ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2099/2014

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 iulie 2008, reclamanta F.V. a formulat acțiune în contradictoriu cu pârâta SC Z. SA, solicitând anularea Dispoziției din data de 25 iunie 2008 a directorului general al pârâtei, să se constate preluarea fără titlu de către Statul Român a imobilului ce face obiect al notificării din 2001, intravilan în suprafață de 3.654 mp, identificată în C.F. Arad, situată în Arad, să fie obligată pârâta la restituirea imobilului respectiv și îndrumat Biroul de C.F. al O.C.P.I. Arad să efectueze cuvenitele mențiuni, după rămânerea definitivă a hotărârii. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 25-28, art. 48 din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 202007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. art. 34 din Legea nr. 7/1996 și art. 274 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 462 din 16 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2863/108/2008, Tribunalul Arad a respins acțiunea formulată de reclamanta F.V. împotriva pârâtei SC Z. SA și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 800 lei, reprezentând cheltuielile de judecată. Prima instanță a reținut că imobilul înscris în C.F. Arad, a fost proprietatea lui F.L., iar în baza Decretului de expropriere nr. 143/1979, imobilul a fost dezmembrat în două parcele, intravilan cu casă în suprafață de 1.412 mp, în suprafața de 4.082 mp, care a trecut în proprietatea statului. La data de 14 martie 1996, în baza adeverinței din 1996, emisă de Consiliul Local al Municipiului Arad, s-a notat suprafața terenului total de 5.494 mp, după care întregul imobil a fost transmis, în baza contractului de întreținere, în favoarea soților F. iar la data de 13 martie 1997, prin încheierea de C.F.

a fost intabulată dezmembrarea imobilului în baza Decretului de expropriere din 1979. Prin declarația autentificată din 2007, reclamanta F.V. a declarat că nu a fost despăgubită, nici ea și nici antecesorul ei F.L., pentru imobilul revendicat. Prin dispoziția din 4 iunie 2008, emisă de primarul Municipiului Arad, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafața de 428 mp, rămânând nerestituită suprafața de 3.654 mp. Pentru identificarea terenului și a destinației acestuia a fost efectuată în cauză expertiză topografică. Tribunalul, având în vedere expertiza efectuată, din care rezultă că terenul revendicat este amplasat integral în incinta F.Z.

Arad, pe teren fiind amplasat un drum betonat, conducta de gaz natural, un gard de plăci și stâlp de beton, un șopron metalic, platforma betonată, stație pompare, cabina comandă, laborator agricol, desnisipator și estacada, care ocupă integral suprafața revendicată, a apreciat că este exclusă restituirea în natură a terenului, deoarece este necesar funcționării F.Z. Arad. Prin Decizia civilă nr. 533 din 09 martie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 2863/108/2008, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta F.V. și, ca lipsit de obiect, apelul declarat de pârâta SC I.W. SA Arad (fostă SC Z. SA Arad), împotriva sentinței civile nr. 462 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Arad.

Prin Decizia nr. 1578 din data de 7 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul reclamantei F.V., în sensul că a fost casată Decizia civila nr. 533 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara și trimisă cauza spre rejudecare, în apel, îa aceeași instanță. În esență, critica Înaltei Curți, pe care s-a fundamentat decizia de casare, s-a referit la lîpsa unei aprofundări a probatoriului din perspectiva art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv la obligația instanței de apel de a verifica dacă imobilul revendicat, în baza legii speciale, a fost expropriat în vederea construirii unei fabrici de zahăr, dar și mai important, dacă scopul exproprierii a fost îndeplinit și, respectiv, dacă acest scop mai subzistă și astăzi.

Cauza a fost trimisă spre rejudecare, fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 2863/108/2008. Prin Decizia nr 4 din 16 ianuarie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de pârâta SC I.W. SA Arad, împotriva sentinței civile nr. 462 din 16 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad și a admis apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de reclamanta F.V., schimbând în tot sentința apelată în sensul că a admis acțiunea reclamantei F.V., a dispus anularea Dispoziției din 25 iunie 2008 emisă de directorul general al societății pârâte, a constatat preluarea nelegală a imobilului format din teren de 3.654 mp din C.F., din Arad, și a dispus restituirea în natură către reclamantă, condiționat de plata sumei de 14.000 lei, cuvenită pârâtei, cu titlu de despăgubire, autorizând O.C.P.l.

Arad să efectueze cuvenitele mențiuni în cartea funciară. Cu privire la starea de fapt, curtea a constatat că autorul reclamantei, F.L., a fost proprietarul imobilului înscris în C.F. Arad sub, în suprafață de 5.494 mp, iar în baza Decretului nr. 143/1979 a fost expropriată o suprafață de 4.082 mp, care a fost dezmembrată din parcela inițială și fiind transcrisă în C.F. în favoarea Statului Român, iar parcela intravilan cu casa de 1.412 mp, a rămas în proprietatea lui F.L., în aceeași carte funciară. Prin notificare adresată Primăriei Arad, reclamanta F.V. a solicitat restituirea în natură a terenului de 4.082 mp preluat de stat. Prin dispoziția din 27 noiembrie 2007, modificată prin dispoziția din 4 iunie 2008, i s-a restituit reclamantei suprafața de 428 mp din C.F.

Arad, cu motivarea că doar această parcelă se află în folosința statului, restul de 3.654 mp aflându-se în folosința F.Z. Arad. Pârâta SC Z. SA Arad a emis dispoziția din 25 iunie 2008 prin care a respins cererea reclamantei F.V. pentru restituirea parcelei, în suprafață de 3.654 mp, cu motivarea că terenul respectiv este ocupat de construcții industriale și este în proprietatea statului, neflind înregistrat în patrimoniul societății comerciale.

Potrivit noii expertize tehnice judiciare efectuată în rejudecarea apelului, față de dispozițiile deciziei de casare, curtea a constatat că pe terenul de 3.654 mp se află construcții care au avut la origine un caracter definitiv, respectiv drum betonat și o conductă de gaze naturale (în afara incintei fabricii), un gard din plăci și stâlpi de beton, un șopron metalic (parcare acoperită), platforma beton, stație pompare, cabină comandă, laborator agricol, deznisipator și o estacada, toate aflate în stadiu de ruină, construcțiile fiind demolate, iar rămășițele prezintă un real pericol de accidentare. S-a mai stabilit, prin expertiză, că față de stadiul de degradare, este exclusă o repornire sau o reconversie a fostei F.Z.

Arad, care în prezent se află în proprietatea unei societăți de dezvoltare imobiliară, pârâta-apelantă SC I.W. SA. Expertul a concluzionat că toate construcțiile sunt demolate și în ruină, motiv pentru care nu mai au valoare comercială, ci doar una reziduală, contabilă, reprezentată eventual de materialele care ar mai putea fi recuperate, cu valoare de 14.000 lei. Potrivit aceluiași expert, mult mai mari vor fi costurile pe care va trebui să le suporte cel care va trebui să îndepărteze aceste resturi să pregătească terenul în vederea unei întrebuințări economice.

Față de situația de fapt, curtea a constatat, într-un mod lipsit de echivoc, că scopul exproprierii nu mai subzistă, deoarece fabrica de zahăr, pentru construirea căreia s-a dispus exproprierea în anul 1979, nu mai există, fiind transformată în ruine, valoarea materialelor de construcție care ar putea fi eventual recuperate cifrându-se la suma de 14.000 lei, sumă pe care reclamantă-apelantă a declarat că o va plăti pârâtului. Curtea de apel a constat că sunt aplicabile în drept dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că se restituie în natură terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Împotriva Deciziei civile nr. 4 din data de 16 ianuarie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs la data de 25 februarie 2014 pârâta SC I.W. SA, întemeiat de dispozițiile art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii recursului și respingerii acțiunii reclamantei F.V., cu consecința menținerii soluției instanței de fond și a dispoziției din 25 mai 2008, de respingere a restituirii în natură a imobilului revendicat. Prin motivele de recurs se invocă caracterul nelegal și netemeinic al deciziei pronunțate. Pârâta a arătat că suprafața revendicată de 4.082 mp, nu se află numai în parte în incinta F.Z.

Arad, motiv pentru care imobilul a fost parcelat în două parcele, în suprafață de 428 mp, aflată în afara perimetrului incintei F.Z. Arad, aferentă drumului betonat situat în afara incintei fabricii, cu destinația de drum public și în suprafață de 3.654 mp, aflată în incinta unității și pe care sunt edificate construcții industriale. A motivat pârâta că expertiza nu a lămurit dacă respectivele construcții industriale sunt integral edificate în perimetrul imobilului revendicat, pentru a putea fi despăgubite integral sau dacă sunt edificate parțial și pe alte terenuri situate în intravilan, caz în care despăgubirea ar trebui să acopere doar valoarea construcției din intravilanul revendicat. Astfel, șopronul metalic care este de fapt un garaj special pentru utilaje agricole de mare gabarit, iar nu un simplu șopron obișnuit, este edificat pe terenuri cu nr. topo diferite, iar nu numai pe cel revendicat de reclamantă.

Expertiza nu a lămurit cât din șopron se află pe terenul revendicat și cât pe terenurile învecinate. A mai susținut recurenta că prin decizia de casare pronunțata se stabilește că pentru construcțiile autorizate și edificate pe terenuri revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001 se va achita o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcțiilor respective. Or, prin expertiza dispusă din oficiu de Curtea de Apel Timișoara care a precizat o sumă de 14.419 lei drept despăgubiri, nu poate fi vorba despre valoarea de piață a construcțiilor deoarece pentru cinci dintre construcțiile industriale situate pe teren, valoarea de piață este zero, neexistând bunuri care să nu aibă o valoare economică de piață, indiferent de cuantumul acestei valori, fie și simbolic.

Pentru stabilirea valorii de piață a construcțiilor respective este necesară stabilirea mărimii acestora în metri cubi și a materialelor din care sunt construite. în caz contrar, stabilind o valoare zero, sunt încălcate normele de drept material. Prin întâmpinare formulată la data de 23 aprilie 2014, intimata-pârâtă F.V. a invocat faptul că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ., ci eventual cele ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat respingerea recursului ca nefondat deoarece, pe de o parte, nu cuprinde niciun motiv de nelegalitate, iar, pe de altă parte, situația de fapt se subsumează dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată, cu caracter prealabil, că motivele de recurs invocate, deși greșit subsumate dispozițiilor art. 488 pct. 8 din Noul C. proc.

civ., neaplicabil în cauză, în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, pot fi încadrate, în parte, în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. Se reține că recurenta invocă, prin recursul promovat, faptul că nu este posibilă restituirea în natură a suprafeței de teren solicitate, deoarece, pe de o parte suprafața de 428 mp se află în afara perimetrului fabricii de zahăr, fiind drum public, iar suprafața de 3.654 mp se află în incinta fabricii de zahăr, dar este ocupată de construcții. Se observă că instanța de apel a reținut faptul că, din probele administrate în cauză, ce nu mai pot fi analizate în fața instanței de recurs, rezultă că suprafața de 428 mp din C.F.

Arad, a fost restituită reclamantei prin dispoziția din 27 noiembrie 2007, modificată prin dispoziția din 4 iunie 2008 emisă de primarului municipiului Arad, cu motivarea că doar această parcelă se află în folosința statului. În consecință, Înalta Curte constată că este lipsit de interes motivul de recurs privind imposibilitatea de restituire a suprafeței de 428 mp, ce nu a făcut obiect al deciziei recurate. Pe de altă parte, în raport de susținerea privind imposibilitatea de restituire a suprafeței de 3654 mp, înalta Curte observă că, prin motivele de recurs, nu este formulată nicio critică privitoare la neîegalitatea raportului de expertiză, raportat la concluzia că imobilele edificate pe terenul în litigiu nu mai pot fi folosite scopului pentru care au fost edificate, fiind pe de o parte degradate, iar, pe de altă parte, nu mai sunt de folos persoanei juridice deținătoare care are un alt obiect de activitate.

Înalta Curte reține că, din expertiza ce a fost efectuată în cauză, rezultă că imobilele construcții edificate asupra terenului revendicat nu mai corespund destinației pentru care au fost ridicate, fiind degradate și lipsite de valoare economică. în consecință, instanța de apel, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr, 10/2001 la situația de fapt astfel stabilită, apreciind că, din moment ce asupra terenului revendicate au fost ridicate construcții autorizate, ce nu mai sunt necesare unității deținătoare, poate fi dispusă restituirea în natură. În ceea ce privește motivele de recurs ce privesc greșita stabilire a cuantumului despăgubirilor ce se cuvin pârâtei, Înalta Curte urmează, de asemenea, să le respingă.

Se reține, pe de o parte, că recurenta invocă faptul că prin raportul de expertiză nu a fost corect stabilit cuantumul despăgubirilor, deoarece nu s-a stabilit exact care este partea din construcții edificate în perimetrul imobilului revendicat, pentru a putea fi despăgubite integral sau dacă sunt edificate parțial și pe alte terenuri situate în intraviian, caz în care despăgubirea ar trebui să acopere doar valoarea construcției din intravilanul revendicat. Pe de altă parte, se invocă faptul că a fost stabilită valoarea zero ca valoare de piață pentru unele construcții, aspect pe care îl apreciază ca nelegal. Cu privire la motivul de recurs invocat, Înalta Curte constată că recurenta nu invocă vreo dispoziție legală ce ar fi fost încălcat prin modul în care expertiza a concluzionat asupra valorii de piață a construcțiilor edificate și pentru care reclamanta urmează să plărească despăgubiri.

Totodată, este de remarcat că recurenta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, obiecțiuni ce i-au fost respinse de instanța de apel și nu a solicitat efectuarea unei expertize contrarii în cauză. Înalta Curte concluzionează că expertiza efectuată în cauză a fost administrată cu respectarea cerințelor legale ale art. 201 și următoarele C. proc. civ., iar reținerile sale nu mai pot fi analizate în absența unor critici concrete formulate de recurentă, care să se raporteze la norme de drept material pretins a fi încălcate prin modul în care a fost determinat cuantumul despăgubirilor cuvenite pârâtei în temeiul art. 10 alin. (5) teza ultimă din Legea nr. 10/2001. Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.W. SA. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cere să plătească cheltuieli de judecată și în raport de înscrisurile depuse, Înalta Curte urmează să oblige pe recurenta pârâtă la plata sumei de 2.186 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă F.V., din care 1.800 lei, onorariu de avocat conform chitanței nr. 621 din data de 1 aprilie 2014 emisă de Cabinet de avocat G.A.P. și 386 lei cheltuieli de deplasare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.W. SA prin administrator judiciar S.P.N.I. Ipurl împotriva Deciziei nr. 4 din data de 16 ianuarie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.186 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă F.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 iulie 2014.