instanța de apel s-a pronunțat și asupra a ceea
ce Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat cu putere de
lucru judecat, respectiv pronunțându-se încă o dată asupra perioadei în care trebuia
menținută afectațiunea imobilului, cu privire la pretențiile privind contravaloarea
investițiilor și îmbunătățirilor și a cheltuielilor de judecată.
De
asemenea recurenta mai învederează că nu s-a ținut seama că a plătit lunar
intimatei chiria prevăzută de H.G. nr. 1886/2006, începând cu luna martie 2007
până în ianuarie 2013.
În ce
privește expertiza efectuată în cauză, se arată că A.J.P.I.S. Arad a plătit o
chirie mai mare decât cea stabilită de expert, pentru o suprafață de 197,6 mp
și că pentru perioada aprilie 2004-ianuarie 2013 a mai plătit suma de 46.994,8 lei. Or, susține recurenta, în cazul în care s-ar mai fi datorat
ceva, instanța trebuia să dispună compensarea sumelor arătate, altfel se ajunge
la o îmbogățire fără just temei.
O altă
critică vizează, greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată în
condițiile în care acestea fuseseră deja achitate, inclusiv onorariul de avocat
în cuantum de 10.710 lei și respectiv onorariile pentru experți.
Examinând
hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a
dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele aspecte:
Potrivit art.
315 C. proc. civ., instanța în rejudecare trebuie să se conformeze
dispozițiilor instanței de recurs privind necesitatea administrării probelor
precum și problemelor de drept dezlegate.
Soluția consacrată de
art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină și o legitimare
incontestabilă, ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile
citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele
de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.
Prin
urmare, modul de
interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit
principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este
obligatorie pentru judecătorii fondului.
Or, față de
Decizia de casare nr. 604 din 03 februarie 2012 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, de statuările, recomandările și problemele de
drept dezlegate de instanța de casare, este de reținut că instanța în
rejudecare s-a conformat acestora.
Astfel, este
de reținut că prin decizia de casare s-a statuat că în condițiile în care numai
în faza recursului, s-a constatat că există o altă perioadă pentru care trebuie
menținută afectațiunea imobilului, respectiv perioada 09 martie 2007 - 09
martie 2010, este necesară refacerea expertizei de evaluare, pentru a se
stabili când anume a intrat reclamanta în posesia parțială a imobilului, apoi
care sunt suprafețele ocupate efectiv de pârâtă, sau de către alte persoane
care beneficiază de subînchirieri și că în rejudecare, instanța va trebui să se
preocupe doar de stabilirea contravalorii chiriei datorate de pârâtă
reclamantei de la data de 9 martie 2007 și până la punerea efectivă în posesie
a reclamantei precum și aspectele referitoare la restrângerea dreptului de
folosință al pârâtei.
Or,
tocmai în raport de aceste aspecte, instanța în rejudecare a dispus efectuarea
unui supliment de expertiză, având ca obiective, stabilirea contravalorii
chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie 2007 și până la
punerea efectivă în posesie a reclamantei precum și aspectele referitoare la
restrângerea dreptului de folosință al pârâtei, respectiv identificarea unor
eventuale suprafețe subînchiriate.
Astfel,
expertul judiciar a concluzionat că din documentele existente la dosar, respectiv
cele puse la dispoziție de părți, rezultă pe de o parte că nu există suprafețe
din clădire ori porțiuni de teren care să fie subînchiriate către terți, iar
restrângerea dreptului de folosință al pârâtei A.J.P.I.S. Arad, vizează o
suprafață de clădire însumată de 179,4 mp, la care se adaugă o suprafață de
77,0556 mp de teren.
În ceea
ce privește recalcularea chiriei pentru intervalul 09 martie 2007 - 09 martie 2010
pentru aceste suprafețe, s-a concluzionat că suma totală de plată este de
52.442 lei (din care 45.454 lei pentru clădiri și 6.988 lei pentru teren, iar
pentru intervalul de timp corespunzător datei de 10 martie 2010 și până în
prezent, chiria pentru aceleași suprafețe este de 48.827 lei (din care 42.333
lei pentru clădiri și 6.494 lei pentru teren), aceste valori ale chiriei fiind
stabilite prin raportare la normativele existente în HG 1886/2006, respectiv H.G.
nr. 343/2007.
Totodată,
expertul a mai precizat în răspunsul la obiecțiuni că, a realizat evaluarea
numai în raport cu spațiile deținute strict de către actuala A.J.P.I.S. Arad și
nu și cele deținute de către C.P.J. Arad, respectiv de către I.T.M. Arad,
aceste instituții nefiind împricinate.
Or, față
de cele expuse, este de reținut că instanța în rejudecare a avut în vedere limitele
rejudecării, recomandările și statuările din decizia de casare, tocmai în
respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., motiv pentru care critica legată
de încălcarea puterii de lucru judecat este nu numai neavenită ci și nefondată.
În ce privește criticile
legate de ignorarea faptului că deja au fost achitate anumite sume cu titlu de
chirie și respectiv cheltuieli de judecată, este de reținut că aceste critici
nu se circumscriu în nici una din ipotezele de nelegalitate prevăzute de
dispozițiile art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care nu vor fi analizate, cu
atât mai mult cu cât aspectele legate de situația unor plăți deja efectuate, vor
putea fi discutate în faza de executare a hotărârii.
Din perspectiva celor
expuse, cum nici una din criticile formulate nu se circumscriu dispozițiilor art.
304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtei
A.J.P.I.S.
Arad (fostă D.M.P.S. Arad) urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.J.P.I.S. Arad (fostă D.M.P.S. Arad)
împotriva Deciziei civile nr. 40 din 21 martie 2013 pronunțată de Curtea de
Apel Timișoara, secția I civilă
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 4 noiembrie 2013.