ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5426/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 iulie 2007, reclamanta O.V. a chemat în judecată pe pârâții primarul municipiului Arad și Primăria municipiului Arad solicitând să fie obligați să-i predea cu titlu de restituire în echivalent imobilul compus din teren în suprafață de 10.346 mp situat în Arad, înscris în C.F. pe numele Statului Român ca imobil la schimb cu imobilul situat în Arad, preluat de la antecesorii reclamantei, cu îndrumarea oficiului de cadastru să facă cuvenitele mențiuni în evidențele de publicitate imobiliară. În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că antecesorii săi au deținut imobilul situat la adresa menționată în scris în C.F.

Arad compus din intravilan în suprafață de 327 mp, solicitat prin notificarea adresată pârâților. Întrucât nu a primit nici un răspuns până în prezent la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și dat fiind că terenul proprietatea antecesorilor săi nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de blocuri, a solicitat admiterea cererii dedusă judecății. Prin sentința nr. 360 din 3 aprilie 2008, Tribunalul Arad, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului Arad și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a primarului municipiului Arad. A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta O.V. în contradictoriu cu pârâtul primarul municipiului Arad, care a fost obligat să predea reclamantei terenul în suprafață de 981 mp înscris în C.F.

Arad, cu nr. top nou după parcelare intravilan viran reprezentând despăgubire în echivalent. A fost îndrumat Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară la intabulare după rămânerea irevocabilă a hotărârii. Prima instanță a reținut, în esență, că pârâta nu și-a îndeplinit obligația stipulată de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 de a afișa lunar în termen de cel mult 10 zile calendaristice de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel cu bunurile disponibile ori serviciile ce pot fi acordate în compensare persoanei îndreptățite și a lăsat nesoluționată notificarea reclamantei peste durata legală prevăzută de aceeași lege, motiv pentru care pretențiile reclamantei au fost găsite ca întemeiate.

Potrivit expertizelor efectuate în cauză, echivalentul valoric al terenului preluat de stat din patrimoniul antecesorilor săi îl reprezintă terenul în suprafață de 981 mp înscris în C.F. Arad, , cu nr. top nou după parcelare, teren aflat în proprietatea Statului Român și în folosința unei societăți comerciale (drept anulat în anul 2004), ce se află într-un loc ce permite a fi folosit fără să împieteze desfășurarea activității aceleiași firme. Reținând îndreptățirea reclamantei la restituirea terenului pretins ca echivalent al celui preluat abuziv de la autorii săi și că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală de soluționare a notificării reclamantei, în temeiul art. 10 și art. 24 din Legea nr. 10/2001 prima instanță a reținut temeinicia pretențiilor reclamantei.

Dispozițiile acestei hotărâri au fost desființate prin decizia nr. 204 din 25 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care a reținut că textul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede într-adevăr ca măsură reparatorie și compensarea cu alte bunuri ori servicii în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, însă inițiativa compensării cu un alt bun aparține unității deținătoare și nu persoanei îndreptățite. S-a arătat că această interpretare se desprinde din dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (2) și art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 republicată, unde se prevede expres că bunurile în compensare sunt oferite de entitatea învestită cu soluționarea notificării, acordul persoanei îndreptățite în privința acestei măsuri intervenind doar ulterior ofertei formulate de unitatea notificată.

Potrivit art. 36 alin. (2) lit. c), art. 36 alin. (5) lit. c), art. 91 alin. (1) lit. c) și art. 91 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001, în cazul bunurilor proprietate a unității administrativ teritoriale, numai Consiliul local are atribuții de dispoziție, astfel că doar această entitate poate hotărî în sensul disponibilizării bunului, pentru ca apoi să poată fi acordat ca măsură compensatorie. Din actele dosarului rezultă că entitatea învestită cu soluționarea notificării deține și poate oferi în compensare terenuri intravilane (în cartierul G. suprafața de 7.1473 mp și tot în intravilan, în cartierul S. terenuri în suprafață de 107.900 mp), aspect ce nu a fost avut în vedere de prima instanță.

Folosindu-se doar de o expertiză extrajudiciară întocmită unilateral de către reclamantă, în mod greșit, arbitrar și discreționar prima instanță a acordat în compensare un teren (găsit a fi liber de către reclamantă), cu încălcarea dispozițiilor legale menționate ce prevăd că măsura solicitată se află la latitudinea unității deținătoare în al cărei patrimoniu se află bunul. S-a dispus astfel trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță care va pune în discuție necesitatea efectuării unei expertize care să stabilească valoarea terenului preluat de stat de la antecesorii reclamantei ca și suprafața de teren ce poate fi acordată în compensare pentru bunul preluat, din terenurile intravilane individualizate în inventarul bunurilor disponibile ce pot fi oferite în compensare conform prevederilor Legii nr. 10/2001, respectiv terenurile intravilane din cartierul G. și S., sus menționate.

În rejudecare și conformându-se dispozițiilor deciziei de casare, prin sentința nr. 315 din 23 iunie 2009, Tribunalul Arad, secția civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta O.V. împotriva pârâtului Municipiul Arad care a fost obligat să emită dispoziție de soluționare a notificării din 18 decembrie 2001 în sensul acordării de despăgubiri legale pentru imobilul din Arad, înscris în C.F. în suprafață de 327 mp sau în compensare teren de valoare egală. A fost respinsă cererea aceleiași reclamante de restituire în echivalent a imobilului din C.F. Arad și a imobilului din C.F. Arad care nu se află în patrimoniul pârâtului ca bunuri ce pot fi acordate în compensare. Prima instanță a reținut, în esență, că nesoluționarea notificării reclamantei echivalează cu o nerezolvare culpabilă de către pârât, astfel încât pretenția reclamantei de emitere a dispoziției de soluționare a acestei notificări este întemeiată.

Nu a fost primită cererea reclamantei de atribuire în echivalent a terenului pretins, justificat de probațiunea administrată (expertiza tehnică L.Ș. și adresa din 5 iunie 2009) care a relevat că terenul menționat nu este disponibil în sensul legii, iar celelalte terenuri (din cartierele G. și S.) de asemenea nu mai sunt disponibile, parte din ele fiind relotizate și acceptate de cei îndreptățiți conform ordinii de depunere a solicitărilor. Odată cu soluționarea notificării, pârâtul va face reclamantei ofertă cu privire la terenurile despre care face vorbire în adresa menționată, care nu au fost încă atribuite persoanelor îndreptățite și care au depus opțiuni pentru acordarea de teren în compensare, terenuri ce ar fi în suprafață de 65.331 mp.

Prin decizia nr. 273/A din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul declarat de reclamanta O.V. împotriva susmenționatei hotărâri, care a fost schimbată în parte în sensul că a fost obligat pârâtul să acorde reclamantei terenul în suprafață de 981 mp, înscris în C.F. Arad, cu nr. top nou după parcelare intravilan, reprezentând despăgubire în echivalent. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate. Instanța de apel a reținut, în esență, că întrucât de la data notificării și până în prezent reclamanta nu a primit nici un fel de răspuns sau ofertă din partea pârâtului și nici nu i-a fost soluționată notificarea, a identificat un alt teren din Municipiul Arad liber de construcții, ce este înscris în C.F.

Arad în proprietatea Statului Român – Municipiul Arad. Conform extrasului de carte funciară menționată și raportului de expertiză tehnică administrat în cauză, terenul din această coală funciară se află în proprietatea localității și ca atare el poate fi restituit ca teren echivalent în natură către persoanele îndreptățite. De asemenea, potrivit art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în acordarea în compensare cu alte bunuri ori servicii. Prin urmare, soluția de obligare la acordarea în compensare a unor terenuri în echivalent valoric pretinsă de reclamantă, este legală, terenul identificat de reclamantă putând fi acordat în compensare.

Nu a fost primită apărarea pârâtei care susține că nu ar mai deține acest teren, în condițiile în care această susținere a fost făcută după administrarea probatoriului și nu are corespondență în piesele dosarului, apărare apreciată în acest context ca nedovedită. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Arad criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerea sentinței primei instanțe. În dezvoltarea recursului pârâtul a susținut că imobilul atribuit reclamantei în compensarea celui preluat abuziv de stat, nu se regăsește în inventarul cu bunuri disponibile ce pot fi acordate în compensare, inventar ce a fost întocmit în conformitate cu prevederile legale în vigoare și care astfel nu poate fi atribuit în baza Legii nr. 10/2001.

Mai mult, imobilul nu este liber de sarcini, fiind ocupat de construcții, aspect ce rezultă din înscrierile de carte funciară. A fost criticată astfel constatarea instanței că această susținere nu și-ar găsi corespondent în actele dosarului, sens în care s-a învederat că în C.F. Arad, partea a treia, prin încheierea C.F. a fost înscris dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 10.346 mp în favoarea SC I.B.D.A.C. SRL. Or, atribuirea unei părți din acest teren reclamantei, teren aflat în folosința legitimă a altei persoane juridice, se constituie într-o ingerință nejustificată în drepturile acesteia. Nu au fost respectate nici dispozițiile pct. 1.7 din Cap. 2 al H.G.

nr. 250/2007, constând în disponibilitatea bunului ce poate fi atribuit în compensare, întrucât, deși terenul acordat în compensare se află în circuitul civil, nu este deținut de localitate pentru a putea face obiectul compensării pretinsă de reclamantă, aspect ce rezultă indubitabil din înscrierile de Carte Funciară. Pe de altă parte, prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reținut de instanța de apel se interpretează în sensul că dreptul de a alege bunurile ce pot fi oferite în compensare aparține deținătorului bunului ce soluționează notificarea și în nici un caz persoanei îndreptățite. O altă interpretare ar contraveni prevederilor enunțate și ar echivala cu o gravă atingere adusă dreptului de proprietate privată garantat de Constituția României, indiferent dacă titularul acestuia este Statul Român ori o altă persoană fizică sau juridică.

Întrucât, în operațiunea de întocmire a inventarului bunurilor ce aparțin localității, a identificat bunuri (teren) ce pot fi oferite în compensare (în zona cartierului G., cu privire la care reclamanta și-a manifestat opțiunea de a-l primi în compensare, dosarul aflându-se în curs de soluționare, a solicitat admiterea recursului. A subliniat totodată că prin decizia nr. 204 din 25 septembrie 2008 pronunțată de instanța de apel într-un prim ciclu procesual s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării posibilității de acordare a unui teren în compensare dintre cele înscrise în inventarul localității, și nu la alegerea reclamantei. După pronunțarea deciziei atacate și anterior exercitării căii de atac a recursului împotriva acesteia, prin dispoziția din 15 decembrie 2009, recurentul pârât a dispus acordarea în compensare, pentru terenul preluat abuziv de stat, a unui teren situat în Arad, Cartierul G., în suprafață de 1.100 mp, înscris în C.F.

Arad, cu nr. cadastral către reclamantă. Referitor la calea de atac dedusă judecății se constată următoarele: Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Iar potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în temeiul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri …, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”.

Stabilind ordinea priorității măsurilor repatorii ce pot fi acordate persoanelor îndreptățite vizate de textul legii speciale legiuitorul a urmărit respectarea exigențelor impuse de norma art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce constituie de altfel principiul ce guvernează întreaga procedură reglementată de legea specială, al cărei scop este, în acord cu aceste exigențe, o justă și echitabilă despăgubire a persoanelor îndreptățite.

În asigurarea îndeplinirii acestei cerințe, legea a impus prin textul alin. (5) al art. 1 din Legea nr. 10/2001, obligația afișării lunar a tabelului bunurilor sau serviciilor ce pot fi oferite în compensare, normă imperativă după termenii textului, nesocotită de autoritatea locală care, adoptând o atitudine oscilantă, a susținut fie inexistența unor atare bunuri, fie existența lor în două din cartierele localității, dar supuse unor proceduri de evaluare și lotizare în vederea atribuirii lor către persoanele îndreptățite într-o ordine stabilită de această autoritate. În acest fel, ordinea instituită imperativ de textul legii speciale și respectiv acordarea măsurii reparatorii a compensării cu bunuri ori servicii, au ajuns să fie la aprecierea discreționară a entității sesizate cu soluționarea notificării, ceea ce în nici un caz nu a urmărit legiuitorul.

Dimpotrivă, legea specială nu a lăsat la latitudinea entității administrative alegerea modalității de reparație, ci a impus, așa cum s-a arătat mai sus o ordine de prioritate, care în lipsa unui impediment legal, determină respectarea sa, astfel cum corect a decis instanța de apel. De aceea, în aplicarea dispoziției legale de principiu sus menționate [ art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001] cu ipostazele sale particulare [art. 10 alin. (10) și, respectiv, art. 11 alin. (8) din aceeași lege], în cazul în care se face dovada că există bunuri pe care nejustificat unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură, instanța de judecată poate sancționa acest refuz, dispunând ea însăși acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent, în soluționarea contestației intentate împotriva dispoziției emise sau a refuzului emiterii acesteia.

Or, în speță, identificând un atare bun – aflat, incontestabil, în patrimoniul localității, dat în folosință unei societăți comerciale (situație ce nu se constituie în impediment la restituire în sensul legii speciale), teren identificat și determinat a fi liber în accepțiunea legii speciale, corect, în aplicațiunea normelor actului de reparație, instanța de apel a obligat entitatea la atribuirea acestui bun.

În acest context este lipsită de relevanță împrejurarea că după pronunțarea deciziei în apel, entitatea învestită cu soluționarea notificării a oferit reclamantei un teren în compensare, în condițiile în care, pentru adoptarea acestei măsuri legea pretinde [art. 1 alin. (2)] drept condiție cumulativă, acordul persoanei îndreptățite, acord ce nu a fost dat de parte justificat de imposibilitatea realizării dreptului său, dat fiind piedicile de carte funciară privind acest bun (nedezmembrat și aflat într-o procedură litigioasă), ce se constituie astfel și într-un impediment la restituire.

Nu are relevanță sub aspectul legalității deciziei curții de apel nici împrejurarea că într-un prim ciclu procesual, instanța de apel a dispus identificarea unor anumite bunuri din patrimoniul localității, dispoziție ce ar fi trebuit să lege instanțele investite ulterior cu soluționarea acestui litigiu, întrucât, pe de o parte, deși neindicat recurenta face referire la dispozițiile art. 315 C. proc. civ., incidente exclusiv în recurs și care nu pot fi aplicate prin extrapolare la alte etape judiciare, dar și pentru că etapele procesuale anterioare, caracterizându-se prin efectul lor devolutiv, presupun analiza tuturor aspectelor de fapt și de drept deduse judecății, ceea ce legal instanța de apel a făcut.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Arad împotriva deciziei nr. 273 A din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2010.