ÎCCJ, decizie (scj.ro #81635)

Cerere de revizuire formulată ca urmare a pronunțării unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului înainte de publicarea deciziei instanței europene în Monitorul Oficial. Respingerea excepției prematurității cererii. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac.

Revizuire Index alfabetic : revizuire - hotărâre a Curții Europene a drepturilor omului - prematuritate C.proc.civ., art. 322 pct. 9 Odată pronunțată hotărârea Curții Europene și realizată fiind publicitatea soluției adoptate de instanța europeană, partea interesată în promovarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C.proc.civ., poate declara această cale extraordinară de atac oricând după pronunțarea ei (și rămânerea definitivă a acesteia) până la împlinirea termenului legal, imperativ – cele 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României; după împlinirea lui, intervine însă decăderea din acest drept și sancțiunea respingerii cererii ca tardivă.

Împrejurarea rămânerii definitive a hotărârii Curții Europene la o dată ulterioară formulării cererii de revizuire și înregistrarea ei pe rolul instanței mai înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, nu poate avea ca efect respingerea cererii ca prematur formulate, întrucât termenul instituit prin dispozițiile art. 324 alin. (3) C.proc.civ. reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu) adică înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al formulării cererii de revizuire; ca atare, acesta nu este un termen prohibitiv (dilatoriu), respectiv înăuntrul căruia legea interzice efectuarea unui anumit act de procedură.

Secția I civilă, decizia nr. 595 din 8 februarie 2013 Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I Civilă la data de 21.10.2011, G.G., în temeiul art. 322 pct. 9 C.proc.civ., a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 8224 din 20.10.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, prin care s-a admis recursul în anulare în dosarul nr. 5xx/2004, cu consecința desființării efectelor deciziei Curții de Apel Timișoara din 11 iunie 2003. În motivarea cererii de revizuire, petenta a învederat că are calitatea de unică moștenitoare a mamei sale, A.A., care a avut calitatea de intimată în procedura soluționării recursului în anulare în dosarul nr. 35xx/2004, calitatea sa de succesor rezultând din certificatul de moștenitor eliberat de BNP F.P.

Prin decizia civilă nr. 8224/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General, a casat decizia civilă nr.1390/2003 a Curții de Apel Timișoara și a respins cererea de revizuire împotriva deciziei civile nr. 259/2003 a Curții de Apel Timișoara. Această soluție de desființare a deciziei civile nr.1390/2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin procedura recursului în anulare (instituția recursului în anulare fiind deja abrogată la data pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită) a fost reclamată de antecesoarea revizuentei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar după decesul acesteia, procedura din cererea nr. 1359/06 ( Cauza Ardelean c. România ) a fost continuată de revizuenta însăși.

La data de 27 septembrie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o decizie comună pentru mai multe cauze ( Hotărârea Lipănescu și alții ), inclusiv pentru cauza nr. 1359/06 ( Ardelean c. România ), stabilind că decizia 8224 din data de 20 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în anulare, prin care au fost desființate efectele deciziei Curții de Apel Timișoara din 11 iunie 2003, reprezintă o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenție și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În acest context, revizuenta a arătat că sunt îndeplinite premisele formulării și soluționării cererii de revizuire pe temeiul dispozițiilor de art. 322 pct. 9 C.proc.civ.

Revizuentă a depus la dosar Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată la 27 septembrie 2011, din cuprinsul căreia rezultă că este definitivă, hotărâre prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului ce decurge din pronunțarea deciziei de soluționare a recursului în anulare, ce face obiectul prezentei cereri de revizuire; urmare a încălcărilor constatate de instanța europeană, statul român a fost obligat să-i restituie revizuentei ap. nr. 2 și nr. 3 (întrucât doar acestea se mai aflau în proprietatea antecesoarei sale la data pronunțării deciziei civile nr. 8224/2005 a Î.C.C.J., celelalte două fiind înstrăinate anterior pronunțării soluției în recurs în anulare) sau să-i plătească suma de 220.000 Euro despăgubiri materiale, precum și 2.600 Euro, cu titlu de despăgubiri morale.

În opinia revizuentei, și cea de-a doua condiție este îndeplinită, respectiv aceea potrivit căreia consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și în prezent și acestea nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate; în explicitarea acestei condiții, revizuenta arată că, bazându-se pe dispozițiile deciziei civile nr. 8224/2005 a Î.C.C.J., Municipiul Arad, alături de intervenienți persoane fizice (foști chiriași ai statului în imobilul din litigiu, cumpărători ai apartamentelor în litigiu în baza Legii nr. 112/1995) au formulat cereri de restabilire a dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea statului.

Aceste cereri fac obiectul dosarului nr. 8xxx/55/2006 al Judecătoriei Arad, instanță care a pronunțat sentința civilă nr. 7299/2011, prin care revizuenta a fost obligată să achite statului suma de 375.000 lei reprezentând contravaloarea ap. 4 vândut de unul dintre antecesorii săi; în ceea ce privește ap. nr.1, de asemenea vândut de antecesorul său, A.T., contractele de vânzare-cumpărare succesive au fost desființate și s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra acestuia în favoarea statului; în privința ap. nr. 2 și nr. 3, care au rămas în proprietatea antecesoarei sale A.A., s-a dispus, de asemenea, reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului.

În considerentele sentinței civile nr. 7299/2011 s-a arătat că soluția a fost pronunțată în considerarea consecințelor pe care le produce decizia civilă nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sens în care judecătoria a reținut următoarele: „După mai multe cicluri procesuale, acțiunea în revendicarea imobilului a fost respinsă, aspect ce rezultă din decizia civilă nr. 8224/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Așa fiind, în condițiile în care titlul de proprietate al defunctului A.T., respectiv decizia 1217/2000 a Tribunalului Arad, a fost desființată de Înalta Curte de Casație și Justiție, imobilul revenind astfel în proprietatea statului, și câtă vreme buna-credință a pârâților nu poate fi reținută în raport de dispozițiile art.1898 C.civ.

coroborate cu art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 (reluat în art. 31 din Legea nr. 7/1996), contractele de vânzare-cumpărare nr. 31xx/2000 și 35xx/2003, prin care apartamentul nr. 1 a fost înstrăinat succesiv pârâților G. și, respectiv, Ț.L. sunt lovite de nulitate absolută, ca urmare a aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2001, prin care apartamentul nr. 4 a fost înstrăinat de A.T. către pârâtul B.R., reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind constatarea nulității acestui contract, renunțare la care nu mai pot reveni, solicitând în schimb despăgubiri de la moștenitoarea defunctului A.T…

”. S-a mai arătat de către revizuentă că prin dispozitivul sentinței civile nr.7299/2011 a Judecătoriei Arad, s-a hotărât restabilirea dreptului de proprietate al statului asupra ap. nr. 1, 2 și 3, precum și obligarea sa de a achita suma de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru ap. nr. 4 în privința căruia Municipiul Arad nu solicitat restituirea, ci echivalentul valoric. Având în vedere cele expuse, revizuenta a solicitat să se constate că sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire. Înalta Curte a dispus citarea intimaților, și anume: Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Local Arad, SC R. SA Arad, C.A., C.V., M.A., M.P., P.G., P.V.

și R.F.T. Intimata SC R. SA Arad a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. De asemenea, intimații P.G., P.V., C.A., C.V. și R.F.T. au invocat excepția prematurității cererii față de prevederile art. 324 alin. (3) C.proc.civ., care stabilesc un termen de 3 luni de la data publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României ; se învederează că data formulării cererii de revizuire, hotărârea instanței europene nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, astfel că, în opinia intimaților, cererea este prematur formulată.

Tot în susținerea excepției de prematuritate a cererii de revizuire, intimații au mai arătat că, hotărârea Curții Europene a fost suspendată până la data de 17.04.2012, când a fost soluționată cererea de revizuire promovată împotriva Hotărârii în Cauza Lipănescu și alții vs. România . Prin urmare, termenul de 3 luni pe care statul îl are pentru remedierea încălcării constatate de Curte, a început să curgă de la data de 17.04.2012, cererea fiind prematură și din acest punct de vedere. Pe fond, intimații au solicitat respingerea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ., întrucât nu sunt îndeplinite cerințele acestei norme.

Analizând cererea de revizuire formulată, Înalta Curte a constatat următoarele: Prin sentința civilă nr. 2588/2000 pronunțată de Judecătoria Arad, a fost respinsă acțiunea în revendicare și în constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, acțiune formulată de autorul antecesoarei revizuentei – A.T.

Prin decizia civilă nr. 1217/2000, pronunțată de Tribunalul Arad, a fost admis apelul formulat de reclamant, s-a schimbat în tot sentința apelată, s-a dispus anularea încheierilor de carte funciară nr. 5235/1997 și nr. 15446/1998 prin care Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate în CF nr. 5185 Arad; anularea încheierii de carte funciară nr. 10834/1999, prin care imobilul evidențiat în cartea funciară nr. 5185 Arad a fost apartamentat; anularea dispoziția nr. 636/1999 a Primarului municipiului Arad, privind apartamentarea inițială și s-a dispus restabilirea situației anterioare celor trei încheieri, în cartea funciară nr.5185 Arad; drept urmare, s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantului A.T., în calitate de moștenitor al foștilor proprietari de carte funciară K.A.

și K.M., restabilind situația imobilului în cartea funciară nr.5185 Arad, anterioară intabulării dreptului de proprietate al statului și desființând cărțile funciare nou întocmite, după sistarea cărții funciare nr. 5185 Arad; s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4xx/1996 și nr. 42xx/1999, încheiat între S.C. R. SA Arad și R.F.T. și, respectiv P.G. și V., privind apartamentul nr. 4 și nr. 1; s-a anulat încheierea de carte funciară nr.13569/1999, de intabulare a pârâtei R.F.T. sub B4 și s-a dispus ca serviciul de carte funciară de pe lângă Judecătoria Arad să facă operațiunile cuvenite în cărțile funciare; au fost respinse cererile de intervenție formulate de petenții C.A., C.V., M.P., M.A., P.G.

și P.V. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr.3745/2000, a respins recursurile declarate de pârâții Consiliul local Arad, S.C. R. SA Arad, R.F.T., P.G. și P.V. împotriva hotărârii pronunțată de tribunal. Împotriva deciziei civile nr.1217/2000 a Tribunalului Arad, au formulat cereri de revizuire pârâții P.G., P.V., R.F.T. și Consiliul local al municipiului Arad, întemeiate pe art. 322 pct. 4 C.proc.civ., revizuenții solicitând să se desființeze hotărârea tribunalului și să se respingă apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 2588/2000 a Judecătoriei Arad, constatându-se lipsa calității procesuale active a reclamantului apelant A.T. Cererile de revizuire au fost respinse prin decizia civilă nr. 654/2002 a Tribunalului Arad.

Recursul formulat de revizuenții P.G. și P.V. împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 259/2003 a Curții de Apel Timișoara, dispunându-se modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de revizuire formulată de recurenții-revizuenți, s-a schimbat în tot decizia atacată cu revizuire și, în consecință, s-a respins apelul declarat de reclamantul A.T. împotriva sentinței civile nr. 2588/2000 a Judecătoriei Arad, care a fost păstrată (respingerea cererii în revendicare și în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare). Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire reclamantul A.T., invocând dispozițiile art. 322 pct. 2 C.proc.civ., iar Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr.1390/2003, admițând cererea, a schimbat în tot decizia civilă nr. 259/2003 și a respins recursul declarat de revizuenții P.G.

și P.V. împotriva deciziei civile nr. 654/2002 a Tribunalului Arad. Recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis prin decizia civilă nr. 8224/2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală. Astfel, prin această decizie, a cărei revizuire s-a solicitat, a fost casată decizia civilă nr. 1390/2003 a Curții de Apel Timișoara și, în consecință, s-a respins cererea de revizuire formulată de A.T. (moștenit de A.A.) împotriva deciziei civile nr. 259/2003 a Curții de Apel Timișoara. Urmare a pronunțării acestei decizii de soluționare a recursului în anulare, autoarea revizuentei din cauza de față (A.A.) s-a adresat cu plângere Curții Europene a Drepturilor Omului, invocându-se încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție și art. 1 Primul protocol adițional la Convenție, prin efectele generate de această decizie.

Cererea autoarei revizuentei (decedată în anul 2011) a fost înregistrată pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului sub nr. 1359/06, fiind conexată cu mai multe cereri asemănătoare în ce privește faptele și problema de fond pe care acestea o ridicau, Curtea pronunțându-se asupra acestora prin Hotărârea din 27.09.2011 în Cauza Lipănescu și alții împotriva României , publicată în Monitorul Oficial al României nr. 831/2012.

Prin această Hotărâre s-a reținut de instanța europeană încălcarea dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenție, întrucât ca urmare a infirmării de către autoritatea jurisdicțională supremă a hotărârilor definitive pe calea recursului în anulare, s-a adus atingere principiului securității raporturilor juridice, Curtea stabilind că cererea nu se distinge cu nimic de Cauza Brumărescu împotriva României . În ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 Protocolul 1, Curtea a reamintit că dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunurilor în litigiu a fost recunoscut prin hotărârile definitive ale unor instanțe românești; așadar, reclamanții erau proprietarii unor bunuri în sensul art. 1 din Primul Protocol.

Curtea s-a pronunțat în repetate rânduri în cauze care au ridicat probleme similare, în care a constatat încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1 datorită repunerii pe rol a soluției pronunțate în mod definitiv în cazul unui litigiu și privării reclamanților de bunurile de care beneficiau la încheierea procedurii, ca urmare a unui recurs în anulare. Ca atare, Curtea a considerat că, în ciuda marjei de apreciere de care beneficiază statul în materie, pretinsele erori în aplicarea legii nu pot fi suficiente pentru a legitima privarea de un bun dobândit perfect legal în urma unui litigiu soluționat definitiv (par. 30). În par. 36, Curtea a reținut în aplicarea art. 41 din Convenție (reparația echitabilă): „În prezentele cauze, Curtea observă că, în temeiul hotărârii pronunțate în cadrul recursului în anulare, reclamanții au fost obligați să restituie statului român diverse sume de bani sau imobile.

În consecință, Curtea consideră că, în cazul în care statul pârât nu va proceda la o astfel de restituire în termen de 6 luni de la data prezentei hotărâri, acesta va fi obligat să plătească reclamanților cu titlu de prejudiciu material, valoarea actuală a bunurilor în litigiu, pe care Curtea o stabilește după cum urmează: ... (6) cererea nr. 1.359/06 – 220.000 euro (pentru cele două apartamente).” (par. 36). În plus, Înalta Curte a constatat că prin dispozitivul Hotărârii din Cauza Lipănescu ș.a. împotriva României , s-a declarat că au fost încălcate art. 6 par. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și s-a hotărât (referitor la cererea nr. 1359/06) că statul trebuie să plătească reclamantei, în caz de nerestituire, în termen de 3 luni, următoarele sume: 220.000 EUR pentru prejudiciul material și 2.600 EUR pentru prejudiciul moral.

De asemenea, în anexa nr. 1 la această hotărâre s-a reținut (cu privire la aceeași cerere nr. 1359/06), în ce privește obiectul cererii: „La 21.10.1999, T.A., tatăl reclamantei, a introdus în calitatea de legatar universal, o acțiune în revendicare privind apartamentele nr. 2 și 3, dintr-un imobil naționalizat”; referitor la hotărârea definitivă, Curtea Europeană a reținut: „Prin hotărârea din 12.06.2003, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea lui T.A.; pe când la rubrica „Decizia pronunțată în urma recursului în anulare” s-a reținut: „Prin hotărârea definitivă din 20 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în anulare introdus de procurorul general și a anulat hotărârea definitivă din 11 iunie 2003.” După pronunțarea acestei Hotărâri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, G.G.

(moștenitoarea numitei A.A., conform certificatului de moștenitor din 14.07.2011) a recurs la formularea prezentei cereri de revizuire, întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ. Potrivit acestui text, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere: pct. 9. „dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.” În ce privește termenul de revizuire, art. 324 alin. (3) C.proc.civ.

prevede că acesta este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I. În legătură cu textul anterior invocat, intimații au ridicat excepția prematurității cererii de revizuire, excepție ce a fost analizată cu prioritate, date fiind prevederile art. 137 alin. (1) C.proc.civ.; aceasta fiind respinsă, potrivit celor ce urmează: Cererea de revizuire a fost formulată la data de 18.10.2011 (data poștei, conform art. 104 C.proc.civ.), pe când hotărârea Curții Europene ce a prilejuit declararea acestei căi extraordinare de atac, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 831 din 11.12.2012, Partea I, așadar, pe parcursul soluționării cererii de față.

În susținerea excepției, intimații au invocat două aspecte: faptul că hotărârea instanței europene nu era definitivă la data declanșării cererii de revizuire și, consecutiv, nepublicarea ei în Monitorul Oficial al României, în sensul celor dispuse de art. 324 alin. (3) C.proc.civ. Referitor la primul aspect, Înalta Curte a constatat că potrivit art. 44 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, o hotărâre a Curții este definitivă când: 1. este pronunțată de Marea Cameră; 2. părțile declară că nu vor solicita retrimiterea în fața Marii Camere; 3. într-un termen de 3 luni de la pronunțarea hotărârii, când nu a fost formulată o cerere de retrimitere și 4. la data respingerii cererii de retrimitere, de către Colegiul Marii Camere.

Pe de altă parte, conform uzanțelor existente, obligațiile de plată ale Statului devin scadente în termen de 3 luni de la definitivarea hotărârii. Astfel cum rezultă din adresa din 4 iulie 2012 emisă de Direcția Agentului Guvernamental din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, la data de 20.12.2011, în baza art. 80 din Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, Guvernul României a introdus cerere de revizuire a Hotărârii Lipănescu și alții împotriva României , pronunțate de CEDO la 27.09.2011, în ceea ce privește cererea Ardelean împotriva României (cea a autoarei revizuentei). Cererea de revizuire a avut ca bază descoperirea unui fapt care, la momentul pronunțării hotărârii nu era cunoscut de Curte, și anume, acțiunea introdusă de doamna A.A.

în constatarea calității sale de moștenitor, finalizată prin decizia civilă nr. 855R/2010 a Curții de Apel Timișoara. La 17.04.2012, Curtea europeană a respins cererea de revizuire, cu motivarea că faptul indicat prin cerere nu constituie un fapt nou, care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influență decisivă asupra soluției prezentei cauze. Prin urmare, hotărârea a rămas definitivă la data de 17.04.2012 când a fost respinsă cererea de revizuire formulată de Guvernul României. Cu toate acestea, Înalta Curte a constatat că împrejurarea rămânerii definitive a hotărârii Curții Europene la o dată ulterioară formulării cererii de revizuire și înregistrarea ei pe rolul instanței mai înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, nu poate avea ca efect respingerea cererii ca prematur formulate, întrucât termenul instituit prin dispozițiile art. 324 alin. (3) C.proc.civ.

reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu) adică înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al formulării cererii de revizuire; ca atare, acesta nu este un termen prohibitiv (dilatoriu), respectiv înăuntrul căruia legea interzice efectuarea unui anumit act de procedură; în acest context, Înalta Curte a înlăturat și apărarea revizuentei cu privire la invocarea art. 109 alin. (2) C.proc.civ. în combaterea acestei excepții, deoarece prematuritatea este o sancțiune procedurală ce intervine nu numai pentru neparcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii, ci și pentru încălcarea unui termen dilatoriu sau prohibitiv, astfel cum s-a arătat. Or, încălcarea unui termen prohibitiv este sancționată cu prematuritatea actului de procedură astfel îndeplinit, iar nu încălcarea unui termen imperativ; pe de altă parte, un termen imperativ nu poate fi și termen prohibitiv în același timp.

Odată pronunțată hotărârea Curții Europene și realizată fiind publicitatea soluției adoptate de instanța europeană, partea interesată în promovarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C.proc.civ. poate declara această cale extraordinară de atac oricând după pronunțarea ei (și rămânerea definitivă a acesteia) până la împlinirea termenului legal, imperativ – cele 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I; după împlinirea lui, intervine însă decăderea din acest drept și sancțiunea respingerii cererii ca tardivă. Rămânerea definitivă a hotărârii Curții Europene se constituie însă într-o condiție suspensivă pentru actul de procedură al promovării cererii de revizuire mai înainte de acest moment, condiție împlinită însă la momentul examinării excepției prin respingerea, la data de 17.04.2012, a cererii de revizuire formulată de Guvernul României în baza art. 80 din Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului.

Față de aceste considerente, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată excepția prematurității formulării cererii. Analizând, în contextul art. 326 alin. (3) C.proc.civ., condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire din perspectiva art. 322 pct. 9, Înalta Curte a constatat că acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, după cum se va arăta.

Prima dintre condiție se verifică în speță, anume cea privind constatarea unei încălcări a drepturilor omului de către Curtea europeană, dată fiind Hotărârea pronunțată de CEDO la 27.09.2011 în Cauza Lipănescu și alții împotriva României . Așa cum s-a arătat, instanța de contencios european, în legătură cu cererea nr. 1359/06 inițiată de autoarea revizuentei, a constatat încălcarea art. 6 par. 1 și art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, încălcare produsă prin pronunțarea deciziei civile nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (a cărei revizuire se cere), prin care a fost admis recursul în anulare și au fost desființate efectele deciziei Curții de Apel Timișoara din 11 iunie 2003. Prin pronunțarea deciziei de soluționare a recursului în anulare, a fost compromisă atât securitatea raporturilor juridice (art. 6 par. 1 din Convenție), cât și dreptul de proprietate anterior recunoscut în favoarea autoarei revizuentei (prin decizia civilă nr.1390/2003 a Curții de Apel Timișoara) cu privire la cele două apartamente (nr. 2 și 3) pentru care statul român a fost obligat la o reparație echitabilă, în temeiul art. 41 din Convenție în sumă de 220.000 euro, în 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz de nerestituire a acestor imobile.

Dacă prima condiție de admisibilitate a cererii de revizuire este îndeplinită, Înalta Curte a constatat că, în speță, nu se verifică celelalte două exigențe ale normei de la art. 322 pct. 9 C.proc.civ., anume referitoare la continuarea producerii consecințelor grave ale încălcărilor constatate și cea consecutivă, a necesității remedierii acestora doar prin intermediul revizuirii hotărârii pronunțate (decizia civilă nr. 8224/2005 a ÎCCJ); îndeplinirea doar a uneia dintre condițiile textului, deși necesară oricare dintre ele, nu este suficientă pentru admiterea cererii.

Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, încălcarea constată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cererea autoarei revizuentei (cerere nr. 1359/06) s-a finalizat cu dispoziția de restituire a 2 din cele 4 apartamente (respectiv, apartamentele nr. 2 și 3), iar în caz de nerestituire de către Statul Român a acestora, revizuentei i s-a acordat o reparație echitabilă de 220.000 euro pentru prejudiciul material la a cărei plată a fost obligat statul, în aplicarea art. 41 din Convenție. În consecință, Înalta Curte a constatat că în analiza cererii de revizuire promovate de G.G. nu pot fi evaluate eventuale consecințe care s-ar produce în continuare ca efect al deciziei pronunțate în recursul în anulare, în legătură cu celelalte două apartamente (nr. 1 și 4) cu privire la care Curtea Europeană nu s-a pronunțat, consecințe învederate de revizuentă prin notele de ședință.

Nepronunțarea Curții Europene asupra reparației (pentru încălcările constatate) și în legătură cu celelalte două apartamente își găsește explicația în considerentele Hotărârii, anume, în paragraful 36 anterior redat; această înseamnă că, în legătură cu apartamentele nr. 1 și 4 Curtea Europeană nu a constatat o încălcare, întrucât, ca efect al deciziei date în recurs în anulare, autoarea revizuentei nu a fost obligată să restituie statului român aceste imobile ori vreo sumă de bani care să le înlocuiască valoarea, întrucât aceste două apartamente erau deja înstrăinate de autorul antecesoarei revizuentei la data pronunțării deciziei, astfel că, acestea nu au revenit niciodată în proprietatea statului după pronunțarea deciziei în recurs în anulare.

O asemenea intenție de repunere în situația anterioară pronunțării deciziei nr. 8224/2005, situație care să corespundă celei statuate prin decizia civilă nr. 259/2003 a Curții de Apel Timișoara (ale cărei efecte au fost reactivate prin soluția dată recursului în anulare) s-a concretizat în cererea formulată de autoritățile administrației publice locale ș.a. pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. 31xx/2000 și a celui subsecvent nr. 35xx/2003 referitoare la ap. nr. 1, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr. 8xxx/55/2006 pe rolul Judecătoriei Arad. Cu toate acestea, repunerea în situația anterioară nu a operat, întrucât deși prin sentința civilă nr. 7299/2011 a Judecătoriei Arad, s-a constatat nulitatea absolută a celor două contracte, iar revizuenta G.G.

a fost obligată la plata sumei de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. 4, soluția nu a fost confirmată în căile de atac, acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare cumpărare fiind respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 1628/2012 a Curții de Apel Timișoara, aspect învederat de intimații P. și R. prin întâmpinarea formulată ; totodată, în aceeași cauză (dosar nr. 8xxx/55/2006 - Judecătoria Arad) se solicitase constatarea nulității absolute și a contractului de vânzare cumpărare nr. x/2001 având ca obiect ap. nr. 4, imobil înstrăinat și el după recompartimentarea imobilului de către autorul revizuentei (A.T.) către B.R., însă reclamanții pricinii au renunțat la acest capăt de cerere, act de dispoziție procesuală consemnat în încheierea de ședință din 10.01.2007, solicitându-se numai obligarea pârâtei la restituirea echivalentului valoric al acestuia; aceste aspecte sunt redate de revizuentă în motivarea cererii de revizuire pentru a se demonstra continuarea producerii consecințelor deciziei date în recurs în anulare.

Or, astfel cum s-a arătat, revizuenta era ținută a demonstra verificarea acestei cerințe normative în legătură cu apartamentele nr. 2 și 3 și referitor la care Curtea Europeană a constatat încălcări ale unor drepturi fundamentale ale acesteia, iar nu în ce privește ap. nr. 1 și 4 care nu au mai revenit niciodată în patrimoniul statului după pronunțarea deciziei asupra recursului în anulare. Din acest motiv, Înalta Curte nu a analizat apărările revizuentei susținute prin notele de ședință (încălcarea dreptului proprietarei ap. nr. 1 de către fam. P. prin nerespectarea reapartamentării realizate de autorul său până la soluționarea recursului în anulare etc.), întrucât acestea privesc, de asemenea, aspecte legate de ap. nr. 1 în legătură cu care Curtea Europeană nu a constatat vreo încălcare.

În ce privește apartamentele nr. 2 și 3 în legătură cu care s-a realizat analiza instanței europene, Înalta Curte a constatat că acestea au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 4xx/1996 având ca obiect ap. nr. 3 (fost nr. 4, înainte de recompartimentarea imobilului), contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de intimata R.F.T., în calitate de cumpărător și, respectiv, al contractului nr. 4xxx/1999 având ca obiect ap. nr. 2 (fost nr. 1, înainte de aceeași operațiune), contract în care intimații P.G. și V. au calitatea de cumpărători în baza Legii nr. 112/1995. Curtea Europeană a dispus obligarea Statului Român la restituirea acestora către revizuentă, iar în caz de nerestituire, statul a fost obligat să îi achite suma de 220.000 euro cu titlu de prejudiciu material (contravaloarea celor două apartamente).

Or, astfel cum intimații cauzei au dovedit prin adresa din 27.07.2012 emisă de Agentul Guvernamental, măsurile individuale dispuse prin Hotărârea Ardelean împotriva României , pronunțată de CEDO la 27.09.2011, au fost executate de către stat prin plata către doamna G.G. a sumei de 222.600 euro la data de 12 iulie 2012, așadar atât prejudiciul material, cât și daunele morale de 2.600 euro; de altfel, acest aspect este confirmat și de către revizuentă prin notele de ședință.

Date fiind aceste constatări, rezultă că în ce privește cele două imobile (ap. nr. 2 și 3) ce au făcut obiectul cererii nr. 1359/06, urmare a plângerii formulate de autoarea revizuentei, consecințele încălcărilor produse prin pronunțarea deciziei civile nr. 8224/2005 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, au încetat prin executarea Hotărârii de către Statul Român la 12 iulie 2012, prin achitarea prejudiciului material către revizuentă la care a fost obligat de Curtea Europeană, în cazul nerestituirii; posibilitatea restituirii în natură a fost cercetată de Agentul Guvernamental printr-o adresă emisă către Primăria municipiului Arad, care a comunicat că nu poate opera (cele două contracte de vânzare cumpărare nr. 4xx/1996 și nr. 4xxx/1999 fiind, în continuare, valabile).

Celelalte apărări ale revizuentei (situația litigioasă a ap. nr. 1, eventualitatea producerii unor prejudicii) exced limitelor prevăzute de art. 326 alin. (3) raportat la art. 322 pct. 9 C.proc.civ., neavând legătură cu încălcările constatate de CEDO. Pe de altă parte, nici susținerile intimaților din întâmpinarea formulată referitoare la pronunțarea deciziei civile nr. 855R/2010 a Curții de Apel Timișoara, prin care ar fi fost infirmată calitatea de legatar universal a autorului revizuentei (A.T.) nu au putut fi analizate în această cale extraordinară de atac, întrucât acestea sunt aspecte ulterioare soluționării irevocabile a pricinii, revizuirea neavând caracter devolutiv astfel încât să fie posibilă reaprecierea situației de fapt a cauzei; această regulă este afirmată în mod constant și în jurisprudența CEDO (de ex.

Hotărârea Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009) și ea ține de același principiu al securității raporturilor juridice (art. 6 par. 1 din Convenție). În plus, împrejurarea pronunțării deciziei menționate nu a fost de natură a conduce la admiterea de către Curtea Europeană a cererii de revizuire promovate de Guvernul României împotriva Hotărârii date în Cauza Lipănescu ș.a. împ. României , apreciindu-se de contenciosul european că faptul invocat nu constituie un fapt nou care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influență decisivă asupra soluției Curții. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte a respins cererea de revizuire, în aplicarea dispozițiilor art. 326 alin. (3) raportat la art. 322 pct. 9 C.proc.civ.