ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 604/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 604/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. 1619/108/2007

la Tribunalul Arad la data de 6 aprilie 2007, reclamanta Camera de Comerț,

Industrie și Agricultură Arad a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția

de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Arad, anularea art. 5 din dispoziția

de restituire, modificarea art. 7 din această dispoziție, calcularea termenului

de 3 ani începând cu data de 23 septembrie 2005 și modificarea dispoziției în

sensul restrângerii dreptului de folosință al pârâtei doar asupra părții din

imobil care îndeplinește criteriile legale.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a formulat notificare în Dosarul execuțional nr. 566 din

16 iulie 2001, având ca obiect restituirea imobilului situat în Arad str.

Gheorghe Lazăr, iar pârâta a emis decizia atacată abia la data de 09 martie 2007,

cu depășirea termenului rezonabil în care trebuia rezolvată orice cerere

adresată unui organ al statului.

Reclamanta a mai

arătat că imobilul nu îi este restituit așa cum prevede legea, fiind

condiționată restituirea sa de plata unei sume în conturile pârâtei, deși,

inclusiv prin sentința civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Arad, a fost obligată

la emiterea dispoziției de restituire, fără nici o condiționare, întrucât legea

nu o prevede, art. 48 din Legea nr. 10/2001 referindu-se la imobilele cu

destinația de locuință.

Pârâta ar fi trebuit

să emită decizia de restituire în natură în termen de 60 de zile de la data

modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, adică cel târziu la 25

septembrie 2005, însă aceasta intenționează să prelungească dreptul său de

folosință timp de încă 3 ani în condiții de chirie preferențială.

De asemenea,

menținerea afectațiunii se referă în mod greșit la întregul imobil, deoarece

numai o parte din acesta este folosit de pârâtă, restul fiind folosit de alte

instituții publice care l-au închiriat de la pârâtă și pentru care nu este

motivată incidența dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 și a anexei 2 lit.

a) pct. 3 la această lege.

Prin sentința civilă nr.

42 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea; a dispus

anularea art. 5 din dispoziția nr. 1526 din 9 martie 2007 emisă de directorul

executiv al pârâtei și modificarea parțială a art. 7, în sensul că afectațiunea

avută de imobilul situat în Arad, str. Gheorghe Lazăr, încetează la 25

septembrie 2008; a respins cererea de modificare a dispoziției sus - menționate

în sensul restrângerii dreptului de folosință al pârâtei; a obligat pârâta să

plătească reclamantei suma de 306.993,14 lei reprezentând contravaloarea lipsei

de folosință și chirie pentru imobilul sus - menționat pentru perioada 25

septembrie 2005 - 25 septembrie 2008; a obligat aceeași pârâtă să plătească

reclamantei, începând cu 26 septembrie 2008 și până la punerea în posesie

asupra imobilului, o sumă lunară reprezentând echivalentul în lei la data

plății a sumei de 3440,6 euro, cu titlul de contravaloare folosință imobil; a

respins restul pretențiilor reclamantei; a respins excepția lipsei calității

procesuale active a pârâtei și excepția de inadmisibilitate a acțiunii

raportate la acțiunea reconvențională formulată de pârâtă; a admis în parte

acțiunea reconvențională formulată și precizată de pârâtă împotriva

reclamantei; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.410.272,3 lei

reprezentând contravaloarea investițiilor realizate de pârâtă ce au sporit

valoarea imobilului; a respins capătul de cerere al acțiunii reconvenționale

privind obligarea reclamantei la menținerea afectațiunii imobilului pentru o

perioadă de până la 3 ani de la data emiterii dispoziției sus-menționate; a compensat

creanța de 306.993,14 lei sus - menționată cu creanța de 3.410.272,3 lei sus-menționată

până la concurența celei mai mici creanțe și a obligat după compensare

reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.103.279,16 lei.

În motivarea acestei

soluții prima instanță a reținut că dispozițiile menționate la punctul 5 din

dispoziția contestată trebuie înlăturate deoarece condiționarea restituirii

imobilului de plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului nu este

prevăzută de lege.

În ceea ce privește

punctul 7 al dispoziției, data de la care trebuie menținută afectațiunea

imobilului se calculează de la data la care trebuia să fie emisă dispoziția,

adică la expirarea termenului de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr.

247 din 25 iulie 2005 care a permis restituirea în natură a imobilului, conform

art. 16 al Legii nr. 10/2001, deci 25 septembrie 2005, dată de la care

reclamanta devenea proprietară a imobilului, deoarece art. 2 alin. (2) al Legii

nr. 10/2001 nu este incident în cauză, unde preluarea imobilului s-a realizat

cu titlu.

La data la care

trebuia emisă dispoziția de restituire, toată clădirea era ocupată de

instituții de interes public din cadrul aceluiași minister și se afla în

administrarea pârâtei care are astfel calitate procesual pasivă, iar

despăgubirile vor privi întreaga clădire, indiferent de natura raporturilor

juridice dintre pârâtă și ceilalți deținători ai imobilului.

Cuantumul

despăgubirilor pentru contravaloarea lipsei de folosință a fost stabilit în

raport de data intrării în vigoare a H.G. nr. 1886/2006.

În ceea ce privește

cererea reconvențională, s-a apreciat că pârâta are calitate procesual activă

sub aspectul cheltuielilor de consolidare și modernizare, deoarece acestea au

fost efectuate din bugetul său propriu de persoană juridică, neavând relevanță

că instituția este finanțată de la bugetul de stat.

Cererea

reconvențională este admisibilă, deoarece, în absența unor prevederi legale

privind acordarea de despăgubiri unităților deținătoare pentru sporul de

valoare adus imobilelor cu altă destinație decât cea de locuință, sunt

aplicabile prevederile dreptului comun în materia îmbogățirii fără justă cauză.

Conform celor două expertize efectuate în cauză, s-a stabilit că din anul 1990,

când pârâta-reclamantă a primit în administrare imobilul, a efectuat lucrări de

consolidare și modernizare cu bună credință, a căror valoare reactualizată a

fost de 4 .163. 195,47 lei, însă se va acorda numai suma menționată în

precizările la acțiune, respectiv 3.410.772,30 lei.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură

a Județului Arad și pârâta Direcția de Muncă și Protecție Socială a Județului

Arad.

Prin decizia civilă nr.

136/ A din 22 mai 2009, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondate, ambele

apeluri.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că, întrucât imobilul în litigiu se înscrie

în categoria celor reglementate la art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001, fiind

un imobil preluat în proprietatea statului cu titlu valabil, urmare a

notificării formulată de petenta Camera de Comerț și industrie Arad la data de

16 iulie 2011, pârâta a emis dispoziția de restituire nr. 1526 abia la data de

9 martie 2007 după promovarea și pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest

sens.

Sub acest aspect,

instanța de apel a apreciat că susținerea pârâtei, potrivit căreia reclamanta

trebuie să respecte și să păstreze afectațiunea imobilului o perioadă de 3 ani

ce urmează a se calcula de la data emiterii dispoziției de restituire în

natură, este nefondată, pârâta având cunoștință de demersurile promovate de

reclamantă pentru retrocedarea acestui imobil și mai mult, prin sentința civilă

nr. 68 din 24 ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul Arad, stabilindu-se cu

putere de lucru judecat că termenul până la care trebuia emisă dispoziția de

restituire a expirat la 25 septembrie 2005. În consecință, termenul de 3 ani de

păstrare a afectațiunii imobilului a fost calculat în mod corect de la data

expirării datei până la care trebuia emisă dispoziția conform legii, astfel

încât afectațiunea imobilului trebuia menținută până la data de 25 septembrie 2008.

Tot în acest sens, nu

se poate susține că această afectațiune a folosinței imobilului trebuia dispusă

parțial, numai pentru suprafața ocupată efectiv de către pârâtă, și nu și

pentru restul imobilului ocupat de alte instituții publice întrucât, așa cum în

mod corect a reținut instanța de fond, raportat la actele depuse la dosar,

întregul imobil a fost folosit de instituții ce fac parte din structura

aceluiași minister, respectiv Direcția Județeană de Muncă, Casa Județeană de

Pensii și Inspectoratul Teritorial de Muncă.

În ceea ce privește

contravaloarea lipsei de folosință a reclamantei asupra acestui imobil,

instanța de apel a reținut că, dat fiind preluarea lui în proprietatea statului

cu titlu valabil și redobândirea acestuia de către notificator în baza Legii nr.

10/2001, prin restituirea în natură, ca măsură reparatorie, precum și faptul că

o mare parte de timp reclamanta nu a existat ca persoană juridică, ea poate

pretinde despăgubiri pentru perioada expirării termenului de emiterea

dispoziției (25 septembrie 2005) și până la încetarea afectațiunii acestuia (25

septembrie 2008), cum de altfel i s-au și acordat, conform expertizei tehnice

judiciare întocmită în cauză de expert J.V.

Pe de altă parte, în

perioada de folosință a imobilului de către pârâtă, în concret de la data

preluării în administrare directă a imobilului - anul 1990, aceasta a efectuat

pe cheltuială proprie o serie de lucrări de consolidare și modernizare a

construcției, stabilite și evaluate potrivit expertizei tehnice de specialitate

întocmită de expert P.I., la nivelul sumei de 3.410.272,30 lei, pe care reclamanta

trebuie să le restituie pârâtei întrucât ele au adus un plus de valoare

acestuia.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs apelanta-reclamantă Camera de Comerț, Industrie și

Agricultură Arad și apelanta – pârâtă - reclamantă Agenția Județeană pentru

Plăți și Inspecție Socială Arad.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, apelanta-reclamanta Camera de Comerț, Industrie

și Agricultură Arad a arătat că soluția de admitere a cererii reconvenționale

este dată cu aplicarea greșită a legii. Instanța de fond a admis cererea

reconvențională prin aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză, în

condițiile în care Legea nr. 10/2001 exclude aplicarea acestui principiu.

Art. 9 din Legea

10/2001 prevede: „Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui

se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data

cererii de restituire și libere de orice sarcini.”

Din cuprinsul Legii nr.

10/2001 rezultă fără nici o îndoială că legislatorul a avut în vedere

chestiunea alterării valorii patrimoniale a imobilelor restituite foștilor

proprietari. De principiu, statul nu răspunde pentru degradarea imobilelor și

nici nu-i compensează pe proprietari pentru privarea îndelungată de folosință.

Corelativ, statul nu este despăgubit pentru îmbunătățirile aduse imobilelor pe

care le-a folosit gratuit.

În materia

restituirii îmbunătățirilor realizate de către chiriași, Legea nr. 10/2001

prevede totuși o excepție. Chiriașilor persoane private li se restituie,

conform art. 48 din lege, „sporul de valoare adus imobilelor cu destinație de

locuință prin îmbunătățiri necesare și utile.”Această normă este, în substanța

sa, o aplicare legislativă a principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Prin urmare, instanța

de fond trebuia să excludă acele „îmbunătățiri" pe care instituțiile de

stat le-au efectuat pentru îndeplinirea unor obligații legale, prevăzute în

Normativul P100 și Regulamentul privind stabilirea categoriei de importanță a

construcțiilor aprobat prin H.G. nr. 766/1997, care prevăd reglementări

speciale pentru imobile, în funcție de utilizarea lor. Se instituie termene

imperative pentru executarea lucrărilor de consolidare și obligații speciale în

executarea lucrărilor.

Recurenta consideră

că nu poate fi obligată să suporte lucrări care au fost necesare pentru menținerea

în exploatare a imobilului.

Tribunalul Arad a

respins cererea pe care a formulat-o pentru acordarea de despăgubiri, fără să

explice de ce a considerat pertinentă și utilă expertiza contabilă pentru

determinarea valorii acestor despăgubiri.

Soluția tribunalului a

fost bazată pe considerentul că imobilul din litigiu a fost preluat de stat cu

titlu. Curtea de Apel Timișoara a menținut hotărârea tribunalului pentru

același considerent, fără să examineze argumentele sale din apel, sub acest

aspect, cu toate că modului de preluare a imobilului din litigiu (cu titlu sau

fără titlu) nu a făcut obiectul procesului.

În plus, cererea sa,

la fel ca și acțiunea reconvențională a intimatei, a fost bazată pe principiul

îmbogățirii fără justă cauză. Nici modul de preluare a imobilului și nici buna

credință alegată de intimată nu exclud îmbogățirea fără justă cauză a acesteia.

Este dovedit că

imobilul a fost preluat abuziv de la recurentă, fără ca aceasta să fi beneficiat

de despăgubiri. Pe cale de consecință, patrimoniul său a fost diminuat cu contravaloarea

folosinței imobilului. În logica îmbogățirii fără justă cauză, această diminuare

reprezintă însărăcirea suferită de reclamantă.

Tribunalul Arad și

Curtea de Apel Timișoara au blocat efectele în beneficiul său a acestui

principiu, bazându-se pe prevederile Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, cele

două instanțe au aplicat același principiu în detrimentul recurentei și au înlăturat

efectele prevederilor Legii nr. 10/2001, pe care le-a invocat în apărare.

Or, dacă prima

instanță a considerat admisibilă cererea reconvențională a intimatei, atunci același

principiu juridic trebuia să opereze simetric și în favoarea sa.

Curtea de Apel a

considerat că întreruperea activității recurentei o împiedecă să solicite despăgubiri

pentru perioada în care activitatea i-a fost întreruptă.

În baza art. 3 lit c

1

din lege și în conformitate cu dispozitivul sentinței civile nr. 1081/2002 a

Judecătoriei Arad, definitivă și irevocabilă, s-a dovedit că reclamanta este

aceeași persoană juridică cu persoana de la care imobilul din litigiu a fost

preluat abuziv.

Perioada de timp în

care aceasta nu a funcționat a fost determinată de ingerința statului dictatorial

în activitatea sa și legislatorul a înlăturat consecințele acestei ingerințe

prin ficțiunea identității. Ca o consecință a acestei ficțiuni, situația sa

juridică va fi identică cu cea a unei persoane care nu și-a încetat niciodată

activitatea (art. 3 lit. c) teza I și teza II din Lege).

Acest raționament a

fost abandonat însă de Curte atunci când a determinat perioada de timp pentru

care i se cuveneau despăgubiri. Dacă Curtea a folosit criteriul perioadei de activitate,

ca să determine durata de timp pentru care i se datorează despăgubiri, atunci începutul

perioadei trebuia să fie data reluării activității sale, ca urmare a adoptării Decretului-lege

nr. 139/1990 din 12 mai 1990.

Tribunalul a greșit

când a admis doar în parte cererea sa de obligare a reclamantei la plata

chiriei pentru perioada 2005-2008.

Curtea de apel a

urmat raționamentul greșit al tribunalului (imobil folosit de instituții

publice), pe care l-a precizat (imobil folosit de instituții din același

minister), deși calitatea de instituție publică a persoanei care folosește

imobilul sau subordonarea administrativă a acestei instituții nu au nicio

consecință juridică.

Nu orice instituție

publică beneficiază de prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001. În speță, dintre

persoanele care au folosit imobilului său, doar pârâta este o entitate publică

expres determinată de lege și beneficiul instituit de art. 16 din lege se

aplică doar spațiilor folosite exclusiv de aceasta.

Prevederile art. 16

din lege reprezintă o ingerință a statului în exercițiul dreptului de

proprietate, pe care statul o justifică prin protejarea unui interes public.

Câmpul de aplicabilitate al normei prin care este autorizată ingerința nu poate

fi extins, pentru că altfel s-ar încalcă în mod flagrant principiul

legalității, astfel cum este definit de jurisprudența CEDO.

Cu toate acestea,

ambele instanțe au extins regimul derogator al legii în beneficiul unor instituții

care nu fac obiectul acestui regim încălcându-i recurentei dreptul de

proprietate.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, pârâta Direcția de Muncă și Protecție Socială a Județului

Arad a arătat că, prin hotărârile judecătorești pronunțate de instanța de fond si

cea de apel, a fost stabilită plata unei chirii la prețul pieței fără a se ține

cont de faptul că reclamanta a intrat în posesia parțială a imobilului încă din

data de 30 mai  2008 și îl folosește în beneficiul ei.

Întârzierea emiterii

dispoziției aparține reclamantei care nu s-a adresat instituției competente,

pentru că nu a interpretat corect dispozițiile legii. După apariția Legii nr. 247/2005,

C.C.I.A. Arad a solicitat restituirea în natură a Ministerului Muncii, după

care a urmat o perioadă mai lungă de corespondență, pentru a elucida cărei

persoane juridice îi aparține competența de a emite dispoziția. Decizia de

restituire cu nr. 1526 a fost emisă în data de 9 martie 2007 și a fost

comunicată Camerei de Comerț în aceeași dată.

Potrivit art. 16 din

Legea nr. 10/2001 republicată și actualizată, reclamanta trebuie să mențină afectațiune

imobilului pentru cel mult 3 ani de la data emiterii dispoziției de

retrocedare, adică începând din data de 9 martie 2007, dispozițiile având

caracter imperativ.

Înalta Curte de Casație

de Justiție statuează că termenul de 3 ani pentru care se menține afectațiune

imobilului se calculează de la data emiterii dispoziției. Calcularea în alt mod

a termenului de 3 ani, adică de la data la care a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005.

înseamnă aplicarea retroactivă a termenului și implicit interpretarea și

aplicarea eronată a legii, astfel cum a procedat instanța de apel. Deși s-a

depus la dosarul cauzei practica judiciară în acest sens, aceasta nu a ținut

cont.

În lipsa oricăror

dispoziții legale, pe care de altfel instanța o recunoaște, din 25 septembrie

2005 și până în data de 10 ianuarie 2007, când intra în vigoare H.G. nr. 1886/2006,

s-a stabilit o chirie calculată la prețul pieței care nu reprezintă nici chiria

stabilită prin expertiza contabilă (care a fost contestată de noi), în cuantum

de 306.993,14 lei și nici nu precizează modul de calcul.

Instanța a obligat

numai pe recurentă la plata sumei mai sus menționate și la plata chiriei, în condițiile

în care în imobilul restituit CCI.A. Arad au funcționat alte instituții.

S-a solicitat anularea

raportului de expertiză contabilă a dl. expert J.V., pentru că acesta a fost întocmit

foarte subiectiv, fără a avea date certe, însă instanța nu s-a pronunțat nici

măcar în apel asupra acestei cereri.

S-a solicitat, de

asemenea, recalcularea chiriei în funcție de suprafața deținută de cele trei

instituții, așa cum a rezultat din expertiza tehnică în construcții efectuată

de d-na expert M.P., defalcat pe fiecare instituție și în conformitate cu

tabelul prevăzut în H.G. nr. 1886/2006. Nici de acest lucru instanța nu a ținut

cont și nici nu s-a pronunțat asupra nivelului chiriei prevăzut de H.G. nr. 1886/2006

modificat.

În ceea ce privește

cuantumul reprezentând contravaloarea investițiilor realizate cu ocazia

reparației capitale, instanța a admis suma de 3.410.272,3 lei și nu suma de

4.163.195,47 care a rezultat din expertiza tehnică contrară, pe motivul că

acestea au fost solicitate prin concluziile scrise.

Susținerea este

neîntemeiată întrucât, atunci când s-a intrat pe fond, s-a precizat oral

cuantumul care a rezultat din expertiza tehnică contrară efectuată de dl. expert

M.I. Instanța a dispus amânarea pronunțării sentinței și i-a obligat să depună concluzii

scrise, tocmai pentru a preciza poziția acestora și în scris.

În faza procesuală a

recursului au fost depuse întâmpinări de către recurenți, s-a precizat de către

recurenta Direcția de Muncă și Protecție Socială Arad că, în temeiul Legii nr. 329/2009

privind reorganizarea unor instituții publice și a O.U.G. nr. 113/2011, s-a

transformat în Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială.

De asemenea, prin

decizia nr. 1104 din 8 septembrie 2011 a fost respinsă de către Curtea Constituțională excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 37 din

Decretul nr. 31/1954, ale art. 12 alin. (3) și (4) din Legea nr. 213/1998,

precum și a principiului îmbogățirii fără justă cauză atunci când este aplicat

în litigii în materia măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv,

excepție ridicată în cadrul prezentului dosar.

Analizând

recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte

apreciază că acestea sunt parțial fondate, pentru următoarele considerente

comune:

Imobilul în litigiu a

trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 74/1949, prin care

reclamanta Camera de Comerț și Industrie Arad s-a desființat, iar patrimoniul

acesteia a fost preluat de statul român.

Prin urmare,

activitatea sa a fost întreruptă, astfel încât nu pot fi primite apărările

recurentei-reclamante conform cărora nu și-a întrerupt niciodată activitatea.

De altfel, chiar recurenta susține că data reluării activității sale este 12

mai 1990, când a fost adoptat Decretul-lege nr. 139/1990, reluarea unei

activități presupunând o încetare anterioară a acesteia.

Calitatea reclamantei

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 a

fost deja recunoscută prin sentința civilă nr. 1081/2002 a Judecătoriei Arad,

devenită irevocabilă. Însă numai cu ocazia soluționării notificării prin

dispoziția contestată, odată cu identificarea măsurii reparatorii care poate fi

acordată, respectiv restituirea în natură a imobilului, ca urmare a modificării

art. 16 al Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, i-a fost restituit

reclamantei în natură imobilul în litigiu.

Modul de preluare a

imobilului în litigiu (cu titlu sau fără titlu) nu a făcut obiectul procesului,

deoarece în art. 3 al dispoziției nr. 1526 din 9 martie 2007, se constată că

imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, aspect care nu a

format obiect al contestației, deci care nu mai poate fi repus în discuție

deoarece această dezlegare a intrat sub putere de lucru judecat. Aspectul

preluării cu titlu valabil al imobilului a fost numai reconfirmat în motivarea

primei instanțe.

Prin urmare, dispoziția

nr. 1526 din 9 martie 2007, fiind atacată sub aspecte care nu vizează

constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în

litigiu, constituie titlul de proprietate la reclamantei, care are însă numai

caracter constitutiv, iar nu declarativ, asupra dreptului de proprietate al

acesteia cu privire la imobilul în litigiu.

În consecință,

reclamanta a dobândit proprietatea imobilului la data de 9 martie 2007, în baza

dispoziției contestate, deoarece art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în

vigoare la data introducerii contestației, recunoștea cu caracter retroactiv

dreptul de proprietate foștilor proprietari numai în ipoteza imobilelor

preluate fără titlu, ipoteză care nu se regăsește în speța de față.

Consecința

caracterului constitutiv de drepturi al dispoziției nr. 1526/2007 este aceea că

reclamanta are dreptul de a primi despăgubiri numai de la data de 9 martie

2007, data la care a dobândit dreptul de proprietate, iar nu anterior acestei

date.

Astfel fiind, dobândirea

dreptului de proprietate de către reclamantă de la momentul emiterii

dispoziției contestate, pentru argumentele prezente anterior, nu o

îndreptățește pe reclamantă la obținerea de despăgubiri pentru contravaloarea

lipsei de folosință a imobilului de la data naționalizării și până la momentul

la care, în opinia reclamantei, trebuia să i se restituie imobilul, respectiv

23 septembrie 2005, deoarece în această perioadă imobilul nu s-a aflat în

proprietatea sa și nu i s-a recunoscut cu efect retroactiv dreptul de

proprietate asupra acestuia pe cale judecătorească.

Apare astfel ca fiind

corect respins capătul de cerere din precizarea la acțiune, referitor la

acordarea acestui tip de despăgubiri.

În ceea ce privește menținerea

afectațiunii imobilului de către unitatea deținătoare, Înalta Curte observă mai

întâi că această măsură nu a format obiect de analiză în sentința civilă nr. 68/2006

a Tribunalului Arad, instanța reproducând numai conținutul precizării acțiunii

din data de 13 decembrie 2006, fără a realiza o analiză a acestei precizări în

considerentele sentinței și fără a se pronunța asupra sa în dispozitivul

sentinței, astfel încât nu se poate reține că acest aspect a intrat sub puterea

lucrului judecat, astfel cum a motivat prima instanță de fond.

În al doilea rând,

Înalta Curte consideră că menținerea afectațiunii imobilului de către unitatea

deținătoare se poate realiza numai în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin.

(1) al Legii nr. 10/2001, respectiv „de la data emiterii deciziei sau a

dispoziției”. Textul legal nu lasă loc la interpretări, iar unde legea nu

distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Prin urmare, este

greșit raționamentul instanței de apel care a stabilit că termenul de menținere

a afectațiunii începe să curgă după 60 de zile de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005 care a modificat prevederile Legii nr. 10/2001 sub aspectul

posibilității restituirii în natură a categoriei de imobile la care se referă art.

16.

Mai mult, Înalta

Curte constată că stabilirea unui alt moment de început al menținerii

afectațiunii, motivat de o eventuală culpă a pârâtei în nesoluționarea în

termenul legal a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, este

greșită deoarece nu a existat o astfel de culpă. Astfel cum s-a motivat în

cuprinsul sentinței civile nr. 68/2006, reclamanta nu a notificat-o pe pârâtă,

ci a adresat notificarea către Ministerul Muncii, de abia ulterior, în cursul

soluționării cererii de a se răspunde notificării, după casare, la data de 13 decembrie

2006, reclamanta precizându-și acțiunea în sensul că D.G.M.P.S. trebuie

obligată la emiterea dispoziției.

Prin urmare, este

corectă critica recurentei - pârâte - reclamante potrivit cu care instanța de

apel a calculat greșit data de la care trebuie să fie calculat termenul de 3

ani corespunzător obligației de menținere a afectațiunii imobilului. Acest

termen se va calcula începând cu data emiterii dispoziției contestate,

respectiv de la 9 martie 2007, urmând a se împlini la 9 martie 2010.

Pentru argumentele

dezvoltate anterior, Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul

de modificare prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce privește

recursul declarat de apelanta – pârâtă - reclamantă. Apare astfel ca întemeiat

primul capăt al cererii reconvenționale prin care s-a cerut menținerea

afectațiunii imobilului timp de trei ani de la data emiterii dispoziției

contestate.

În ceea ce privește capătul

de cerere al acțiunii reconvenționale privind acordarea către pârâtă a sporului

de valoare pentru îmbunătățirile necesare și utile pe care le-a adus

imobilului, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a principiului îmbogățirii fără justă cauză.

În motivarea acestei

concluzii, Înalta Curte pleacă de la premiza că Legea nr. 10/2001 este o lege

specială de reparație care se aplică tuturor imobilelor preluate în mod abuziv

de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în

baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor.

Legea nr. 10/2001 nu

prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii foștilor proprietari

pentru reparațiile aduse imobilului preluat în stare de degradare și nici

posibilitatea deținătorilor de imobile, alții decât chiriașii imobilelor cu

destinație de locuință, de a solicita despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse

acestora în perioada în care le-au deținut.

Lipsa acestor

prevederi nu înseamnă o omisiune de reglementare din partea legiuitorului, căci

există dispoziții legale exprese în privința restituirii îmbunătățirilor

necesare și utile realizate de către chiriașii imobilelor cu destinație de

locuință, în art. 48 al Legii nr. 10/2001, iar în art. 9 al aceleași legi se

prevede că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află

în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de

restituire și libere de orice sarcini.

Din interpretarea per a contario a

acestor articole rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde despăgubiri pentru

îmbunătățirile necesare și utile numai chiriașilor imobilelor cu destinație de

locuință, iar nu și deținătorilor imobilelor cu altă destinație.

Justificarea acestei prevederi

legislative se întemeiază pe principiul echității, în sensul că, de vreme ce

legea nu îl îndreptățește pe fostul proprietar la dobândirea cheltuielilor pe

care le-a efectuat cu reparațiile aduse imobilului preluat în stare de

degradare, nu este echitabil ca fostul proprietar să fie obligat să plătească

contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului restituit de către deținătorii

acestuia, într-o astfel de ipoteză putându-se identifica existența unei

discriminări.

În susținerea acestei

interpretări istorico-teleologice și logice, vine și exprimarea din art. 9 al

Legii nr. 10/2001, care este neechivocă asupra intenției legiuitorului de a

restitui în natură imobilele în starea în care se află la data cererii de

restituire, fără a se realiza nici o distincție asupra stării acestora: de

degradare sau cu o valoarea îmbunătățită.

Prin urmare, din motive de

similitudine, nu există nici o rațiune pentru care să se interpreteze

posibilitatea deținătorului imobilului de a obține despăgubiri de la fostul

proprietar pentru îmbunătățirile aduse imobilului cu altă destinație decât cea

de locuință, nici în temeiul legii speciale și nici pe calea dreptului comun,

respectiv în considerarea îmbogățirii fără justă cauză.

Înalta Curte

apreciază că soluția instanței de apel este nelegală, fiind imposibilă

aplicarea dreptului comun cu privire la aspecte pe care legea specială nu le

reglementează în mod expres, dar care sunt deduse din interpretarea

sistematică, istorico-teleologică și logică a conținutului său.

Nu este aplicabil nici

argumentul de analogie: ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet, utilizat

pentru rezolvarea „lacunelor legii”, prin aplicarea „prin analogie” a normelor

de drept civil edictate pentru „cazuri asemănătoare”. Aceasta deoarece, având

în vedere motivele expuse anterior, nu se poate considera că există o „lacună a

legii” sau „cazuri asemănătoare” între îmbogățirea fără justă cauză din dreptul

comun și îmbogățirea pe care ar suporta-o fostul proprietar prin redobândirea

în proprietate a imobilului naționalizat la care detentorul imobilului a adus

îmbunătățiri din bani publici.

De asemenea, în

raport de domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ca lege specială, care

vizează imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, Înalta Curte apreciază că utilizarea banilor publici pentru

îmbunătățirile aduse imobilelor naționalizate, în absența unor prevederi legale

care să dispună și despăgubirea foștilor proprietari, tot din bani publici, pentru

repararea imobilelor care le-au fost restituite în stare de degradare,

dovedește că intenția legiuitorului este neechivocă, în sensul „compensării”

între cele două tipuri de despăgubire.

Prin urmare, Legea nr.

10/2001 nu permite aplicarea, în completarea dispozițiilor sale, a dispozițiilor

de drept comun în materia îmbogățiri fără justă cauză, căci s-ar ajunge la

situații injuste față de foștii proprietari, cât și la imposibilitatea statului

român de a acorda despăgubiri, în situația în care ar fi obligat, tot în

temeiul îmbogățirii fără justă cauză, la restituirea sumelor necesare aducerii

imobilelor retrocedate în starea existentă la data naționalizării acestora.

Deoarece nici în apel

și nici în recurs nu au fost formulate critici asupra modului de soluționare a pct.

5 din dispoziția contestată, referitor la restituirea sumei plătite de pârâtă

cu titlu de investiții și modernizări asupra imobilului în litigiu, acest

aspect a intrat sub putere de lucru judecat, deci nu va mai putea face obiect

de analiză în rejudecare.

În considerarea celor

expuse, Înalta Curte apreciază că cererea reconvențională este întemeiată numai

în parte, cu privire la capătul de cerere privind menținerea afectațiunii

imobilului timp de 3 ani de la data emiterii dispoziției contestate, sens în

care punctul 7 al dispoziției contestate, nr. 1526 din 9 martie 2007, va fi

menținut, soluția primei instanțe care a înlăturat obligația stabilită în

sarcina reclamantei la punctul 5 al dispoziției, referitoare la acordarea

sporului de valoare pe care pârâta l-a adus imobilului pentru îmbunătățirile

necesare și utile, intrând sub putere de lucru judecat deoarece nu au fost

formulate critici asupra acestui aspect pe calea apelului.

Pentru argumentele

expuse anterior, Înalta Curte constată că au fost corect soluționate excepțiile

lipsei calității procesuale active a pârâtei pe cererea reconvențională și

inadmisibilității cererii reconvenționale.

Deoarece în

această fază procesuală s-a constatat că alta este perioada pentru care trebuie

menținută afectațiunea imobilului în litigiu, respectiv:9 martie 2007 - 9 martie

2010, iar instanța de apel a încuviințat efectuarea expertizei de evaluare a chiriei

pentru cei 3 ani numai în raport de intervalul 25 septembrie 2005 - 25

septembrie 2008, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (2) al Legii nr. 10/2001,

(potrivit căruia în perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi

beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului), în

scopul corectei soluționări a capetelor de cerere din cererea precizatoare a

reclamantei, referitoare la chiria datorată pentru cei trei ani de menținere a

afectațiunii imobilului, cât și ulterior acestora, până la momentul punerii în

posesie, se impune refacerea probei cu expertiză, în scopul determinării

acestui cuantum, probă care nu poate fi administrată în recurs, conform art. 305

C. proc. civ.

Cu ocazia refacerii

acestei expertize, urmează a se avea în vedere și apărările pârâtei în sensul

că reclamanta ar fi intrat în posesia parțială a imobilului încă din 30 mai

2008, se va stabili care sunt suprafețele ocupate efectiv de pârâtă sau de

către persoane care au subînchiriat de la aceasta, dacă există o astfel de

subînchiriere, de-a lungul perioadei de referință: 9 martie 2007 - până la punerea

efectivă în posesie a reclamantei, în raport de care va fi calculat cuantumul

chiriei. În funcție de constatările care se vor realiza, se va da dezlegarea și

capătului de cerere din cererea precizatoare privind restrângerea dreptului de

folosință al pârâtei.

În consecință, în

rejudecare instanța de apel se va preocupa să administreze probele necesare

soluționării numai a capetelor de cerere din cererea precizatoare referitoare:

la plata contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie

2007, până la punerea efectivă în posesie a reclamantei și la restrângerea

dreptului de folosință al pârâtei.

Astfel fiind, constatându-se

incidența în cauză atât a unor motive de modificare cât și de casare, în

temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursurile urmează a fi admise,

casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la instanța de apel,

rejudecare ce se va realiza în limitele menționate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Arad și de

pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Arad (în calitate de

succesoare în drepturi a Direcției de Muncă și Protecție Socială Arad)

împotriva deciziei nr. 136/ A din 22 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la instanța de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 3 februarie 2012.