ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 12.02.2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2010

HOTĂRÂRE
12.02.2010
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 69 din 11 februarie 2009

pronunțată în Dosarul nr. 4654/108/2008, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins

acțiunea formulată de reclamanta B.M. împotriva pârâtului Municipiul Arad,

admițând, în prealabil, excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului

material la acțiune.

În motivarea

sentinței, s-a arătat că, prin dispoziția din 21 mai 2002 emisă de pârât, s-au

restituit în natură reclamantei - în calitate de moștenitor legal al

proprietarului tabular A.A. - apartamentele din imobilul situat în Arad,

înscris, după dezmembrare, în C.F. Arad, iar prin dispoziția din 21 mai 2002,

s-a respins cererea de restituire în natură pentru apartamentele care s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri de

1.750.000.000 lei.

La data de 14 iunie 2002,

reclamanta a declarat Primăriei Municipiului Arad că este de acord cu

restituirea în natură a apartamentelor și a terenului aferent, precum și cu acordarea

de despăgubiri în cuantumul propus.

Prin cererea de față,

reclamanta solicită obligarea pârâtului de a-i preda terenul situat în Arad, în

suprafață de 9.593 mp, înscris în C.F. Arad, ca echivalent al imobilului.

Tribunalul a apreciat

că, întrucât reclamanta a urmat procedura administrativă prevăzută de art. 21

și următoarele din Legea nr. 10/2001, fără a contesta deciziile de acordare de

măsuri reparatorii, prin respingerea cererii de față nu este afectat dreptul de

acces la justiție al reclamantei, fiind respectate prevederile art. 21 din

Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale.

O acțiune precum cea

din cauză, de predare a unor bunuri în compensare față de oferta acceptată de

reclamantă, este inadmisibilă și care excede cererilor din notificarea

formulată în 2001.

Pe de altă parte,

acțiunea de obligare a pârâtului să predea bunurile în compensare, fără ca

reclamanta să fi contestat, în termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din lege,

este prescrisă.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin Decizia

nr. 171 din 15 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei

instanțe, arătându-se că modalitățile de despăgubire prin măsuri reparatorii

puteau fi valorificate în cadrul procedurii administrative derulate ori al unei

contestații, astfel încât o nouă acțiune, ulterior derulării procedurii

administrative, pentru obținerea unei noi măsuri reparatorii, este

inadmisibilă, după cum corect a reținut instanța de fond.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Dispozițiile art. 21

și 26 din Legea nr. 10/2001, pe care s-a întemeiat hotărârea primei instanțe,

menținută în apel, nu pot reprezenta temei al respingerii cererii persoanei

îndreptățite de schimbare a opțiunii în privința naturii măsurilor reparatorii,

atunci când, din culpa pârâtei, modalitatea aleasă și dispusă prin decizie nu

poate fi pusă în practică.

Or, despăgubirile de

1.750.000.000 lei, chiar dacă nu au fost contestate de către recurentă, nu au

fost achitate și nu vor fi achitate curând, C.E.D.O. sancționând constant

România pentru caracterul iluzoriu al acestor despăgubiri, care nu sunt de

natură să asigure o reparație justă a prejudiciului suferit de către persoanele

deposedate.

Pe de altă parte,

pârâtul nu a putut face dovada datei la care dispoziția de acordare de

despăgubiri a fost comunicată recurentei, pentru a se reține excepția

prescripției, care a fost admisă pe baza unei simple presupuneri, fără a se

preciza data de la care reclamanta ar fi fost decăzută din dreptul de a acționa

în justiție.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

În cursul judecății

în primă instanță, prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a invocat atât

excepția inadmisibilității cererii, cât și pe cea a prescripției dreptului

material la acțiune.

Chiar dacă Tribunalul

Arad, soluționând cauza, a menționat în dispozitiv admiterea ambelor excepții

procesuale, se observă că instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia

sentinței exclusiv din perspectiva excepției inadmisibilității cererii de

chemare în judecată.

O asemenea modalitate

de evaluare a cauzei este justificată în raport de art. 137 C. proc. civ., ce

prevede o anumită ordine de soluționare a mai multor excepții procesuale

invocate, succesiunea determinată de către instanță nefiind contestată prin

motivele de recurs.

Ca atare, decizia de

apel fiind adoptată doar în considerarea excepției inadmisibilității, sunt

lipsite de relevanță criticile referitoare la cea de-a doua excepție invocată

de către pârât, respectiv cea a prescripției dreptului material la acțiune,

urmând a fi înlăturate.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității, Înalta Curte reține că prin dispozițiile, emise de către

pârâtul Municipiul Arad la data de 21 mai 2002, au fost soluționate în

totalitate pretențiile reclamantei formulate prin notificarea din 4 iunie 2001

cu privire la imobilul situat în Arad.

Odată cu emiterea

acestor acte, procedura administrativă în fața unității deținătoare a

imobilului s-a epuizat, beneficiarul măsurilor reparatorii acordate, care nu a

contestat actele administrative în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

fiind îndreptățit la executarea acesteia, în sensul primirii efective a măsurilor

reparatorii, în forma în care au fost dispuse.

Or, această etapă

administrativă nu mai implică în niciun fel unitatea deținătoare a bunului în

discuție, care s-a desesizat prin soluționarea notificării.

Conform art. 16 alin.

(1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile/dispozițiile administrative

emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au

consemnat sume care urmează a se acorda cu titlu de despăgubire - inclusiv sub

formă de despăgubiri bănești, potrivit art. 16.1 din Normele metodologice de

aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005

- trebuiau predate C.C.S.D., autoritate învestită de legiuitor cu acordarea

efectivă a despăgubirilor.

Așadar, reclamanta nu

este îndreptățită a relua procedura administrativă în fața entității care a

soluționat deja notificarea, pentru a obține o altă modalitate de despăgubire

decât aceea consemnată în dispozițiile deja emise, având deschisă doar calea procedurii

descrise în titlul VII al Legii nr. 247/2005, prevăzută a se derula în fața C.C.S.D.

Nici măcar împrejurarea

că, printr-o jurisprudență constantă în cauzele privind România soluționate

după anul 2007, C.E.D.O. a constatat că această din urmă procedură menționată

nu este eficientă, nu îndrituiește pe beneficiarul măsurilor reparatorii în

echivalent deja recunoscute a solicita, fie direct, fie prin intermediul

instanței, entității care s-a dezînvestit de soluționarea notificării, reconsiderarea

acesteia în sensul acordării altor măsuri reparatorii.

În acest context, în

mod corect instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a apreciat că,

după parcurgerea și epuizarea procedurii administrative inițiate în temeiul art.

21 din Legea nr. 10/2001, fără recurgerea la contestația prevăzută de art. 26, reclamanta

nu are deschisă calea reluării procedurii administrative în fața Municipiului

Arad, cererea cu acest obiect fiind inadmisibilă.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a

prevederilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, drept

pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

Respinge recursul

declarat de reclamanta B.M. împotriva Deciziei nr. 171/ A din 15 iunie 2009

pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie

2010.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2010-02-04
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 646/2010
Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 870 din 13 noiembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 4282/108/2008, Tribunalul Arad a admis acțiunea civilă formulată de rec
ÎCCJ 2010-11-24
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6292/2010
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin notificarea din 13 februarie 2002, M.R.M.I. A. a solicitat restituirea în natură a cotei de X părți indivize din imobilul situat în municipiul Arad, înscris în C.F. Arad, preluată în mod abu
ÎCCJ 2010-09-28
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4760/2010
a reclamantului B.E.K., cu privire la cota de 83,44/1856 mp teren. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Municipiul Arad, reprezentat prin Primar. A constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa
ÎCCJ 2008-10-13
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5751/2008
Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 6 aprilie 2005, reclamanta A.V. a solicitat anularea ca nelegală și netemei
ÎCCJ 2013-09-09
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3532/2013
sus-menționată, fără a face referire la terenul intravilan de 4.949 mp pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri prin prezenta acțiune. Prin Dispoziția nr. 1303 din 7 noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Arad celor două pers
Sursă