ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2099/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2099/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 23 iulie 2008, reclamanta F.V. a formulat

acțiune în contradictoriu cu pârâta SC Z. SA, solicitând anularea Dispoziției

din data de 25 iunie 2008 a directorului general al pârâtei, să se constate

preluarea fără titlu de către Statul Român a imobilului ce face obiect al

notificării din 2001, intravilan în suprafață de 3.654 mp, identificată în C.F.

Arad, situată în Arad, să fie obligată pârâta la restituirea imobilului

respectiv și îndrumat Biroul de C.F. al O.C.P.I. Arad să efectueze cuvenitele

mențiuni, după rămânerea definitivă a hotărârii.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 25-28, art. 48 din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 202007 a

Înaltei Curții de Casație și Justiție, dispozițiile art. 329

alin. (3) C. proc. civ. art. 34 din Legea nr. 7/1996 și art. 274 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 462 din 16

iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2863/108/2008, Tribunalul Arad a respins

acțiunea formulată de reclamanta F.V. împotriva pârâtei SC Z. SA și a obligat

pârâta să plătească reclamantei suma de 800 lei, reprezentând cheltuielile de

judecată.

Prima instanță a reținut că imobilul

înscris în C.F. Arad, a fost proprietatea lui F.L., iar în baza Decretului de

expropriere nr. 143/1979, imobilul a fost dezmembrat în două parcele,

intravilan cu casă în suprafață de 1.412 mp, în suprafața de 4.082 mp, care a trecut

în proprietatea statului.

La data de 14 martie 1996, în baza

adeverinței din 1996, emisă de Consiliul Local al Municipiului Arad, s-a notat

suprafața terenului total de 5.494 mp, după care întregul imobil a fost

transmis, în baza contractului de întreținere, în favoarea soților F. iar la

data de 13 martie 1997, prin încheierea de C.F. a fost intabulată dezmembrarea

imobilului în baza Decretului de expropriere din 1979.

Prin declarația autentificată din 2007,

reclamanta F.V. a declarat că nu a fost despăgubită, nici ea și nici

antecesorul ei F.L., pentru imobilul revendicat.

Prin dispoziția din 4 iunie 2008,

emisă de primarul Municipiului Arad, s-a dispus restituirea în natură a

terenului în suprafața de 428 mp, rămânând nerestituită suprafața de 3.654 mp.

Pentru identificarea terenului și a

destinației acestuia a fost efectuată în cauză expertiză topografică.

Tribunalul, având în vedere expertiza

efectuată, din care rezultă că terenul revendicat este amplasat integral în

incinta F.Z. Arad, pe teren fiind amplasat un drum betonat, conducta de gaz

natural, un gard de plăci și stâlp de beton, un șopron metalic, platforma

betonată, stație pompare, cabina comandă, laborator agricol, desnisipator și

estacada, care ocupă integral suprafața revendicată, a apreciat că este exclusă

restituirea în natură a terenului, deoarece este necesar funcționării F.Z.

Arad.

Prin Decizia civilă nr. 533 din 09

martie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 2863/108/2008, Curtea de Apel Timișoara a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta F.V. și, ca lipsit de

obiect, apelul declarat de pârâta SC I.W. SA Arad (fostă SC Z. SA Arad),

împotriva sentinței civile nr. 462 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Arad.

Prin Decizia nr. 1578 din data de 7

martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul

reclamantei F.V., în sensul că a fost casată Decizia civila nr. 533 din 9

martie 2011 a Curții de Apel Timișoara și trimisă cauza spre rejudecare, în

apel, îa aceeași instanță.

În esență, critica Înaltei Curți, pe

care s-a fundamentat decizia de casare, s-a referit la lîpsa unei aprofundări a

probatoriului din perspectiva art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

respectiv la obligația instanței de apel de a verifica dacă imobilul

revendicat, în baza legii speciale, a fost expropriat în vederea construirii

unei fabrici de zahăr, dar și mai important, dacă scopul exproprierii a fost

îndeplinit și, respectiv, dacă acest scop mai subzistă și astăzi.

Cauza a fost trimisă spre rejudecare,

fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 2863/108/2008.

Prin Decizia nr 4 din 16 ianuarie

2014, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de

pârâta SC I.W. SA Arad, împotriva sentinței civile nr. 462 din 16 iunie 2010,

pronunțată de Tribunalul Arad și a admis apelul declarat împotriva aceleiași

sentințe de reclamanta F.V., schimbând în tot sentința apelată în sensul că a

admis acțiunea reclamantei F.V., a dispus anularea Dispoziției din 25 iunie

2008 emisă de directorul general al societății pârâte, a constatat preluarea

nelegală a imobilului format din teren de 3.654 mp din C.F., din Arad, și a

dispus restituirea în natură către reclamantă, condiționat de plata sumei de

14.000 lei, cuvenită pârâtei, cu titlu de despăgubire, autorizând O.C.P.l. Arad

să efectueze cuvenitele mențiuni în cartea funciară.

Cu privire la starea de fapt, curtea a

constatat că autorul reclamantei, F.L., a fost proprietarul imobilului înscris

în C.F. Arad sub, în suprafață de 5.494 mp, iar în baza Decretului nr. 143/1979

a fost expropriată o suprafață de 4.082 mp, care a fost dezmembrată din parcela

inițială și fiind transcrisă în C.F. în favoarea Statului Român, iar parcela

intravilan cu casa de 1.412 mp, a rămas în proprietatea lui F.L., în aceeași

carte funciară.

Prin notificare adresată Primăriei

Arad, reclamanta F.V. a solicitat restituirea în natură a terenului de 4.082 mp

preluat de stat.

Prin dispoziția din 27 noiembrie 2007,

modificată prin dispoziția din 4 iunie 2008, i s-a restituit reclamantei

suprafața de 428 mp din C.F. Arad, cu motivarea că doar această parcelă se află

în folosința statului, restul de 3.654 mp aflându-se în folosința F.Z. Arad.

Pârâta SC Z. SA Arad a emis dispoziția

din 25 iunie 2008 prin care a respins cererea reclamantei F.V. pentru

restituirea parcelei, în suprafață de 3.654 mp, cu motivarea că terenul

respectiv este ocupat de construcții industriale și este în proprietatea

statului, neflind înregistrat în patrimoniul societății comerciale.

Potrivit noii expertize tehnice judiciare

efectuată în rejudecarea apelului, față de dispozițiile deciziei de casare,

curtea a constatat că pe terenul de 3.654 mp se află construcții care au avut

la origine un caracter definitiv, respectiv drum betonat și o conductă de gaze

naturale (în afara incintei fabricii), un gard din plăci și stâlpi de beton, un

șopron metalic (parcare acoperită), platforma beton, stație pompare, cabină

comandă, laborator agricol, deznisipator și o estacada, toate aflate în stadiu

de ruină, construcțiile fiind demolate, iar rămășițele prezintă un real pericol

de accidentare.

S-a mai stabilit, prin expertiză, că

față de stadiul de degradare, este exclusă o repornire sau o reconversie a

fostei F.Z. Arad, care în prezent se află în proprietatea unei societăți de

dezvoltare imobiliară, pârâta-apelantă SC I.W. SA.

Expertul a concluzionat că toate

construcțiile sunt demolate și în ruină, motiv pentru care nu mai au valoare

comercială, ci doar una reziduală, contabilă, reprezentată eventual de

materialele care ar mai putea fi recuperate, cu valoare de 14.000 lei.

Potrivit aceluiași expert, mult mai

mari vor fi costurile pe care va trebui să le suporte cel care va trebui să

îndepărteze aceste resturi să pregătească terenul în vederea unei întrebuințări

economice.

Față de situația de fapt, curtea a

constatat, într-un mod lipsit de echivoc, că scopul exproprierii nu mai

subzistă, deoarece fabrica de zahăr, pentru construirea căreia s-a dispus

exproprierea în anul 1979, nu mai există, fiind transformată în ruine, valoarea

materialelor de construcție care ar putea fi eventual recuperate cifrându-se la

suma de 14.000 lei, sumă pe care reclamantă-apelantă a declarat că o va plăti

pârâtului.

Curtea de apel a constat că sunt

aplicabile în drept dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care

prevăd că se restituie în natură terenurile pe care, ulterior preluării

abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare

unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire

reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare.

Împotriva Deciziei civile nr. 4 din

data de 16 ianuarie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a

declarat recurs la data de 25 februarie 2014 pârâta SC I.W. SA, întemeiat de

dispozițiile art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., prin care a solicitat

admiterea recursului și schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul

admiterii recursului și respingerii acțiunii reclamantei F.V., cu consecința

menținerii soluției instanței de fond și a dispoziției din 25 mai 2008, de

respingere a restituirii în natură a imobilului revendicat.

Prin motivele de recurs se invocă

caracterul nelegal și netemeinic al deciziei pronunțate.

Pârâta a arătat că suprafața

revendicată de 4.082 mp, nu se află numai în parte în incinta F.Z. Arad, motiv

pentru care imobilul a fost parcelat în două parcele, în suprafață de 428 mp,

aflată în afara perimetrului incintei F.Z. Arad, aferentă drumului betonat

situat în afara incintei fabricii, cu destinația de drum public și în suprafață

de 3.654 mp, aflată în incinta unității și pe care sunt edificate construcții

industriale.

A motivat pârâta că expertiza nu a

lămurit dacă respectivele construcții industriale sunt integral edificate în

perimetrul imobilului revendicat, pentru a putea fi despăgubite integral sau

dacă sunt edificate parțial și pe alte terenuri situate în intravilan, caz în

care despăgubirea ar trebui să acopere doar valoarea construcției din

intravilanul revendicat. Astfel, șopronul metalic care este de fapt un garaj

special pentru utilaje agricole de mare gabarit, iar nu un simplu șopron

obișnuit, este edificat pe terenuri cu nr. topo diferite, iar nu numai pe cel

revendicat de reclamantă. Expertiza nu a lămurit cât din șopron se află pe

terenul revendicat și cât pe terenurile învecinate.

A mai susținut recurenta că prin

decizia de casare pronunțata se stabilește că pentru construcțiile autorizate

și edificate pe terenuri revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001 se va achita

o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcțiilor respective.

Or, prin expertiza dispusă din oficiu

de Curtea de Apel Timișoara care a precizat o sumă de 14.419 lei drept despăgubiri,

nu poate fi vorba despre valoarea de piață a construcțiilor deoarece pentru

cinci dintre construcțiile industriale situate pe teren, valoarea de piață este

zero, neexistând bunuri care să nu aibă o valoare economică de piață,

indiferent de cuantumul acestei valori, fie și simbolic. Pentru stabilirea

valorii de piață a construcțiilor respective este necesară stabilirea mărimii

acestora în metri cubi și a materialelor din care sunt construite. în caz

contrar, stabilind o valoare zero, sunt încălcate normele de drept material.

Prin întâmpinare formulată la data de

23 aprilie 2014, intimata-pârâtă F.V. a invocat faptul că în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ., ci eventual cele

ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat respingerea recursului ca

nefondat deoarece, pe de o parte, nu cuprinde niciun motiv de nelegalitate,

iar, pe de altă parte, situația de fapt se subsumează dispozițiilor art. 10 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001.

Examinând recursul formulat, prin prisma

motivelor invocate, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele

considerente:

Înalta Curte constată, cu caracter

prealabil, că motivele de recurs invocate, deși greșit subsumate dispozițiilor art.

488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., neaplicabil în cauză, în raport de

dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, pot fi încadrate, în

parte, în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând

a fi analizate din această perspectivă.

Se reține că recurenta invocă, prin

recursul promovat, faptul că nu este posibilă restituirea în natură a

suprafeței de teren solicitate, deoarece, pe de o parte suprafața de 428 mp se

află în afara perimetrului fabricii de zahăr, fiind drum public, iar suprafața

de 3.654 mp se află în incinta fabricii de zahăr, dar este ocupată de

construcții.

Se observă că instanța de apel a

reținut faptul că, din probele administrate în cauză, ce nu mai pot fi

analizate în fața instanței de recurs, rezultă că suprafața de 428 mp din C.F.

Arad, a fost restituită reclamantei prin dispoziția din 27 noiembrie 2007,

modificată prin dispoziția din 4 iunie 2008 emisă de primarului municipiului

Arad, cu motivarea că doar această parcelă se află în folosința statului.

În consecință, Înalta Curte constată

că este lipsit de interes motivul de recurs privind imposibilitatea de

restituire a suprafeței de 428 mp, ce nu a făcut obiect al deciziei recurate.

Pe de altă parte, în raport de

susținerea privind imposibilitatea de restituire a suprafeței de 3654 mp,

înalta Curte observă că, prin motivele de recurs, nu este formulată nicio

critică privitoare la neîegalitatea raportului de expertiză, raportat la

concluzia că imobilele edificate pe terenul în litigiu nu mai pot fi folosite

scopului pentru care au fost edificate, fiind pe de o parte degradate, iar, pe

de altă parte, nu mai sunt de folos persoanei juridice deținătoare care are un

alt obiect de activitate.

Înalta Curte reține că, din expertiza

ce a fost efectuată în cauză, rezultă că imobilele construcții edificate asupra

terenului revendicat nu mai corespund destinației pentru care au fost ridicate,

fiind degradate și lipsite de valoare economică. în consecință, instanța de

apel, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea

nr, 10/2001 la situația de fapt astfel stabilită, apreciind că, din moment ce

asupra terenului revendicate au fost ridicate construcții autorizate, ce nu mai

sunt necesare unității deținătoare, poate fi dispusă restituirea în natură.

În ceea ce privește motivele de recurs

ce privesc greșita stabilire a cuantumului despăgubirilor ce se cuvin pârâtei, Înalta

Curte urmează, de asemenea, să le respingă.

Se reține, pe de o parte, că recurenta

invocă faptul că prin raportul de expertiză nu a fost corect stabilit cuantumul

despăgubirilor, deoarece nu s-a stabilit exact care este partea din construcții

edificate în perimetrul imobilului revendicat, pentru a putea fi despăgubite

integral sau dacă sunt edificate parțial și pe alte terenuri situate în

intraviian, caz în care despăgubirea ar trebui să acopere doar valoarea

construcției din intravilanul revendicat. Pe de altă parte, se invocă faptul că

a fost stabilită valoarea zero ca valoare de piață pentru unele construcții,

aspect pe care îl apreciază ca nelegal.

Cu privire la motivul de recurs

invocat, Înalta Curte constată că recurenta nu invocă vreo dispoziție legală ce

ar fi fost încălcat prin modul în care expertiza a concluzionat asupra valorii

de piață a construcțiilor edificate și pentru care reclamanta urmează să

plărească despăgubiri.

Totodată, este de remarcat că

recurenta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, obiecțiuni ce i-au

fost respinse de instanța de apel și nu a solicitat efectuarea unei expertize

contrarii în cauză.

Înalta Curte concluzionează că

expertiza efectuată în cauză a fost administrată cu respectarea cerințelor

legale ale art. 201 și următoarele C. proc. civ., iar reținerile sale nu mai

pot fi analizate în absența unor critici concrete formulate de recurentă, care

să se raporteze la norme de drept material pretins a fi încălcate prin modul în

care a fost determinat cuantumul despăgubirilor cuvenite pârâtei în temeiul art.

10 alin. (5) teza ultimă din Legea nr. 10/2001.

Pentru aceste motive, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte urmează

să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.W. SA.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cere să plătească cheltuieli de judecată și în raport de înscrisurile depuse, Înalta

Curte urmează să oblige pe recurenta pârâtă la plata sumei de 2.186 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă F.V., din care 1.800

lei, onorariu de avocat conform chitanței nr. 621 din data de 1 aprilie 2014

emisă de Cabinet de avocat G.A.P. și 386 lei cheltuieli de deplasare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC I.W. SA prin administrator judiciar S.P.N.I. Ipurl împotriva

Deciziei nr. 4 din data de 16 ianuarie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I

civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata

sumei de 2.186 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către

intimata-reclamantă F.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1

iulie 2014.