ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 604/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. 1619/108/2007 la Tribunalul Arad la data de 6 aprilie 2007, reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Arad a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Arad, anularea art. 5 din dispoziția de restituire, modificarea art. 7 din această dispoziție, calcularea termenului de 3 ani începând cu data de 23 septembrie 2005 și modificarea dispoziției în sensul restrângerii dreptului de folosință al pârâtei doar asupra părții din imobil care îndeplinește criteriile legale. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a formulat notificare în Dosarul execuțional nr. 566 din 16 iulie 2001, având ca obiect restituirea imobilului situat în Arad str. Gheorghe Lazăr, iar pârâta a emis decizia atacată abia la data de 09 martie 2007, cu depășirea termenului rezonabil în care trebuia rezolvată orice cerere adresată unui organ al statului.

Reclamanta a mai arătat că imobilul nu îi este restituit așa cum prevede legea, fiind condiționată restituirea sa de plata unei sume în conturile pârâtei, deși, inclusiv prin sentința civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Arad, a fost obligată la emiterea dispoziției de restituire, fără nici o condiționare, întrucât legea nu o prevede, art. 48 din Legea nr. 10/2001 referindu-se la imobilele cu destinația de locuință. Pârâta ar fi trebuit să emită decizia de restituire în natură în termen de 60 de zile de la data modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, adică cel târziu la 25 septembrie 2005, însă aceasta intenționează să prelungească dreptul său de folosință timp de încă 3 ani în condiții de chirie preferențială.

De asemenea, menținerea afectațiunii se referă în mod greșit la întregul imobil, deoarece numai o parte din acesta este folosit de pârâtă, restul fiind folosit de alte instituții publice care l-au închiriat de la pârâtă și pentru care nu este motivată incidența dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 și a anexei 2 lit. a) pct. 3 la această lege.

Prin sentința civilă nr. 42 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea; a dispus anularea art. 5 din dispoziția nr. 1526 din 9 martie 2007 emisă de directorul executiv al pârâtei și modificarea parțială a art. 7, în sensul că afectațiunea avută de imobilul situat în Arad, str. Gheorghe Lazăr, încetează la 25 septembrie 2008; a respins cererea de modificare a dispoziției sus - menționate în sensul restrângerii dreptului de folosință al pârâtei; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 306.993,14 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și chirie pentru imobilul sus - menționat pentru perioada 25 septembrie 2005 - 25 septembrie 2008; a obligat aceeași pârâtă să plătească reclamantei, începând cu 26 septembrie 2008 și până la punerea în posesie asupra imobilului, o sumă lunară reprezentând echivalentul în lei la data plății a sumei de 3440,6 euro, cu titlul de contravaloare folosință imobil; a respins restul pretențiilor reclamantei; a respins excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei și excepția de inadmisibilitate a acțiunii raportate la acțiunea reconvențională formulată de pârâtă; a admis în parte acțiunea reconvențională formulată și precizată de pârâtă împotriva reclamantei;

a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.410.272,3 lei reprezentând contravaloarea investițiilor realizate de pârâtă ce au sporit valoarea imobilului; a respins capătul de cerere al acțiunii reconvenționale privind obligarea reclamantei la menținerea afectațiunii imobilului pentru o perioadă de până la 3 ani de la data emiterii dispoziției sus-menționate; a compensat creanța de 306.993,14 lei sus - menționată cu creanța de 3.410.272,3 lei sus-menționată până la concurența celei mai mici creanțe și a obligat după compensare reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.103.279,16 lei. În motivarea acestei soluții prima instanță a reținut că dispozițiile menționate la punctul 5 din dispoziția contestată trebuie înlăturate deoarece condiționarea restituirii imobilului de plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului nu este prevăzută de lege.

În ceea ce privește punctul 7 al dispoziției, data de la care trebuie menținută afectațiunea imobilului se calculează de la data la care trebuia să fie emisă dispoziția, adică la expirarea termenului de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 247 din 25 iulie 2005 care a permis restituirea în natură a imobilului, conform art. 16 al Legii nr. 10/2001, deci 25 septembrie 2005, dată de la care reclamanta devenea proprietară a imobilului, deoarece art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 nu este incident în cauză, unde preluarea imobilului s-a realizat cu titlu. La data la care trebuia emisă dispoziția de restituire, toată clădirea era ocupată de instituții de interes public din cadrul aceluiași minister și se afla în administrarea pârâtei care are astfel calitate procesual pasivă, iar despăgubirile vor privi întreaga clădire, indiferent de natura raporturilor juridice dintre pârâtă și ceilalți deținători ai imobilului.

Cuantumul despăgubirilor pentru contravaloarea lipsei de folosință a fost stabilit în raport de data intrării în vigoare a H.G. nr. 1886/2006. În ceea ce privește cererea reconvențională, s-a apreciat că pârâta are calitate procesual activă sub aspectul cheltuielilor de consolidare și modernizare, deoarece acestea au fost efectuate din bugetul său propriu de persoană juridică, neavând relevanță că instituția este finanțată de la bugetul de stat. Cererea reconvențională este admisibilă, deoarece, în absența unor prevederi legale privind acordarea de despăgubiri unităților deținătoare pentru sporul de valoare adus imobilelor cu altă destinație decât cea de locuință, sunt aplicabile prevederile dreptului comun în materia îmbogățirii fără justă cauză.

Conform celor două expertize efectuate în cauză, s-a stabilit că din anul 1990, când pârâta-reclamantă a primit în administrare imobilul, a efectuat lucrări de consolidare și modernizare cu bună credință, a căror valoare reactualizată a fost de 4 .163. 195,47 lei, însă se va acorda numai suma menționată în precizările la acțiune, respectiv 3.410.772,30 lei. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului Arad și pârâta Direcția de Muncă și Protecție Socială a Județului Arad. Prin decizia civilă nr. 136/ A din 22 mai 2009, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondate, ambele apeluri.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, întrucât imobilul în litigiu se înscrie în categoria celor reglementate la art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001, fiind un imobil preluat în proprietatea statului cu titlu valabil, urmare a notificării formulată de petenta Camera de Comerț și industrie Arad la data de 16 iulie 2011, pârâta a emis dispoziția de restituire nr. 1526 abia la data de 9 martie 2007 după promovarea și pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că susținerea pârâtei, potrivit căreia reclamanta trebuie să respecte și să păstreze afectațiunea imobilului o perioadă de 3 ani ce urmează a se calcula de la data emiterii dispoziției de restituire în natură, este nefondată, pârâta având cunoștință de demersurile promovate de reclamantă pentru retrocedarea acestui imobil și mai mult, prin sentința civilă nr. 68 din 24 ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul Arad, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că termenul până la care trebuia emisă dispoziția de restituire a expirat la 25 septembrie 2005. În consecință, termenul de 3 ani de păstrare a afectațiunii imobilului a fost calculat în mod corect de la data expirării datei până la care trebuia emisă dispoziția conform legii, astfel încât afectațiunea imobilului trebuia menținută până la data de 25 septembrie 2008. Tot în acest sens, nu se poate susține că această afectațiune a folosinței imobilului trebuia dispusă parțial, numai pentru suprafața ocupată efectiv de către pârâtă, și nu și pentru restul imobilului ocupat de alte instituții publice întrucât, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, raportat la actele depuse la dosar, întregul imobil a fost folosit de instituții ce fac parte din structura aceluiași minister, respectiv Direcția Județeană de Muncă, Casa Județeană de Pensii și Inspectoratul Teritorial de Muncă.

În ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință a reclamantei asupra acestui imobil, instanța de apel a reținut că, dat fiind preluarea lui în proprietatea statului cu titlu valabil și redobândirea acestuia de către notificator în baza Legii nr. 10/2001, prin restituirea în natură, ca măsură reparatorie, precum și faptul că o mare parte de timp reclamanta nu a existat ca persoană juridică, ea poate pretinde despăgubiri pentru perioada expirării termenului de emiterea dispoziției (25 septembrie 2005) și până la încetarea afectațiunii acestuia (25 septembrie 2008), cum de altfel i s-au și acordat, conform expertizei tehnice judiciare întocmită în cauză de expert J.V.

Pe de altă parte, în perioada de folosință a imobilului de către pârâtă, în concret de la data preluării în administrare directă a imobilului - anul 1990, aceasta a efectuat pe cheltuială proprie o serie de lucrări de consolidare și modernizare a construcției, stabilite și evaluate potrivit expertizei tehnice de specialitate întocmită de expert P.I., la nivelul sumei de 3.410.272,30 lei, pe care reclamanta trebuie să le restituie pârâtei întrucât ele au adus un plus de valoare acestuia. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs apelanta-reclamantă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Arad și apelanta – pârâtă - reclamantă Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Arad.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelanta-reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Arad a arătat că soluția de admitere a cererii reconvenționale este dată cu aplicarea greșită a legii. Instanța de fond a admis cererea reconvențională prin aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 exclude aplicarea acestui principiu. Art. 9 din Legea 10/2001 prevede: „Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.” Din cuprinsul Legii nr. 10/2001 rezultă fără nici o îndoială că legislatorul a avut în vedere chestiunea alterării valorii patrimoniale a imobilelor restituite foștilor proprietari.

De principiu, statul nu răspunde pentru degradarea imobilelor și nici nu-i compensează pe proprietari pentru privarea îndelungată de folosință. Corelativ, statul nu este despăgubit pentru îmbunătățirile aduse imobilelor pe care le-a folosit gratuit. În materia restituirii îmbunătățirilor realizate de către chiriași, Legea nr. 10/2001 prevede totuși o excepție. Chiriașilor persoane private li se restituie, conform art. 48 din lege, „sporul de valoare adus imobilelor cu destinație de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile.”Această normă este, în substanța sa, o aplicare legislativă a principiului îmbogățirii fără justă cauză. Prin urmare, instanța de fond trebuia să excludă acele „îmbunătățiri" pe care instituțiile de stat le-au efectuat pentru îndeplinirea unor obligații legale, prevăzute în Normativul P100 și Regulamentul privind stabilirea categoriei de importanță a construcțiilor aprobat prin H.G.

nr. 766/1997, care prevăd reglementări speciale pentru imobile, în funcție de utilizarea lor. Se instituie termene imperative pentru executarea lucrărilor de consolidare și obligații speciale în executarea lucrărilor. Recurenta consideră că nu poate fi obligată să suporte lucrări care au fost necesare pentru menținerea în exploatare a imobilului. Tribunalul Arad a respins cererea pe care a formulat-o pentru acordarea de despăgubiri, fără să explice de ce a considerat pertinentă și utilă expertiza contabilă pentru determinarea valorii acestor despăgubiri. Soluția tribunalului a fost bazată pe considerentul că imobilul din litigiu a fost preluat de stat cu titlu. Curtea de Apel Timișoara a menținut hotărârea tribunalului pentru același considerent, fără să examineze argumentele sale din apel, sub acest aspect, cu toate că modului de preluare a imobilului din litigiu (cu titlu sau fără titlu) nu a făcut obiectul procesului.

În plus, cererea sa, la fel ca și acțiunea reconvențională a intimatei, a fost bazată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză. Nici modul de preluare a imobilului și nici buna credință alegată de intimată nu exclud îmbogățirea fără justă cauză a acesteia. Este dovedit că imobilul a fost preluat abuziv de la recurentă, fără ca aceasta să fi beneficiat de despăgubiri. Pe cale de consecință, patrimoniul său a fost diminuat cu contravaloarea folosinței imobilului. În logica îmbogățirii fără justă cauză, această diminuare reprezintă însărăcirea suferită de reclamantă. Tribunalul Arad și Curtea de Apel Timișoara au blocat efectele în beneficiul său a acestui principiu, bazându-se pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, cele două instanțe au aplicat același principiu în detrimentul recurentei și au înlăturat efectele prevederilor Legii nr. 10/2001, pe care le-a invocat în apărare. Or, dacă prima instanță a considerat admisibilă cererea reconvențională a intimatei, atunci același principiu juridic trebuia să opereze simetric și în favoarea sa. Curtea de Apel a considerat că întreruperea activității recurentei o împiedecă să solicite despăgubiri pentru perioada în care activitatea i-a fost întreruptă. În baza art. 3 lit c 1 din lege și în conformitate cu dispozitivul sentinței civile nr. 1081/2002 a Judecătoriei Arad, definitivă și irevocabilă, s-a dovedit că reclamanta este aceeași persoană juridică cu persoana de la care imobilul din litigiu a fost preluat abuziv.

Perioada de timp în care aceasta nu a funcționat a fost determinată de ingerința statului dictatorial în activitatea sa și legislatorul a înlăturat consecințele acestei ingerințe prin ficțiunea identității. Ca o consecință a acestei ficțiuni, situația sa juridică va fi identică cu cea a unei persoane care nu și-a încetat niciodată activitatea (art. 3 lit. c) teza I și teza II din Lege). Acest raționament a fost abandonat însă de Curte atunci când a determinat perioada de timp pentru care i se cuveneau despăgubiri. Dacă Curtea a folosit criteriul perioadei de activitate, ca să determine durata de timp pentru care i se datorează despăgubiri, atunci începutul perioadei trebuia să fie data reluării activității sale, ca urmare a adoptării Decretului-lege nr. 139/1990 din 12 mai 1990. Tribunalul a greșit când a admis doar în parte cererea sa de obligare a reclamantei la plata chiriei pentru perioada 2005-2008.

Curtea de apel a urmat raționamentul greșit al tribunalului (imobil folosit de instituții publice), pe care l-a precizat (imobil folosit de instituții din același minister), deși calitatea de instituție publică a persoanei care folosește imobilul sau subordonarea administrativă a acestei instituții nu au nicio consecință juridică. Nu orice instituție publică beneficiază de prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001. În speță, dintre persoanele care au folosit imobilului său, doar pârâta este o entitate publică expres determinată de lege și beneficiul instituit de art. 16 din lege se aplică doar spațiilor folosite exclusiv de aceasta. Prevederile art. 16 din lege reprezintă o ingerință a statului în exercițiul dreptului de proprietate, pe care statul o justifică prin protejarea unui interes public.

Câmpul de aplicabilitate al normei prin care este autorizată ingerința nu poate fi extins, pentru că altfel s-ar încalcă în mod flagrant principiul legalității, astfel cum este definit de jurisprudența CEDO. Cu toate acestea, ambele instanțe au extins regimul derogator al legii în beneficiul unor instituții care nu fac obiectul acestui regim încălcându-i recurentei dreptul de proprietate. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta Direcția de Muncă și Protecție Socială a Județului Arad a arătat că, prin hotărârile judecătorești pronunțate de instanța de fond si cea de apel, a fost stabilită plata unei chirii la prețul pieței fără a se ține cont de faptul că reclamanta a intrat în posesia parțială a imobilului încă din data de 30 mai 2008 și îl folosește în beneficiul ei.

Întârzierea emiterii dispoziției aparține reclamantei care nu s-a adresat instituției competente, pentru că nu a interpretat corect dispozițiile legii. După apariția Legii nr. 247/2005, C.C.I.A. Arad a solicitat restituirea în natură a Ministerului Muncii, după care a urmat o perioadă mai lungă de corespondență, pentru a elucida cărei persoane juridice îi aparține competența de a emite dispoziția. Decizia de restituire cu nr. 1526 a fost emisă în data de 9 martie 2007 și a fost comunicată Camerei de Comerț în aceeași dată. Potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001 republicată și actualizată, reclamanta trebuie să mențină afectațiune imobilului pentru cel mult 3 ani de la data emiterii dispoziției de retrocedare, adică începând din data de 9 martie 2007, dispozițiile având caracter imperativ.

Înalta Curte de Casație de Justiție statuează că termenul de 3 ani pentru care se menține afectațiune imobilului se calculează de la data emiterii dispoziției. Calcularea în alt mod a termenului de 3 ani, adică de la data la care a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005. înseamnă aplicarea retroactivă a termenului și implicit interpretarea și aplicarea eronată a legii, astfel cum a procedat instanța de apel. Deși s-a depus la dosarul cauzei practica judiciară în acest sens, aceasta nu a ținut cont. În lipsa oricăror dispoziții legale, pe care de altfel instanța o recunoaște, din 25 septembrie 2005 și până în data de 10 ianuarie 2007, când intra în vigoare H.G. nr. 1886/2006, s-a stabilit o chirie calculată la prețul pieței care nu reprezintă nici chiria stabilită prin expertiza contabilă (care a fost contestată de noi), în cuantum de 306.993,14 lei și nici nu precizează modul de calcul.

Instanța a obligat numai pe recurentă la plata sumei mai sus menționate și la plata chiriei, în condițiile în care în imobilul restituit CCI.A. Arad au funcționat alte instituții. S-a solicitat anularea raportului de expertiză contabilă a dl. expert J.V., pentru că acesta a fost întocmit foarte subiectiv, fără a avea date certe, însă instanța nu s-a pronunțat nici măcar în apel asupra acestei cereri. S-a solicitat, de asemenea, recalcularea chiriei în funcție de suprafața deținută de cele trei instituții, așa cum a rezultat din expertiza tehnică în construcții efectuată de d-na expert M.P., defalcat pe fiecare instituție și în conformitate cu tabelul prevăzut în H.G. nr. 1886/2006. Nici de acest lucru instanța nu a ținut cont și nici nu s-a pronunțat asupra nivelului chiriei prevăzut de H.G.

nr. 1886/2006 modificat. În ceea ce privește cuantumul reprezentând contravaloarea investițiilor realizate cu ocazia reparației capitale, instanța a admis suma de 3.410.272,3 lei și nu suma de 4.163.195,47 care a rezultat din expertiza tehnică contrară, pe motivul că acestea au fost solicitate prin concluziile scrise. Susținerea este neîntemeiată întrucât, atunci când s-a intrat pe fond, s-a precizat oral cuantumul care a rezultat din expertiza tehnică contrară efectuată de dl. expert M.I. Instanța a dispus amânarea pronunțării sentinței și i-a obligat să depună concluzii scrise, tocmai pentru a preciza poziția acestora și în scris. În faza procesuală a recursului au fost depuse întâmpinări de către recurenți, s-a precizat de către recurenta Direcția de Muncă și Protecție Socială Arad că, în temeiul Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor instituții publice și a O.U.G.

nr. 113/2011, s-a transformat în Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială. De asemenea, prin decizia nr. 1104 din 8 septembrie 2011 a fost respinsă de către Curtea Constituțională excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 37 din Decretul nr. 31/1954, ale art. 12 alin. (3) și (4) din Legea nr. 213/1998, precum și a principiului îmbogățirii fără justă cauză atunci când este aplicat în litigii în materia măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, excepție ridicată în cadrul prezentului dosar. Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt parțial fondate, pentru următoarele considerente comune: Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 74/1949, prin care reclamanta Camera de Comerț și Industrie Arad s-a desființat, iar patrimoniul acesteia a fost preluat de statul român.

Prin urmare, activitatea sa a fost întreruptă, astfel încât nu pot fi primite apărările recurentei-reclamante conform cărora nu și-a întrerupt niciodată activitatea. De altfel, chiar recurenta susține că data reluării activității sale este 12 mai 1990, când a fost adoptat Decretul-lege nr. 139/1990, reluarea unei activități presupunând o încetare anterioară a acesteia. Calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost deja recunoscută prin sentința civilă nr. 1081/2002 a Judecătoriei Arad, devenită irevocabilă. Însă numai cu ocazia soluționării notificării prin dispoziția contestată, odată cu identificarea măsurii reparatorii care poate fi acordată, respectiv restituirea în natură a imobilului, ca urmare a modificării art. 16 al Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, i-a fost restituit reclamantei în natură imobilul în litigiu.

Modul de preluare a imobilului în litigiu (cu titlu sau fără titlu) nu a făcut obiectul procesului, deoarece în art. 3 al dispoziției nr. 1526 din 9 martie 2007, se constată că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, aspect care nu a format obiect al contestației, deci care nu mai poate fi repus în discuție deoarece această dezlegare a intrat sub putere de lucru judecat. Aspectul preluării cu titlu valabil al imobilului a fost numai reconfirmat în motivarea primei instanțe. Prin urmare, dispoziția nr. 1526 din 9 martie 2007, fiind atacată sub aspecte care nu vizează constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, constituie titlul de proprietate la reclamantei, care are însă numai caracter constitutiv, iar nu declarativ, asupra dreptului de proprietate al acesteia cu privire la imobilul în litigiu.

În consecință, reclamanta a dobândit proprietatea imobilului la data de 9 martie 2007, în baza dispoziției contestate, deoarece art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii contestației, recunoștea cu caracter retroactiv dreptul de proprietate foștilor proprietari numai în ipoteza imobilelor preluate fără titlu, ipoteză care nu se regăsește în speța de față. Consecința caracterului constitutiv de drepturi al dispoziției nr. 1526/2007 este aceea că reclamanta are dreptul de a primi despăgubiri numai de la data de 9 martie 2007, data la care a dobândit dreptul de proprietate, iar nu anterior acestei date.

Astfel fiind, dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă de la momentul emiterii dispoziției contestate, pentru argumentele prezente anterior, nu o îndreptățește pe reclamantă la obținerea de despăgubiri pentru contravaloarea lipsei de folosință a imobilului de la data naționalizării și până la momentul la care, în opinia reclamantei, trebuia să i se restituie imobilul, respectiv 23 septembrie 2005, deoarece în această perioadă imobilul nu s-a aflat în proprietatea sa și nu i s-a recunoscut cu efect retroactiv dreptul de proprietate asupra acestuia pe cale judecătorească. Apare astfel ca fiind corect respins capătul de cerere din precizarea la acțiune, referitor la acordarea acestui tip de despăgubiri.

În ceea ce privește menținerea afectațiunii imobilului de către unitatea deținătoare, Înalta Curte observă mai întâi că această măsură nu a format obiect de analiză în sentința civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Arad, instanța reproducând numai conținutul precizării acțiunii din data de 13 decembrie 2006, fără a realiza o analiză a acestei precizări în considerentele sentinței și fără a se pronunța asupra sa în dispozitivul sentinței, astfel încât nu se poate reține că acest aspect a intrat sub puterea lucrului judecat, astfel cum a motivat prima instanță de fond. În al doilea rând, Înalta Curte consideră că menținerea afectațiunii imobilului de către unitatea deținătoare se poate realiza numai în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, respectiv „de la data emiterii deciziei sau a dispoziției”.

Textul legal nu lasă loc la interpretări, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Prin urmare, este greșit raționamentul instanței de apel care a stabilit că termenul de menținere a afectațiunii începe să curgă după 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 care a modificat prevederile Legii nr. 10/2001 sub aspectul posibilității restituirii în natură a categoriei de imobile la care se referă art. 16. Mai mult, Înalta Curte constată că stabilirea unui alt moment de început al menținerii afectațiunii, motivat de o eventuală culpă a pârâtei în nesoluționarea în termenul legal a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, este greșită deoarece nu a existat o astfel de culpă.

Astfel cum s-a motivat în cuprinsul sentinței civile nr. 68/2006, reclamanta nu a notificat-o pe pârâtă, ci a adresat notificarea către Ministerul Muncii, de abia ulterior, în cursul soluționării cererii de a se răspunde notificării, după casare, la data de 13 decembrie 2006, reclamanta precizându-și acțiunea în sensul că D.G.M.P.S. trebuie obligată la emiterea dispoziției. Prin urmare, este corectă critica recurentei - pârâte - reclamante potrivit cu care instanța de apel a calculat greșit data de la care trebuie să fie calculat termenul de 3 ani corespunzător obligației de menținere a afectațiunii imobilului. Acest termen se va calcula începând cu data emiterii dispoziției contestate, respectiv de la 9 martie 2007, urmând a se împlini la 9 martie 2010. Pentru argumentele dezvoltate anterior, Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de modificare prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în ceea ce privește recursul declarat de apelanta – pârâtă - reclamantă. Apare astfel ca întemeiat primul capăt al cererii reconvenționale prin care s-a cerut menținerea afectațiunii imobilului timp de trei ani de la data emiterii dispoziției contestate. În ceea ce privește capătul de cerere al acțiunii reconvenționale privind acordarea către pârâtă a sporului de valoare pentru îmbunătățirile necesare și utile pe care le-a adus imobilului, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului îmbogățirii fără justă cauză. În motivarea acestei concluzii, Înalta Curte pleacă de la premiza că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație care se aplică tuturor imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor.

Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii foștilor proprietari pentru reparațiile aduse imobilului preluat în stare de degradare și nici posibilitatea deținătorilor de imobile, alții decât chiriașii imobilelor cu destinație de locuință, de a solicita despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse acestora în perioada în care le-au deținut. Lipsa acestor prevederi nu înseamnă o omisiune de reglementare din partea legiuitorului, căci există dispoziții legale exprese în privința restituirii îmbunătățirilor necesare și utile realizate de către chiriașii imobilelor cu destinație de locuință, în art. 48 al Legii nr. 10/2001, iar în art. 9 al aceleași legi se prevede că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Din interpretarea per a contario a acestor articole rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde despăgubiri pentru îmbunătățirile necesare și utile numai chiriașilor imobilelor cu destinație de locuință, iar nu și deținătorilor imobilelor cu altă destinație. Justificarea acestei prevederi legislative se întemeiază pe principiul echității, în sensul că, de vreme ce legea nu îl îndreptățește pe fostul proprietar la dobândirea cheltuielilor pe care le-a efectuat cu reparațiile aduse imobilului preluat în stare de degradare, nu este echitabil ca fostul proprietar să fie obligat să plătească contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului restituit de către deținătorii acestuia, într-o astfel de ipoteză putându-se identifica existența unei discriminări.

În susținerea acestei interpretări istorico-teleologice și logice, vine și exprimarea din art. 9 al Legii nr. 10/2001, care este neechivocă asupra intenției legiuitorului de a restitui în natură imobilele în starea în care se află la data cererii de restituire, fără a se realiza nici o distincție asupra stării acestora: de degradare sau cu o valoarea îmbunătățită. Prin urmare, din motive de similitudine, nu există nici o rațiune pentru care să se interpreteze posibilitatea deținătorului imobilului de a obține despăgubiri de la fostul proprietar pentru îmbunătățirile aduse imobilului cu altă destinație decât cea de locuință, nici în temeiul legii speciale și nici pe calea dreptului comun, respectiv în considerarea îmbogățirii fără justă cauză.

Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este nelegală, fiind imposibilă aplicarea dreptului comun cu privire la aspecte pe care legea specială nu le reglementează în mod expres, dar care sunt deduse din interpretarea sistematică, istorico-teleologică și logică a conținutului său. Nu este aplicabil nici argumentul de analogie: ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet, utilizat pentru rezolvarea „lacunelor legii”, prin aplicarea „prin analogie” a normelor de drept civil edictate pentru „cazuri asemănătoare”. Aceasta deoarece, având în vedere motivele expuse anterior, nu se poate considera că există o „lacună a legii” sau „cazuri asemănătoare” între îmbogățirea fără justă cauză din dreptul comun și îmbogățirea pe care ar suporta-o fostul proprietar prin redobândirea în proprietate a imobilului naționalizat la care detentorul imobilului a adus îmbunătățiri din bani publici.

De asemenea, în raport de domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ca lege specială, care vizează imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Înalta Curte apreciază că utilizarea banilor publici pentru îmbunătățirile aduse imobilelor naționalizate, în absența unor prevederi legale care să dispună și despăgubirea foștilor proprietari, tot din bani publici, pentru repararea imobilelor care le-au fost restituite în stare de degradare, dovedește că intenția legiuitorului este neechivocă, în sensul „compensării” între cele două tipuri de despăgubire.

Prin urmare, Legea nr. 10/2001 nu permite aplicarea, în completarea dispozițiilor sale, a dispozițiilor de drept comun în materia îmbogățiri fără justă cauză, căci s-ar ajunge la situații injuste față de foștii proprietari, cât și la imposibilitatea statului român de a acorda despăgubiri, în situația în care ar fi obligat, tot în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, la restituirea sumelor necesare aducerii imobilelor retrocedate în starea existentă la data naționalizării acestora. Deoarece nici în apel și nici în recurs nu au fost formulate critici asupra modului de soluționare a pct. 5 din dispoziția contestată, referitor la restituirea sumei plătite de pârâtă cu titlu de investiții și modernizări asupra imobilului în litigiu, acest aspect a intrat sub putere de lucru judecat, deci nu va mai putea face obiect de analiză în rejudecare.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte apreciază că cererea reconvențională este întemeiată numai în parte, cu privire la capătul de cerere privind menținerea afectațiunii imobilului timp de 3 ani de la data emiterii dispoziției contestate, sens în care punctul 7 al dispoziției contestate, nr. 1526 din 9 martie 2007, va fi menținut, soluția primei instanțe care a înlăturat obligația stabilită în sarcina reclamantei la punctul 5 al dispoziției, referitoare la acordarea sporului de valoare pe care pârâta l-a adus imobilului pentru îmbunătățirile necesare și utile, intrând sub putere de lucru judecat deoarece nu au fost formulate critici asupra acestui aspect pe calea apelului. Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte constată că au fost corect soluționate excepțiile lipsei calității procesuale active a pârâtei pe cererea reconvențională și inadmisibilității cererii reconvenționale.

Deoarece în această fază procesuală s-a constatat că alta este perioada pentru care trebuie menținută afectațiunea imobilului în litigiu, respectiv:9 martie 2007 - 9 martie 2010, iar instanța de apel a încuviințat efectuarea expertizei de evaluare a chiriei pentru cei 3 ani numai în raport de intervalul 25 septembrie 2005 - 25 septembrie 2008, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, (potrivit căruia în perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului), în scopul corectei soluționări a capetelor de cerere din cererea precizatoare a reclamantei, referitoare la chiria datorată pentru cei trei ani de menținere a afectațiunii imobilului, cât și ulterior acestora, până la momentul punerii în posesie, se impune refacerea probei cu expertiză, în scopul determinării acestui cuantum, probă care nu poate fi administrată în recurs, conform art. 305 C. proc.

civ. Cu ocazia refacerii acestei expertize, urmează a se avea în vedere și apărările pârâtei în sensul că reclamanta ar fi intrat în posesia parțială a imobilului încă din 30 mai 2008, se va stabili care sunt suprafețele ocupate efectiv de pârâtă sau de către persoane care au subînchiriat de la aceasta, dacă există o astfel de subînchiriere, de-a lungul perioadei de referință: 9 martie 2007 - până la punerea efectivă în posesie a reclamantei, în raport de care va fi calculat cuantumul chiriei. În funcție de constatările care se vor realiza, se va da dezlegarea și capătului de cerere din cererea precizatoare privind restrângerea dreptului de folosință al pârâtei.

În consecință, în rejudecare instanța de apel se va preocupa să administreze probele necesare soluționării numai a capetelor de cerere din cererea precizatoare referitoare: la plata contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie 2007, până la punerea efectivă în posesie a reclamantei și la restrângerea dreptului de folosință al pârâtei. Astfel fiind, constatându-se incidența în cauză atât a unor motive de modificare cât și de casare, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursurile urmează a fi admise, casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la instanța de apel, rejudecare ce se va realiza în limitele menționate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Arad și de pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Arad (în calitate de succesoare în drepturi a Direcției de Muncă și Protecție Socială Arad) împotriva deciziei nr. 136/ A din 22 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la instanța de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 februarie 2012.