ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2010

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 69 din 11 februarie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 4654/108/2008, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta B.M. împotriva pârâtului Municipiul Arad, admițând, în prealabil, excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune. În motivarea sentinței, s-a arătat că, prin dispoziția din 21 mai 2002 emisă de pârât, s-au restituit în natură reclamantei - în calitate de moștenitor legal al proprietarului tabular A.A. - apartamentele din imobilul situat în Arad, înscris, după dezmembrare, în C.F. Arad, iar prin dispoziția din 21 mai 2002, s-a respins cererea de restituire în natură pentru apartamentele care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri de 1.750.000.000 lei.

La data de 14 iunie 2002, reclamanta a declarat Primăriei Municipiului Arad că este de acord cu restituirea în natură a apartamentelor și a terenului aferent, precum și cu acordarea de despăgubiri în cuantumul propus. Prin cererea de față, reclamanta solicită obligarea pârâtului de a-i preda terenul situat în Arad, în suprafață de 9.593 mp, înscris în C.F. Arad, ca echivalent al imobilului. Tribunalul a apreciat că, întrucât reclamanta a urmat procedura administrativă prevăzută de art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, fără a contesta deciziile de acordare de măsuri reparatorii, prin respingerea cererii de față nu este afectat dreptul de acces la justiție al reclamantei, fiind respectate prevederile art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

O acțiune precum cea din cauză, de predare a unor bunuri în compensare față de oferta acceptată de reclamantă, este inadmisibilă și care excede cererilor din notificarea formulată în 2001. Pe de altă parte, acțiunea de obligare a pârâtului să predea bunurile în compensare, fără ca reclamanta să fi contestat, în termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din lege, este prescrisă.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 171 din 15 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe, arătându-se că modalitățile de despăgubire prin măsuri reparatorii puteau fi valorificate în cadrul procedurii administrative derulate ori al unei contestații, astfel încât o nouă acțiune, ulterior derulării procedurii administrative, pentru obținerea unei noi măsuri reparatorii, este inadmisibilă, după cum corect a reținut instanța de fond. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și susținând, în esență, următoarele: Dispozițiile art. 21 și 26 din Legea nr. 10/2001, pe care s-a întemeiat hotărârea primei instanțe, menținută în apel, nu pot reprezenta temei al respingerii cererii persoanei îndreptățite de schimbare a opțiunii în privința naturii măsurilor reparatorii, atunci când, din culpa pârâtei, modalitatea aleasă și dispusă prin decizie nu poate fi pusă în practică. Or, despăgubirile de 1.750.000.000 lei, chiar dacă nu au fost contestate de către recurentă, nu au fost achitate și nu vor fi achitate curând, C.E.D.O. sancționând constant România pentru caracterul iluzoriu al acestor despăgubiri, care nu sunt de natură să asigure o reparație justă a prejudiciului suferit de către persoanele deposedate.

Pe de altă parte, pârâtul nu a putut face dovada datei la care dispoziția de acordare de despăgubiri a fost comunicată recurentei, pentru a se reține excepția prescripției, care a fost admisă pe baza unei simple presupuneri, fără a se preciza data de la care reclamanta ar fi fost decăzută din dreptul de a acționa în justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. În cursul judecății în primă instanță, prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a invocat atât excepția inadmisibilității cererii, cât și pe cea a prescripției dreptului material la acțiune. Chiar dacă Tribunalul Arad, soluționând cauza, a menționat în dispozitiv admiterea ambelor excepții procesuale, se observă că instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței exclusiv din perspectiva excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

O asemenea modalitate de evaluare a cauzei este justificată în raport de art. 137 C. proc. civ., ce prevede o anumită ordine de soluționare a mai multor excepții procesuale invocate, succesiunea determinată de către instanță nefiind contestată prin motivele de recurs. Ca atare, decizia de apel fiind adoptată doar în considerarea excepției inadmisibilității, sunt lipsite de relevanță criticile referitoare la cea de-a doua excepție invocată de către pârât, respectiv cea a prescripției dreptului material la acțiune, urmând a fi înlăturate. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, Înalta Curte reține că prin dispozițiile, emise de către pârâtul Municipiul Arad la data de 21 mai 2002, au fost soluționate în totalitate pretențiile reclamantei formulate prin notificarea din 4 iunie 2001 cu privire la imobilul situat în Arad.

Odată cu emiterea acestor acte, procedura administrativă în fața unității deținătoare a imobilului s-a epuizat, beneficiarul măsurilor reparatorii acordate, care nu a contestat actele administrative în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind îndreptățit la executarea acesteia, în sensul primirii efective a măsurilor reparatorii, în forma în care au fost dispuse. Or, această etapă administrativă nu mai implică în niciun fel unitatea deținătoare a bunului în discuție, care s-a desesizat prin soluționarea notificării. Conform art. 16 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile/dispozițiile administrative emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda cu titlu de despăgubire - inclusiv sub formă de despăgubiri bănești, potrivit art. 16.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G.

nr. 1095/2005 - trebuiau predate C.C.S.D., autoritate învestită de legiuitor cu acordarea efectivă a despăgubirilor. Așadar, reclamanta nu este îndreptățită a relua procedura administrativă în fața entității care a soluționat deja notificarea, pentru a obține o altă modalitate de despăgubire decât aceea consemnată în dispozițiile deja emise, având deschisă doar calea procedurii descrise în titlul VII al Legii nr. 247/2005, prevăzută a se derula în fața C.C.S.D. Nici măcar împrejurarea că, printr-o jurisprudență constantă în cauzele privind România soluționate după anul 2007, C.E.D.O. a constatat că această din urmă procedură menționată nu este eficientă, nu îndrituiește pe beneficiarul măsurilor reparatorii în echivalent deja recunoscute a solicita, fie direct, fie prin intermediul instanței, entității care s-a dezînvestit de soluționarea notificării, reconsiderarea acesteia în sensul acordării altor măsuri reparatorii.

În acest context, în mod corect instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a apreciat că, după parcurgerea și epuizarea procedurii administrative inițiate în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, fără recurgerea la contestația prevăzută de art. 26, reclamanta nu are deschisă calea reluării procedurii administrative în fața Municipiului Arad, cererea cu acest obiect fiind inadmisibilă. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva Deciziei nr. 171/ A din 15 iunie 2009 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2010.