ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2184/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2184/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

La data de 26

februarie 2008, reclamanta U.M., prin curator S.L.C., a chemat în judecată pe

pârâții municipiul Arad, reprezentat prin primar și Primăria municipiului Arad

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să

predea reclamantei cu titlu de restituire în echivalent imobilul situat în Arad

str. Sebeșului aflat în proprietatea Statului Român – municipiul Arad, în

schimbul imobilului situat în Arad, str. Scărișoara, care a fost preluat de la

antecesorii reclamantei. Totodată să se dispună Oficiului de Cadastru și

Publicitate Imobiliară Arad, efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea

funciară, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că antecesorii săi au deținut în proprietate imobilul

situat în Arad, str. Scărișoara, compus din intravilan în suprafață de 664 mp,

imobil care a fost expropriat de la aceștia în vederea construirii de blocuri.

Reclamanta a mai subliniat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru preluarea

imobilului, în sensul că a solicitat restituirea în natură sau un alt imobil în

municipiul Arad pentru terenul preluat, dar cu toate acestea nu a primit nici

un răspuns cu privire la soluționarea notificării. Reclamanta a apreciat că în

speță nu se poate reține aplicabilitatea legii speciale în materia plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, întrucât legea

civilă nu retroactivează, reclamanta înregistrând notificare și respectiv

solicitarea de acordare de măsuri reparatorii anterior apariției legii speciale

– iulie 2005 și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia – octombrie

2005.

În drept, reclamanta

și-a motivat acțiunea pe dispozițiile art. 1, 2, 7, 8, art. 24 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

Prin cererea de

intervenție în interes propriu, intervenienta P.M. a solicitat admiterea în

principiu a cererii sale în baza art. 52 alin. (1) C. proc. civ. și respingerea

acțiunii reclamantei, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii

de intervenție în interes propriu, intervenienta a învederat instanței, faptul

că imobilul din litigiu este locuit și deținut de ea în baza contractului de

închiriere din 6 mai 2004, contract încheiat pe o perioadă de 5 ani și în baza

căruia a formulat o cerere de cumpărare, care nu a fost încă soluționată,

susținând că beneficiază de dreptul legal de a cumpăra apartamentul, în timp ce

reclamanta nu are nici un temei legal pentru a solicita acest imobil cu titlu

de compensare.

Învestit cu

soluționarea cauzei, într-un prim ciclu procesual, Tribunalul Arad prin

sentința civilă nr. 982 din 18 decembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 469/108/2008,

a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta U.M.

Prima instanță a

reținut că antecesorii reclamantei, au deținut în proprietate imobilul situat

în Arad, str. Scărișoara, compus din intravilan în suprafață de 664 mp, care a

fost expropriat în baza Decretului nr. 281/1971 și transcris ulterior în C.F.

Arad, în proprietatea Statului Român.

În prezent imobilul

este parcelat, ambele parcele fiind transcrise în proprietatea SC C. SA Arad în

C.F., terenul a fost preluat de Statul Român și s-a solicitat restituirea lui

în natură sau a unui alt imobil în municipiul Arad, prin notificarea adresată

pârâtei Primăria municipiului Arad.

S-a mai reținut că

pârâta Primăria Arad, prin adresa din 18 martie 2003, i-a comunicat reclamantei

situația juridică a terenului ce formează obiectul notificării, care trebuie

adresată persoanei juridice deținătoare, în cazul de față SC C. SA Arad,

conform art. 21 și 25 din Legea nr. 10/2001, conformându-se astfel

dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În raport de aceste

împrejurări, tribunalul a concluzionat că în conformitate cu dispozițiile art. 22

alin. (1) și urm. din Legea nr. 10/ 2001, reclamanta avea obligația să notifice

persoana juridică deținătoare a terenului de 664 mp, în speță SC C. SA Arad,

procedură administrativă obligatorie și care nu s-a efectuat, astfel că a

respins cererea principală cât și cererea de intervenție.

Împotriva sentinței

civile nr. 982 din 18 decembrie 2008 a Tribunalului Arad a declarat apel în

termenul legal, reclamanta U.M.

În motivarea

apelului, a arătat că din imobilul preluat de la antecesorii săi, intravilan cu

casă, nu se mai poate restitui nimic în natură, întrucât casa a fost demolată,

iar pe teren a fost construit un bloc de locuințe. A arătat că nu dorește să

cheme în judecată, în calitate de pârâtă, SC C. SA Arad. Pentru că pârâta

Primăria Arad nu i-a răspuns la notificare prin dispoziție, reclamanta a

identificat ea un alt imobil aflat în proprietatea statului și a solicitat să-i

fie atribuit acesta ca măsură reparatorie prin echivalent în schimbul celui

preluat de la antecesori.

Intervenienta a

formulat cerere de aderare la apel prin care a solicitat admiterea apelului său

și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii sale de

intervenție și respingerii acțiunii principale, ca inadmisibilă. A arătat că

interesul său decurge din faptul că este chiriașa imobilului solicitat de

reclamantă și constă în conservarea dreptului de a-l cumpăra în baza art. 9 din

Legea nr. 112/1995.

Curtea de Apel

Timișoara, prin decizia civilă nr. 181 din 17 iunie 2009, a admis apelul declarat

de reclamanta U.M. și cererea de aderare la apel formulată de intervenienta P.M.,

a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad.

S-a reținut de către

instanța de apel că respingând acțiunea și implicit cererea de intervenție cu

motivarea că terenul preluat se află în proprietatea SC C. SA căreia trebuia să

i se adreseze notificarea, prima instanță nu s-a pronunțat asupra fondului

cererii reclamantei, care are un obiect clar determinat. Pe de altă parte, Curtea

a mai reținut că prima instanță nu a administrat nici probe cu privire la

imobilul solicitat de reclamantă în compensare pentru imobilul preluat de la

antecesorii săi, probatoriul fiind completat în apel cu cărțile funciare din

care provine și în care este în prezent înscris imobilul solicitat de

reclamantă, fiind astfel clarificată situația juridică a acestui imobil. Pentru

ca părțile să nu fie lipsite de un grad de jurisdicție, curtea de apel a

statuat că prima instanță este cea care are obligația de a se pronunța mai

întâi asupra fondului cererii reclamantei în raport cu dispozițiile art. 1 alin.

(2), art. 10 alin. (10) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispoziții

legale care prevăd posibilitatea acordării măsurilor reparatorii prin

echivalent constând în compensare cu alte bunuri.

Urmare a desființării

cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, acțiunea s-a înregistrat pe

rolul Tribunalului Arad la data de 23 iulie 2009.

În rejudecare,

tribunalul a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice în construcții

pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului solicitat de către

reclamantă în echivalent celui expropriat, conform îndrumărilor din decizia

dată în apel.

În urma administrării

acestei probe s-a depus la dosar raportul de expertiză tehnică în construcții,

întocmit de expert tehnic B.I. prin care s-a stabilit că valoarea de circulație

a apartamentului situat în Arad, str. Constantin Brâncoveanu, compus din casă

și teren intravilan în suprafață de 514 mp. (ce a aparținut antecesorilor

reclamantei), este de 137.000 de lei în timp ce valoarea de circulație a

imobilului situat în Arad, str. Sebeșului, compus din apartamentul propriu-zis

și dependințe, înscris în C.F. (ocupat în prezent de intervenientă în baza unui

contract de închiriere) este de 122.046 lei.

S-a reținut că

solicitarea reclamantei ca în schimbul imobilului ce a aparținut antecesorilor

săi și care a fost preluat de Statul Român, să fie obligat pârâtul la

restituirea unei suprafețe de teren intravilan cu casă, aleasă și indicată de

reclamantă, este contrară atât dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cât și dreptului

comun și a principiilor acestuia, regăsite în Codul civil, neexistând nicio

dispoziție legală în vigoare care să permită creditorului să își aleagă un bun

din patrimoniul debitorului său pentru satisfacerea creanței sale.

Conform art. 10 alin.

(10) din Legea nr. 10/2001, în situațiile prevăzute la alin. (1), (2) și (6),

măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite

sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În realitate, a statuat instanța, dispozițiile sus-menționate din Legea nr. 10/2001

consacră o aplicațiune practică a unui mod general de stingere a obligației,

respectiv darea în plată. Deși nu este reglementată expres în Codul civil,

darea în plată este o instituție de drept civil ce decurge din ansamblul principiilor

acestuia, fiind cunoscută și în alte legislații europene și care, în concret,

reprezintă o modalitate de stingere a obligației care duce la realizarea

creanței creditorului însă sub forma unei alte prestații oferită de debitor și

acceptată de creditor și fără a se circumscrie principiului înscris în art. 1073

C. civ. conform căruia creditorul are dreptul la „îndeplinirea exactă a

obligației”.

A accepta temeinicia

pretențiilor reclamantei, a reținut prima instanță, înseamnă ca justiția să își

depășească atribuțiile și să se transforme în legiuitor, câtă vreme nici o

dispoziție legală în vigoare nu permite soluția solicitată prin petitul

acțiunii, limitele fixate de lege fiind cât se poate de clare: în cazul

restituirii prin echivalent, măsurile reparatorii vor consta în bunuri și

servicii oferite de entitatea învestită cu notificarea, cu acordul persoanei

îndreptățite, iar în lipsa unei astfel de oferte, ori în cazul unei oferte

refuzate, în despăgubiri.

Tribunalul Arad, a

concluzionat, astfel, că solicitarea reclamantei de a i se atribui un bun din

patrimoniul debitorului fără acordul acestuia, este lipsită de temei legal,

motiv pentru care, prin sentința civilă nr. 343 din 12 mai 2010, a respins acțiunea reclamantei și pe cale de consecință a admis cererea de intervenție

formulată de intervenienta P.M. în interesul pârâților.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta U.M. care a solicitat admiterea apelului,

desființarea sentinței civile atacate și admiterea acțiunii reclamantei.

A arătat că nu dorește

să se judece cu SC C. SA Arad, solicitând doar acordarea măsurilor reparatorii

prin echivalent pentru suprafața de 514 mp aflat și în prezent în proprietatea

Statului Român în CF Arad - Statul Român.

Susține că

împrejurarea că în imobilul solicitat ca echivalent locuiește în calitate de

chiriașă intervenienta și că aceasta a formulat la un moment dat o cerere de

cumpărare nesusținută ulterior, nu poate fi reținută ca un impediment la

solicitarea reclamantei de restituire în natură prin echivalent. Intervenienta

urmează să-și păstreze calitatea de chiriaș în continuare, noul proprietar

urmând a se subroga în contractul de închiriere în locul locatorului — Statul

Român.

Arată că din economia

textelor de lege rezultă în mod clar că intenția legiuitorului a fost aceea ca

în situația în care restituirea în natură nu mai este posibila, prima formă a

măsurilor reparatorii sa fie compensarea, cu bunuri sau servicii.

Apreciază că atâta

timp cât reclamanta prin acțiunea introductivă a indicat imobilul solicitat in

compensare, că potrivit notațiilor din Cartea Funciara acest imobil se află în

proprietatea unității investite cu soluționarea notificării, nefiind afectat de

legile restituirii sau nefiind susceptibil de a face obiectul unei revendicări

pe calea dreptului comun, atât timp cât intimații nu au făcut dovada că acest

imobil este afectat de obiective, de investiții sau că există un alt impediment

spre a fi oferit în compensare, se poate concluziona că imobilul indicat poate

face obiectul formei de masuri reparatorii prevăzută la art. 10 și 11 din Legea

nr. 10/2001, respectiv acordarea acestuia ca măsură reparatorie în echivalent

pentru imobilul casă și teren ce au aparținut reclamantei și antecesorilor săi.

Prin decizia civilă nr.

443 din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara - secția civilă a respins

apelul declarat de reclamanta U.M.

Raportat la situația

de fapt reținută de prima instanță Curtea a apreciat că tribunalul a aplicat

corect legea, întrucât dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 prevăd că în

situațiile în care restituirea în natură a bunului preluat în mod abuziv nu

este posibilă, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu

alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită

potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv.

Din analiza acestor

dispoziții legale, nu rezultă posibilitatea persoanei îndreptățite la măsuri

reparatorii de a-și alege un bun din proprietatea statului în schimbul

imobilului a cărei restituire nu este posibilă.

Curtea a constatat că

acordarea în compensare cu alte bunuri sau servicii este stabilită într-adevăr

ca o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde

numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în

patrimoniul unității notificate a unor bunuri disponibile care să poate fi

acordate în compensare.

Deși s-a efectuat

expertiză de evaluare comparativă a celor două bunuri, imobilul ce se solicită

a fi atribuit în compensare a intrat în proprietatea Statului în baza unui

titlu (Decretul nr. 281/1971 de expropriere), fiind astfel indisponibilizat.

Se poate concluziona

că măsura oferirii în compensare a unui imobil este limitată, raportat la

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, fiind exclusă posibilitatea

atribuirii prin compensare persoanelor îndreptățite a bunurilor aflate în

patrimoniul unității deținătoare, dar intrate în patrimoniul acesteia prin acte

ce intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, raportat și la împrejurarea

că unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie

sau dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în

compensarea cu alte bunuri sau servicii.

Mai mult, prin

decizia civilă nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a recunoscut admisibilitatea acțiunii de drept comun pentru revendicarea

imobilelor aflate la dispoziția unităților deținătoare (respectiv, s-a

recunoscut caracterul imprescriptibil al acestor acțiuni), ceea ce echivalează

cu indisponibilizarea bunurilor la care s-a făcut referire mai sus.

S-a reținut corect că

refuzul pârâtei de a consimți la propunerea reclamantei nu este abuziv, cu atât

mai mult, cu cât imobilul solicitat în compensare este ocupat de chiriaș, în

speță de intervenientă.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal reclamanta U.M., criticând-o pentru

nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admiterea apelului în sensul

admiterii acțiunii.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele:

Imobilul solicitat a fi

restituit prin echivalent nu a intrat în patrimoniul statului cu titlu de

expropriere și, după cum rezultă din adresa din 11 noiembrie 2010 emisă de

către Primăria Mun. Arad - Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001

nu apare în evidența cu imobilele revendicate.

Invocă dispoz. art. 24

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care deschide oportunitatea acordării de bunuri

sau servicii în echivalent persoanei îndreptățite, dacă restituirea în natură

nu este posibilă.

În litera și spiritul

acestor dispoziții, reclamanta, căreia nu i s-a soluționat notificarea și nu i s-a

emis dispoziție motivată la solicitarea de restituire din 2001 și până în

prezent, a formulat acțiune la instanța competentă și a indicat prin însăși

acțiunea principală ce bunuri aflate în proprietatea pârâtului pot fi acordate

ca echivalent al imobilului preluat abuziv de la antecesorul lor, respectiv

imobilul situat în Arad, str. Sebeșului.

Din înscrisurile

emanând de la Primăria Municipiului Arad și depuse la dosarul cauzei rezultă că

imobilul solicitat a fi restituit prin echivalent nu a fost revendicat de către

alte persoane nici în baza Legii nr. 10/2001 și nici a unei alte cereri de

revendicare.

Instanța de apel

reține că reclamanta ar fi îndreptățită a primi bunuri în echivalent, dar omite

a reține că deși reclamanta a arătat expres că dorește soluționarea notificării

lor în sensul de a primi bunuri în echivalent, nici până în prezent nu a primit

nimic.

În sprijinul susținerilor

sale invocă decizia Înaltei Curți de Casație Justiție nr. 2788 din 29 martie

2007 care face trimitere la dispoz. art. 10 și 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

în sensul că acordarea în compensare de alte bunuri și servicii este stabilită

ca o obligație în sarcina unității deținătoare, care depinde nu numai de voința

unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniul

unității notificate a unor bunuri care să poată fi date în compensare.

De fapt, ceea ce se

reproșează reclamantei este diligența manifestată de aceasta în sensul de a își

identifica un imobil liber aflat în proprietatea unității deținătoare și care

să poată fi acordat în compensare.

Ori, în speță, toate

aceste condiții sunt îndeplinite: conform extrasului de carte funciară și

conform raportului de expertiză tehnică imobilul din această coală de le

funciară se află în proprietatea Municipiului Arad și ca atare el poate fi

restituit ca imobil echivalent în natură către persoanele interesate; ba mai

mult, reclamanta îl acceptă rezultă indubitabil din cererea formulată și

adresată instanței prin care chiar aceasta îl indică ca fiind un bun imobil

corespunzător lui care a fost preluat de la antecesorul lor.

Din expertizele

efectuate în cauză a rezultat că cele două imobile sunt echivalente valoric.

Reclamanta susține că

prin decizii C.E.D.O. s-a statuat că Fondul Proprietatea nu funcționează într-o

manieră susceptibilă de a-i acorda efectiv o despăgubire, iar privarea

reclamantei de bun coroborată cu absența totală a despăgubirii mai mult de 7

ani, a făcut să suporte o sarcină disproporționată excesivă, incompatibilă cu

dreptul la respectul bunurilor lor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1

Nu se poate accepta

motivarea pârâtului Municipiul Arad, care deși susține că nu are bunuri de

oferit în echivalent, înstrăinează prin licitații publice zilnic imobile din

patrimoniul privat, încălcând în continuare drepturile persoanelor deposedate.

Reclamanta critică și

practica Curții de Apel Timișoara, care, în cauze similare, a dispus

restituirea prin echivalent către persoanele îndreptățite a bunurilor indicate

de către acestea ca fiind în patrimoniul autorității locale și care pot fi

restituite ca echivalent în natură.

În acest sens sunt decizia

civilă nr. 273/A din 16 februarie 2009 de Curtea de Apel Timișoara, deciziile nr.

3644 din 11 iunie 2010 și nr. 5426 din 20 octombrie 2010 pronunțate de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, în cauze similare.

Solicită admiterea

recursului, casarea deciziei civile recurate, cu consecința admiterii apelului

în sensul admiterii acțiunii, și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

Verificând

legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte

constată următoarele:

Critica recurentei

privind faptul că privarea sa de bun este incompatibilă cu

art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, ca atare,

neasigurarea unei reparații efective și echitabile a prejudiciului produs, prin

stabilirea măsurilor reparatorii prin compensare, pentru obținerea cărora

trebuie urmată o altă procedură, în cadrul căreia Fondul Proprietatea nu

funcționează într-o manieră susceptibilă de a-i acorda efectiv o despăgubire,

nu poate fi primită.

Susținerea

recurentei nu pot fi analizată în prezentul litigiu, respectiv în procedura

contestației întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și în contradictoriu cu unitatea

deținătoare a imobilului preluat și imposibil de restituit în natură.

Aceasta

deoarece, de implementarea corectă, coerentă și eficientă a unui act normativ,

care să asigure finalitatea dispozițiilor pe care le cuprinde în materie de

reparație acordată pentru foștii proprietari, deposedați abuziv de bunurile

lor, în perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin

organul său reprezentativ competent, și anume Ministerul Finanțelor Publice,

iar nu deținătorul actual al bunului.

Recursul

este însă fondat în limita și pentru următoarele considerente:

În conformitate cu

dispozițiile de ansamblul ale Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a

imobilelor preluate în perioada de referință a acesteia este regula în materia

măsurilor reparatorii, iar prin excepție, atunci când există o imposibilitate

obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii

prin echivalent.

Potrivit

dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în

care restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, unitatea deținătoare

a bunului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării, este

obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în

care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana

îndreptățită.

În raport de

ansamblul probelor administrate, instanța de apel a reținut ca situație de

fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304

C. proc. civ., că imobilul situat în Arad, str. Scărișoara, compus din

intravilan în suprafață de 664 mp a fost expropriat în baza Decretului nr. 281/1971

în proprietatea Statului Român, în vederea construirii de blocuri. Ulterior,

imobilul teren, a fost trecut în proprietatea SC C. SA Arad, C.F., rămânând în

proprietatea unității deținătoare pârâte doar suprafața de 514 mp, suprafață

care face obiectul prezentului litigiu potrivit precizărilor reclamantei (dosar

tribunal).

Totodată reclamanta a

precizat că nu dorește să se judece cu SC C. SA Arad și că solicită acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 514 mp imposibil de

restituit în natură, întrucât această suprafață este afectată de utilitate

publică reprezentând calea de acces la blocurile din zonă și fiind traversată

de rețele de utilitate publică.

În prezenta fază

procesuală, recurenta-reclamantă nu contestă însă constatarea instanței de apel

că imobilul solicitat este imposibil de restituit în natură, ci forma de

reparație în echivalent pentru acest teren care nu se poate restitui în natură.

Deși dispozițiile art.

11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 stabilesc o ordine de prioritate în

acordarea măsurilor de reparație, textul nu instituie o obligație absolută în

sarcina unității notificate de a acorda bunuri sau servicii în compensare,

aceasta depinzând de situația particulară, cu mai multe variabile (existența

bunurilor în patrimoniu, criteriul valoric, caracteristici asemănătoare cu

imobilul preluat abuziv, planurile de dezvoltare a localității) a fiecărei

entități, astfel învestite, în parte.

Conform

pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

măsura compensării în echivalent se poate acorda de către entitatea obligată la

restituire atunci când aceasta deține bunuri sau servicii disponibile.

În

speță, se reproșează instanței de apel faptul că a încălcat o astfel de

prioritate.

Înalta

Curte reține că soluția instanței de apel este greșită întrucât reținându-se

atât imposibilitatea restituirii în natură a terenului s-a înlăturat orice altă

măsură reparatorie, reclamanta fiind lipsită de măsuri reparatorii prin

despăgubirii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, la care era

îndreptățită.

Susținerea recurentei

privind prevalența compensării cu alte bunuri sau servicii, ca formă de

reparație în echivalent, în raport de acordarea despăgubirilor în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 sunt, în principiu, corecte, dar

nerelevante în cauză din moment ce imobilul indicat de aceasta a fi atribuit în

compensare nu este un bun disponibil în sensul Legii nr. 10/2001.

În acest context al

analizei nu prezintă importanță critica recurentei potrivit căreia acest bun nu

a intrat în patrimoniul statului cu titlu de expropriere în conformitate cu

adresa pârâtei din 11 noiembrie 2010.

Restituirea în natură

a imobilului care face obiectul Legii nr. 10/2001 este condiționată de alte

elemente decât cel privind valabilitatea preluării, respectiv ca bunul să se

afle în deținerea uneia dintre persoanele juridice indicate în art. 21 din Lege

și să fie „liber” în sensul art. 10 din același act normativ.

De asemenea, pârâta a

menționat și a depus la dosar, în acest sens, înscrisuri, că imobilul situat în

municipiul Arad, str. Sebeșului, înscris în CF, considerat de reclamantă că ar

putea fi acordat în compensare, nu a figurat niciodată pe lista de bunuri

oferite de Primăria municipiului Arad ca măsură reparatorie în compensare

pentru bunurile preluate de Statul Român în baza prevederilor Legii nr. 10/2001

și că, întrucât, cererile de acordare de bunuri în compensare depășesc cu mult

oferta, pârâta nu a mai afișat inventarul cu terenurile ce pot fi oferite în

compensare începând cu data de 26 februarie 2009 (dosar apel), neexistând,

deci, bunuri disponibile.

Recurenta –

reclamantă nu a fost în măsură să combată această susținere întrucât pentru

bunul indicat de reclamantă instanțele de fond au verificat și au constatat că

nu poate opera măsura compensării.

Aceasta deoarece

apartamentul indicat de reclamantă ca fiind liber este ocupat de intervenienta P.M.

în baza unui contract de închiriere valabil încheiat, nefiind astfel disponibil

în sensul legii.

Posibilitatea

persoanelor îndreptățite de a opta pentru un anumit tip de despăgubire nu

echivalează cu dreptul de a alege orice bun din patrimoniul unității

deținătoare.

Dispozițiile art. 1 alin.

(2) și ale art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, prevăd expres că bunurile

în compensare sunt oferite de entitatea investită cu soluționarea notificării,

acordul persoanei îndreptățite în privința acestei măsuri intervenind doar

ulterior ofertei formulate de entitatea investită cu soluționarea cererii de

restituire. Așa fiind, textul de lege reglementează numai ipoteza potrivit

căreia inițiativa compensării cu alt bun aparține unității deținătoare și nu

persoanei îndreptățite.

Prin urmare, în

absența bunurilor disponibile, nu se poate pune problema, în speță, a

prevalenței compensării, singura modalitate de reparație fiind, în această

situație, acordarea de despăgubiri în echivalent în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005 pentru imobilul teren în suprafață de 514 mp, situat în

Arad, str. Scărișoarei, imposibil de restituit în natură, despăgubirile

limitându-se doar la imobilul teren întrucât pentru construcția demolată,

potrivit precizării de acțiune de la fila 103 dosar primă instanță reclamanta

nu a ridicat pretenții.

Față de toate aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este fondat și în

baza art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. îl va

admite și va dispune modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii

apelului reclamantei, cu consecința schimbării, în parte, a sentinței de fond,

urmând a admite, în parte, acțiunea reclamantei și a obliga pe pârâții

Municipiul Arad, prin primar și Primăria municipiului Arad să emită dispoziție

motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005 pentru imobilul teren în suprafață de 514 mp, situat în

Arad, strada Scărișoarei, imposibil de restituit în natură.

Totodată, având în

vedre soluția pronunțată asupra cererii principale, menține celelalte

dispoziții ale sentinței, referitoare la admiterea cererii de intervenție

formulată de P.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta U.M. împotriva deciziei nr. 443 din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică decizia

atacată.

Admite apelul

declarat de reclamanta U.M. împotriva sentinței civile nr. 343 din 12 mai 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința apelată.

Admite în parte

acțiunea.

Obligă pe pârâții

Municipiul Arad, prin primar și Primăria municipiului Arad să emită dispoziție

motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005 pentru imobilul teren în suprafață de 514 mp, situat în

Arad, strada Scărișoarei, imposibil de restituit în natură.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței, referitoare la admiterea cererii de intervenție

formulată de P.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.