ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4546/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4546/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 12 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Arad reclamanta F.E.B.

(născută

A.) a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Statul Român, prin municipiul Arad, Primăria municipiului Arad,

Consiliul Local al municipiului Arad, restituirea în natură a imobilului situat

în Arad, înscris în CF Arad, nr. top. 1233, preluat fără titlu de Statul Român

în baza Decretului Lege nr. 92/1950; rectificarea cărții funciare aferente și,

în subsidiar, în ipoteza în care restituirea nu este posibilă, obligarea

pârâtului la plata de despăgubiri bănești, ca măsuri reparatorii în echivalent,

conform unei expertize tehnice prin care să se determine valoarea tehnică și de

circulație a imobilului.

La

termenul de judecată din 11 septembrie 2008, reclamanta a solicitat

introducerea în cauză a numitului A.E.M., în calitate de reclamant, fiind

comoștenitorul defuncților proprietari tabulari ai imobilului litigios și

Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice

Arad, în calitate de pârâți.

Reclamanta

și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat doar despăgubiri,

nemaisusținându-și petitul privitor la restituirea în natură a imobilului

litigios.

Având

în vedere valoarea despăgubirilor solicitate de reclamanți, instanța a apreciat

că Tribunalul Arad este competent în soluționarea prezentei pricini, astfel că

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea acestuia.

Tribunalul

Arad, prin sentința civilă nr. 41 din 28 ianuarie 2010 pronunțată în Dosarul nr.

4456/55/2008 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Arad, a constata ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Arad

și Tribunalul Arad.

Curtea

de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 4 din 24 februarie 2010 pronunțată

în Dosarul nr. 4456/55/2008, a stabilit competența soluționării acțiunii în

favoarea Tribunalului Arad.

Prin

sentința civilă nr. 731 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Arad

a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Consiliul Local al Municipiului Arad și a Primăriei

Municipiului Arad; a respins excepția inadmisibilității acțiunii și cea a

prescripției dreptului la acțiune; a respins acțiunea civilă formulată și

precizată ulterior de reclamanții F.E.B. și A.E.M.

Tribunalul

a reținut că imobilul a fost confiscat în baza Decretului nr. 92/1950, iar

majoritatea apartamentelor au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995,

proprietarii inițiali fiind A.S. și soția U.B. După apariția Legii nr. 112/1995

o parte din apartamente au fost înstrăinate astfel: ap. familiei M.Ș., ap.

familiei C.C., ap. familiei T.Ș., ap. familiei M.I., ap. fam. C.A., ap. lui P.G.,

ap. lui L.S., ap. fam. B., ap. fam. R., ap. lui C.E., ap. fam. M. și ap. lui V.J.,

rămânând apartamentele X, care sunt locuite în baza unui contract de

închiriere.

Inițial

reclamanții au solicitat restituirea acestui imobil în natură, ulterior prin

precizarea de la fila 111 dosar au solicitat despăgubiri în cuantumul sumei pe

care o va stabili raportul de expertiză. Acesta fiind întocmit a ajuns la

valoarea de 267.750 euro.

Starea

de fapt se reține din extras de CF depuse la dosar, actele de stare civilă și

raportul de expertiză.

Cu

privire la excepțiile invocate, două dintre ele au fost admise, respectiv lipsa

calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad și a Consiliului

local Arad, deoarece, potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001, Primăria este o

structură care nu are personalitate juridică, iar Consiliul Local sunt

autorități deliberative tară patrimoniu.

În

privința celorlalte excepții, acestea vor fi respinse deoarece acțiunea este

bazată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., fiind deci imprescriptibilă, iar

problema inadmisibilității nu se poate pune ca excepție procedurală, fiind o

problemă de fond.

Prezenta

cauză nu are legătură cu solicitarea din notificare fiindcă este o acțiune în

revendicare propriu-zisă care s-a transformat în despăgubiri.

Prescrierea

dreptului de a se solicita despăgubiri nu este fondată, față de răspunsul la

notificare din 2007 și introducerea acțiunii, în anul 2008, termen fată de care

termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu este depășit.

Pe

fondul cauzei, reclamanții au avut la dispoziție Legea nr. 10/2001, ca lege

specială, care nu poate fi ignorată. Chiriașii au cumpărat imobilul în temeiul

Legii nr. 112/1995, iar admiterea acțiunii în revendicare, pe calea dreptului

comun, ar încălca prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunțate în recurs în

interesul legii, care permite o astfel de acțiune cu condiția de a nu se aduce

atingere unui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice,

ceea ce, evident, s-ar întâmpla deoarece chiriașii au cumpărat conform Legii nr.

112/1995 în condițiile în care imobilul nu era notificat.

Actualul

raport juridic care s-ar putea constitui ar fi între reclamanți și proprietarii

sau deținătorii apartamentelor, statul nefiind implicat, motiv pentru care

condițiile art. 480-481 C. civ. nu sunt îndeplinite, acțiunea urmând a fi

respinsă.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, reclamanții F.E.B. și A.E.M.,

precum și pârâtul municipiul Arad.

Prin Decizia

civilă nr. 916 din 26 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis

apelurile, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei

instanțe.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că imobilul revendicat de reclamanți

a fost confiscat, cu titlu de naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950,

deși la data confiscării lui părinții reclamanților aveau calitatea de

comercianți și, în această situație, imobilul intra sub incidența excepțiilor

prevăzute de Decret, de aici rezultând caracterul de abuziv.

În speța

de față, reclamanții au solicitat doar acordarea de despăgubiri bănești.

Raportat

la starea de fapt și de drept dedusă judecății, a împrejurării că imobilul a

fost înstrăinat în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 foștilor chiriași,

iar reclamanții și-au precizat și susținut cererea de acordare de despăgubiri

bănești de către Statul Român, ca măsuri reparatorii prin echivalent, în mod

nelegal tribunalul a reținut că reclamanții aveau la dispoziție Legea nr. 10/2001

și, prin neapelare la această procedură specială, actualul raport juridic s-ar

putea constitui doar între ei și actualii proprietari ai imobilului, astfel că

acțiunea civilă formulată în condițiile art. 480 și 481 C. civ. este

neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege.

Prin

precizarea de acțiune depusă de reclamanți s-a solicitat introducerea în cauză,

ca pârât, a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

București, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, ce justifică

calitatea procesuală pasivă față de petitul de acordare de despăgubiri, cu

măsurile reparatorii, în situația în care restituirea în natură nu mai este

posibilă.

Față de

imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură a imobilului, reclamanții au

dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, al căror

cuantum trebuie stabilit pe baza unei expertize tehnice în specialitatea

construcții, dispusă în temeiul art. 167 și 169 C. proc. civ.

Cu

respectarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., se impunea examinarea cauzei pe

acest aspect, cu administrarea probei cu expertiza tehnică în specialitatea

construcții pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului.

Neprocedând

astfel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre fără a intra în cercetarea

fondului, ceea ce atrage incidența art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv

anularea sentinței civile și trimiterea cauzei spre rejudecare, conform celor

de mai sus.

Soluția

de desființare a hotărârii apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare derivă

din caracterul imperativ al dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. și se

întemeiază pe necesitatea respectării principiului celor două grade de

jurisdicție, instanța de apel neputându-se pronunța direct în apel asupra fondului

unei cereri pe care prima instanță nu a supus-o examinării.

Împotriva

menționatei decizii au declarat recurs pârâții municipiul Arad, prin primar,

Primăria municipiului Arad, Consiliul Local al municipiului Arad, precum și

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pentru motive de nelegalitate întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pârâții

municipiul Arad, prin Primar, Primăria municipiului Arad, Consiliul Local al

municipiului Arad,

au

formulat

următoarele

critici:

Instanța

de apel nu a analizat excepțiile formulate în apărare, situație în care se

solicită instanței de recurs ca, pe cale de excepție, să se constate lipsa

calității procesuale active a reclamanților, în susținerea căreia arată

următoarele:

Reclamanții

F.E.B., A.E.M. nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra cotei V/I din

imobilul în litigiu, care a aparținut numitului A.S.

Certificatul

de calitate de moștenitor din 22 martie 2006 după A.S. (decedat la 23 mai 1946)

nu poate ține loc unui certificat de moștenitor, cu atât mai mult cu cât

termenul prevăzut de art. 700 C. civ. a fost cu mult depășit, raportat la data

decesului numitului A.S.

Acest certificat

poate fi valorificat în măsura în care, succesibilul își dovedește vocația

succesorală concretă la moștenirea defunctului în concurs cu alți moștenitori

în funcție de regulile devoluțiunii legale sau testamentare,

Referitor

la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria

municipiului Arad, municipiul Arad și Consiliul Local al municipiului Arad, cu

privire la plata despăgubirilor bănești, ca măsuri reparatorii în echivalent,

calitatea procesuală pasivă o are Ministerului Finanțelor Publice.

Referitor

la excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri bănești, ca măsuri

reparatorii în echivalent, conform expertizei tehnice prin care să se determine

valoarea tehnică și de circulație a imobilului în litigiu, Curtea de Apel

Timișoara în mod greșit a reținut în considerentele deciziei că titlul statului

nu poate fi considerat valabil.

În mod

greșit instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în

condițiile Legii nr. 112/1995, întrucât din conținutul adresei din 30 mai 2008

a Serviciului Fond Locativ - Direcția Tehnică din cadrul Primăriei Arad rezultă

faptul că o parte din apartamente au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

restul apartamentelor în speță apartamentul din imobil, potrivit adresei

antecitate, nefiind înstrăinate.

Instanța

de apel nu a analizat motivul de apel privind înlăturarea, din considerentele sentinței

a expresiei „acesta fiind întocmit a ajuns la valoarea de 267.750 euro".

Curtea

de Apel Timișoara a arătat în mod nelegal că, ținând cont de titlul în baza

căruia imobilul ce face obiectul litigiului a fost preluat la stat, în speță

sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

Odată

cu apariția Legii nr. 10/2001 ce reglementează regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și care

privește atât imobilele preluate cu titlu valabil, cât și cele preluate fără

titlu, legiuitorul român a înțeles să dea o reglementare specială acestui

domeniu, respectiv parcurgerea procedurii prevăzute de această lege.

În

consecință, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără

aplicare dispozițiile dreptului comun privind revendicare imobilelor ce fac

obiectul acestei legi.

Reclamanții

nu au parcurs etapa obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv

depunerea în termenul dispus prin art. 22 alin. (1) din legea antemenționată, a

notificării prin intermediul executorului judecătoresc în vederea reparării

prejudiciului suferit prin preluarea imobilului de Statul Român.

Potrivit

art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care dispune că: „Nerespectarea

termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent", reclamanții sunt decăzuți din dreptul de a mai solicita

măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu pe calea dreptului

comun.

În

aceste condiții, raportat la cererea de acordare de despăgubiri ca măsuri

reparatorii în echivalent menționăm că aceasta este nefondată și inadmisibilă

pe calea dreptului comun.

În

considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008 a statuat posibilitatea revendicării

imobiliare pe dreptul comun în concurs cu legea specială în situațiile în care

nu se aduce atingere altui drept de proprietate și securității raporturilor

juridice, ceea ce în prezent este evident că s-ar întâmpla. Tribunalul Arad a

reținut că problema despăgubirilor este aceeași ca și cea a revendicării,

întrucât nu este altceva decât contravaloarea imobilului revendicat, deci

urmează același regim juridic, neputându-se face o disociere în fapt și în

drept.

Raportat

la art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, acțiunea reclamanților

este nefondată și pentru următoarele considerente:

Reclamanții

nu pot invoca prevederile Convenției pentru apărarea unui presupus drept de

proprietate, neavând un „bun" în sensul definit de curte în jurisprudența

sa, care să fie protejat de prevederile Convenției, întrucât la data formulării

acțiunii imobilul nu aparținea în proprietatea acestora sau a antecesorului

acestora, acesta fiind preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950,

așa după cum rezultă și din încheierea din CF Arad. În altă ordine de idei se

arată că reclamanții până la momentul de față nu au un titlu prin care să se fi

recunoscut un drept asupra imobilului din Arad, motiv pentru care nu se poate

considera că ar avea o speranță legitimă de a li se recunoaște un drept de

proprietate.

Pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice

a

formulat următoarele critici:

Curtea

de Apel Timișoara a reținut în mod greșit că prima instanță a rezolvat procesul

fără a intra în cercetarea fondului, încălcând principiul disponibilității și

prevederile art. 112 și art. 138 din C. proc. civ. deoarece prima instanță în

mod corect a avut în vede acțiunea formulată de reclamantă și a judecat cauza

în funcție de probele propuse de aceasta prin acțiunea formulată și de

solicitările făcute.

Mai

mult, reclamanții nu au înțeles să solicite efectuarea unei expertize în

conformitate cu prevederile legale, la termenele instituite de lege.

Recurentul

invocă excepția inadmisibilității acțiunii pe dreptul comun, în raport de Decizia

nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, potrivit cu care

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, a apreciat că „nu se poate aprecia că existența Legii nr.

10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în

revendicare, și este posibil ca reclamantul într-o atare situație să se poată

prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să

i se asigure accesul la justiție". Potrivit jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, speranța de a obține recunoașterea subzistenței unui fost

drept de proprietate, care s-a aflat o perioadă lungă de timp în imposibilitate

de exercitare efectivă, nu poate fi considerată un bun actual în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1.

Totodată,

reclamanta nu beneficiază nici de o creanță, în virtutea căreia să poată

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al

dreptului de proprietate, în condițiile în care, până în momentul de față, nu a

efectuat nici un demers judiciar sau administrativ, nici anterior apariției

Legii nr. 10/2001 și nici în baza acestei legi, pentru a redobândi proprietatea

bunului, astfel că reclamanta nu poate recurge la acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Este

reiterată excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția lipsei

calității procesuale pasive Ministerul Finanțelor Publice.

Analizând

recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte

apreciază că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:

În

ambele recursuri este invocată excepția inadmisibilității prezentei cereri de

chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca o cerere în acordare de

despăgubiri pentru imobilul în litigiu, imobil naționalizat în temeiul

Decretului nr. 92/1995 și înstrăinat parțial în temeiul Legii nr. 112/1995,

trei dintre apartamente rămânând în proprietatea unității administrativ

teritoriale.

Excepția

inadmisibilității acțiunii vizează imposibilitatea introducerii unei acțiuni în

pretenții pe calea dreptului comun pentru imobile care au format obiectul Legii

nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi.

Această

excepție a fost invocată în mod explicit încă de la prima instanță de fond,

care a unit-o cu fondul, considerând-o „o problemă de fond", cererea de

chemare în judecată fiind respinsă, astfel cum rezultă din motivare, în mod

preponderent în considerarea acestui aspect.

Or

analiza realizată de către instanța de apel vizează fondul cauzei, în

condițiile în care prima instanță nu a realizat o reală analiză pe fond a

cauzei.

În

aceste condiții, Înalta Curte constată că nu poate verifica legalitatea modului

în care s-a realizat dezlegarea excepției inadmisibilității acțiunii, deoarece

instanța de apel a analizat alte aspecte decât cele pe care prima instanță de

fond le-a avut în vedere la soluționarea cauzei, or analiza în recurs a unor

aspecte de nelegalitate care nu au fost analizate și de către prima instanță de

fond ar priva părțile de un grad de jurisdicție.

Astfel,

prima instanță de fond a făcut o motivare succintă, oprindu-se asupra faptului

că art. 480 și 481 C. civ. nu sunt incidente în cauză, cât timp, în absența

aplicării Legii nr. 10/2001, actualul raport juridic s-ar putea crea între

reclamanți și deținătorii apartamentelor care compun imobilul în litigiu,

statul român nemaifiind implicat. S-a concluzionat, de asemenea, tară o

motivare în fapt și drept, că admiterea acțiunii în revendicare, pe calea

dreptului comun, ar încălca prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunțate în

recurs în interesul legii, care permite o astfel de acțiune cu condiția de a nu

se aduce atingere unui alt drept de proprietate și securității raporturilor

juridice, ceea ce, evident, s-ar întâmpla deoarece chiriașii au cumpărat

conform Legii nr. 112/1995 în condițiile în care imobilul nu era notificat.

Aceste

considerente susțin mai mult o motivare a cauzei sub aspectul inadmisibilității

acțiunii, deși instanța a evitat să precizeze că respinge cererea ca

inadmisibilă, câtă vreme nu se poate aprecia că a intrat în analiza aspectelor

de fond ale cauzei, deoarece nu a făcut o cercetare a aspectelor de fapt și de

drept care să justifice concluzia că admiterea acțiunii în revendicare ar aduce

atingere dreptului de proprietate al chiriașilor cumpărători și securității raporturilor

juridice.

Soluția

de respingere a cererii de chemare în judecată s-a rezumat prin urmare la

faptul că statul român nu mai este implicat în raportul juridic vizând

imobilul, deși din situația juridică reținută chiar de către prima instanță de

fond rezultă că trei dintre apartamentele imobilului se află încă în

proprietatea unității administrativ-teritoriale, respectiv a municipiului

București.

Cu

toate acestea, instanța de apel, deși a reținut, la rândul său, lipsa unei

analize pe fond a cauzei de către prima instanță, a trecut la analizarea

aspectelor de fond ale cauzei vizând modul de preluare a imobilului de către

stat, a constatat imposibilitatea de restituire în natură a imobilului și

dreptul reclamanților la acordarea de despăgubiri, casând sentința apelată

pentru a se calcula cuantumul acestor despăgubiri, fără a lua în discuție

admisibilitatea cererii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect analizat de către prima

instanță.

Apare

astfel ca evidentă lipsa de preocupare a instanței de apel de a cenzura

motivele de apel numai în raport de ceea ce a analizat prima instanță de fond,

deoarece doar în acest mod se poate realiza controlul de legalitate și

respecta, în același timp, principiul dublului grad de jurisdicție. Au fost

încălcate de asemenea prevederile art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

potrivit căruia instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel,

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Față de

considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că devine incident în

cauză art. 312 alin. (5) C. proc. civ., în temeiul căruia recursurile declarate

de pârâții Municipiul Arad, prin primar, Primăria Municipiului Arad, Consiliul

Local al Municipiului Arad și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad urmează a fi admise.

Va fi

casată decizia recurată și trimisă cauza Curții de Apel Timișoara, spre

rejudecarea apelului, care va reanaliza criticile din apel numai în măsura în

care acestea privesc modul de aplicare a legii de către prima instanță prin

raportare la situația juridică a întregului imobil, urmând a fi avute în vedere

și excepțiile invocate în prezentul recurs: excepția lipsei calității procesual

active, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria

municipiului Arad, municipiul Arad și Consiliul Local al municipiului Arad, cu

privire la plata despăgubirilor bănești, ca măsuri reparatorii în echivalent,

excepția lipsei calității procesuale pasive Ministerul Finanțelor Publice și

excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri bănești.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de pârâții Municipiul Arad, prin primar, Primăria

Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad și de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad

împotriva Deciziei nr. 916 din 26 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.