ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2184/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 26 februarie 2008, reclamanta U.M., prin curator S.L.C., a chemat în judecată pe pârâții municipiul Arad, reprezentat prin primar și Primăria municipiului Arad solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să predea reclamantei cu titlu de restituire în echivalent imobilul situat în Arad str. Sebeșului aflat în proprietatea Statului Român – municipiul Arad, în schimbul imobilului situat în Arad, str. Scărișoara, care a fost preluat de la antecesorii reclamantei. Totodată să se dispună Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad, efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că antecesorii săi au deținut în proprietate imobilul situat în Arad, str. Scărișoara, compus din intravilan în suprafață de 664 mp, imobil care a fost expropriat de la aceștia în vederea construirii de blocuri. Reclamanta a mai subliniat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru preluarea imobilului, în sensul că a solicitat restituirea în natură sau un alt imobil în municipiul Arad pentru terenul preluat, dar cu toate acestea nu a primit nici un răspuns cu privire la soluționarea notificării.

Reclamanta a apreciat că în speță nu se poate reține aplicabilitatea legii speciale în materia plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, întrucât legea civilă nu retroactivează, reclamanta înregistrând notificare și respectiv solicitarea de acordare de măsuri reparatorii anterior apariției legii speciale – iulie 2005 și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia – octombrie 2005. În drept, reclamanta și-a motivat acțiunea pe dispozițiile art. 1, 2, 7, 8, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prin cererea de intervenție în interes propriu, intervenienta P.M. a solicitat admiterea în principiu a cererii sale în baza art. 52 alin. (1) C. proc. civ. și respingerea acțiunii reclamantei, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de intervenție în interes propriu, intervenienta a învederat instanței, faptul că imobilul din litigiu este locuit și deținut de ea în baza contractului de închiriere din 6 mai 2004, contract încheiat pe o perioadă de 5 ani și în baza căruia a formulat o cerere de cumpărare, care nu a fost încă soluționată, susținând că beneficiază de dreptul legal de a cumpăra apartamentul, în timp ce reclamanta nu are nici un temei legal pentru a solicita acest imobil cu titlu de compensare. Învestit cu soluționarea cauzei, într-un prim ciclu procesual, Tribunalul Arad prin sentința civilă nr. 982 din 18 decembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 469/108/2008, a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta U.M.

Prima instanță a reținut că antecesorii reclamantei, au deținut în proprietate imobilul situat în Arad, str. Scărișoara, compus din intravilan în suprafață de 664 mp, care a fost expropriat în baza Decretului nr. 281/1971 și transcris ulterior în C.F. Arad, în proprietatea Statului Român. În prezent imobilul este parcelat, ambele parcele fiind transcrise în proprietatea SC C. SA Arad în C.F., terenul a fost preluat de Statul Român și s-a solicitat restituirea lui în natură sau a unui alt imobil în municipiul Arad, prin notificarea adresată pârâtei Primăria municipiului Arad. S-a mai reținut că pârâta Primăria Arad, prin adresa din 18 martie 2003, i-a comunicat reclamantei situația juridică a terenului ce formează obiectul notificării, care trebuie adresată persoanei juridice deținătoare, în cazul de față SC C. SA Arad, conform art. 21 și 25 din Legea nr. 10/2001, conformându-se astfel dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În raport de aceste împrejurări, tribunalul a concluzionat că în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (1) și urm. din Legea nr. 10/ 2001, reclamanta avea obligația să notifice persoana juridică deținătoare a terenului de 664 mp, în speță SC C. SA Arad, procedură administrativă obligatorie și care nu s-a efectuat, astfel că a respins cererea principală cât și cererea de intervenție. Împotriva sentinței civile nr. 982 din 18 decembrie 2008 a Tribunalului Arad a declarat apel în termenul legal, reclamanta U.M. În motivarea apelului, a arătat că din imobilul preluat de la antecesorii săi, intravilan cu casă, nu se mai poate restitui nimic în natură, întrucât casa a fost demolată, iar pe teren a fost construit un bloc de locuințe.

A arătat că nu dorește să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, SC C. SA Arad. Pentru că pârâta Primăria Arad nu i-a răspuns la notificare prin dispoziție, reclamanta a identificat ea un alt imobil aflat în proprietatea statului și a solicitat să-i fie atribuit acesta ca măsură reparatorie prin echivalent în schimbul celui preluat de la antecesori. Intervenienta a formulat cerere de aderare la apel prin care a solicitat admiterea apelului său și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii sale de intervenție și respingerii acțiunii principale, ca inadmisibilă. A arătat că interesul său decurge din faptul că este chiriașa imobilului solicitat de reclamantă și constă în conservarea dreptului de a-l cumpăra în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 181 din 17 iunie 2009, a admis apelul declarat de reclamanta U.M. și cererea de aderare la apel formulată de intervenienta P.M., a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad. S-a reținut de către instanța de apel că respingând acțiunea și implicit cererea de intervenție cu motivarea că terenul preluat se află în proprietatea SC C. SA căreia trebuia să i se adreseze notificarea, prima instanță nu s-a pronunțat asupra fondului cererii reclamantei, care are un obiect clar determinat. Pe de altă parte, Curtea a mai reținut că prima instanță nu a administrat nici probe cu privire la imobilul solicitat de reclamantă în compensare pentru imobilul preluat de la antecesorii săi, probatoriul fiind completat în apel cu cărțile funciare din care provine și în care este în prezent înscris imobilul solicitat de reclamantă, fiind astfel clarificată situația juridică a acestui imobil.

Pentru ca părțile să nu fie lipsite de un grad de jurisdicție, curtea de apel a statuat că prima instanță este cea care are obligația de a se pronunța mai întâi asupra fondului cererii reclamantei în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (10) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispoziții legale care prevăd posibilitatea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri. Urmare a desființării cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, acțiunea s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Arad la data de 23 iulie 2009. În rejudecare, tribunalul a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice în construcții pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului solicitat de către reclamantă în echivalent celui expropriat, conform îndrumărilor din decizia dată în apel.

În urma administrării acestei probe s-a depus la dosar raportul de expertiză tehnică în construcții, întocmit de expert tehnic B.I. prin care s-a stabilit că valoarea de circulație a apartamentului situat în Arad, str. Constantin Brâncoveanu, compus din casă și teren intravilan în suprafață de 514 mp. (ce a aparținut antecesorilor reclamantei), este de 137.000 de lei în timp ce valoarea de circulație a imobilului situat în Arad, str. Sebeșului, compus din apartamentul propriu-zis și dependințe, înscris în C.F. (ocupat în prezent de intervenientă în baza unui contract de închiriere) este de 122.046 lei.

S-a reținut că solicitarea reclamantei ca în schimbul imobilului ce a aparținut antecesorilor săi și care a fost preluat de Statul Român, să fie obligat pârâtul la restituirea unei suprafețe de teren intravilan cu casă, aleasă și indicată de reclamantă, este contrară atât dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cât și dreptului comun și a principiilor acestuia, regăsite în Codul civil, neexistând nicio dispoziție legală în vigoare care să permită creditorului să își aleagă un bun din patrimoniul debitorului său pentru satisfacerea creanței sale.

Conform art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, în situațiile prevăzute la alin. (1), (2) și (6), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În realitate, a statuat instanța, dispozițiile sus-menționate din Legea nr. 10/2001 consacră o aplicațiune practică a unui mod general de stingere a obligației, respectiv darea în plată.

Deși nu este reglementată expres în Codul civil, darea în plată este o instituție de drept civil ce decurge din ansamblul principiilor acestuia, fiind cunoscută și în alte legislații europene și care, în concret, reprezintă o modalitate de stingere a obligației care duce la realizarea creanței creditorului însă sub forma unei alte prestații oferită de debitor și acceptată de creditor și fără a se circumscrie principiului înscris în art. 1073 C. civ. conform căruia creditorul are dreptul la „îndeplinirea exactă a obligației”.

A accepta temeinicia pretențiilor reclamantei, a reținut prima instanță, înseamnă ca justiția să își depășească atribuțiile și să se transforme în legiuitor, câtă vreme nici o dispoziție legală în vigoare nu permite soluția solicitată prin petitul acțiunii, limitele fixate de lege fiind cât se poate de clare: în cazul restituirii prin echivalent, măsurile reparatorii vor consta în bunuri și servicii oferite de entitatea învestită cu notificarea, cu acordul persoanei îndreptățite, iar în lipsa unei astfel de oferte, ori în cazul unei oferte refuzate, în despăgubiri. Tribunalul Arad, a concluzionat, astfel, că solicitarea reclamantei de a i se atribui un bun din patrimoniul debitorului fără acordul acestuia, este lipsită de temei legal, motiv pentru care, prin sentința civilă nr. 343 din 12 mai 2010, a respins acțiunea reclamantei și pe cale de consecință a admis cererea de intervenție formulată de intervenienta P.M.

în interesul pârâților. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta U.M. care a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței civile atacate și admiterea acțiunii reclamantei. A arătat că nu dorește să se judece cu SC C. SA Arad, solicitând doar acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 514 mp aflat și în prezent în proprietatea Statului Român în CF Arad - Statul Român. Susține că împrejurarea că în imobilul solicitat ca echivalent locuiește în calitate de chiriașă intervenienta și că aceasta a formulat la un moment dat o cerere de cumpărare nesusținută ulterior, nu poate fi reținută ca un impediment la solicitarea reclamantei de restituire în natură prin echivalent.

Intervenienta urmează să-și păstreze calitatea de chiriaș în continuare, noul proprietar urmând a se subroga în contractul de închiriere în locul locatorului — Statul Român. Arată că din economia textelor de lege rezultă în mod clar că intenția legiuitorului a fost aceea ca în situația în care restituirea în natură nu mai este posibila, prima formă a măsurilor reparatorii sa fie compensarea, cu bunuri sau servicii.

Apreciază că atâta timp cât reclamanta prin acțiunea introductivă a indicat imobilul solicitat in compensare, că potrivit notațiilor din Cartea Funciara acest imobil se află în proprietatea unității investite cu soluționarea notificării, nefiind afectat de legile restituirii sau nefiind susceptibil de a face obiectul unei revendicări pe calea dreptului comun, atât timp cât intimații nu au făcut dovada că acest imobil este afectat de obiective, de investiții sau că există un alt impediment spre a fi oferit în compensare, se poate concluziona că imobilul indicat poate face obiectul formei de masuri reparatorii prevăzută la art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, respectiv acordarea acestuia ca măsură reparatorie în echivalent pentru imobilul casă și teren ce au aparținut reclamantei și antecesorilor săi.

Prin decizia civilă nr. 443 din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara - secția civilă a respins apelul declarat de reclamanta U.M. Raportat la situația de fapt reținută de prima instanță Curtea a apreciat că tribunalul a aplicat corect legea, întrucât dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 prevăd că în situațiile în care restituirea în natură a bunului preluat în mod abuziv nu este posibilă, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Din analiza acestor dispoziții legale, nu rezultă posibilitatea persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii de a-și alege un bun din proprietatea statului în schimbul imobilului a cărei restituire nu este posibilă. Curtea a constatat că acordarea în compensare cu alte bunuri sau servicii este stabilită într-adevăr ca o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri disponibile care să poate fi acordate în compensare. Deși s-a efectuat expertiză de evaluare comparativă a celor două bunuri, imobilul ce se solicită a fi atribuit în compensare a intrat în proprietatea Statului în baza unui titlu (Decretul nr. 281/1971 de expropriere), fiind astfel indisponibilizat.

Se poate concluziona că măsura oferirii în compensare a unui imobil este limitată, raportat la dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, fiind exclusă posibilitatea atribuirii prin compensare persoanelor îndreptățite a bunurilor aflate în patrimoniul unității deținătoare, dar intrate în patrimoniul acesteia prin acte ce intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, raportat și la împrejurarea că unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii.

Mai mult, prin decizia civilă nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a recunoscut admisibilitatea acțiunii de drept comun pentru revendicarea imobilelor aflate la dispoziția unităților deținătoare (respectiv, s-a recunoscut caracterul imprescriptibil al acestor acțiuni), ceea ce echivalează cu indisponibilizarea bunurilor la care s-a făcut referire mai sus. S-a reținut corect că refuzul pârâtei de a consimți la propunerea reclamantei nu este abuziv, cu atât mai mult, cu cât imobilul solicitat în compensare este ocupat de chiriaș, în speță de intervenientă. Împotriva menționatei decizii a declarat recurs, în termen legal reclamanta U.M., criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admiterea apelului în sensul admiterii acțiunii. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele: Imobilul solicitat a fi restituit prin echivalent nu a intrat în patrimoniul statului cu titlu de expropriere și, după cum rezultă din adresa din 11 noiembrie 2010 emisă de către Primăria Mun. Arad - Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 nu apare în evidența cu imobilele revendicate. Invocă dispoz. art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care deschide oportunitatea acordării de bunuri sau servicii în echivalent persoanei îndreptățite, dacă restituirea în natură nu este posibilă.

În litera și spiritul acestor dispoziții, reclamanta, căreia nu i s-a soluționat notificarea și nu i s-a emis dispoziție motivată la solicitarea de restituire din 2001 și până în prezent, a formulat acțiune la instanța competentă și a indicat prin însăși acțiunea principală ce bunuri aflate în proprietatea pârâtului pot fi acordate ca echivalent al imobilului preluat abuziv de la antecesorul lor, respectiv imobilul situat în Arad, str. Sebeșului. Din înscrisurile emanând de la Primăria Municipiului Arad și depuse la dosarul cauzei rezultă că imobilul solicitat a fi restituit prin echivalent nu a fost revendicat de către alte persoane nici în baza Legii nr. 10/2001 și nici a unei alte cereri de revendicare.

Instanța de apel reține că reclamanta ar fi îndreptățită a primi bunuri în echivalent, dar omite a reține că deși reclamanta a arătat expres că dorește soluționarea notificării lor în sensul de a primi bunuri în echivalent, nici până în prezent nu a primit nimic. În sprijinul susținerilor sale invocă decizia Înaltei Curți de Casație Justiție nr. 2788 din 29 martie 2007 care face trimitere la dispoz. art. 10 și 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că acordarea în compensare de alte bunuri și servicii este stabilită ca o obligație în sarcina unității deținătoare, care depinde nu numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi date în compensare.

De fapt, ceea ce se reproșează reclamantei este diligența manifestată de aceasta în sensul de a își identifica un imobil liber aflat în proprietatea unității deținătoare și care să poată fi acordat în compensare. Ori, în speță, toate aceste condiții sunt îndeplinite: conform extrasului de carte funciară și conform raportului de expertiză tehnică imobilul din această coală de le funciară se află în proprietatea Municipiului Arad și ca atare el poate fi restituit ca imobil echivalent în natură către persoanele interesate; ba mai mult, reclamanta îl acceptă rezultă indubitabil din cererea formulată și adresată instanței prin care chiar aceasta îl indică ca fiind un bun imobil corespunzător lui care a fost preluat de la antecesorul lor.

Din expertizele efectuate în cauză a rezultat că cele două imobile sunt echivalente valoric. Reclamanta susține că prin decizii C.E.D.O. s-a statuat că Fondul Proprietatea nu funcționează într-o manieră susceptibilă de a-i acorda efectiv o despăgubire, iar privarea reclamantei de bun coroborată cu absența totală a despăgubirii mai mult de 7 ani, a făcut să suporte o sarcină disproporționată excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Nu se poate accepta motivarea pârâtului Municipiul Arad, care deși susține că nu are bunuri de oferit în echivalent, înstrăinează prin licitații publice zilnic imobile din patrimoniul privat, încălcând în continuare drepturile persoanelor deposedate.

Reclamanta critică și practica Curții de Apel Timișoara, care, în cauze similare, a dispus restituirea prin echivalent către persoanele îndreptățite a bunurilor indicate de către acestea ca fiind în patrimoniul autorității locale și care pot fi restituite ca echivalent în natură. În acest sens sunt decizia civilă nr. 273/A din 16 februarie 2009 de Curtea de Apel Timișoara, deciziile nr. 3644 din 11 iunie 2010 și nr. 5426 din 20 octombrie 2010 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în cauze similare. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate, cu consecința admiterii apelului în sensul admiterii acțiunii, și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Verificând legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Critica recurentei privind faptul că privarea sa de bun este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, ca atare, neasigurarea unei reparații efective și echitabile a prejudiciului produs, prin stabilirea măsurilor reparatorii prin compensare, pentru obținerea cărora trebuie urmată o altă procedură, în cadrul căreia Fondul Proprietatea nu funcționează într-o manieră susceptibilă de a-i acorda efectiv o despăgubire, nu poate fi primită. Susținerea recurentei nu pot fi analizată în prezentul litigiu, respectiv în procedura contestației întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și în contradictoriu cu unitatea deținătoare a imobilului preluat și imposibil de restituit în natură.

Aceasta deoarece, de implementarea corectă, coerentă și eficientă a unui act normativ, care să asigure finalitatea dispozițiilor pe care le cuprinde în materie de reparație acordată pentru foștii proprietari, deposedați abuziv de bunurile lor, în perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin organul său reprezentativ competent, și anume Ministerul Finanțelor Publice, iar nu deținătorul actual al bunului. Recursul este însă fondat în limita și pentru următoarele considerente: În conformitate cu dispozițiile de ansamblul ale Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referință a acesteia este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepție, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în care restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, unitatea deținătoare a bunului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării, este obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită. În raport de ansamblul probelor administrate, instanța de apel a reținut ca situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., că imobilul situat în Arad, str. Scărișoara, compus din intravilan în suprafață de 664 mp a fost expropriat în baza Decretului nr. 281/1971 în proprietatea Statului Român, în vederea construirii de blocuri. Ulterior, imobilul teren, a fost trecut în proprietatea SC C. SA Arad, C.F., rămânând în proprietatea unității deținătoare pârâte doar suprafața de 514 mp, suprafață care face obiectul prezentului litigiu potrivit precizărilor reclamantei (dosar tribunal). Totodată reclamanta a precizat că nu dorește să se judece cu SC C. SA Arad și că solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 514 mp imposibil de restituit în natură, întrucât această suprafață este afectată de utilitate publică reprezentând calea de acces la blocurile din zonă și fiind traversată de rețele de utilitate publică.

În prezenta fază procesuală, recurenta-reclamantă nu contestă însă constatarea instanței de apel că imobilul solicitat este imposibil de restituit în natură, ci forma de reparație în echivalent pentru acest teren care nu se poate restitui în natură. Deși dispozițiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 stabilesc o ordine de prioritate în acordarea măsurilor de reparație, textul nu instituie o obligație absolută în sarcina unității notificate de a acorda bunuri sau servicii în compensare, aceasta depinzând de situația particulară, cu mai multe variabile (existența bunurilor în patrimoniu, criteriul valoric, caracteristici asemănătoare cu imobilul preluat abuziv, planurile de dezvoltare a localității) a fiecărei entități, astfel învestite, în parte.

Conform pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, măsura compensării în echivalent se poate acorda de către entitatea obligată la restituire atunci când aceasta deține bunuri sau servicii disponibile. În speță, se reproșează instanței de apel faptul că a încălcat o astfel de prioritate. Înalta Curte reține că soluția instanței de apel este greșită întrucât reținându-se atât imposibilitatea restituirii în natură a terenului s-a înlăturat orice altă măsură reparatorie, reclamanta fiind lipsită de măsuri reparatorii prin despăgubirii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, la care era îndreptățită.

Susținerea recurentei privind prevalența compensării cu alte bunuri sau servicii, ca formă de reparație în echivalent, în raport de acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 sunt, în principiu, corecte, dar nerelevante în cauză din moment ce imobilul indicat de aceasta a fi atribuit în compensare nu este un bun disponibil în sensul Legii nr. 10/2001. În acest context al analizei nu prezintă importanță critica recurentei potrivit căreia acest bun nu a intrat în patrimoniul statului cu titlu de expropriere în conformitate cu adresa pârâtei din 11 noiembrie 2010. Restituirea în natură a imobilului care face obiectul Legii nr. 10/2001 este condiționată de alte elemente decât cel privind valabilitatea preluării, respectiv ca bunul să se afle în deținerea uneia dintre persoanele juridice indicate în art. 21 din Lege și să fie „liber” în sensul art. 10 din același act normativ.

De asemenea, pârâta a menționat și a depus la dosar, în acest sens, înscrisuri, că imobilul situat în municipiul Arad, str. Sebeșului, înscris în CF, considerat de reclamantă că ar putea fi acordat în compensare, nu a figurat niciodată pe lista de bunuri oferite de Primăria municipiului Arad ca măsură reparatorie în compensare pentru bunurile preluate de Statul Român în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 și că, întrucât, cererile de acordare de bunuri în compensare depășesc cu mult oferta, pârâta nu a mai afișat inventarul cu terenurile ce pot fi oferite în compensare începând cu data de 26 februarie 2009 (dosar apel), neexistând, deci, bunuri disponibile. Recurenta – reclamantă nu a fost în măsură să combată această susținere întrucât pentru bunul indicat de reclamantă instanțele de fond au verificat și au constatat că nu poate opera măsura compensării.

Aceasta deoarece apartamentul indicat de reclamantă ca fiind liber este ocupat de intervenienta P.M. în baza unui contract de închiriere valabil încheiat, nefiind astfel disponibil în sensul legii. Posibilitatea persoanelor îndreptățite de a opta pentru un anumit tip de despăgubire nu echivalează cu dreptul de a alege orice bun din patrimoniul unității deținătoare. Dispozițiile art. 1 alin. (2) și ale art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, prevăd expres că bunurile în compensare sunt oferite de entitatea investită cu soluționarea notificării, acordul persoanei îndreptățite în privința acestei măsuri intervenind doar ulterior ofertei formulate de entitatea investită cu soluționarea cererii de restituire.

Așa fiind, textul de lege reglementează numai ipoteza potrivit căreia inițiativa compensării cu alt bun aparține unității deținătoare și nu persoanei îndreptățite. Prin urmare, în absența bunurilor disponibile, nu se poate pune problema, în speță, a prevalenței compensării, singura modalitate de reparație fiind, în această situație, acordarea de despăgubiri în echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul teren în suprafață de 514 mp, situat în Arad, str. Scărișoarei, imposibil de restituit în natură, despăgubirile limitându-se doar la imobilul teren întrucât pentru construcția demolată, potrivit precizării de acțiune de la fila 103 dosar primă instanță reclamanta nu a ridicat pretenții.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este fondat și în baza art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. îl va admite și va dispune modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamantei, cu consecința schimbării, în parte, a sentinței de fond, urmând a admite, în parte, acțiunea reclamantei și a obliga pe pârâții Municipiul Arad, prin primar și Primăria municipiului Arad să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul teren în suprafață de 514 mp, situat în Arad, strada Scărișoarei, imposibil de restituit în natură. Totodată, având în vedre soluția pronunțată asupra cererii principale, menține celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la admiterea cererii de intervenție formulată de P.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta U.M. împotriva deciziei nr. 443 din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică decizia atacată. Admite apelul declarat de reclamanta U.M. împotriva sentinței civile nr. 343 din 12 mai 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă. Schimbă în parte sentința apelată. Admite în parte acțiunea. Obligă pe pârâții Municipiul Arad, prin primar și Primăria municipiului Arad să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul teren în suprafață de 514 mp, situat în Arad, strada Scărișoarei, imposibil de restituit în natură. Menține celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la admiterea cererii de intervenție formulată de P.M.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2012.