ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2838/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Zalău la data de 13 decembrie 2006, sub nr. 8723/337/2006, acțiune disjunsă din Dosarul nr. 8369/337/2006, reclamanta SC F. SA Zalău a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Cluj-Napoca, solicitând instanței obligarea pârâtei - debitoare la plata sumei totale de 129.377,62 RON și instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile constând în 4 bancuri inox de 60.000 l fiecare; cu obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2007, pârâta SC C. SA Cluj-Napoca a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei competenței materiale a Judecătoriei, solicitând admiterea acestei excepții, cu consecința declinării competenței în favoarea instanței competente - Tribunalul Sălaj, și cerere reconvențională, prin care a solicitat: - o bligarea reclamantei - pârâtă reconvențională SC F. SA Zalău la plata sumei de 667.529,83 RON, reprezentând contravaloarea investițiilor realizate la imobilul proprietatea reclamantei - pârâtă reconvențională, situat în Zalău, B-dul Mihai Viteazul, precum și spor de valoare adus acestui imobil; - să se dispună compensarea sumelor la care va fi, eventual, obligată, ca urmare a admiterii în parte a acțiunii introductive cu suma la care va fi obligată reclamanta - pârâtă reconvențională, ca urmare a admiterii prezentei cereri, până la concurența sumei celei mai mici; - obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 243, pronunțată la data de 25 ianuarie 2007, Judecătoria Zalău a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, cu privire la soluționarea acțiunii formulate de reclamanta SC F. SA Zalău împotriva pârâtei SC C. SA și a declinat competența în favoarea Tribunalului Sălaj, căruia i-a trimis cauza spre justă soluționare. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Sălaj la data de 7 februarie 2007, sub nr. 192/84/2007.

Prin sentința civilă nr. 2044, pronunțată la data de 11 octombrie 2007, Tribunalul Sălaj, secția civilă, a admis acțiunea reclamantei SC F. SA Zalău și a obligat pârâta SC C. SA să plătească suma de 129.377,62 RON reprezentând: 47.420 RON chirie restantă, 10.770,69 RON gardieni poartă, 1.190 RON reparații poartă, 2.380 RON canalizare, 1.215,29 RON curent poartă, 1.906,77 RON impozit clădiri, 646,17 RON impozit teren, 54.093 RON chirie pe perioada 4 august - 22 noiembrie 2006, 9.754,62 RON majorări întârziere, către reclamantă; a respins cererea reconvențională a pârâtei. În motivarea hotărârii, instanța de fond a constatat că excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, de către reclamantă, nu poate fi reținută, pârâta fiind notificată și somată în mod repetat pentru a-și plăti datoriile către reclamantă.

Instanța a reținut că pârâta nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că și-a achitat datoriile către reclamantă, cu toate că, în speță, datoria este certă, lichidă și exigibilă. Datoria pârâtei față de reclamantă este certă, deoarece izvorăște dintr-un contract legal încheiat; datoria este lichidă, deoarece constă în plata unei sume de bani și este exigibilă, deoarece scadența de 30 de zile a fost cu mult depășită. Referitor la cererea reconvențională, instanța a reținut că pârâta - reclamantă reconvențională nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că investițiile realizate la imobilul închiriat de la reclamantă au fost făcute cu acordul acesteia. Mai mult decât atât, investițiile realizate de către pârâta - reclamantă reconvențională nu sunt utile reclamantei - pârâte reconvenționale, care, în nici un caz, nu poate fi obligată să suporte investițiile făcute fără acordul său și care nu îi profită în nici un fel.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel pârâta SC C. SA Cluj-Napoca, solicitând admiterea apelului și, în consecință, modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii introductive și admiterii cererii reconvenționale formulate; cu cheltuieli de judecată în fond și apel.

Prin Decizia civilă nr. 67/2009 din 23 aprilie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârâta SC C. SA Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 2044 din 11 octombrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 192/84/2007 al Tribunalului Sălaj, pe care a schimbat-o și, rejudecând cauza: a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC F. SA Zalău împotriva pârâtei SC C. SA Cluj-Napoca și, în consecință: a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 43.399,92 RON cu titlu de pretenții; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta SC C. SA împotriva reclamantei și, în consecință: a obligat pe reclamantă să-i achite pârâtei suma de 391.233 RON cu titlu de pretenții; a compensat creanțele reciproce ale părților până la concurența sumei de 43.399,92 RON și, ca urmare, a obligat pe reclamanta SC F. SA Zalău să-i plătească pârâtei SC C. SA Cluj-Napoca suma de 347.833,08 RON; a compensat cheltuielile de judecată ocazionate părților cu plata onorariilor avocațiale și a taxelor de timbru; a obligat pe reclamantă să-i plătească pârâtei suma de 800 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Corespondența între părți anterioară promovării acțiunii relevă că între acestea s-au purtat discuții în legătură cu sumele din litigiu pretinse de reclamantă, având ca scop preîntâmpinarea declanșării unui litigiu, care, însă, nu au avut un rezultat pozitiv. Astfel, cerințele art. 720 1 C. proc. civ. sunt îndeplinite, din acest punct de vedere soluția primei instanțe fiind întemeiată. Pentru perioada cuprinsă între începutul lunii august 2006 - 22 noiembrie 2006, cum a solicitat reclamanta prin acțiune, nu a operat tacita relocațiune, bunul nu s-a aflat în folosința pârâtei, care, de altfel, nici nu a emis facturi pentru plata acesteia, și, deci, pretinderea sumei de 54.093 RON nu se justifică.

În privința sumei de 47.420 RON, s-a reținut că, din proba cu înscrisuri administrată, rezultă plata parțială a acestei sume de către pârâtă. Pârâta a probat plata sumei de 22.129 RON cu trei bilete de ordin emise la data de 12 iulie 2006 (fila 22), precum și debitarea contului său cu aceste sume, conform extraselor de cont nr. 32, 33 și 34 (filele 23- 25), astfel că, scăzând această sumă din cea solicitată, rezultă o diferență de 25.291 RON, la care pârâta urmează a fi obligată. Cuantumul acestora totalizează suma de 18.108,92 RON la care pârâta va fi obligată, după cum urmează: 10.770,69 RON gardieni poartă, 1.190 RON reparații poartă, 2.380 lei canalizare, 1.215,29 RON curent poartă, 1.906,77 RON impozit clădiri și 646,17 RON impozit teren.

În consecință, reclamanta a formulat pretenții fondate, pentru suma totală de 43.399,92 RON, compusă din: 25.291 RON chirie restantă și 18.108,92 RON alte cheltuieli aferente exploatării bunurilor închiriate, potrivit celor de mai sus, fiind nejustificată suma de 54.093 RON chirie pe perioada 4 august 2006 - 22 noiembrie 2006, așa cum s-a arătat, deoarece pârâta nu a mai beneficiat de folosința bunului, pe această perioadă. În ceea ce privește acțiunea reconvențională, probele administrate au relevat că aceste investiții s-au realizat sub imperiul primului contract încheiat de părți, care, la art. 13 prevedea posibilitatea pentru locatar de a efectua aceste investiții, îmbunătățiri, cu acordul scris al locatorului, acord care a fost dat prin adresa nr. 5087 din 12 septembrie 1991 (fila 30 dosarul Judecătoriei Zalău), contrar celor reținute de prima instanță, prin sentința pronunțată.

În plus, aceste investiții aduc un spor de valoare imobilului și, pentru că nu pot fi ridicate, dobândesc natura juridică a imobilelor prin destinație, urmând ca locatorul să-l dezdăuneze pe locatar, cu contravaloarea acestora, actualizată, determinată pe baza unei evaluări tehnice de specialitate. Conform art. 1143 și următoarele C. civ., se vor compensa creanțele reciproce ale părților până la concurența sumei mai mici, respectiv, 43.399,92 RON, urmând ca reclamanta să-i achite pârâtei suma de 347.833,08 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanta SC F. SA Zalău, solicitând admiterea recursului formulat și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului promovat de pârâtă și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond, cu obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată în ambele instanțe de apel și recurs, și pârâta SC C. SA Cluj-Napoca, solicitând admiterea recursului, cu consecința modificării în parte a hotărârii recurate, în sensul obligării sale la plata sumei de 31.921 RON, reprezentând diferența dintre suma de 43.399,92 RON, la care a fost obligată prin hotărârea recurată, diminuată cu suma de 11.478 lei, reprezentând pretenții nedovedite, cu menținerea restului dispozițiilor deciziei recurate; cu cheltuieli de judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., reclamanta SC F. SA Zalău a invocat, în esență, următoarele motive: I. În ceea ce privește soluția dată acțiunii introductive, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, apreciind că raporturile de locațiune dintre părți, mai precis tacita relocațiune, nu a operat și pentru perioada august - noiembrie 2006, motiv pentru care a înlăturat nelegal plata sumelor de 54.093 RON și 9.754,62 RON, aferente acestei perioade, reținând că nu se justifică, deoarece bunul închiriat nu s-ar fi aflat în folosința pârâtei. Potrivit art. 1431 C. civ., actul care marchează încetarea raporturilor locative este restituirea de către locatar a lucrului închiriat, în starea în care l-a primit, conform inventarului încheiat inițial, între părțile contractante.

II. În privința sumei de 22.129 RON, în mod greșit a reținut instanța de apel incidența dispozițiilor art. 1091 C. civ., considerând că această creanță s-a stins prin plată, deoarece din factura din 6 iunie 2006, în valoare de 37.147,82 RON, reclamanta a dedus sumele deja achitate de pârâtă, în cuantum de 16.629,32 RON, motiv pentru care, prin acțiunea introductivă, s-a solicitat doar diferența de 20.518 RON din această factură, la care s-a adăugat suma de 26.902 RON din factura din 2 august 2006, neachitată, totalizând astfel suma pretinsă de 47.420 RON. Din situațiile contabile nu rezultă plata efectivă a sumei de 22.129 RON, iar concluzia ce se impune este aceea că pârâta a emis în 12 iulie 2006 trei bilete la ordin fără acoperire.

Deci, în această situație, incidența dispozițiilor art. 1091 C. civ., vizând stingerea obligațiilor prin plată este exclusă, iar instanța de apel a aplicat greșit aceste prevederi. III. Referitor la soluția dată cererii reconvenționale de către instanța de apel: În primul rând, pentru a se angaja răspunderea contractuală a reclamantei era necesar să fi fost pusă în întârziere în formele prevăzute de lege, știut fiind că punerea în întârziere în cazul acestei răspunderi nu operează de drept. În mod greșit a reținut Curtea de Apel Cluj că pretențiile formulate de pârâtă prin cererea reconvențională izvorăsc din relațiile contractuale existente între părți, mai precis din contractul de închiriere din 18 iulie 1992, acordând eficiență juridică unei convenții ale cărei efecte nu numai că au încetat de mult, urmare a locațiunilor succesive, dar acest act a și fost anulat, printr-o hotărâre judecătorească depusă la dosar.

Reluând contractul inițial de închiriere din 19 iulie 1992, pe care și-a fundamentat instanța de apel soluția, chiar făcând abstracție de faptul că acest act a fost anulat, părțile au stipulat la cap. 8, art. 13 următoarea clauză: „locatarul poate, cu acordul scris al locatorului, să aducă unele îmbunătățiri sau modernizări bunurilor închiriate și dotarea acestora din fondurile sale bănești, cu drept de proprietate asupra acestor lucrări și dotări”. Rezultă, așadar, din lecturarea atentă a acestei stipulații, că părțile au circumscris nu numai sfera lucrărilor pe care pârâta le putea realiza, condiționat de acordul scris al reclamantei, desemnându-le ca fiind îmbunătățiri, modernizări și dotări, dar au stabilit și regimul juridic al acestora, convenind în mod expres că acestea generează un drept de proprietate, și nu unul de creanță în favoarea locatarului, din fondurile căruia urmau a fi realizate.

IV. Nu în ultimul rând, în virtutea obligației contractuale asumate prin aceeași clauză reprodusă mai sus, pârâta era datoare să obțină acordul în forma scrisă din partea locatorului, pentru fiecare lucrare efectuată. Mai mult, instanța de apel a înlăturat, fără absolut nici o motivare, toate apărările formulate de reclamantă în privința cererii reconvenționale, ignorând contractul de închiriere din 29 august 2005, care constituie actul de ultimă voință al părților, liber consimțit, reprezentând însăși legea părților, în sensul dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., încălcat de Curtea de Apel Cluj. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ., pârâta SC C. SA Cluj-Napoca a invocat, în esență, următoarele motive: I. Sub aspectul obligării recurentei - pârâte la întreaga sumă de 18.108,92 RON, reprezentând cheltuieli aferente exploatării bunurilor închiriate pe o perioadă de 7 luni de zile, așa cum acestea sunt relevate în detalierea efectuată de reclamanta SC F. SA și depusă la fila 7 din dosarul de fond, instanța de apel a procedat în mod netemeinic și nelegal, existând o contrarietate vădită în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate.

Atâta timp cât instanța a reținut faptul că pârâta datorează chirie doar pe perioada aprilie - iulie 2006, în mod firesc și celelalte cheltuieli auxiliare făcute la imobilul închiriat nu puteau fi datorate decât pe aceeași perioadă, respectiv, pe patru luni de zile, din cele șapte arătate de reclamantă în anexa cu detalierea cheltuielilor; până la sfârșitul lunii iulie 2006, SC C. SRL a ridicat și a transportat toate utilajele folosite de pârâtă de pe perimetrul închiriat, mutând întreaga capacitate de producție la Cluj. După eliberarea spațiului, pârâta nu a mai avut cum să folosească acest spațiu, motiv pentru care nu-i pot fi imputabile cheltuielile auxiliare făcute cu spațiul.

Este evident că ne aflăm în prezența unei contrarietăți evidente între considerentele hotărârii atacate, în sensul că instanța de fond a statuat că întinderea obligației principale de plată a contravalorii chiriei este de 4 luni calendaristice, însă, acest raționament este ignorat cu desăvârșire în ceea ce privește stabilirea întinderii obligațiilor accesorii celei de plată (cheltuielile legate de folosința bunului), în privința cărora aceasta determină o perioadă de timp mai întinsă, aspect imposibil din punct de vedere juridic. Atâta vreme cât instanța de apel a statuat că obligația principală a pârâtei s-a întins doar pe o anumită perioadă de timp (4 luni), în mod evident obligațiile accesorii nu puteau ființa după momentul la care instanța de apel constată stingerea obligației principale, întrucât obligațiile de plată auxiliare, accesorii, se sting ca efect al dispariției, din punct de vedere juridic, a obligației principale.

II. Instanța de fond a procedat la o greșită aplicare a prevederilor legale, statuând în contra dispozițiilor art. 109 C. proc. civ. și art. 1169 C. civ., potrivit cărora, cel care face o propunere în fața judecății, este dator a proba pretențiile alegate. Astfel, din totalul de 18.108,92 lei reținut de către instanță, potrivit anexei, în realitate, potrivit celor statuate de instanță, recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca poate fi obligată doar la plata sumelor aferente perioadei aprilie - iulie 2006, respectiv 6.630,61 RON, restul sumelor fiind neprobate ori imposibil de solicitat din punct de vedere juridic, atâta vreme cât nu sunt dovedite, iar pârâta nu mai deținea folosința spațiului și, implicit, nu mai putea fi ținută a achita sumele datorate cu titlu de chirie și, cu atât mai puțin, sumele accesorii folosinței imobilului.

La data de 5 noiembrie 2009, recurenta-pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat în cauză de către SC F. SA Zalău, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil și, în secundar ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea ca legală a deciziei pronunțate de către instanța de apel. La data de 6 noiembrie 2009, recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă, ca inadmisibil și nefondat, cu obligarea acesteia la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

Examinând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Cu privire la recursul declarat de recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău: Prin primul motiv de recurs formulat, recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău critică decizia instanței de apel ca fiind dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, apreciind că raporturile de locațiune dintre părți, mai precis, tacita relocațiune, nu a operat și pentru perioada august - noiembrie 2006, sens în care face referire la adresa trimisă pro causa, în 6 martie 2007, de SC C. SRL Crișeni. Acest motiv de recurs este nefondat.

Deși recurenta - reclamantă invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecații, ci la greșita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei. Astfel, instanța de apel a reținut că, pentru perioada cuprinsă între începutul lunii august 2006 - 22 noiembrie 2006, nu a operat tacita relocațiune, însă, faptul că a apreciat că reclamanta nu era îndreptățită să solicite și plata acestor sume, nu înseamnă că instanța a schimbat natura actului sau înțelesul lămurit al acestuia, ci doar că, din ansamblul probelor administrate în cauză, rezultă că pretinderea sumelor aferente acestei perioade nu se justifică.

Mai mult, interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății, respectiv, a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Cea de-a doua critică formulată de recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău, care poate fi încadrată în drept în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondată, instanța de apel făcând corecta aplicare a prevederilor art. 1091 C. civ. Se constată, astfel, că instanța de apel a reținut, sub acest aspect, că „pârâta a probat plata sumei de 22.129 RON cu trei bilete de ordin și debitarea contului său cu această sumă”; or, așa fiind, nu se poate aprecia că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit incidența dispozițiilor art. 1091 C. civ., plata efectivă a acestei sume rezultând în mod evident.

În fine, prin celelalte două motive de recurs, ce pot fi subsumate pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău critică decizia instanței de apel referitor la soluția dată cererii reconvenționale de către instanța de apel, ignorând contractul de închiriere din 29 august 2005, care „constituie actul de ultimă voință al părților, liber consimțit, reprezentând însăși legea părților, în sensul dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., încălcat de Curtea de Apel Cluj”. Aceste critici nu pot fi primite, fiind nefondate. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, judecătorii fiind și ei obligați să le aplice, astfel cum au fost concepute și redactate de părțile convenției.

În speță, se constată, însă, că, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe contractul de închiriere din 7 noiembrie 2003, contract care, de altfel, guvernează raporturile contractuale dintre părți, iar nu contractul din 29 august 2005, cum în mod eronat susține recurenta - reclamantă, acest ultim contract fiind cu mult ulterior datei efectuării îmbunătățirilor realizate în cursul anului 1992, moment la care acesta nici nu fusese încă încheiat. Așa fiind, criticile formulate de recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău în susținerea acestui motiv de recurs apar drept nefondate, instanța de apel dând o corectă soluționare cererii reconvenționale.

În realitate, conform stării de fapt reținute de instanța de apel și conform clauzelor înscrise la pct. 10 al art. 1, cap.6 („Obligațiile locatarului”) din contractul de închiriere din 7 noiembrie 2003, „Locatarul este obligat să respecte solicitarea expresă a Locatorului ca orice modificări, transformări, alte operațiuni care necesită investiții asupra imobilului ce face obiectul prezentului contract de închiriere să se efectueze numai cu acordul prealabil scris al Locatorului”, acord care a fost dat prin adresa din 12 septembrie 1991. Ca urmare, din moment ce părțile au convenit astfel, iar convenția părților era în vigoare, în mod justificat instanța de apel a reținut că cererea reconvențională a pârâtei este admisibilă, în temeiul dispozițiilor art. 969 C. civ., care consacră putere de lege convențiilor încheiate de părți, instanța de recurs înlăturând susținerile recurentei - reclamante în sensul că, în cauză, ar fi incidente clauzele înscrise în contractul de închiriere din 29 august 2005, deși nu acesta constituie temeiul înseși acțiunii sale.

Nefiind aplicabile, așadar, prevederile înscrise în contractul de închiriere din 29 august 2005, incidente sunt, în realitate, prevederile din contractul de închiriere din 7 noiembrie 2003, în sensul că, fiind vorba de o convenție încheiată între părți, conform art. 969 C. civ., aceasta constituie legea părților. Punându-se contractele pe aceeași treaptă cu legea, textul alin. (1) al art. 969 C. civ. dă justiției rolul de a veghea la respectarea obligațiilor contractuale în același fel cum trebuie respectată însăși legea. Dacă o oarecare contestație le aduce pe părțile contractante în fața instanței, aceasta va trebui să asigure executarea riguroasă a obligațiilor rezultate din contract sau, când executarea contractului nu mai e posibilă, să oblige la plata daunelor - interese de către partea ce este în culpă.

Niciuna dintre părțile contractante nu se poate sustrage obligațiilor contractuale fără acordul celeilalte părți. Instanțele sunt obligate să aplice dispozițiile convenției părților ca și cum ar aplica legea, neavând dreptul s-o modifice pe motive de echitate, deoarece dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ. privesc nu numai pe părțile contractante, ci și instanțele judecătorești. Făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 969 C. civ., instanța de apel a reținut că, existând o convenție legal încheiată, aceasta nu putea fi modificată decât prin acordul părților.

Or, recurenta - reclamantă SC F. SA Zalău nu a dovedit că ar fi procedat cu recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca la o nouă convenție asupra contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, diferită față de cele reținute; dimpotrivă, a convenit, de comun acord, că „ Locatarul este obligat să respecte solicitarea expresă a Locatorului ca orice modificări, transformări, alte operațiuni care necesită investiții asupra imobilului ce face obiectul prezentului contract de închiriere să se efectueze numai cu acordul prealabil scris al Locatorului” (art. 1 pct. 10, cap. 6 „Obligațiile locatarului”, din contractul de închiriere din 29 august 2005). În consecință, în lipsa unei convenții modificatoare și nerezultând că s-ar fi solicitat administrarea unor probe care să nu fie admise de către instanță, soluția pronunțată în apel este legală.

Și recursul declarat de pârâta SC C. SA Cluj-Napoca este nefondat. Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca critică decizia instanței de apel, care „a procedat în mod netemeinic și nelegal, existând o contrarietate vădită în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate”, întrucât, atâta timp cât instanța a reținut faptul că datorează chirie doar pe perioada aprilie - iulie 2006, în mod firesc și celelalte cheltuieli auxiliare nu puteau fi datorate decât pe aceeași perioadă, iar nu pe o perioadă de 7 luni de zile, pârâta fiind obligată la întreaga sumă de 18.108,92 lei, reprezentând cheltuieli pe perioada de 7 luni de zile.

Acest motiv de recurs este nefondat. Pentru a deveni incident motivul de modificare prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., motivele hotărârii recurate sunt contradictorii, contradicția putând fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic.

În speță, însă, deși recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca invocă o pretinsă contradicție între considerentele hotărârii recurate, în realitate, din examinarea deciziei, se constată că instanța de apel a reținut „suma totală de 43.399,92 RON, compusă din: 25.291 RON chirie restantă, aferentă lunilor aprilie, mai, iunie și iulie 2006, și 18.108,92 RON alte cheltuieli aferente exploatării bunurilor închiriate, fiind nejustificată suma de 54.093 RON chirie pe perioada 4 august 2006- 22 noiembrie 2006”, chiria și alte cheltuieli aferente fiind calculate, așadar, exclusiv pentru perioada celor 4 luni de zile (aprilie - iulie 2006). Critica recurentei - pârâte SC C. SA Cluj-Napoca în susținerea acestui motiv de recurs, în sensul că suma de 18.108,92 RON ar reprezenta de fapt cheltuieli aferente exploatării bunurilor închiriate pe o perioadă de 7 luni de zile, așa cum acestea sunt relevate în detalierea efectuată de reclamanta SC F. SA Zalău, apare drept nefondată, întrucât, pe de o parte, așa cum s-a arătat mai sus, perioada avută în vedere de către instanța de apel este cea cuprinsă între lunile aprilie - iulie 2006, deci, 4 luni de zile, iar, pe de altă parte, recurenta - pârâtă face trimitere la un înscris aflat la fila 7 din dosarul de fond, înscris ce nu poate fi analizat în cadrul controlului exercitat pe calea extraordinară de atac a recursului,

în care nu este posibilă analizarea probelor. Atâta timp cât, în considerente, instanța de apel analizează probele care au fost administrate, stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, evocă normele substanțiale incidente și aplicarea lor la speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne susținută și este corolarul motivelor ce o prevăd, astfel încât motivul de recurs invocat este nefondat. Față de cele de mai sus, apare drept nefondat și cel de-al doilea motiv de recurs formulat de recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca, hotărârea instanței de apel nefiind dată cu greșita aplicare a prevederilor legale sau statuând în contra dispozițiilor art. 109 C. proc. civ.

și art. 1169 C. civ., instanța de apel hotărând în mod corect asupra sumelor datorate cu titlu de chirie și alte cheltuieli auxiliare, aferente unei perioade de 4 luni de zile (aprilie - iulie 2006). Mai mult decât atât, recurenta - pârâtă SC C. SA Cluj-Napoca invocă această critică pentru prima oară în recurs, aspecte pe care nu le-a relevat și în cadrul apelului, astfel încât aceasta se află în situația unei „omisso medio”, ceea ce face inaplicabil motivul de nelegalitate invocat. Față de cele de mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta SC F. SA Zalău și de pârâta SC C. SA Cluj-Napoca, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta SC F. SA Zalău și de pârâta SC C. SA Cluj-Napoca împotriva Deciziei civile nr. 67/2009 din 23 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal , ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2009.