ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4973/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 42 din 28 ianuarie 2008 a Tribunalului Arad s-a admis în parte acțiunea civilă precizată de reclamanta C.C.I.A. a Județului Arad împotriva pârâtei D.M.S.S.F. Arad și s-a dispus anularea art. 5 din Dispoziția nr. 1526 din 9 martie 2007 emisă de directorul executiv al pârâtei și modificarea parțială a art. 7, în sensul că afectațiunea avută de imobilul situat în Arad, încetează la 25 septembrie 2008. A fost respinsă cererea de modificare a dispoziției sus menționate în sensul restrângerii dreptului de folosință al pârâtei.

De asemenea a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 306.993,14 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și chirie pentru imobilul sus - menționat pentru perioada 25 septembrie 2005 - 25 septembrie 2008. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei, începând cu 26 septembrie 2008 și până la punerea în posesie asupra imobilului, o sumă lunară reprezentând echivalentul în lei la data plății a sumei de 3.440,6 euro, cu titlul de contravaloare folosință imobil. Au fost respinse restul pretențiilor reclamantei.

A fost respinsă de asemenea și excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei și excepția de inadmisibilitate a acțiunii raportate la acțiunea reconvențională formulată de pârâtă și a fost admisă în parte acțiunea reconvențională formulată și precizată de pârâtă împotriva reclamantei, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.410.272,3 lei reprezentând contravaloarea investițiilor realizate de pârâtă ce au sporit valoarea imobilului. A fost respins capătul de cerere al acțiunii reconvenționale privind obligarea reclamantei la menținerea afectațiunii imobilului pentru o perioadă de până la 3 ani de la data emiterii dispoziției sus-menționate. A fost compensată creanța de 306.993,14 lei sus - menționată cu creanța de 3.410.272,3 lei sus-menționată până la concurența celei mai mici creanțe și a fost obligată după compensare reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.103.279,16 lei.

De asemenea au fost compensate cheltuielile de judecată ale părților. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit extrasului C.F. Arad și a colii C.F. Arad, imobilul intravilan cu casă din Arad, în suprafață de 896 mp a fost proprietatea tabulară a C.C.I.A. a Județului Arad. În baza art. 1 și 2 din Decretul nr. 74 din 25 februarie 1949, C.C.I. Arad se desființează, iar patrimoniul acesteia este preluat de Statul Român, care își intabulează dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus - menționat, prin aceiași încheiere de C.F. din 11 mai 1949 notându-se atribuirea imobilului către M.C.A. Prin încheierea de C.F. din 27 noiembrie 1981 se notează asupra imobilului, dreptul de administrare operativă în favoarea Muzeului Județean Arad, iar prin încheierea de C.F.

din 22 iunie 1990 se notează asupra aceluiași imobil dreptul de administrare directă în favoarea pârâtei. Întrucât pârâta, ca instituție publică, s-a găsit în subordinea Ministerului Muncii (denumirea acestui minister a suferit modificări repetate în timp), parte din spațiul imobilului din litigiu a fost sau este ocupat și de alte instituții publice, desprinse din structura pârâtei (C.J.P., I.T.M., A.J.O.F.M.), instituții care nu au fost introduse în cauză ca părți. În drept, situația juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001, acesta înscriindu-se la art. 2 lit. h) din lege, respectiv fiind un imobil preluat cu titlu valabil de către stat.

Instanța de fond a reținut că acest imobil a fost preluat cu titlu valabil și că nu este contestată calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii,și că potrivit datelor dosarului, pârâta este una și aceiași persoană cu persoana juridică desființată în 1949, aspect stabilit prin sentința civilă nr. 1081/2002 a Judecătoriei Arad, definitivă prin Decizia civilă nr. 680/2002 a Tribunalului Arad și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7/2003 a Curții de Apel Timișoara. Anterior modificărilor aduse de Legea nr. 247/2005, art. 16 al Legii nr. 10/2001, prevedea că imobilele preluate cu titlu valabil ocupate de unități bugetare din învățământ, din sănătate, așezăminte social - culturale sau de instituții publice etc. nu se restituie foștilor proprietari în natură, dacă sunt necesare în vederea continuării activităților de interes public, social - cultural sau obștesc, fiind acordate măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest context legislativ, demersurile reclamantei nu au fost finalizate cu restituirea în natură a imobilului, ci prin înscrierea acestuia pe lista imobilelor pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent. Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, art. 16 al Legii nr. 10/2001 a suferit modificări care, raportate la imobilul în speță, dispuneau în esență restituirea către fostul proprietar a imobilului, cu obligația acestuia din urmă de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la trei ani. În calitate de deținătoare a imobilului în litigiu, pârâta a emis dispoziția de restituire din 09 martie 2007, contestată de către reclamantă în prezenta cauză. Astfel instanța de fond a reținut că un prim aspect care trebuie stabilit este cel al datei de la care se calculează termenul de până la trei ani în care fostul proprietar este obligat să mențină afectațiunea imobilului.

S-a apreciat că în mod evident, legiuitorul nu a intenționat să lase la latitudinea unității deținătoare data la care să emită dispoziția de restituire, chiar dacă prin modificarea adusă art. 16 din Legea nr. 10/2001, nu a prevăzut un termen limită în acest scop. În mod rezonabil termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Lege, care se raporta la notificarea inițială, urmează a fi utilizat și în această situație, raportat la data la care regimul juridic al imobilului s-a schimbat, în sensul că acesta a devenit restituibil în natură. De altfel, prin sentința civilă nr. 68 din 24 ianuarie 2006 pronunțată în Dosar nr. 9066/108/2006 a Tribunalului Arad, irevocabilă, s-a statuat că termenul până la care trebuia emisă dispoziția de restituire în natură a expirat la 25 septembrie 2005, calculat potrivit raționamentului sus menționat în raport cu data de 25 iulie 2005 la care a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005.

Aceste statuări intrate în puterea de lucru judecat nu pot fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară.

În acest context, s-a reținut că apărările pârâtei potrivit cărora nu a avut cunoștință de existența notificării și că discuțiile pentru retrocedarea imobilului s-au purtat exclusiv între ministerul său tutelar și reclamantă sunt contrazise de adresa înregistrată din 4 aprilie 2003, ce probează cu prisosință faptul că pârâta cunoștea situația juridică a imobilului și existența notificării din Dosarul execuțional nr. 569 din 16 iulie 2001, purtând o corespondență cu reclamanta în vederea completării probațiunii referitoare la calitatea acesteia de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/ 2001. Ca atare s-a reținut că, dispoziția de restituire a fost emisă cu întârziere, ceea ce implică necesitatea modificării art. 7 din dispoziție, în sensul că afectațiunea actuală a imobilului trebuia menținută până la data de 25 septembrie 2008. Un al doilea aspect cea fost analizat în cauză, este acela al părții din imobil care îndeplinește criteriile legale pentru menținerea afectațiunii actuale, raportat la solicitarea reclamantei de restituire imediată a celeilalte părți a imobilului și mai ales la pretențiile reclamantei de despăgubiri, pentru lipsa de folosință a imobilului.

Art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/ 2005, face referire la imobilele „ având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social - culturale (…)”. Corelând aceste dispoziții legale cu enumerarea cuprinsă în anexa nr. 2 lit. a) pct. 3, s-a apreciat că afectațiunea avută de imobil la data la care ar fi trebuit emisă dispoziția de restituire privea întreaga suprafață a acestuia, neputând fi restrânsă, deoarece întreaga clădire era folosită ca sediu al unor instituții publice (direcție județeană de muncă, casă județeană de pensii, inspectorat teritorial de muncă) ce fac parte din structura unui minister, fiind absolut necesare desfășurării activităților de interes public al acestora.

Un al treilea aspect este acela al posibilității condiționării restituirii efective a imobilului (punere în posesie) de plata unor sume reprezentând investiții și modernizări la imobil făcute de unitatea deținătoare, condiționare realizată de pârâtă prin art. 5 al dispoziției contestate. Sub acest aspect s-a reținut în primul rând că, pârâta prin cererile și apărările făcute, nu a invocat existența unui drept de retenție asupra imobilului, iar în al doilea rând, că o atare condiționare nu este prevăzută de lege, fiind așadar nelegală. Înserarea în cuprinsul art. 5 din dispoziție a unor prevederi legale ce privesc imobilele cu destinație de locuință și raporturile de despăgubire generate de restituirea acestora este neavenită și urmează a fi înlăturată.

Prin precizarea de acțiune, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, începând cu data preluării imobilului de către stat și până la 23 septembrie 2008, precum și la plata de daune moratorii în cuantumul legal. Prin notele de ședință de la filele 426 - 428, reclamanta a arătat că pretențiile sale la suma de 4.906.429,36 lei au caracter subsidiar, fiind menționate în măsura în care va fi admisă acțiunea reconvențională a pârâtei privind plata investițiilor făcute.

La termenul soluționării cauzei, reclamanta a precizat că solicită, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.207.282,68 lei cu titlu de chirie și dobânzi datorate pentru perioada care începe din 24 septembrie 2005 și obligarea pârâtei la plata chiriei la nivelul pieței până la predarea folosinței imobilului, iar în subsidiar, solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 4.906.429, 36 lei, cu titlu de îmbogățire fără justă cauză, fără a mai reitera cererea de daune moratorii. Cu privire la aceste capete de cerere, instanța de fond a reținut în primul rând că imobilul în discuție a fost preluat de Statul Român în anul 1949, cu titlu valabil, după cum s-a arătat mai sus, și nu a fost încă restituit reclamantei.

Spre deosebire de situația imobilelor preluate fără titlu valabil, în privința cărora art. 2 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 precizează că se consideră a nu fi ieșit niciodată din patrimoniul foștilor proprietari, în cazul preluării cu titlu valabil, ca în speță, Statul Român a devenit proprietar, cu consecința că dreptul de proprietate asupra imobilului a ieșit din patrimoniul fostului proprietar, care va deveni proprietar asupra respectivului imobil, potrivit voinței legiuitorului, urmare a acordării acestui drept ca măsură reparatorie în condițiile Legii nr. 10/2001. În plus este de observat că o mare parte a intervalului de timp pentru care se reclamă lipsa de folosință, reclamanta nici nu a existat ca persoană juridică.

Astfel s-a reținut că, în perioada de la preluarea imobilului de către stat și până la momentul emiterii dispoziției de restituire în baza art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată, reclamanta nu poate justifica în patrimoniul său existența unui drept de proprietate a cărui exercitare deplină să fie îngrădită cu consecința nașterii unui drept de despăgubire, cu corectivul la care s-a făcut referire mai sus privind depășirea termenului legal de emitere a dispoziției de restituire. În concluzie, s-a reținut că pentru perioada 1949 - 25 septembrie 2005 reclamanta nu poate pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra imobilului.

În ce privește calculul suprafețelor pentru care reclamanta este îndreptățită la plata contravalorii lipsei de folosință, instanța de fond a apreciat că în virtutea calității sale de unitate deținătoare titulară a unui drept de administrare directă,înscris ca atare în cartea funciară asupra întregului imobil, pârâtei îi revine obligația de despăgubire, indiferent de natura juridică a raporturilor sale cu celelalte instituții publice care ocupă imobilul. În privința cuantumului sumelor datorate cu acest temei, instanța a reținut că pentru perioada 25 septembrie 2005 - 10 ianuarie 2007 nu a existat o dispoziție legală expresă, deși art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost modificat ulterior Legii nr. 247/2005 prin O.U.G.

nr. 209 din 22 decembrie 2005, act normativ care a introdus în sarcina unității deținătoare obligația de plată a unei chirii, făcând referire la o viitoare H.G. care va stabili cuantumul acesteia. În fapt, această H.G. nr. 1886/2006 a intrat în vigoare la 10 ianuarie 2007, astfel că pentru perioada 25 septembrie 2005 - 10 ianuarie 2007, instanța a apreciat că o despăgubire echitabilă pentru lipsa de folosință, o reprezintă chiria existentă pe piața liberă. Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat de expertul J.V. valoarea acestei chirii este de 208.559,66 lei, incluzând și contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului. Întrucât, așa cum s-a menționat mai sus, întreg spațiul imobilului este ocupat de instituții publice, justificând în întregime menținerea afectațiunii pe o perioadă de trei ani, tribunalul nu a reținut modul de calcul propus de reclamantă, potrivit căruia cuantumul chiriei stabilit prin H.G.

nr. 1886/2006 este aplicabil exclusiv suprafeței ocupate de instituția pârâtă, iar nu și suprafețelor ocupate de celelalte instituții publice care nu au fost împrocesuate (pentru care se solicită chiria la prețul pieței ). Din acest considerent, pentru perioada 10 ianuarie 2007 - 25 septembrie 2008, cuantumul chiriei calculate în baza H.G. nr. 1887/2006 și nr. 343/2007 și datorate reclamantei de către pârâtă (conform expertizei 8 lei/lună x 3,28 luni x 896 mp plus 7 lei/lună x 17,17 luni x 896 mp) este de 131.201,28 lei.

Având în vedere precizarea de acțiune făcută de reclamantă și faptul că de la 25 septembrie 2008, pârâta nu mai deține un titlu legal pentru folosință imobilul, tribunalul în baza art. 480 și urm. C. civ., a obligat pârâta ca de la această dată și până la punerea imobilului în posesia reclamantei,să plătească acesteia o sumă lunară reprezentând echivalentul în lei la data plății a sumei de 3440,6 euro, calculată ca produs între suprafața imobilului și valoarea chiriei pe metrul pătrat, estimată de expert ca fiind de 3,84 euro pe piața liberă.

Cu privire la acțiunea reconvențională formulată și precizată de pârâtă, prin care s-a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1.337.478 lei reprezentând sporul de valoare adus imobilului și la menținerea afectațiunii imobilului pentru o perioada de până la 3 ani de la data emiterii dispoziției de restituire a imobilului (prin precizarea de acțiune ulterioară pretențiile fiind majorate la suma de 3.410.272,30 lei rezultată în urma expertizei), tribunalul a reținut în primul rând că cel de-al doilea capăt de cerere este neîntemeiat pentru considerentele ce au fost expuse cu ocazia analizei legalității dispoziției emise de pârâtă. În ce privește primul capăt de cerere, statuând cu prioritate conform art. 137 C. proc.

civ., asupra excepțiilor ridicate de reclamantă, tribunalul a apreciat că acestea sunt neîntemeiate. Pârâta are calitate procesuală activă pentru a solicita sumele sus - menționate, întrucât cheltuielile de modernizare și consolidare au fost efectuate din bugetul propriu al acesteia ca persoană juridică, neavând relevanță că instituția este finanțată de la bugetul de stat. Cererea reconvențională este de asemenea admisibilă în condițiile în care, în lipsa unui temei legal expres care să prevadă obligația de despăgubire a unității deținătoare pentru sporul de valoare adus imobilului cu altă destinație decât cea de locuință, care a fost preluat de stat cu titlu valabil, se invocă incidența principiului îmbogățirii fără justă cauză.

În speță, pârâta a preluat în administrare directă în anul 1990 un imobil pe care ulterior l-a modernizat și consolidat pe cheltuială proprie (perioada 1997 - decembrie 1998) cu bună credință. Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul tehnic judiciar P.I.M., aceste lucrări au adus imobilului un spor de valoare de 3.410.272,30 lei. În cauză s-a efectuat, la cererea reclamantei, o nouă expertiză tehnică judiciară pentru a se stabili dacă lucrările de consolidare efectuate de pârâtă au fost necesare pentru o exploatare normală, ori au fost determinate de folosirea lui de către pârâtă în modul ales de aceasta, expertul tehnic judiciar M.I. a concluzionat astfel că valoarea actualizată a lucrărilor necesare pentru menținerea în exploatare a imobilului în litigiu, este de 4.163.195,47 lei.

În mod evident, valoarea imobilului care se restituie reclamantei a crescut datorită lucrărilor efectuate de către pârâtă, existând o legătură directă între îmbogățirea reclamantei și însărăcirea pârâtei cu contravaloarea lucrărilor evidențiate de experți și al căror costuri le-a suportat pârâta. Pentru aceste considerente, acțiunea reconvențională formulată de pârâtă a fost admisă cu privire la acest capăt de cerere, în limita sumei de 3.410.272,30 lei solicitată prin precizarea de acțiune reconvențională. Potrivit ordinelor de plată de la filele 431 - 441, pârâta a achitat reclamantei suma totală de 32.767,80 lei, reprezentând chirii, astfel încât creanța reclamantei față de pârâtă se reduce (pentru contravaloarea chiriei și lipsei de folosință datorate până la 25 septembrie 2008) la suma de 306.993,14 lei.

Având în vedere cererea de compensare a datoriilor reciproce formulată de reclamantă, în baza art. 1143 și urm. C. civ., instanța a realizat compensarea acestei creanțe de 306.993,14 lei deținută de reclamantă față de pârâtă, cu creanța de 3.410.272,30 lei avută de pârâtă față de reclamantă, până la concurența celei mai mici sume, urmând ca după compensare reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.103.279,16 lei. Văzând că cererile ambelor părți au fost admise în parte, în baza art. 276 C. proc. civ., tribunalul a compensat în totalitate cheltuielile de judecată ale părților. Împotriva sentinței civile nr. 42 din 28 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 1619/108/2007, în termen legal, au declarat apel atât reclamanta C.C.I.A.

a Județului Arad, la data de 18 martie 2009, cât și pârâta D.M.P.S. a Județului Arad, la data de 13 martie 2009, iar prin Decizia civilă nr. 40 din 21 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul reclamantei C.C.I.A. Arad și al pârâtei A.J.P.I.S. Arad, s-a schimbat hotărârea instanței de fond în sensul admiterii în parte a acțiunii principale cât și a acțiunii reconvenționale a pârâtei, a fost modificată Decizia nr. 1528/2007 în sensul restrângerii dreptului de folosință al pârâtei asupra părții din imobil, astfel cum a fost stabilit prin răspunsul la obiecțiuni al expertizei tehnice realizate de expert Jiglău Vasile, respectiv la 179,40 m.p. construcție și 77,056 mp teren.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 101.269 lei cu titlu de chirie pentru spațiu pentru perioada 9 martie 2007 - 31 octombrie 2012și au fost menținute dispozițiile art. 7 din Decizia nr. 1526/2007 în sensul că afectațiunea imobilului se impune a fi păstrată pentru o perioadă de 3 ani, respectiv intervalul 9 martie 2007 - 9 martie 2010. De asemenea s-a respins în rest cererea reconvențională a pârâtei, respectiv pretențiile privind contravaloarea investițiilor și îmbunătățirilor, fiind menținute dispozițiile sentinței privind acțiunea principală a reclamantei numai în privința anulării art. 3 din Decizia nr. 1528/2007. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10.710 lei onorariu avocat și 8.200 lei onorarii experți, cu titlu de cheltuieli de judecată, în toate instanțele.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Imobilul în litigiu situat administrativ în Municipiul Arad, compus din casă și teren în suprafață de 896 m.p., fostă proprietate tabulară a C.C.I.A. a Județului Arad, a trecut în proprietatea Statului Român ca urmare a desființării C.C.I. Arad în baza art. 1 și 2 din Decretul nr. 74/1949, patrimoniul acesteia fiind preluat de Statul Român, fiind atribuit către M.C.A. Prin încheierea de C.F. din 27 noiembrie 1981 imobilul a fost dat în administrarea operativă a Muzeului Județean Arad, iar prin încheierea de C.F. din 22 iunie 1990 a fost notat dreptul de administrare directă în favoarea pârâtei D.M.S.S.F. Arad. Întrucât imobilul în litigiu se înscrie în categoria celor reglementate la art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, fiind un imobil preluat în proprietatea statului cu titlu valabil, urmare a notificării formulată de petenta C.C.I.

Arad la data de 16 iulie 2001, pârâta a emis dispoziția de restituire abia la data de 9 martie 2007, după promovarea și pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că susținerea pârâtei, potrivit căreia reclamanta trebuie să respecte și să păstreze afectațiunea imobilului o perioadă de 3 ani,ce urmează a se calcula de la data emiterii dispoziției de restituire în natură, este nefondată, pârâta având cunoștință de demersurile promovate de reclamantă pentru retrocedarea acestui imobil și mai mult, prin sentința civilă nr. 68 din 24 ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul Arad, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că, termenul până la care trebuia emisă dispoziția de restituire a expirat la 25 septembrie 2005. În consecință, termenul de 3 ani de păstrare a afectațiunii imobilului a fost calculat în mod corect de la data expirării datei până la care trebuia emisă dispoziția conform legii, astfel încât afectațiunea imobilului trebuia menținută până la data de 25 septembrie 2008. Tot în acest sens, nu se poate susține că această afectațiune a folosinței imobilului trebuia dispusă parțial, numai pentru suprafața ocupată efectiv de către pârâtă, și nu și pentru restul imobilului ocupat de alte instituții publice întrucât, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond raportat la actele depuse la dosar, întregul imobil a fost folosit de instituții ce fac parte din structura aceluiași minister, respectiv D.J.M., C.J.P.

și I.T.M. În ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință a reclamantei de acest imobil, instanța de apel a apreciat că, dat fiind, preluarea lui în proprietatea statului cu titlu valabil și redobândirea acestuia de către notificator, în baza Legii nr. 10/2001, prin restituirea în natură, ca măsură reparatorie, precum și faptul că o mare parte de timp reclamanta nu a existat ca persoană juridică, ea poate pretinde despăgubiri pentru perioada de la expirarea termenului pentru emiterea dispoziției (25 septembrie 2005) și până la încetarea afectațiunii acestuia (25 septembrie 2008), cum de altfel i s-au și acordat, conform expertizei tehnice judiciare întocmită în cauză de expert J.V.

Pe de altă parte, în perioada de folosință a imobilului de către pârâtă, în concret de la data preluării în administrare directă a imobilului - anul 1990, aceasta a efectuat pe cheltuială proprie o serie de lucrări de consolidare și modernizare a construcției, stabilite și evaluate potrivit expertizei tehnice de specialitate întocmită de expert P.I., la nivelul sumei de 3.410.272,30 lei, pe care reclamanta trebuie să le restituie pârâtei întrucât ele au adus un plus de valoare acestuia. Această soluție a Curții de Apel a fost desființată prin Decizia civilă nr. 604 din 03 februarie 2012 a Înaltei Curți de casație și Justiție, și s-a dispus trimiterea dosarului spre rejudecare, în apel, fixând în același timp cadrul procesual al rejudecării, ca urmare a admiterii parțiale a celor două recursuri formulate în cauză, de reclamanta C.C.I.A.

și de pârâta A.J.P.I.S. Arad. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, stabilită prin sentința irevocabilă nr. 1081/2002 a Judecătoriei Arad, doar că art. 3 al Dispoziției din 09 martie 2007 nu mai poate intra în discuție deoarece, s-a dezlegat cu putere de lucru judecat că, imobilul a fost preluat cu titlu valabil. Prin urmare, cum reclamanta a dobândit proprietatea imobilului din litigiu abia la data de 09 martie 2007, în baza dispoziției contestate, consecința caracterului constitutiv de drepturi a acestei dispoziții, conduce la concluzia că reclamanta poate solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință, decât numai de la data de 09 martie 2007. De aceea, Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut soluțiile anterioare ale instanțelor inferioare, reținând că în mod corect s-a respins acest capăt de cerere din acțiunea precizată a reclamantei.

În al doilea rând, Înalta Curte a constatat că menținerea afectațiunii imobilului de către unitatea deținătoare nu a format obiect de analiză prin sentința civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Arad și că menținerea afectațiunii poate fi realizată numai în condițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, textul de lege nelăsând loc de interpretare. Instanța supremă a statuat că instanța de apel a avut un raționament greșit în această privință și a statuat că termenul de menținere a afectațiunii imobilului, de 3 ani, prevăzut de art. 16 din Legea nr. 10/2001, trebuie să se calculeze de la data emiterii dispoziției contestate, respectiv de la data de 09 martie 2007, urmând a se împlini la 09 martie 2010, astfel că este întemeiat primul capăt de cerere al acțiunii reconvenționale a pârâtei.

Pe de altă parte, în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere din acțiunea reconvențională a pârâtei, privind acordarea sporului de valoare pentru îmbunătățirile aduse imobilului, Înalta Curte a decis că instanța de apel a aplicat greșit principiul îmbogățirii fără justă cauză. Din această perspectivă, Înalta Curte a statuat că, în raport de principiul enunțat, dar și în urma analizei art. 9 din Legea specială nr. 10/2001, asociat cu o interpretare logică și istorico - teleologică, pârâta nu poate emite aceste pretenții, câtă vreme legea specială impune restituirea imobilului în natură, în starea în care acesta se află la data cererii de restituire, liber de orice sarcini, iar textul nu distinge cu privire la starea imobilului, în sensul că nu face referințe la starea de degradare ori cu valoarea îmbunătățită.

Concluzia Înaltei Curte de Casație și Justiție în această privință a fost că, Legea nr. 10/2001 nu permite completarea dispozițiilor sale cu normele dreptului comun în materia îmbogățirii fără justă cauză, întrucât s-ar ajunge la situații injuste. S-a mai reținut cu putere de lucru judecat că, dat fiind faptul că nici în apel și nici în recurs nu au fost formulate critici asupra modului de soluționare a pct. 5 din Dispoziția din 2007, referitor la restituirea sumei plătite de pârâtă cu titlu de investiții și modernizări, acest aspect nu va mai face obiect de analiză în rejudecare. De asemenea, Înalta Curte a mai reținut că primele două instanțe au soluționat corect excepțiile lipsei calității procesuale active a pârâtei în raport cu cererea sa reconvențională precum și a inadmisibilității cererii reconvenționale.

S-a mai statuat că în condițiile în care numai în faza recursului, s-a constatat că există o altă perioadă pentru care trebuie menținută afectațiunea imobilului, respectiv perioada 09 martie 2007 - 09 martie 2010, este necesară refacerea expertizei de evaluare, pentru a se stabili când anume a intrat reclamanta în posesia parțială a imobilului, apoi care sunt suprafețele ocupate efectiv de pârâtă, sau de către alte persoane care beneficiază de subînchirieri și în rejudecare, instanța va trebui să se preocupe doar de stabilirea contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie 2007 și până la punerea efectivă în posesie a reclamantei precum și aspectele referitoare la restrângerea dreptului de folosință al pârâtei.

În urma casării cu trimitere,în rejudecarea apelurilor Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia civilă nr. 40 din 21 martie 2013 a admis apelurile declarate de reclamanta C.C.I.A. Arad, și de pârâta A.J.P.I.S. Arad, împotriva sentinței civile nr. 42 din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 1619/108/2007, s-a . schimbat sentința apelată, în sensul admiterii în parte atât a acțiunii principale a reclamantei, cât și a cererii reconvenționale a pârâtei.

S-a modificat Decizia nr. 1526/2007, în sensul restrângerii dreptului de folosință al pârâtei asupra părții din imobil, astfel cum a fost stabilit prin răspunsul la obiecțiuni la obiectivul nr. 2 al expertizei tehnice realizate de expert J.V., respectiv la 179,40 mp construcție și 77,056 mp teren, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 101.269 lei cu titlu de chirie pentru spațiu, pentru perioada 09 martie 2007-31 octombrie 2012. Au fost menținute dispozițiile art. 7 din Decizia nr. 1526/2007, în sensul că afectațiunea imobilului se impune a fi păstrată pentru o perioadă de 3 ani, respectiv intervalul 09 martie 2007-09 martie 2010,s-a respins în rest cererea reconvențională a pârâtei, respectiv pretențiile privind contravaloarea investițiilor și îmbunătățirilor și au fost menținute dispozițiile sentinței apelate privind acțiunea principală a reclamantei numai în privința anulării art. 5 din Decizia nr. 1526/2007.

A mai fost obligată pârâta-apelantă să plătească reclamantei suma de 10.710 lei onorariu avocat și 8.200 lei onorarii experți, cu titlu de cheltuieli de judecată, în toate instanțele. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Instanța de apel în rejudecare în raport de coordonatele trasate prin decizia de casare a Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 604 din 03 februarie 2012. a dispus efectuarea unui supliment de expertiză de către expertul tehnic judiciar J.V., expertiză care a avut ca obiective, stabilirea contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie 2007 și până la punerea efectivă în posesie a reclamantei precum și aspectele referitoare la restrângerea dreptului de folosință al pârâtei, respectiv identificarea unor eventuale suprafețe subînchiriate.

Astfel, expertul judiciar a concluzionat că din documentele existente la dosar, respectiv cele puse la dispoziție de către părțile litigante, rezultă pe de o parte că nu există suprafețe din clădire ori porțiuni de teren care să fie subînchiriate către terți, iar restrângerea dreptului de folosință al pârâtei A.J.P.I.S. Arad, vizează o suprafață de clădire însumată de 179,4 mp, la care se adaugă o suprafață de 77,0556 mp de teren. Apoi, în ceea ce privește recalcularea chiriei pentru intervalul 09 martie 2007 - 09 martie 2010 pentru aceste suprafețe, suma totală de plată este de 52.442 lei (din care 45.454 lei pentru clădiri și 6.988 lei pentru teren, iar pentru intervalul de timp corespunzător datei de 10 martie 2010 și până în prezent, chiria pentru aceleași suprafețe este de 48.827 lei (din care 42.333 lei pentru clădiri și 6.494 lei pentru teren), aceste valori ale chiriei fiind stabilite prin raportare la normativele existente în HG 1886/2006, respectiv H.G.

nr. 343/2007. Totodată, expertul a mai precizat în răspunsul la obiecțiuni că, a realizat evaluarea numai în raport cu spațiile deținute strict de către actuala A.J.P.I.S. Arad și nu și cele deținute de către C.P.J. Arad, respectiv de către I.T.M. Arad, aceste instituții nefiind împricinate. În urma administrării acestor probe, instanța de apel, reanalizând întregul material probator relevant, cu observarea motivelor de fapt și de drept invocate de către cei doi apelanți și cu observarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a constatat că cea mai mare parte a criticilor formulate de apelante împotriva sentinței civile nr. 42/2009 a Tribunalului Arad,au fost soluționate irevocabil în urma admiterii recursurilor acelorași părți, prin Decizia de casare nr. 604 din 03 februarie 2012 a Înaltei Curte de Casație și Justiție și au intrat astfel în puterea lucrului judecat, în accepțiunea art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Din această perspectivă, instanța de apel în rejudecare a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, reclamantei i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din sentința irevocabilă nr. 1081/2002 a Judecătoriei Arad, doar că art. 3 al Dispoziției din 09 martie 2007 nu mai poate intra în discuție deoarece s-a dezlegat cu putere de lucru judecat că, imobilul a fost preluat cu titlu valabil.

Prin urmare, cum reclamanta a dobândit proprietatea imobilului din litigiu abia la data de 09 martie 2007, în baza dispoziției contestate, consecința caracterului constitutiv de drepturi a acestei dispoziții conduce la concluzia că, reclamanta poate solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință,doar de la data de 09 martie 2007. Prin urmare, instanța de apel, în rejudecare a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut soluțiile anterioare ale instanțelor inferioare, reținând că în mod corect s-a respins acest capăt de cerere din acțiunea precizată a reclamantei. În al doilea rând, s-a reținut că Înalta Curte a constatat că menținerea afectațiunii imobilului de către unitatea deținătoare nu a format obiect de analiză în sentința civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Arad, dar că totodată, menținerea afectațiunii poate fi realizată numai în condițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, textul de lege nelăsând loc de interpretare.

De aceea, instanța supremă a statuat că instanța de apel a avut un raționament greșit în această privință și a decis că termenul de menținere a afectațiunii imobilului, de 3 ani, prev. de art. 16 din Legea nr. 10/2001 trebuie să se calculeze de la data emiterii dispoziției contestate, respectiv de la data de 09 martie 2007, urmând a se împlini la 09 martie 2010, astfel că este întemeiat primul capăt de cerere al acțiunii reconvenționale a pârâtei. Pe de altă parte, în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii reconvenționale a pârâtei, privind acordarea sporului de valoare pentru îmbunătățirile aduse imobilului, Înalta Curte a decis că instanța de apel a aplicat greșit principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Din această perspectivă, s-a reținut că Înalta Curte a statuat că, în raport de principiul enunțat, dar și în urma analizei art. 9 din Legea specială nr. 10/2001, asociat cu o interpretare logică și istorico - teleologică, pârâta nu poate emite aceste pretenții, câtă vreme legea specială impune restituirea imobilului în natură, în starea în care acesta se află la data cererii de restituire, liber de orice sarcini, iar textul nu distinge cu privire la starea imobilului, în sensul că nu face referințe la starea de degradare ori cu valoarea îmbunătățită. Concluzia Înaltei Curte de Casație și Justiție în această privință a fost că Legea nr. 10/2001 nu permite completarea dispozițiilor sale cu normele dreptului comun în materia îmbogățirii fără justă cauză întrucât s-ar ajunge la situații injuste.

În raport de decizia de casare, s-a reținut existența puterii de lucru judecat, dat fiind faptul că nici în apel și nici în recurs nu au fost formulate critici asupra modului de soluționare a pct. 5 din Dispoziția din 2007, referitor la restituirea sumei plătite de pârâtă cu titlu de investiții și modernizări, acest aspect nu va mai face obiect de analiză în rejudecare. De asemenea, Înalta Curte a mai reținut că primele două instanțe au soluționat corect excepțiile lipsei calității procesuale active a pârâtei în raport cu cererea sa reconvențională precum și a inadmisibilității cererii reconvenționale.

Înalta Curte a mai statuat că, deoarece numai în faza recursului s-a constatat că există o altă perioadă pentru care trebuie menținută afectațiunea imobilului, respectiv perioada 09 martie 2007 - 09 martie 2010, este necesară refacerea expertizei de evaluare, pentru a se stabili când anume a intrat reclamanta în posesia parțială a imobilului, apoi care sunt suprafețele ocupate efectiv de pârâtă sau de către alte persoane care beneficiază de subînchirieri, și în concret, în rejudecare, instanța de apel va trebui să se preocupe doar de stabilirea contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie 2007 și până la punerea efectivă în posesie a reclamantei precum și aspectele referitoare la restrângerea dreptului de folosință al pârâtei.

În consecință, în rejudecarea apelurilor, instanța de apel față de suplimentul de expertiză efectuat de expertul tehnic judiciar J.V.,a constatat că din documentele existente la dosar, respectiv cele puse la dispoziție de către părțile litigante, a rezultat pe de o parte că nu există suprafețe din clădire, ori porțiuni de teren care să fie subînchiriate către terți, iar restrângerea dreptului de folosință al pârâtei A.J.P.I.S. Arad vizează o suprafață de clădire însumată de 179,4 mp, la care se adaugă o suprafață de 77,0556 mp de teren.

În ceea ce privește recalcularea chiriei pentru intervalul 09 martie 2007 - 09 martie 2010 pentru aceste suprafețe, suma totală de plată este de 52.442 lei (din care 45.454 lei pentru clădiri și 6.988 lei pentru teren, iar pentru intervalul de timp corespunzător datei de 10 martie 2010 și până în prezent, chiria pentru aceleași suprafețe este de 48.827 lei (din care 42.333 lei pentru clădiri și 6.494 lei pentru teren), aceste valori ale chiriei fiind stabilite prin raportare la normativele existente în H.G. nr. 1886/2006, respectiv H.G. nr. 343/2007. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.J.P.I.S. Arad (fostă D.M.P.S. Arad), explicitând casarea hotărârii. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ.: Astfel recurenta susține că instanța de apel în rejudecare s-a pronunțat cu privire la aspectele ce au fost deja statuate prin decizia de casare, respectiv cu privire la plata contravalorii chiriei datorate pentru perioada 9 martie 2007 până la punerea efectivă în posesie a intimatei și cu privire la restrângerea dreptului de folosință al A.J.P.I.S. Arad. În aceeași idee se mai susține că instanța de apel s-a pronunțat și asupra a ceea ce Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat cu putere de lucru judecat, respectiv pronunțându-se încă o dată asupra perioadei în care trebuia menținută afectațiunea imobilului, cu privire la pretențiile privind contravaloarea investițiilor și îmbunătățirilor și a cheltuielilor de judecată.

De asemenea recurenta mai învederează că nu s-a ținut seama că a plătit lunar intimatei chiria prevăzută de H.G. nr. 1886/2006, începând cu luna martie 2007 până în ianuarie 2013. În ce privește expertiza efectuată în cauză, se arată că A.J.P.I.S. Arad a plătit o chirie mai mare decât cea stabilită de expert, pentru o suprafață de 197,6 mp și că pentru perioada aprilie 2004-ianuarie 2013 a mai plătit suma de 46.994,8 lei. Or, susține recurenta, în cazul în care s-ar mai fi datorat ceva, instanța trebuia să dispună compensarea sumelor arătate, altfel se ajunge la o îmbogățire fără just temei. O altă critică vizează, greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată în condițiile în care acestea fuseseră deja achitate, inclusiv onorariul de avocat în cuantum de 10.710 lei și respectiv onorariile pentru experți.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele aspecte: Potrivit art. 315 C. proc. civ., instanța în rejudecare trebuie să se conformeze dispozițiilor instanței de recurs privind necesitatea administrării probelor precum și problemelor de drept dezlegate. Soluția consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă, ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului.

Or, față de Decizia de casare nr. 604 din 03 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de statuările, recomandările și problemele de drept dezlegate de instanța de casare, este de reținut că instanța în rejudecare s-a conformat acestora.

Astfel, este de reținut că prin decizia de casare s-a statuat că în condițiile în care numai în faza recursului, s-a constatat că există o altă perioadă pentru care trebuie menținută afectațiunea imobilului, respectiv perioada 09 martie 2007 - 09 martie 2010, este necesară refacerea expertizei de evaluare, pentru a se stabili când anume a intrat reclamanta în posesia parțială a imobilului, apoi care sunt suprafețele ocupate efectiv de pârâtă, sau de către alte persoane care beneficiază de subînchirieri și că în rejudecare, instanța va trebui să se preocupe doar de stabilirea contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie 2007 și până la punerea efectivă în posesie a reclamantei precum și aspectele referitoare la restrângerea dreptului de folosință al pârâtei.

Or, tocmai în raport de aceste aspecte, instanța în rejudecare a dispus efectuarea unui supliment de expertiză, având ca obiective, stabilirea contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie 2007 și până la punerea efectivă în posesie a reclamantei precum și aspectele referitoare la restrângerea dreptului de folosință al pârâtei, respectiv identificarea unor eventuale suprafețe subînchiriate. Astfel, expertul judiciar a concluzionat că din documentele existente la dosar, respectiv cele puse la dispoziție de părți, rezultă pe de o parte că nu există suprafețe din clădire ori porțiuni de teren care să fie subînchiriate către terți, iar restrângerea dreptului de folosință al pârâtei A.J.P.I.S.

Arad, vizează o suprafață de clădire însumată de 179,4 mp, la care se adaugă o suprafață de 77,0556 mp de teren. În ceea ce privește recalcularea chiriei pentru intervalul 09 martie 2007 - 09 martie 2010 pentru aceste suprafețe, s-a concluzionat că suma totală de plată este de 52.442 lei (din care 45.454 lei pentru clădiri și 6.988 lei pentru teren, iar pentru intervalul de timp corespunzător datei de 10 martie 2010 și până în prezent, chiria pentru aceleași suprafețe este de 48.827 lei (din care 42.333 lei pentru clădiri și 6.494 lei pentru teren), aceste valori ale chiriei fiind stabilite prin raportare la normativele existente în HG 1886/2006, respectiv H.G. nr. 343/2007. Totodată, expertul a mai precizat în răspunsul la obiecțiuni că, a realizat evaluarea numai în raport cu spațiile deținute strict de către actuala A.J.P.I.S.

Arad și nu și cele deținute de către C.P.J. Arad, respectiv de către I.T.M. Arad, aceste instituții nefiind împricinate. Or, față de cele expuse, este de reținut că instanța în rejudecare a avut în vedere limitele rejudecării, recomandările și statuările din decizia de casare, tocmai în respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., motiv pentru care critica legată de încălcarea puterii de lucru judecat este nu numai neavenită ci și nefondată. În ce privește criticile legate de ignorarea faptului că deja au fost achitate anumite sume cu titlu de chirie și respectiv cheltuieli de judecată, este de reținut că aceste critici nu se circumscriu în nici una din ipotezele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., motiv pentru care nu vor fi analizate, cu atât mai mult cu cât aspectele legate de situația unor plăți deja efectuate, vor putea fi discutate în faza de executare a hotărârii. Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile formulate nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtei A.J.P.I.S. Arad (fostă D.M.P.S. Arad) urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.J.P.I.S. Arad (fostă D.M.P.S. Arad) împotriva Deciziei civile nr. 40 din 21 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2013.