ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5167/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

La data de 24 aprilie 2002, W.E. și W.F. au

chemat în judecată Consiliul Local al municipiului Arad, SC R. SA Arad și L.V. cerând,

în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Arad,

nr. 2/2, compus din casă și 237 mp teren, bunuri identice cu p.t. nr. 1911-1912/a/117

și 4327/20-24/f, înscrise în C.F. 5193/a Arad, preluate de stat în baza

Decretului nr. 223/1974.

Totodată au solicitat să se constate

lipsa de valabilitate a titlului statului și nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 853 din 3 martie 1997 prin care imobilul a fost

înstrăinat pârâtei L.V., cu consecința rectificării și restabilirii situației

tabulare anterioare în C.F. 5193/a Aradul Nou.

Tribunalul Arad, secția civilă, prin

sentința nr. 315 din 9 iulie 2002, a admis acțiunea, așa cum a fost formulată.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

prin decizia nr. 136 din 29 octombrie 2002, a admis apelurile pârâților și,

schimbând în întregime sentința, a respins, ca nefondată acțiunea, cu motivarea

că W.E., fosta proprietară, a făcut cerere de plecare definitivă din țară în

baza Decretului nr. 223/1974 și a înstrăinat imobilul către stat. Întrucât

titlul statului (al vânzătorului) a fost valabil constituit, rezultă că

nulitatea actului subsecvent de înstrăinare este inoperantă, iar reclamanții,

pe cale de consecință, nu au beneficiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii reclamanții au

declarat recurs, bazat pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. în dezvoltarea căruia au arătat, în esență, că soluția instanței de

apel este nelegală deoarece titlul statului nu este valabil, iar

subdobânditorul imobilului a fost de rea-credință.

Recursul este nefondat.

Cu privire la Decretul nr. 223/1974,

textul pct. 1.4. lit. B din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003

distinge între cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului și

situația persoanei care, făcând cerere de plecare definitivă din țară, a

înstrăinat locuința sa către stat. În această din urmă ipoteză se consideră că

întrucât, înainte de materializarea intenției sale de a părăsi definitiv țara,

cel în cauză a avut posibilitatea de înstrăinare a imobilului altfel decât,

după aceea, prin a-l vinde statului, practic, împrejurarea că a încasat prețul

acestei vânzări, face ca preluarea să nu fie abuzivă. În prezența unei asemenea

împrejurări se impune, inevitabil, soluția respingerii cererii de reparațiune.

În speță, așa după cum rezultă

indubitabil din probele dosarului, în anul 1976, reclamanta W.E., primind

aprobarea plecării definitive din țară, a vândut statului imobilul din litigiu,

încasând prețul de 40.000 lei și semnând procesul-verbal de predare a bunului

vândut.

Așa fiind, soluția instanței de apel de

respingere a cererii de reparațiune, fondată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

se verifică, în contextul prevederilor pct.1.4 lit. B din Norme (reproduse

supra), ca fiind legală și temeinică.

Nu mai puțin, titlul statului (al

vânzătorului) fiind valabil, este exclusă vânzarea lucrului altuia, motiv

pentru care, cu temei a fost respins și capătul de cerere referitor la

nulitatea actului subsecvent de înstrăinare.

În consecință, se impune respingerea

recursului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanții

W.F. și W.E. împotriva deciziei nr. 136 din 29 octombrie 2002 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 septembrie 2004.