ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2838/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2838/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra
recursurilor
de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Judecătoriei Zalău la data de 13 decembrie 2006, sub nr. 8723/337/2006, acțiune
disjunsă din Dosarul nr. 8369/337/2006, reclamanta
SC F. SA Zalău a
chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Cluj-Napoca, solicitând instanței
obligarea pârâtei - debitoare la plata sumei totale de 129.377,62 RON și
instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile constând în 4
bancuri inox de 60.000 l fiecare; cu obligarea pârâtei la suportarea
cheltuielilor de judecată.
La termenul de
judecată din data de 25 ianuarie 2007, pârâta
SC C. SA Cluj-Napoca a depus la dosar
întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei competenței materiale a
Judecătoriei, solicitând admiterea acestei excepții, cu consecința declinării
competenței în favoarea instanței competente - Tribunalul Sălaj, și cerere
reconvențională, prin care a solicitat:
- o
bligarea reclamantei -
pârâtă reconvențională SC F. SA Zalău la plata sumei de 667.529,83 RON,
reprezentând contravaloarea investițiilor realizate la imobilul proprietatea
reclamantei - pârâtă reconvențională, situat în Zalău, B-dul Mihai Viteazul,
precum și spor de valoare adus acestui imobil;
-
să se dispună compensarea sumelor la care va fi, eventual, obligată, ca urmare
a admiterii în parte a acțiunii introductive cu suma la care va fi obligată
reclamanta - pârâtă reconvențională, ca urmare a admiterii prezentei cereri,
până la concurența sumei celei mai mici;
- obligarea
reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.
243, pronunțată la data de 25 ianuarie 2007, Judecătoria Zalău a admis excepția
de necompetență materială,
invocată din oficiu, cu privire la
soluționarea acțiunii formulate de reclamanta
SC F. SA Zalău
împotriva pârâtei
SC C. SA
și a declinat
competența în favoarea Tribunalului Sălaj, căruia i-a trimis cauza spre justă
soluționare.
Cauza a fost
înregistrată la Tribunalul Sălaj la data de 7 februarie 2007, sub nr. 192/84/2007.
Prin sentința civilă nr.
2044, pronunțată la data de 11 octombrie 2007, Tribunalul Sălaj, secția civilă,
a admis acțiunea
reclamantei
SC F. SA Zalău
și a obligat
pârâta
SC
C. SA
să
plătească suma de 129.377,62 RON reprezentând: 47.420 RON chirie restantă,
10.770,69
RON gardieni poartă, 1.190 RON
reparații poartă, 2.380 RON canalizare, 1.215,29 RON curent
poartă,
1.906,77 RON impozit clădiri, 646,17 RON impozit teren, 54.093 RON chirie pe
perioada 4 august - 22 noiembrie 2006, 9.754,62 RON majorări întârziere, către
reclamantă; a
respins cererea
reconvențională a pârâtei.
În
motivarea hotărârii, instanța de fond a constatat că excepția neîndeplinirii
procedurii prealabile,
de
către reclamantă, nu poate fi reținută, pârâta fiind notificată și somată în
mod repetat pentru a-și plăti datoriile către reclamantă.
Instanța a reținut că
pârâta nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că și-a achitat datoriile
către reclamantă,
cu toate
că, în speță, datoria este certă, lichidă și exigibilă. Datoria pârâtei față de
reclamantă este certă, deoarece izvorăște dintr-un
contract legal încheiat; datoria este lichidă, deoarece constă în plata
unei sume de bani
și este exigibilă, deoarece scadența de 30 de zile a
fost cu mult depășită.
Referitor
la cererea reconvențională, instanța a reținut că pârâta - reclamantă
reconvențională nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că investițiile
realizate la imobilul închiriat de la reclamantă au fost făcute cu acordul
acesteia. Mai mult decât atât, investițiile realizate de către pârâta -
reclamantă reconvențională nu sunt utile
reclamantei
- pârâte reconvenționale, care, în nici un caz, nu poate fi obligată să suporte
investițiile făcute fără acordul său și care nu îi profită în nici un
fel.
Împotriva
sentinței instanței de fond a declarat apel pârâta
SC C. SA Cluj-Napoca,
solicitând admiterea apelului și, în consecință, modificarea hotărârii apelate,
în sensul respingerii acțiunii introductive și admiterii cererii
reconvenționale formulate; cu cheltuieli de judecată în fond și apel.
Prin Decizia civilă nr.
67/2009 din 23 aprilie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios
administrativ și fiscal, a admis
apelul declarat de pârâta
SC C. SA Cluj-Napoca
împotriva sentinței
civile nr. 2044 din 11 octombrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 192/84/2007 al
Tribunalului Sălaj, pe care a schimbat-o și, rejudecând cauza: a admis în parte
acțiunea formulată de reclamanta
SC F. SA Zalău
împotriva pârâtei
SC C. SA Cluj-Napoca
și, în consecință: a
obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 43.399,92 RON cu titlu de
pretenții; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta
SC C. SA
împotriva reclamantei
și, în consecință: a obligat pe reclamantă să-i achite pârâtei suma de 391.233 RON
cu titlu de pretenții; a
compensat
creanțele reciproce ale părților până la concurența sumei
de 43.399,92 RON
și, ca urmare, a obligat pe reclamanta
SC F. SA Zalău
să-i plătească pârâtei
SC C. SA Cluj-Napoca
suma de 347.833,08 RON;
a compensat cheltuielile de judecată ocazionate părților cu plata onorariilor
avocațiale și a taxelor de timbru; a obligat pe reclamantă să-i plătească
pârâtei suma de 800 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de control
judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:
Corespondența
între părți anterioară promovării acțiunii relevă că între acestea s-au purtat
discuții în legătură cu sumele din litigiu pretinse de reclamantă, având ca
scop preîntâmpinarea declanșării unui litigiu, care, însă, nu au avut un
rezultat pozitiv. Astfel, cerințele art. 720
1
C. proc. civ. sunt
îndeplinite, din acest punct de vedere soluția primei instanțe fiind
întemeiată.
Pentru
perioada cuprinsă între începutul lunii august 2006 - 22 noiembrie 2006, cum a
solicitat reclamanta prin acțiune, nu a operat tacita relocațiune, bunul nu s-a
aflat în folosința pârâtei, care, de altfel, nici nu a emis facturi pentru
plata acesteia, și, deci, pretinderea sumei de 54.093 RON nu se justifică.
În privința sumei de
47.420 RON, s-a reținut că, din proba cu înscrisuri administrată, rezultă plata
parțială a acestei sume de către pârâtă.
Pârâta
a probat plata sumei de 22.129 RON cu trei bilete de ordin emise la data de 12
iulie 2006 (fila 22), precum și debitarea contului său cu aceste sume, conform
extraselor de cont nr. 32, 33 și 34 (filele 23- 25), astfel că, scăzând această
sumă din cea solicitată, rezultă o diferență de 25.291 RON, la care pârâta
urmează a fi obligată.
Cuantumul acestora totalizează suma de 18.108,92 RON la
care pârâta va
fi obligată, după cum urmează: 10.770,69 RON gardieni
poartă, 1.190 RON reparații
poartă, 2.380 lei canalizare, 1.215,29 RON curent poartă,
1.906,77 RON impozit clădiri și 646,17 RON impozit teren.
În consecință, reclamanta a formulat pretenții fondate,
pentru suma totală de
43.399,92 RON, compusă din: 25.291 RON chirie restantă și 18.108,92 RON alte
cheltuieli aferente exploatării bunurilor închiriate, potrivit celor de mai
sus, fiind nejustificată suma de 54.093 RON chirie pe perioada 4 august 2006 -
22 noiembrie 2006, așa cum s-a arătat, deoarece pârâta nu a mai beneficiat de
folosința bunului, pe această perioadă.
În ceea
ce privește acțiunea reconvențională, probele administrate au relevat că aceste
investiții s-au realizat sub imperiul primului contract încheiat de părți,
care, la art. 13 prevedea posibilitatea pentru locatar de a efectua aceste
investiții, îmbunătățiri, cu acordul scris al locatorului, acord care a fost
dat prin adresa
nr. 5087 din 12 septembrie 1991 (fila 30 dosarul Judecătoriei Zalău), contrar
celor reținute de prima instanță, prin sentința pronunțată.
În plus, aceste
investiții aduc un spor de valoare imobilului și, pentru că nu pot fi ridicate,
dobândesc natura juridică a imobilelor prin destinație, urmând ca locatorul
să-l dezdăuneze pe locatar, cu contravaloarea acestora, actualizată,
determinată pe baza unei evaluări tehnice de specialitate.
Conform
art. 1143 și următoarele C. civ., se vor compensa creanțele reciproce ale
părților până la concurența sumei mai mici, respectiv, 43.399,92 RON, urmând ca
reclamanta să-i achite pârâtei suma de 347.833,08 RON.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanta SC F. SA Zalău,
solicitând admiterea recursului formulat și modificarea deciziei atacate, în
sensul respingerii apelului promovat de pârâtă și menținerea sentinței
pronunțate de instanța de fond, cu obligarea pârâtei la plata tuturor
cheltuielilor de judecată în ambele instanțe de apel și recurs, și pârâta
SC C. SA Cluj-Napoca,
solicitând admiterea recursului, cu consecința modificării în parte a hotărârii
recurate, în sensul obligării sale la plata sumei de 31.921 RON, reprezentând
diferența dintre suma de 43.399,92 RON, la care a fost obligată prin hotărârea
recurată, diminuată cu suma de 11.478 lei, reprezentând pretenții nedovedite,
cu menținerea restului dispozițiilor deciziei recurate; cu cheltuieli de
judecată.
În recursul său,
întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.,
reclamanta SC F. SA Zalău a invocat, în esență, următoarele motive:
I. În ceea ce
privește soluția dată acțiunii introductive, instanța de apel a interpretat
greșit actul juridic dedus judecații, apreciind că raporturile de locațiune
dintre părți, mai
precis tacita relocațiune,
nu a operat și pentru perioada august - noiembrie 2006, motiv pentru care a
înlăturat nelegal plata sumelor de 54.093 RON și
9.754,62 RON, aferente acestei perioade, reținând că nu
se justifică,
deoarece bunul închiriat nu s-ar fi aflat în folosința pârâtei.
Potrivit
art. 1431 C. civ., actul care marchează încetarea raporturilor locative este
restituirea de către locatar a lucrului închiriat, în starea în care l-a
primit, conform inventarului încheiat inițial, între părțile contractante.
II.
În privința sumei de 22.129 RON, în mod greșit a reținut instanța de apel
incidența dispozițiilor art. 1091 C. civ., considerând că această creanță s-a
stins prin plată, deoarece din factura din 6 iunie 2006, în valoare de
37.147,82 RON, reclamanta a dedus sumele deja achitate de pârâtă, în cuantum de
16.629,32 RON, motiv pentru care, prin acțiunea introductivă, s-a solicitat
doar diferența de 20.518 RON din această factură, la care s-a adăugat suma de
26.902 RON din
factura din 2 august 2006,
neachitată, totalizând astfel suma pretinsă de 47.420 RON.
Din situațiile
contabile nu rezultă plata efectivă a sumei de 22.129 RON, iar concluzia ce se
impune este aceea că pârâta a emis în 12 iulie 2006 trei bilete la ordin fără
acoperire.
Deci, în această
situație, incidența dispozițiilor art. 1091 C. civ., vizând stingerea
obligațiilor prin plată este exclusă, iar instanța
de apel a aplicat greșit aceste prevederi.
III.
Referitor la soluția dată cererii reconvenționale de către instanța de apel:
În
primul rând, pentru a se angaja răspunderea contractuală a reclamantei era
necesar
să fi fost pusă în întârziere în
formele prevăzute de lege, știut fiind că punerea în întârziere în cazul
acestei
răspunderi nu operează de drept.
În mod greșit a
reținut Curtea de Apel Cluj că pretențiile formulate de pârâtă prin cererea
reconvențională izvorăsc din relațiile contractuale existente între părți, mai
precis din contractul de închiriere din 18 iulie
1992, acordând eficiență juridică unei convenții ale
cărei efecte nu
numai că au încetat de mult, urmare a locațiunilor succesive, dar acest act a
și fost
anulat, printr-o hotărâre
judecătorească depusă la dosar.
Reluând contractul
inițial de închiriere din 19 iulie 1992, pe care și-a fundamentat instanța de
apel soluția, chiar făcând abstracție de faptul că acest act a fost anulat,
părțile au stipulat la cap. 8, art. 13 următoarea clauză: „locatarul poate, cu
acordul scris al locatorului, să aducă unele îmbunătățiri sau modernizări
bunurilor închiriate și dotarea acestora din fondurile sale bănești, cu drept
de proprietate asupra acestor lucrări și dotări”.
Rezultă,
așadar, din lecturarea atentă a acestei stipulații, că părțile au circumscris
nu numai sfera lucrărilor pe care pârâta le putea realiza, condiționat de
acordul scris al reclamantei, desemnându-le ca fiind îmbunătățiri, modernizări
și dotări, dar au stabilit și regimul juridic al acestora, convenind în mod
expres că acestea generează un drept de proprietate, și nu unul de creanță în
favoarea locatarului, din fondurile căruia urmau a fi realizate.
IV. Nu în ultimul
rând, în virtutea obligației contractuale asumate prin aceeași clauză reprodusă
mai sus, pârâta era datoare să obțină acordul în forma scrisă din partea
locatorului, pentru
fiecare lucrare
efectuată.
Mai mult, instanța de
apel a înlăturat, fără absolut nici o motivare, toate apărările
formulate de reclamantă în privința cererii
reconvenționale, ignorând contractul de închiriere
din 29 august 2005, care constituie actul de
ultimă voință al părților, liber consimțit, reprezentând însăși legea părților,
în sensul
dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., încălcat de Curtea
de Apel Cluj.
În recursul său,
întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.,
pârâta
SC
C. SA Cluj-Napoca a invocat, în esență, următoarele motive:
I. Sub aspectul
obligării recurentei - pârâte la întreaga sumă de 18.108,92 RON, reprezentând
cheltuieli aferente exploatării bunurilor închiriate pe o perioadă de 7 luni de
zile, așa cum acestea sunt relevate în detalierea efectuată de reclamanta SC F.
SA și depusă la fila 7 din dosarul de fond, instanța de apel a procedat în mod
netemeinic și nelegal,
existând o
contrarietate vădită în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate.
Atâta
timp cât instanța a reținut faptul că pârâta datorează chirie doar pe perioada
aprilie - iulie 2006, în mod firesc și celelalte cheltuieli auxiliare făcute la
imobilul închiriat nu puteau fi datorate decât pe aceeași perioadă, respectiv,
pe patru luni de zile, din cele șapte arătate de reclamantă în anexa cu
detalierea cheltuielilor; până la sfârșitul lunii iulie 2006, SC C. SRL a
ridicat și a transportat toate utilajele folosite de
pârâtă de pe perimetrul închiriat, mutând întreaga capacitate de
producție la Cluj.
După eliberarea spațiului, pârâta nu a mai avut cum
să folosească acest spațiu,
motiv pentru
care nu-i pot fi imputabile cheltuielile auxiliare făcute cu spațiul.
Este
evident că ne aflăm în prezența unei contrarietăți evidente
între considerentele
hotărârii atacate, în sensul că instanța de fond a statuat că
întinderea obligației principale de plată a
contravalorii chiriei este de 4 luni
calendaristice,
însă, acest raționament este ignorat cu desăvârșire în ceea ce
privește
stabilirea întinderii obligațiilor accesorii celei de plată (cheltuielile
legate de folosința bunului), în privința cărora
aceasta determină o perioadă de
timp
mai întinsă, aspect imposibil din punct de vedere juridic.
Atâta vreme cât
instanța de apel a statuat că obligația principală a pârâtei s-a întins doar pe
o anumită perioadă de timp (4 luni), în mod evident obligațiile
accesorii nu puteau ființa după momentul la care
instanța de apel constată stingerea obligației principale, întrucât obligațiile
de plată auxiliare, accesorii, se sting ca efect al
dispariției, din
punct de vedere juridic, a obligației principale.
II. Instanța de fond
a procedat la o greșită aplicare a prevederilor legale, statuând în contra
dispozițiilor art. 109 C. proc. civ. și art. 1169 C. civ., potrivit cărora, cel
care face o propunere în fața judecății, este dator a proba pretențiile
alegate.
Astfel, din totalul
de 18.108,92 lei reținut de către instanță, potrivit anexei, în realitate,
potrivit celor statuate de instanță, recurenta - pârâtă
SC C. SA Cluj-Napoca
poate fi obligată
doar la plata sumelor aferente perioadei aprilie - iulie 2006, respectiv
6.630,61 RON, restul sumelor fiind neprobate ori imposibil de solicitat din
punct de vedere juridic, atâta vreme cât nu sunt dovedite, iar pârâta nu mai
deținea folosința spațiului și, implicit, nu mai putea fi ținută a achita
sumele datorate cu titlu de chirie și, cu atât mai puțin, sumele accesorii
folosinței imobilului.
La data de 5
noiembrie 2009, recurenta-pârâtă
SC C. SA Cluj-Napoca a depus la dosar
întâmpinare la recursul formulat în cauză de către
SC F. SA Zalău, prin
care a solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil și, în
secundar ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea ca legală a deciziei
pronunțate de către instanța de apel.
La data de 6
noiembrie 2009, recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău a depus întâmpinare la
dosar, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă, ca
inadmisibil și nefondat, cu obligarea acesteia la plata tuturor cheltuielilor
de judecată ocazionate cu prezentul proces.
Examinând recursurile
formulate, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat,
Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se
vor arăta în continuare:
Cu privire la
recursul declarat de recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău:
Prin primul motiv de
recurs formulat, recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău critică decizia
instanței de apel ca fiind dată cu interpretarea greșită a actului juridic
dedus judecății, apreciind că raporturile de locațiune dintre părți, mai
precis, tacita relocațiune, nu a operat și pentru perioada august - noiembrie
2006, sens în care face referire la adresa trimisă pro causa, în 6 martie 2007,
de SC C. SRL Crișeni.
Acest motiv de recurs
este nefondat.
Deși recurenta -
reclamantă invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile
formulate nu se circumscriu acestui motiv de
recurs, deoarece nu se referă la
interpretarea greșită a vreunui act juridic
dedus judecații, ci la greșita interpretare a
probelor, care nu constituie
motiv
de casare ori de modificare a deciziei.
Astfel, instanța de
apel a reținut că, pentru perioada cuprinsă între începutul lunii august 2006 -
22 noiembrie 2006, nu a operat tacita relocațiune, însă, faptul că a apreciat
că reclamanta nu era îndreptățită să solicite și plata acestor sume, nu
înseamnă că instanța a schimbat natura actului sau înțelesul lămurit al
acestuia, ci doar că, din ansamblul probelor administrate în cauză, rezultă că
pretinderea sumelor aferente acestei perioade nu se justifică.
Mai mult,
interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică
invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus
judecății, respectiv, a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.
proc. civ.
Cea de-a doua critică
formulată de recurenta - reclamantă
SC F. SA Zalău, care poate fi încadrată în
drept în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este, de asemenea,
nefondată, instanța de apel făcând corecta aplicare a prevederilor art. 1091 C.
civ.
Se constată, astfel,
că instanța de apel a reținut, sub acest aspect, că „pârâta a probat plata
sumei de 22.129 RON cu trei bilete de ordin și debitarea contului său cu
această sumă”; or, așa fiind, nu se poate aprecia că instanța de apel ar fi
reținut în mod greșit incidența dispozițiilor art. 1091 C. civ., plata efectivă
a acestei sume rezultând în mod evident.
În fine, prin
celelalte două motive de recurs, ce pot fi subsumate pct. 9 al art. 304 C.
proc. civ., recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău critică decizia instanței de
apel referitor la soluția dată cererii reconvenționale de către instanța de
apel, ignorând contractul de închiriere din 29 august 2005, care „constituie
actul de ultimă voință al părților, liber consimțit, reprezentând însăși legea
părților, în sensul dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., încălcat de
Curtea de Apel Cluj”.
Aceste critici nu pot
fi primite, fiind nefondate.
Într-adevăr, potrivit
dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., „Convențiile legal făcute au putere
de lege între părțile contractante”, judecătorii fiind și ei obligați să le
aplice, astfel cum au fost concepute și redactate de părțile convenției.
În speță, se constată,
însă, că, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, reclamanta și-a
întemeiat pretențiile pe contractul de închiriere din 7 noiembrie 2003,
contract care, de altfel, guvernează raporturile contractuale dintre părți, iar
nu contractul din 29 august 2005, cum în mod eronat susține recurenta -
reclamantă, acest ultim contract fiind cu mult ulterior datei efectuării
îmbunătățirilor realizate în cursul anului 1992, moment la care acesta nici nu
fusese încă încheiat.
Așa fiind, criticile
formulate de recurenta - reclamantă
SC F. SA Zalău în susținerea acestui motiv de
recurs apar drept nefondate, instanța de apel dând o corectă soluționare
cererii reconvenționale.
În realitate, conform
stării de fapt reținute de instanța de apel și conform clauzelor înscrise la pct.
10 al art. 1, cap.6 („Obligațiile locatarului”) din contractul de închiriere
din 7 noiembrie 2003, „Locatarul este obligat să respecte solicitarea expresă a
Locatorului ca orice modificări, transformări, alte operațiuni care necesită
investiții asupra imobilului ce face obiectul prezentului contract de
închiriere să se efectueze numai cu acordul prealabil scris al Locatorului”,
acord care a fost dat prin adresa din 12 septembrie 1991.
Ca urmare, din moment
ce părțile au convenit astfel, iar convenția părților era în vigoare, în mod
justificat instanța de apel a reținut că cererea reconvențională a pârâtei este
admisibilă, în temeiul dispozițiilor art. 969 C. civ., care consacră putere de
lege convențiilor încheiate de părți, instanța de recurs înlăturând susținerile
recurentei - reclamante în sensul că, în cauză, ar fi incidente clauzele
înscrise în contractul de închiriere din 29 august 2005, deși nu acesta
constituie temeiul înseși acțiunii sale.
Nefiind aplicabile,
așadar, prevederile înscrise în contractul de închiriere din 29 august 2005,
incidente sunt, în realitate, prevederile din contractul de închiriere din 7
noiembrie 2003, în sensul că, fiind vorba de o convenție încheiată între părți,
conform art. 969 C. civ., aceasta constituie legea părților.
Punându-se
contractele pe aceeași treaptă cu legea, textul alin. (1) al art. 969 C. civ.
dă justiției rolul de a veghea la respectarea obligațiilor contractuale în
același fel cum trebuie respectată însăși legea. Dacă o oarecare contestație le
aduce pe părțile contractante în fața instanței, aceasta va trebui să asigure
executarea riguroasă a obligațiilor rezultate din contract sau, când executarea
contractului nu mai e posibilă, să oblige la plata daunelor - interese de către
partea ce este în culpă. Niciuna dintre părțile contractante nu se poate
sustrage obligațiilor contractuale fără acordul celeilalte părți.
Instanțele sunt
obligate să aplice dispozițiile convenției părților ca și cum ar aplica legea,
neavând dreptul s-o modifice pe motive de echitate, deoarece dispozițiile art. 969
alin. (1) C. civ. privesc nu numai pe părțile contractante, ci și instanțele
judecătorești.
Făcând o corectă
interpretare și aplicare a prevederilor art. 969 C. civ., instanța de apel a
reținut că, existând o convenție legal încheiată, aceasta nu putea fi
modificată decât prin acordul părților.
Or, recurenta -
reclamantă
SC
F. SA Zalău nu a dovedit că ar fi procedat cu recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca
la o nouă convenție asupra contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului,
diferită față de cele reținute; dimpotrivă, a convenit, de comun acord, că „
Locatarul este
obligat să respecte solicitarea expresă a Locatorului ca orice modificări,
transformări, alte operațiuni care necesită investiții asupra imobilului ce
face obiectul prezentului contract de închiriere să se efectueze numai cu
acordul prealabil scris al Locatorului” (art. 1 pct. 10, cap. 6 „Obligațiile
locatarului”, din contractul de închiriere din 29 august 2005).
În consecință, în
lipsa unei convenții modificatoare și nerezultând că s-ar fi solicitat
administrarea unor probe care să nu fie admise de către instanță, soluția
pronunțată în apel este legală.
Și recursul declarat
de pârâta
SC
C. SA Cluj-Napoca este nefondat.
Prin primul motiv de
recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc.
civ., recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca critică decizia instanței de
apel, care „a procedat în mod netemeinic și nelegal, existând o contrarietate
vădită în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate”, întrucât, atâta timp
cât instanța a reținut faptul că datorează chirie doar pe perioada aprilie -
iulie 2006, în mod firesc și celelalte cheltuieli auxiliare nu puteau fi
datorate decât pe aceeași perioadă, iar nu pe o perioadă de 7 luni de zile,
pârâta fiind obligată la întreaga sumă de 18.108,92 lei, reprezentând
cheltuieli pe perioada de 7 luni de zile.
Acest motiv de recurs
este nefondat.
Pentru a deveni
incident motivul de modificare prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.,
motivele hotărârii recurate sunt contradictorii, contradicția putând fi
constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu
dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci,
din contră, îl contrazic.
În speță, însă, deși
recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca invocă o pretinsă contradicție între
considerentele hotărârii recurate, în realitate, din examinarea deciziei, se
constată că instanța de apel a reținut „suma totală de 43.399,92 RON, compusă
din: 25.291 RON chirie restantă, aferentă lunilor aprilie, mai, iunie și iulie
2006, și 18.108,92 RON alte cheltuieli aferente exploatării bunurilor
închiriate, fiind nejustificată suma de 54.093 RON chirie pe perioada 4 august
2006- 22 noiembrie 2006”, chiria și alte cheltuieli aferente fiind calculate,
așadar, exclusiv pentru perioada celor 4 luni de zile (aprilie - iulie 2006).
Critica recurentei -
pârâte SC C. SA Cluj-Napoca în susținerea acestui motiv de recurs, în sensul că
suma de 18.108,92 RON ar reprezenta de fapt cheltuieli aferente exploatării
bunurilor închiriate pe o perioadă de 7 luni de zile, așa cum acestea sunt
relevate în detalierea efectuată de reclamanta SC F. SA Zalău, apare drept
nefondată, întrucât, pe de o parte, așa cum s-a arătat mai sus, perioada avută
în vedere de către instanța de apel este cea cuprinsă între lunile aprilie -
iulie 2006, deci, 4 luni de zile, iar, pe de altă parte, recurenta - pârâtă
face trimitere la un înscris aflat la fila 7 din dosarul de fond, înscris ce nu
poate fi analizat în cadrul controlului exercitat pe calea extraordinară de
atac a recursului, în care nu este posibilă analizarea probelor.
Atâta timp cât, în
considerente, instanța de apel analizează probele care au fost administrate,
stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, evocă normele substanțiale
incidente și aplicarea lor la speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne
susținută și este corolarul motivelor ce o prevăd, astfel încât motivul de
recurs invocat este nefondat.
Față de cele de mai
sus, apare drept nefondat și cel de-al doilea motiv de recurs formulat de
recurenta - pârâtă
SC
C. SA Cluj-Napoca, hotărârea instanței de apel nefiind dată cu greșita aplicare
a prevederilor legale sau statuând în contra dispozițiilor art. 109 C. proc. civ.
și art. 1169 C. civ., instanța de apel hotărând în mod corect asupra sumelor
datorate cu titlu de chirie și alte cheltuieli auxiliare, aferente unei
perioade de 4 luni de zile (aprilie - iulie 2006).
Mai mult decât atât,
recurenta -
pârâtă
SC
C. SA Cluj-Napoca invocă această critică pentru prima oară în recurs, aspecte
pe care nu le-a relevat și în cadrul apelului, astfel încât aceasta se află în
situația unei „omisso medio”, ceea ce face inaplicabil motivul de nelegalitate
invocat.
Față de cele de mai
sus, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge recursurile declarate de reclamanta SC F. SA Zalău și de pârâta SC C.
SA Cluj-Napoca, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursurile declarate de reclamanta
SC F. SA Zalău și de
pârâta
SC C. SA Cluj-Napoca
împotriva Deciziei civile
nr. 67/2009 din 23 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția
comercială, de contencios administrativ și fiscal
, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi
11
noiembrie 2009.