ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4546/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 12 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Arad reclamanta F.E.B. (născută A.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin municipiul Arad, Primăria municipiului Arad, Consiliul Local al municipiului Arad, restituirea în natură a imobilului situat în Arad, înscris în CF Arad, nr. top. 1233, preluat fără titlu de Statul Român în baza Decretului Lege nr. 92/1950; rectificarea cărții funciare aferente și, în subsidiar, în ipoteza în care restituirea nu este posibilă, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești, ca măsuri reparatorii în echivalent, conform unei expertize tehnice prin care să se determine valoarea tehnică și de circulație a imobilului.

La termenul de judecată din 11 septembrie 2008, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a numitului A.E.M., în calitate de reclamant, fiind comoștenitorul defuncților proprietari tabulari ai imobilului litigios și Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, în calitate de pârâți. Reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat doar despăgubiri, nemaisusținându-și petitul privitor la restituirea în natură a imobilului litigios. Având în vedere valoarea despăgubirilor solicitate de reclamanți, instanța a apreciat că Tribunalul Arad este competent în soluționarea prezentei pricini, astfel că a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea acestuia.

Tribunalul Arad, prin sentința civilă nr. 41 din 28 ianuarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4456/55/2008 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad, a constata ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Arad și Tribunalul Arad. Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 4 din 24 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4456/55/2008, a stabilit competența soluționării acțiunii în favoarea Tribunalului Arad. Prin sentința civilă nr. 731 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Arad a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliul Local al Municipiului Arad și a Primăriei Municipiului Arad; a respins excepția inadmisibilității acțiunii și cea a prescripției dreptului la acțiune; a respins acțiunea civilă formulată și precizată ulterior de reclamanții F.E.B.

și A.E.M. Tribunalul a reținut că imobilul a fost confiscat în baza Decretului nr. 92/1950, iar majoritatea apartamentelor au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, proprietarii inițiali fiind A.S. și soția U.B. După apariția Legii nr. 112/1995 o parte din apartamente au fost înstrăinate astfel: ap. familiei M.Ș., ap. familiei C.C., ap. familiei T.Ș., ap. familiei M.I., ap. fam. C.A., ap. lui P.G., ap. lui L.S., ap. fam. B., ap. fam. R., ap. lui C.E., ap. fam. M. și ap. lui V.J., rămânând apartamentele X, care sunt locuite în baza unui contract de închiriere. Inițial reclamanții au solicitat restituirea acestui imobil în natură, ulterior prin precizarea de la fila 111 dosar au solicitat despăgubiri în cuantumul sumei pe care o va stabili raportul de expertiză.

Acesta fiind întocmit a ajuns la valoarea de 267.750 euro. Starea de fapt se reține din extras de CF depuse la dosar, actele de stare civilă și raportul de expertiză. Cu privire la excepțiile invocate, două dintre ele au fost admise, respectiv lipsa calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad și a Consiliului local Arad, deoarece, potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001, Primăria este o structură care nu are personalitate juridică, iar Consiliul Local sunt autorități deliberative tară patrimoniu. În privința celorlalte excepții, acestea vor fi respinse deoarece acțiunea este bazată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., fiind deci imprescriptibilă, iar problema inadmisibilității nu se poate pune ca excepție procedurală, fiind o problemă de fond.

Prezenta cauză nu are legătură cu solicitarea din notificare fiindcă este o acțiune în revendicare propriu-zisă care s-a transformat în despăgubiri. Prescrierea dreptului de a se solicita despăgubiri nu este fondată, față de răspunsul la notificare din 2007 și introducerea acțiunii, în anul 2008, termen fată de care termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu este depășit. Pe fondul cauzei, reclamanții au avut la dispoziție Legea nr. 10/2001, ca lege specială, care nu poate fi ignorată.

Chiriașii au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, iar admiterea acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun, ar încălca prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunțate în recurs în interesul legii, care permite o astfel de acțiune cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice, ceea ce, evident, s-ar întâmpla deoarece chiriașii au cumpărat conform Legii nr. 112/1995 în condițiile în care imobilul nu era notificat. Actualul raport juridic care s-ar putea constitui ar fi între reclamanți și proprietarii sau deținătorii apartamentelor, statul nefiind implicat, motiv pentru care condițiile art. 480-481 C. civ. nu sunt îndeplinite, acțiunea urmând a fi respinsă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, reclamanții F.E.B. și A.E.M., precum și pârâtul municipiul Arad. Prin Decizia civilă nr. 916 din 26 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelurile, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că imobilul revendicat de reclamanți a fost confiscat, cu titlu de naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950, deși la data confiscării lui părinții reclamanților aveau calitatea de comercianți și, în această situație, imobilul intra sub incidența excepțiilor prevăzute de Decret, de aici rezultând caracterul de abuziv. În speța de față, reclamanții au solicitat doar acordarea de despăgubiri bănești.

Raportat la starea de fapt și de drept dedusă judecății, a împrejurării că imobilul a fost înstrăinat în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 foștilor chiriași, iar reclamanții și-au precizat și susținut cererea de acordare de despăgubiri bănești de către Statul Român, ca măsuri reparatorii prin echivalent, în mod nelegal tribunalul a reținut că reclamanții aveau la dispoziție Legea nr. 10/2001 și, prin neapelare la această procedură specială, actualul raport juridic s-ar putea constitui doar între ei și actualii proprietari ai imobilului, astfel că acțiunea civilă formulată în condițiile art. 480 și 481 C. civ. este neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege.

Prin precizarea de acțiune depusă de reclamanți s-a solicitat introducerea în cauză, ca pârât, a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, ce justifică calitatea procesuală pasivă față de petitul de acordare de despăgubiri, cu măsurile reparatorii, în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă. Față de imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură a imobilului, reclamanții au dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, al căror cuantum trebuie stabilit pe baza unei expertize tehnice în specialitatea construcții, dispusă în temeiul art. 167 și 169 C. proc. civ. Cu respectarea art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., se impunea examinarea cauzei pe acest aspect, cu administrarea probei cu expertiza tehnică în specialitatea construcții pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului. Neprocedând astfel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre fără a intra în cercetarea fondului, ceea ce atrage incidența art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv anularea sentinței civile și trimiterea cauzei spre rejudecare, conform celor de mai sus. Soluția de desființare a hotărârii apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare derivă din caracterul imperativ al dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. și se întemeiază pe necesitatea respectării principiului celor două grade de jurisdicție, instanța de apel neputându-se pronunța direct în apel asupra fondului unei cereri pe care prima instanță nu a supus-o examinării.

Împotriva menționatei decizii au declarat recurs pârâții municipiul Arad, prin primar, Primăria municipiului Arad, Consiliul Local al municipiului Arad, precum și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâții municipiul Arad, prin Primar, Primăria municipiului Arad, Consiliul Local al municipiului Arad, au formulat următoarele critici: Instanța de apel nu a analizat excepțiile formulate în apărare, situație în care se solicită instanței de recurs ca, pe cale de excepție, să se constate lipsa calității procesuale active a reclamanților, în susținerea căreia arată următoarele: Reclamanții F.E.B., A.E.M. nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra cotei V/I din imobilul în litigiu, care a aparținut numitului A.S.

Certificatul de calitate de moștenitor din 22 martie 2006 după A.S. (decedat la 23 mai 1946) nu poate ține loc unui certificat de moștenitor, cu atât mai mult cu cât termenul prevăzut de art. 700 C. civ. a fost cu mult depășit, raportat la data decesului numitului A.S. Acest certificat poate fi valorificat în măsura în care, succesibilul își dovedește vocația succesorală concretă la moștenirea defunctului în concurs cu alți moștenitori în funcție de regulile devoluțiunii legale sau testamentare, Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria municipiului Arad, municipiul Arad și Consiliul Local al municipiului Arad, cu privire la plata despăgubirilor bănești, ca măsuri reparatorii în echivalent, calitatea procesuală pasivă o are Ministerului Finanțelor Publice.

Referitor la excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri bănești, ca măsuri reparatorii în echivalent, conform expertizei tehnice prin care să se determine valoarea tehnică și de circulație a imobilului în litigiu, Curtea de Apel Timișoara în mod greșit a reținut în considerentele deciziei că titlul statului nu poate fi considerat valabil. În mod greșit instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, întrucât din conținutul adresei din 30 mai 2008 a Serviciului Fond Locativ - Direcția Tehnică din cadrul Primăriei Arad rezultă faptul că o parte din apartamente au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, restul apartamentelor în speță apartamentul din imobil, potrivit adresei antecitate, nefiind înstrăinate.

Instanța de apel nu a analizat motivul de apel privind înlăturarea, din considerentele sentinței a expresiei „acesta fiind întocmit a ajuns la valoarea de 267.750 euro". Curtea de Apel Timișoara a arătat în mod nelegal că, ținând cont de titlul în baza căruia imobilul ce face obiectul litigiului a fost preluat la stat, în speță sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001. Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 ce reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și care privește atât imobilele preluate cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu, legiuitorul român a înțeles să dea o reglementare specială acestui domeniu, respectiv parcurgerea procedurii prevăzute de această lege.

În consecință, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun privind revendicare imobilelor ce fac obiectul acestei legi. Reclamanții nu au parcurs etapa obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv depunerea în termenul dispus prin art. 22 alin. (1) din legea antemenționată, a notificării prin intermediul executorului judecătoresc în vederea reparării prejudiciului suferit prin preluarea imobilului de Statul Român. Potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care dispune că: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", reclamanții sunt decăzuți din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu pe calea dreptului comun.

În aceste condiții, raportat la cererea de acordare de despăgubiri ca măsuri reparatorii în echivalent menționăm că aceasta este nefondată și inadmisibilă pe calea dreptului comun. În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008 a statuat posibilitatea revendicării imobiliare pe dreptul comun în concurs cu legea specială în situațiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate și securității raporturilor juridice, ceea ce în prezent este evident că s-ar întâmpla. Tribunalul Arad a reținut că problema despăgubirilor este aceeași ca și cea a revendicării, întrucât nu este altceva decât contravaloarea imobilului revendicat, deci urmează același regim juridic, neputându-se face o disociere în fapt și în drept.

Raportat la art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, acțiunea reclamanților este nefondată și pentru următoarele considerente: Reclamanții nu pot invoca prevederile Convenției pentru apărarea unui presupus drept de proprietate, neavând un „bun" în sensul definit de curte în jurisprudența sa, care să fie protejat de prevederile Convenției, întrucât la data formulării acțiunii imobilul nu aparținea în proprietatea acestora sau a antecesorului acestora, acesta fiind preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, așa după cum rezultă și din încheierea din CF Arad. În altă ordine de idei se arată că reclamanții până la momentul de față nu au un titlu prin care să se fi recunoscut un drept asupra imobilului din Arad, motiv pentru care nu se poate considera că ar avea o speranță legitimă de a li se recunoaște un drept de proprietate.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat următoarele critici: Curtea de Apel Timișoara a reținut în mod greșit că prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, încălcând principiul disponibilității și prevederile art. 112 și art. 138 din C. proc. civ. deoarece prima instanță în mod corect a avut în vede acțiunea formulată de reclamantă și a judecat cauza în funcție de probele propuse de aceasta prin acțiunea formulată și de solicitările făcute. Mai mult, reclamanții nu au înțeles să solicite efectuarea unei expertize în conformitate cu prevederile legale, la termenele instituite de lege.

Recurentul invocă excepția inadmisibilității acțiunii pe dreptul comun, în raport de Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, potrivit cu care persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, a apreciat că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, și este posibil ca reclamantul într-o atare situație să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție". Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, speranța de a obține recunoașterea subzistenței unui fost drept de proprietate, care s-a aflat o perioadă lungă de timp în imposibilitate de exercitare efectivă, nu poate fi considerată un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Totodată, reclamanta nu beneficiază nici de o creanță, în virtutea căreia să poată pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al dreptului de proprietate, în condițiile în care, până în momentul de față, nu a efectuat nici un demers judiciar sau administrativ, nici anterior apariției Legii nr. 10/2001 și nici în baza acestei legi, pentru a redobândi proprietatea bunului, astfel că reclamanta nu poate recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Este reiterată excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive Ministerul Finanțelor Publice. Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente: În ambele recursuri este invocată excepția inadmisibilității prezentei cereri de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca o cerere în acordare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, imobil naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1995 și înstrăinat parțial în temeiul Legii nr. 112/1995, trei dintre apartamente rămânând în proprietatea unității administrativ teritoriale. Excepția inadmisibilității acțiunii vizează imposibilitatea introducerii unei acțiuni în pretenții pe calea dreptului comun pentru imobile care au format obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi.

Această excepție a fost invocată în mod explicit încă de la prima instanță de fond, care a unit-o cu fondul, considerând-o „o problemă de fond", cererea de chemare în judecată fiind respinsă, astfel cum rezultă din motivare, în mod preponderent în considerarea acestui aspect. Or analiza realizată de către instanța de apel vizează fondul cauzei, în condițiile în care prima instanță nu a realizat o reală analiză pe fond a cauzei. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu poate verifica legalitatea modului în care s-a realizat dezlegarea excepției inadmisibilității acțiunii, deoarece instanța de apel a analizat alte aspecte decât cele pe care prima instanță de fond le-a avut în vedere la soluționarea cauzei, or analiza în recurs a unor aspecte de nelegalitate care nu au fost analizate și de către prima instanță de fond ar priva părțile de un grad de jurisdicție.

Astfel, prima instanță de fond a făcut o motivare succintă, oprindu-se asupra faptului că art. 480 și 481 C. civ. nu sunt incidente în cauză, cât timp, în absența aplicării Legii nr. 10/2001, actualul raport juridic s-ar putea crea între reclamanți și deținătorii apartamentelor care compun imobilul în litigiu, statul român nemaifiind implicat. S-a concluzionat, de asemenea, tară o motivare în fapt și drept, că admiterea acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun, ar încălca prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunțate în recurs în interesul legii, care permite o astfel de acțiune cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice, ceea ce, evident, s-ar întâmpla deoarece chiriașii au cumpărat conform Legii nr. 112/1995 în condițiile în care imobilul nu era notificat.

Aceste considerente susțin mai mult o motivare a cauzei sub aspectul inadmisibilității acțiunii, deși instanța a evitat să precizeze că respinge cererea ca inadmisibilă, câtă vreme nu se poate aprecia că a intrat în analiza aspectelor de fond ale cauzei, deoarece nu a făcut o cercetare a aspectelor de fapt și de drept care să justifice concluzia că admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al chiriașilor cumpărători și securității raporturilor juridice. Soluția de respingere a cererii de chemare în judecată s-a rezumat prin urmare la faptul că statul român nu mai este implicat în raportul juridic vizând imobilul, deși din situația juridică reținută chiar de către prima instanță de fond rezultă că trei dintre apartamentele imobilului se află încă în proprietatea unității administrativ-teritoriale, respectiv a municipiului București.

Cu toate acestea, instanța de apel, deși a reținut, la rândul său, lipsa unei analize pe fond a cauzei de către prima instanță, a trecut la analizarea aspectelor de fond ale cauzei vizând modul de preluare a imobilului de către stat, a constatat imposibilitatea de restituire în natură a imobilului și dreptul reclamanților la acordarea de despăgubiri, casând sentința apelată pentru a se calcula cuantumul acestor despăgubiri, fără a lua în discuție admisibilitatea cererii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect analizat de către prima instanță. Apare astfel ca evidentă lipsa de preocupare a instanței de apel de a cenzura motivele de apel numai în raport de ceea ce a analizat prima instanță de fond, deoarece doar în acest mod se poate realiza controlul de legalitate și respecta, în același timp, principiul dublului grad de jurisdicție.

Au fost încălcate de asemenea prevederile art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit căruia instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că devine incident în cauză art. 312 alin. (5) C. proc. civ., în temeiul căruia recursurile declarate de pârâții Municipiul Arad, prin primar, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad urmează a fi admise.

Va fi casată decizia recurată și trimisă cauza Curții de Apel Timișoara, spre rejudecarea apelului, care va reanaliza criticile din apel numai în măsura în care acestea privesc modul de aplicare a legii de către prima instanță prin raportare la situația juridică a întregului imobil, urmând a fi avute în vedere și excepțiile invocate în prezentul recurs: excepția lipsei calității procesual active, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria municipiului Arad, municipiul Arad și Consiliul Local al municipiului Arad, cu privire la plata despăgubirilor bănești, ca măsuri reparatorii în echivalent, excepția lipsei calității procesuale pasive Ministerul Finanțelor Publice și excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri bănești.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Municipiul Arad, prin primar, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva Deciziei nr. 916 din 26 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.