ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4857/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ. , asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 12 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Arad, reclamanta F.E.B. (născută A.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Municipiul Arad, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad, restituirea în natură a imobilului situat în Arad, înscris în C.F. Arad, preluat fără titlul în baza Decretului nr. 92/1950; rectificarea cărții funciare aferente și, în subsidiar, în ipoteza în care restituirea nu este posibilă, obligarea Statului Român prin reprezentanții săi la plata de despăgubiri bănești, ca măsuri reparatorii în echivalent, conform expertizei tehnice ce va determina valoarea tehnică și de circulație a imobilului.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este moștenitoarea foștilor proprietari A.S.și A.B. născută U. și că imobilul a fost confiscat abuziv de stat conform Decretului nr. 92/1950. În anul 1970, împreună cu familia reclamanta a emigrat în Germania, unde locuiește și în prezent, însă părinții săi au decedat. La data de 09 septembrie 2005, aceasta a înaintat Comisiei de Împroprietărire a Primăriei Arad o cerere prin care a solicitat restituirea imobilului în cauză, ulterior, la data de 20 februarie 2007, prin adresa nr. 36706, primăria aducându-i la cunoștință faptul că nu poate restitui bunul solicitat sau acorda măsuri reparatorii, întrucât a fost depășit termenul stabilit de Legea nr. 10/2001 - 14 februarie 2002. Drept consecință, reclamanta a formulat prezenta acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun - art. 480, 481 C. civ., cerere admisibilă.

Prin întâmpinare, pârâții Municipiul Arad, Primăria Municipiului Arad și Consiliul Local al Municipiului Arad au solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, în condițiile în care din acte reiese că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 de la Andree Sebastian și soția Unterweger Barbara, iar reclamanta în calitate de moștenitoare a acestora, în lipsa unui certificat de moștenitor, nu face dovada calității de moștenitor, excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad și a Consiliului Local al Municipiului Arad, față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 215/2001, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților cu privire la ultimul petit al acțiunii, conform prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri bănești – ca măsuri reparatorii în echivalent, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, excepția inadmisibilității restituirii în natură a imobilului situat în Arad, deoarece din conținutul adresei din 30 mai 2008 a Serviciului Fond Locativ - Direcția Tehnică din cadrul Primăriei Arad rezultă că apartamentele din corpul A și apartamentele din corpul B au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995,

excepția tardivității cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate pentru apartamentele din imobilul în cauză și excepția prescripției dreptului de a solicita rectificarea încheierii de C.F. din C.F. Arad. La termenul din 11 septembrie 2008, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a numitului A.E.M., în calitate de reclamant, comoștenitorul defuncților proprietari tabulari ai imobilului litigios, și a M.E.F. - D.G.F.P. Arad, în calitate de pârât. Reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat doar despăgubiri, nemaisusținând petitul privitor la restituirea în natură a imobilului litigios.

Pârâții au completat întâmpinare, invocând excepția prescripției dreptului de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare din 1997, din 2002, din 2003, din 1999, din 1998, din 1997, din 1999, din 2003, din 2002, din 2003, din 1998, din 997, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, în acord cu prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, întrucât aceștia nu fac dovada calității de moștenitori asupra cotei de ½ din imobilul în litigiu, excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.F., pentru că, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, acesta reprezintă statul în litigiile referitoare la domeniul public.

Având în vedere valoarea despăgubirilor solicitate de reclamanți, instanța a apreciat că Tribunalul Arad este competent în soluționarea pricinii, astfel că a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea acestuia (sentința civilă nr. 9107 din 27 octombrie 2009). La rândul său, Tribunalul Arad, prin sentința civilă nr. 41 din 28 ianuarie 2010, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad și a constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe. Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 4 din 24 februarie 2010 a stabilit competența soluționării acțiunii în favoarea tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 731 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Arad a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Arad și a Primăriei Municipiului Arad, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și cea a prescripției dreptului la acțiune, a respins acțiunea formulată și precizată ulterior de reclamanții F.E.B. și A.E.M., reținând următoarele: Imobilul a fost confiscat în baza Decretului nr. 92/1950, iar majoritatea apartamentelor au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, proprietarii anteriori fiind A.S. și soția U.B. Inițial, reclamanții au solicitat restituirea imobilului în natură, ulterior, prin precizare au cerut despăgubiri în cuantumul sumei pe care o va stabili raportul de expertiză; acesta, fiind întocmit, a ajuns la valoarea de 267.750 euro.

Starea de fapt rezultă din extrasele de C.F. depuse la dosar, actele de stare civilă și raportul de expertiză. Cu privire la excepțiile invocate, două dintre ele au fost admise, respectiv lipsa calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad și a Consiliului Local Arad, deoarece, potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001, primăria este o structură care nu are personalitate juridică, iar Consiliul Local este o autoritate deliberativă fără patrimoniu. În privința celorlalte excepții, acestea au fost respinse deoarece acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., fiind deci imprescriptibilă, iar problema inadmisibilității nu se poate susține ca excepție procedurală, fiind o chestiune de fond; prezenta cauză este o acțiune în revendicare propriu-zisă, care s-a transformat în despăgubiri.

Prescrierea dreptului de a solicita despăgubiri nu este fondată, față de răspunsul la notificare din 2007 și introducerea acțiunii, în anul 2008, termen față de care cel de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu este depășit. Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanții au avut la dispoziție Legea nr. 10/2001, ca lege specială, astfel că admiterea acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun, ar încălca prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care permite o astfel de cerere cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice, ceea ce, evident, s-ar întâmpla, deoarece chiriașii au cumpărat părți din imobil conform Legii nr. 112/1995, în condițiile în care acesta nu era notificat.

Or, actualul raport juridic ce s-ar putea constitui ar fi între reclamanți și proprietarii sau deținătorii apartamentelor, statul nefiind implicat, motiv pentru care condițiile art. 480-481 C. civ. nu sunt îndeplinite. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții F.E.B. și A.E.M., precum și pârâții Municipiul Arad, Primăria Municipiului Arad și Consiliul Local al Municipiului Arad. Prin Decizia civilă nr. 916 din 26 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că imobilul revendicat de reclamanți a fost confiscat, conform Decretului nr. 92/1950, deși la data măsurii dispuse părinții reclamanților aveau calitatea de comercianți și, în această situație, imobilul intra sub incidența excepțiilor prevăzute de decret, de aici rezultând caracterul de abuziv al preluării.

Raportat la starea de fapt și de drept dedusă judecății, a împrejurării că imobilul a fost înstrăinat în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 foștilor chiriași, iar reclamanții și-au precizat și susținut cererea de acordare de despăgubiri bănești de către Statul Român, ca măsuri reparatorii prin echivalent, în mod nelegal tribunalul a reținut că reclamanții aveau la dispoziție Legea nr. 10/2001 și, prin neapelare la această procedură specială, actualul raport juridic s-ar putea constitui doar între ei și actualii proprietari ai imobilului. Față de imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură a imobilului, reclamanții au dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, al căror cuantum trebuie stabilit pe baza unei expertize tehnice în specialitatea construcții.

Împotriva menționatei hotărâri au declarat recurs pârâții Municipiul Arad prin Primar, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad și M.F.P., iar, prin Decizia nr. 4546/ R din 15 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara. În considerentele deciziei de casare s-a reținut că în recurs a fost invocată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, ca o cerere în acordare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu formulată după intrarea în vigoare a legii speciale. Or, această excepție a fost susținută în mod explicit încă de la prima instanță, care a unit-o cu fondul.

Cum analiza realizată de către instanța de apel a vizat fondul cauzei, în condițiile în care prima instanță nu a intrat în cercetarea litigiului, Înalta Curte a constatat că nu putea verifica legalitatea modului în care s-a realizat dezlegarea excepției inadmisibilității acțiunii. Astfel, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată s-a rezumat la faptul că Statul Român nu mai este implicat în raportul juridic vizând imobilul, deși din situația juridică reținută chiar la fond rezultă că trei dintre apartamente se află încă în proprietatea municipiului Arad. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 154/59/2011, instanță care, prin Decizia civilă nr. 27 din 21 februarie 2013, a respins, ca neîntemeiate, apelurile declarate de reclamanții și de pârâții Municipiul Arad prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Arad.

În considerente, instanța a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc numai în condițiile prevăzute de art. 11 din lege. Or, reclamanții sunt în mod exclusiv culpabili pentru că nu au apelat la procedura legii speciale și, ca atare, nu se mai pot prevala de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil. În speță, s-a formulat o notificare la data de 09 septembrie 2005, respinsă ca tardivă conform adresei din 20 februarie 2007 emisă de Primăria Municipiului Arad, pe care reclamanții nu au atacat-o în instanță, recurgând la formularea prezentei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.

Or, prin reglementarea prin lege specială a unui control jurisdicțional cu privire la dispozițiile/deciziile emise în procedura administrativă, legiuitorul a asigurat respectarea garanțiilor unui proces echitabil, în sensul Convenției. Curtea a constatat că, în raport de data preluarii bunului în patrimoniul statului, reclamanții nu pot invoca dispozitiile art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - ratione temporis, acestea nu sunt aplicabile; de altfel, nu sunt aplicabile nici ratione materie, întrucat, la data analizei, reclamanții nu aveau în patrimoniu un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Se impune astfel a se face și aplicarea Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât timp s-a apreciat că o acțiune cu configurația celei de față devine admisibilă numai în măsura în care reclamanții se pot prevala de un bun în sensul Convenției și al protocoalelor sale adiționale.

Potrivit unei jurisprudențe constante a instanței de la Strasbourg, bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 poate fi atât un drept real, cât și un drept de creanță, o speranță legitimă la dobândirea unui astfel de bun, iar reclamanții la data analizei nu se încadrează în niciuna dintre aceste situații. Dimpotrivă, în temeiul art. 42 din Legea nr. 10/2001, republicată, deținătorul actual al bunurilor nerestituite în urma procedurii speciale este și deținătorul unui bun în sensul Convenției, așa încât, dându-se curs acțiunii în revendicare de față, s-ar aduce atingere protecției de care se bucură dreptul acestuia. Instanța de apel a reținut ca fiind obligatorie hotărârea pronunțată de C.E.D.O.

în cauza pilot Maria Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, în sensul că nevalorizarea vocatiei revendicative conferită de legea reparatorie specială face ca demersul în constatarea jurisdicțională a ineficacității titlului statului să fie lipsit de orice finalitate. De asemenea, a considerat că pierderea dreptului de proprietate prin simpla expirare a termenului de formulare a cererii de restituire, fără a se solicita în baza legii speciale reparatorii restituirea bunului, face ca titularul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, să nu-și mai poată justifica legitimarea procesuală activă, respectiv calitatea de proprietar al bunului la momentul promovării acțiunii.

Ca atare, chiar dacă s-ar încerca să se evite soluția respingerii cererii ca inadmisibilă, reclamanții din acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 480 - 481 C. civ. nu ar putea avea câștig de cauză într-un asemenea demers judiciar, tocmai datorită faptului că nu își mai pot dovedi dreptul de proprietate, care, prin expirarea termenului de formulare a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001, a trecut la stat. Așa cum a statuat Curtea Europeană în cauza Golder contra Regatului Unit (hotărârea din 21 februarie 1975), dreptul la un tribunal nu este absolut, el putând fi supus unor limitări.

Sub rezerva efectivității dreptului, statul are posibilitatea de a stabili condițiile și limitele de exercitare a dreptului de acces la justiție, inclusiv prin instituirea obligativității de a se urma o procedură administrativă prealabilă, poate reglementa mijloacele concrete de protecție juridică a dreptului de proprietate, beneficiind astfel de o mare marjă de apreciere în această privință. Singura condiție cerută statului este aceea ca măsurile pe care le adoptă, indiferent de natură lor, să fie coerente, efective și să asigure justul echilibru între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Liberul acces la justiție consacrat convențional (art. 6) și constituțional (art. 21) este garantat prin recunoașterea dreptului celui interesat de a se adresa unei instanțe de judecată după parcurgerea procedurii administrative prealabile obligatorii, astfel încât nu se poate susține că dreptul de acces la justiție ar fi afectat în substanța sa pentru a se reține o încălcare sancționată de Curtea Europeană. Instanța de apel a mai statuat că rezultă caracterul inadmisibil al cererii de acordare de despăgubirii și din cuprinsul Deciziei nr. 27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, unde instanța supremă a arătat că, în ceea ce privește acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român sau altor entități, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele C. civ.

și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. În raport cu obiectul concret dedus judecății, privind cererea reclamanților de obligare a pârâților, în solidar, la plata contravalorii imobilului revendicat, și calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, susținerile pârâților Municipiul Arad prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Arad privind lipsa calității lor procesuale pasive au fost apreciate de instanța de apel ca nefondate, acțiunea nefiind promovată pe tărâmul Legii nr. 10/2001, care să atragă calitatea procesuală pasivă a Primarului Municipiului Arad.

Împotriva deciziei de mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamanții F.E.B. și A.E.M. și pârâții Municipiul Arad prin Primar, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad. În motivarea recursului, cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamanții au arătat că, solicitând doar despăgubiri bănești, stabilite de un expert, nu aduc atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice; aceștia solicită doar despăgubiri de la persoana care a înstrăinat proprietatea lor în mod abuziv, pentru că altfel, în caz de respingere a acțiunii, ar fi vorba de o îmbogățire a Statului Român fără just temei în urma vânzării unui bun preluat abuziv.

În cauză, instanța recunoaște că există posibilitatea unei revendicării imobiliare întemeiate pe dreptul comun (decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008), însă nu motivează sau demonstrează evidența atingerii/distrugeri altor drepturi de proprietate sau securității vreunui raport juridic. Prin acordarea despăgubirile bănești s-ar produce o repararea echitabilă a situației create de stat, cel care s-a folosit pe nedrept de proprietatea reclamanților, regimul juridic actual de proprietate ar rămâne același, iar apartamentele încă nevândute ar intra în proprietatea legală a Statului Român. Recurenții reclamanți au mai solicitat ca instanța de recurs să se pronunțe și asupra tuturor excepțiilor din dosar.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pârâții au arătat că Decizia civilă nr. 27 din 21 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara este dată cu încălcarea prevederilor legale, atâta timp cât în considerente nu se regăsește analizarea excepțiilor și apărărilor formulate de aceștia, iar, pe de altă parte, nu se argumentează respingerea apelul declarat de părțile în cauză. Recurenții au susținut și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 315 alin. 1 C. proc.

civ., în sensul nerespectării îndrumărilor instanței de casare și au făcut referire la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad, Municipiului Arad și Consiliului Local al Municipiului Arad cu privire la plata de despăgubiri bănești - ca măsuri reparatorii în echivalent, excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepției prescripției dreptului reclamanților de a solicita despăgubiri bănești conform expertizei. Cât privește justificarea calității procesuale active, pârâții au precizat că nu rezultă din actele depuse la dosar că A.E.M. și F.E.B. probează dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul în litigiu, care a aparținut numitului A.S.

Cum reclamanții nu au prezentat un certificat de moștenitor cu privire la cei doi autori ai imobilului din Arad, aceștia nu fac dovada calității procesuale active. Referitor la lipsa calității procesuale pasive a recurenților pârâți, aceștia au arătat că, având în vedere cererea recurenților reclamanților, prin prisma prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 statul participă în astfel de raporturi prin M.F.P. În altă ordine de idei, ținându-se cont de situația locativă existentă, respectiv faptul că o parte din apartamente au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt incidente prevederile actului normativ antemenționat și a H.G.

nr. 20/1997 - legiuitorul prevede dreptul statului de a vinde aceste imobile chiriașului, iar sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură se constituie buget la dispoziția M.F.P.; în aceste condiții, titularul obligației este instituția amintită și nu Municipiul Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad sau Primăria Municipiului Arad. În același sens sunt incidente și prevederile art. 14 1 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În legătură cu excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri bănești ca măsuri reparatorii în echivalent, pârâții au susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 raportat la dispozițiile art. 8 din același act normativ, cu referire la data înregistrării acțiunii la Judecătoria Arad - 12 mai 2008. Recurenții au mai arătat că, în rejudecarea apelului, instanța de apel nu a analizat motivul de apel ce viza solicitarea de înlăturare din considerentele sentinței civile a Tribunalului Arad a expresiei „acesta fiind întocmit a ajuns la valoarea de 267.750 euro” (parag. 9 pag. 4), atâta timp cât nici nu a fost administrată proba cu expertiză judiciară până la încheierea dezbaterilor.

Prin întâmpinare, recurenții pârâți au solicitat respingerea recursului declarat de recurenții reclamanți, ca nefondat. Examinând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele: În privința recursului declarat de reclamanții F.E.B. și A.E.M., Înalta Curte reține că aceste părți, deși invocă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu arată în concret care este actul juridic dedus judecății greșit interpretat ori a cărui natură sau înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost schimbat, situație în care o analiză prin prisma temeiului de drept menționat în recurs nu se justifică.

Înalta Curte mai reține că, în esență, recurenții reclamanți sunt nemulțumiți de soluția pronunțată de instanța de apel în condițiile în care, susțin aceștia, acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul preluat abuziv nu ar aduce vreo atingere altui drept de proprietate ori securității raporturilor civile, consecințe ce pot fi deduse din aplicarea în speță a Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Sub acest aspect, instanța de recurs constată că în faza procesuală a apelului s-a apreciat că, după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii în natură ori prin echivalent se poate face numai în procedura legii speciale, neparcurgerea acesteia neputând echivala cu invocarea încălcării dreptului la un proces echitabil din perspectiva dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, aceeași instanță de apel a reținut că o acțiune ca cea pendinte devine admisibilă în raport de normele convenționale doar în situația în care reclamanții ar face dovada că dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce nu s-a probat în cauză, dar și că o astfel de cerere trebuie analizată prin raportare la dispozițiile art. 330 7 C. proc. civ., cât timp a fost pronunțată decizia în recurs în interesul Legii nr. 27/2011 de către instanța supremă. Prin urmare, Înalta Curte observă că în apel s-a analizat în ce măsură, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenția și dacă admiterea unei acțiuni în revendicare ar putea aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit, în speță constituit în favoarea cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 ori Statului Român.

În cauză, așa cum s-a reținut și prin decizia citată anterior, obligatorie pentru instanțe de la momentul publicării ei în M. Of., analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului, iar raționamentul folosit este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008 în raport de similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamanți. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, ceea ce s-a reproșat reclamanților de față, este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O.

ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115). Ca atare, reclamanții aveau la dispoziție calea legii speciale pentru repararea prejudiciului arătat, astfel că nu-și pot invoca propria culpă în susținerea cererii de față. Exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii, caz în care, în situația de față, nu se poate apela la dispozițiile dreptului comun.

În hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne” (parag. 233). Mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O.

în hotărârea-pilot menționată, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile. În atare condiții, cât timp reclamanții, prin simpla expirare a termenului de formulare a cererii de acordare măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, au întârziat în recunoașterea retroactivă a dreptului lor de proprietate asupra imobilului litigios, nu mai sunt îndreptățiți să solicite obligarea statului la plata de despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și urm. C. civ. și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Așadar, pentru considerentele deja prezentate nu se susține motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale în materie. Înalta Curte apreciază și că recurenții reclamanți nu pot cere ca instanța de recurs să se pronunțate asupra excepțiilor invocate în fazele procesuale anterioare și nesoluționate, întrucât nu au făcut dovada unei vătămări aduse drepturilor lor procesuale. În consecință, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții F.E.B. și A.E.M. împotriva Deciziei civile nr. 27 din data de 21 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Referitor la recursul exercitat de pârâții Municipiul Arad prin Primar, Primăria Municipiului Arad și Consiliul Local al Municipiului Arad, Înalta Curte constată că este lipsit de interes. În cauză, prin sentința civilă nr. 731/2010 pronunțată de Tribunalul Arad, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad și a Consiliului Local al Municipiului Arad și au fost respinse excepția inadmisibilității acțiunii și cea a prescripției dreptului la acțiune; pe fond, acțiunea reclamanților a fost, de asemenea, respinsă. Hotărârea instanței de fond a fost anulată în apel în considerarea faptului că în mod nelegal s-a reținut că reclamanții ar fi avut la dispoziție doar prevederile legii speciale pentru a fi despăgubiți cu valoarea imobilului preluat abuziv.

Apelul pârâților a privit nesoluționarea tuturor excepțiilor invocate, precum și solicitarea de înlăturare din considerentele sentinței civile a Tribunalului Arad a expresiei „acesta fiind întocmit a ajuns la valoarea de 267.750 euro” (cu referire la proba cu expertiză tehnică judiciară). În recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că nu poate verifica legalitatea modului în care s-a realizat dezlegarea excepției inadmisibilității acțiunii, cât timp instanța de apel a analizat alte aspecte decât cele avute în vedere la fond, sens în care a casat hotărârea Curții de Apel Arad și a trimis cauza spre rejudecare acestei instanțe.

În rejudecare, instanța de apel a procedat, în limitele investirii sale, la analiza apelurilor declarate în cauză, constatând că, în raport de obiectul dedus judecății (acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul preluat abuziv) și calea procesuală urmată (acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iar nu Legea nr. 10/2001), susținerile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Arad prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Arad (nn: pe capătul de cerere privind obligarea acestora la plata de despăgubiri bănești) sunt nefondate (doar în procedura legii speciale fiind atrasă calitatea procesuală pasivă a Primăriei Municipiul Arad).

Or, în raport de soluția tribunalului asupra excepției de mai sus, fondată însă pe un alt temei de drept, apelanții pârâți nu puteau pretinde o altă rezolvare asupra excepției lipsei calității procesuale pasive pe capătul de cerere privind obligarea la plata de despăgubiri bănești, problema de drept invocată fiind tranșată implicit de prima instanță în sensul dorit de aceștia. Cât timp cererea reclamanților a fost respinsă pe fond, nu se mai justifica interesul pârâților în exercitarea căii de atac. Cel nemulțumit de hotărâre, pentru a putea exercita dreptul de apel trebuie să justifice un interes, ceea ce presupune că el a căzut, total sau parțial, în pretenții, ca urmare a judecății în fața primei instanțe.

Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intră în conținutul acesteia. În speță, pârâții au obținut câștig de cauză în fond, astfel încât nu mai era necesar a invoca în apel o astfel de neregularitate procedurală, deoarece folosul practic urmărit nu se mai putea răsfrânge asupra lor, în calitate de apelanți. Ca atare, chiar dacă apelul pârâților a fost analizat pe fond de instanța de apel, iar nu prin prisma interesului dovedit în exercitarea căii de atac în cauză, Înalta Curte, față de considerentele expuse anterior, reține că numai în măsura în care se proba existența unei vătămări directe a acestor recurenți se impunea cenzurarea criticilor din recurs privind nemotivarea hotărârii sub aspectul excepțiilor invocate ori aplicarea greșită a legii.

Or, o astfel de dovadă nu a fost făcută. În acest context, în raport de soluția dată prezentului recurs, nici verificare celorlalte critici nu mai este necesară. Înalta Curte, pentru argumentele de mai sus, va respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâții Municipiul Arad prin Primar, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad împotriva aceleiași decizii a instanței de apel. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții F.E.B. și A.E.M. împotriva Deciziei nr. 27 din data de 21 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâții Municipiul Arad prin Primar, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2013.