ÎCCJ, decizie (scj.ro #81635)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81635) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Cerere de revizuire formulată ca urmare a pronunțării

unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului

înainte de publicarea deciziei instanței europene în Monitorul Oficial.

Respingerea excepției prematurității cererii.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de

atac. Revizuire

Index alfabetic :

revizuire

-

hotărâre a Curții Europene a

drepturilor omului

-

prematuritate

C.proc.civ., art. 322 pct. 9

Odată pronunțată hotărârea

Curții Europene și realizată fiind publicitatea soluției

adoptate de instanța europeană, partea interesată în promovarea

unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C.proc.civ., poate declara

această cale extraordinară de atac oricând după pronunțarea

ei (și rămânerea definitivă a acesteia) până la împlinirea

termenului legal, imperativ – cele 3 luni de la data publicării în

Monitorul Oficial al României; după împlinirea lui, intervine însă decăderea

din acest drept și sancțiunea respingerii cererii ca tardivă.

Împrejurarea rămânerii definitive a

hotărârii Curții Europene la o dată ulterioară

formulării cererii de revizuire și înregistrarea ei pe rolul

instanței mai înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României,

nu poate avea ca efect respingerea cererii ca prematur formulate, întrucât

termenul instituit prin dispozițiile art. 324 alin. (3) C.proc.civ.

reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu) adică

înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al formulării

cererii de revizuire; ca atare, acesta nu este un termen prohibitiv

(dilatoriu), respectiv înăuntrul căruia legea interzice efectuarea

unui anumit act de procedură.

Secția I

civilă, decizia nr. 595 din 8 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, Secția I Civilă la data de 21.10.2011, G.G.,

în temeiul art. 322 pct. 9 C.proc.civ., a solicitat revizuirea deciziei civile

nr. 8224 din 20.10.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția Civilă și de Proprietate

Intelectuală, prin care s-a admis recursul în anulare în dosarul nr.

5xx/2004, cu consecința desființării efectelor deciziei

Curții de Apel Timișoara din 11 iunie 2003.

În motivarea cererii de revizuire, petenta a învederat

că are calitatea de unică moștenitoare a mamei sale, A.A., care

a avut calitatea de intimată în procedura soluționării

recursului în anulare în dosarul nr. 35xx/2004, calitatea sa de succesor

rezultând din certificatul de moștenitor eliberat de BNP F.P.

Prin decizia civilă nr. 8224/2005, Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția civilă și de

proprietate intelectuală  a admis recursul în anulare declarat de

Procurorul General, a casat decizia civilă nr.1390/2003 a Curții de

Apel Timișoara și a respins cererea de revizuire împotriva deciziei

civile nr. 259/2003 a Curții de Apel Timișoara.

Această soluție de desființare a deciziei

civile nr.1390/2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin

procedura recursului în anulare (instituția recursului în anulare fiind

deja abrogată la data pronunțării deciziei a cărei

revizuire se solicită) a fost reclamată de antecesoarea revizuentei

la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar după decesul acesteia,

procedura din cererea nr. 1359/06 (

Cauza Ardelean c. România

) a fost

continuată de revizuenta însăși.

La data de 27 septembrie 2011, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a pronunțat o decizie comună pentru mai multe

cauze (

Hotărârea Lipănescu și alții

), inclusiv

pentru cauza nr. 1359/06 (

Ardelean c. România

), stabilind că

decizia 8224 din data de 20 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, pronunțată în recurs în anulare, prin care au

fost desființate efectele deciziei Curții de Apel Timișoara din

11 iunie 2003, reprezintă o încălcare a art. 6 alin. 1 din

Convenție și a art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție.

În acest context, revizuenta a arătat că sunt

îndeplinite premisele formulării și soluționării cererii de

revizuire pe temeiul dispozițiilor de art. 322 pct. 9 C.proc.civ.

Revizuentă a depus la dosar Hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată la 27

septembrie 2011, din cuprinsul căreia rezultă că este

definitivă, hotărâre prin care s-a constatat o încălcare a

drepturilor fundamentale ale omului ce decurge din pronunțarea deciziei de

soluționare a recursului în anulare, ce face obiectul prezentei cereri de

revizuire; urmare a încălcărilor constatate de instanța

europeană, statul român a fost obligat să-i restituie revizuentei ap.

nr. 2 și nr. 3 (întrucât doar acestea se mai aflau în proprietatea

antecesoarei sale la data pronunțării deciziei civile nr. 8224/2005 a

Î.C.C.J., celelalte două fiind înstrăinate anterior

pronunțării soluției în recurs în anulare) sau să-i

plătească suma de 220.000 Euro despăgubiri materiale, precum

și 2.600 Euro, cu titlu de despăgubiri morale.

În opinia revizuentei, și cea de-a doua

condiție este îndeplinită, respectiv aceea potrivit căreia

consecințele grave ale acestei încălcări continuă să

se producă și în prezent și acestea nu pot fi remediate decât

prin revizuirea hotărârii pronunțate; în explicitarea acestei

condiții, revizuenta arată că, bazându-se pe dispozițiile

deciziei civile nr. 8224/2005 a Î.C.C.J., Municipiul Arad, alături de

intervenienți persoane fizice (foști chiriași ai statului în

imobilul din litigiu, cumpărători ai apartamentelor în litigiu în

baza Legii nr. 112/1995) au formulat cereri de restabilire a dreptului de

proprietate asupra imobilului în favoarea statului.

Aceste cereri fac obiectul dosarului nr. 8xxx/55/2006 al

Judecătoriei Arad, instanță care a pronunțat sentința

civilă nr. 7299/2011, prin care revizuenta a fost obligată să

achite statului suma de 375.000 lei reprezentând contravaloarea ap. 4 vândut de

unul dintre antecesorii săi; în ceea ce privește ap. nr.1, de

asemenea vândut de antecesorul său, A.T., contractele de

vânzare-cumpărare succesive au fost desființate și s-a dispus

reînscrierea dreptului de proprietate asupra acestuia în favoarea statului; în

privința ap. nr. 2 și nr. 3, care au rămas în proprietatea

antecesoarei sale A.A., s-a dispus, de asemenea, reînscrierea dreptului de

proprietate în favoarea statului.

În considerentele sentinței civile nr. 7299/2011 s-a

arătat că soluția a fost pronunțată în considerarea

consecințelor pe care le produce decizia civilă nr. 8224/2005 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, sens în care

judecătoria a reținut următoarele: „După mai multe cicluri

procesuale, acțiunea în revendicarea imobilului a fost respinsă,

aspect ce rezultă din decizia civilă nr. 8224/2005

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așa fiind, în condițiile în care titlul de proprietate al defunctului

A.T., respectiv decizia 1217/2000 a Tribunalului Arad, a fost desființată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, imobilul revenind astfel

în proprietatea statului, și câtă vreme buna-credință a

pârâților nu poate fi reținută în raport de dispozițiile

art.1898 C.civ. coroborate cu art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 (reluat în

art. 31 din Legea nr. 7/1996), contractele de vânzare-cumpărare nr.

31xx/2000 și 35xx/2003, prin care apartamentul nr. 1 a fost

înstrăinat succesiv pârâților G. și, respectiv, Ț.L. sunt

lovite de nulitate absolută, ca urmare a aplicării principiului resoluto

iure dantis, resolvitur ius accipientis. În ceea ce privește contractul de

vânzare-cumpărare nr. x/2001, prin care apartamentul nr. 4  a fost

înstrăinat de A.T. către pârâtul B.R., reclamanții au

renunțat la capătul de cerere privind constatarea nulității

acestui contract, renunțare la care nu mai pot reveni, solicitând în

schimb despăgubiri de la moștenitoarea defunctului A.T. ...”.

S-a mai arătat de către revizuentă că

prin dispozitivul sentinței civile nr.7299/2011 a Judecătoriei Arad,

s-a hotărât restabilirea dreptului de proprietate al statului asupra ap.

nr. 1, 2 și 3, precum și obligarea sa de a achita suma de 375.000 lei

cu titlu de despăgubiri pentru ap. nr. 4 în privința căruia

Municipiul Arad nu solicitat restituirea, ci echivalentul valoric.

Având în vedere cele expuse, revizuenta a solicitat să se constate că

sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire.

Înalta Curte a dispus citarea intimaților, și

anume: Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Consiliul Local Arad, SC R. SA Arad, C.A.,

C.V., M.A., M.P., P.G., P.V. și R.F.T.

Intimata SC R. SA Arad a invocat excepția lipsei

calității sale procesuale pasive.

De asemenea, intimații P.G., P.V., C.A., C.V.

și R.F.T. au invocat excepția prematurității cererii față

de prevederile art. 324 alin. (3) C.proc.civ., care stabilesc un termen de 3

luni de la data publicării hotărârii Curții Europene a

Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României ; se învederează

că data formulării cererii de revizuire, hotărârea

instanței europene nu a fost publicată în Monitorul Oficial al

României, astfel că, în opinia intimaților, cererea este prematur

formulată.

Tot în susținerea excepției de prematuritate a

cererii de revizuire, intimații au mai arătat că, hotărârea

Curții Europene a fost suspendată până la data de 17.04.2012,

când a fost soluționată cererea de revizuire promovată împotriva

Hotărârii în

Cauza Lipănescu și alții vs. România

.

Prin urmare, termenul de 3 luni pe care statul îl are pentru remedierea

încălcării constatate de Curte, a început să curgă de la

data de 17.04.2012, cererea fiind prematură și din acest punct de

vedere.

Pe fond, intimații au solicitat respingerea cererii

de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ.,

întrucât nu sunt îndeplinite cerințele acestei norme.

Analizând cererea de revizuire formulată,

Înalta Curte a constatat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2588/2000

pronunțată de Judecătoria Arad, a fost respinsă

acțiunea în revendicare și în constatarea nulității absolute

a celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii

nr. 112/1995, acțiune formulată de autorul antecesoarei revizuentei –

A.T.

Prin decizia civilă nr. 1217/2000,

pronunțată de Tribunalul Arad, a fost admis apelul formulat de

reclamant, s-a schimbat în tot sentința apelată, s-a dispus anularea

încheierilor de carte funciară nr. 5235/1997 și nr. 15446/1998 prin

care Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate în CF nr. 5185

Arad; anularea încheierii de carte funciară  nr. 10834/1999, prin

care imobilul evidențiat în cartea funciară nr. 5185 Arad a fost

apartamentat; anularea dispoziția nr. 636/1999 a Primarului municipiului

Arad, privind apartamentarea inițială și s-a dispus restabilirea

situației anterioare celor trei încheieri, în cartea funciară nr.5185

Arad; drept urmare, s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantului A.T.,

în calitate de  moștenitor al foștilor proprietari de carte

funciară K.A. și K.M., restabilind situația imobilului în cartea

funciară nr.5185 Arad, anterioară  intabulării dreptului de

proprietate al statului și desființând cărțile funciare nou

întocmite, după sistarea cărții funciare nr. 5185 Arad; s-a

constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4xx/1996 și

nr. 42xx/1999, încheiat între S.C. R. SA Arad și R.F.T. și, respectiv

P.G. și V., privind apartamentul nr. 4 și nr. 1; s-a anulat

încheierea de carte funciară nr.13569/1999, de intabulare a pârâtei R.F.T.

sub B4 și s-a dispus ca serviciul de carte funciară de pe lângă

Judecătoria Arad să facă operațiunile cuvenite în

cărțile funciare; au fost respinse cererile de intervenție

formulate de petenții C.A., C.V., M.P., M.A., P.G. și

P.V.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr.3745/2000, a respins

recursurile declarate de pârâții Consiliul local Arad, S.C. R. SA Arad,

R.F.T., P.G. și P.V. împotriva hotărârii pronunțată de

tribunal.

Împotriva deciziei civile nr.1217/2000 a Tribunalului Arad, au formulat cereri

de revizuire pârâții P.G., P.V.,  R.F.T. și Consiliul local al

municipiului Arad, întemeiate pe art. 322 pct. 4 C.proc.civ., revizuenții

solicitând să se desființeze hotărârea tribunalului și

să se respingă apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

civile nr. 2588/2000 a Judecătoriei Arad, constatându-se lipsa

calității procesuale active a reclamantului apelant A.T.

Cererile de revizuire au fost respinse prin decizia

civilă nr. 654/2002 a Tribunalului Arad.

Recursul formulat de revizuenții P.G. și P.V.

împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 259/2003 a

Curții de Apel Timișoara, dispunându-se modificarea deciziei

recurate, în sensul admiterii cererii de revizuire formulată de

recurenții-revizuenți, s-a schimbat în tot decizia atacată cu

revizuire și, în consecință, s-a respins apelul declarat de

reclamantul A.T. împotriva sentinței civile nr. 2588/2000 a

Judecătoriei Arad, care a fost păstrată (respingerea cererii în

revendicare și în constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare cumpărare).

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire reclamantul

A.T., invocând dispozițiile art. 322 pct. 2 C.proc.civ., iar Curtea de

Apel Timișoara, prin decizia civilă nr.1390/2003,  admițând

cererea, a schimbat  în tot decizia civilă nr. 259/2003 și a respins

recursul declarat de revizuenții P.G. și P.V. împotriva deciziei

civile nr. 654/2002 a Tribunalului Arad.

Recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis prin

decizia civilă nr. 8224/2005, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția Civilă și de

Proprietate Intelectuală.

Astfel, prin această decizie, a cărei revizuire

s-a solicitat, a fost casată decizia civilă nr. 1390/2003 a

Curții de Apel Timișoara și, în consecință, s-a

respins cererea de revizuire formulată de A.T. (moștenit de A.A.)

împotriva deciziei civile nr. 259/2003 a Curții de Apel Timișoara.

Urmare a pronunțării acestei decizii de

soluționare a recursului în anulare, autoarea revizuentei din cauza de

față (A.A.) s-a adresat cu plângere Curții Europene a

Drepturilor Omului, invocându-se încălcarea art. 6 alin. 1 din

Convenție și art. 1 Primul protocol adițional la Convenție,

prin efectele generate de această decizie.

Cererea autoarei revizuentei (decedată în anul 2011)

a fost înregistrată pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului sub

nr. 1359/06, fiind conexată cu mai multe cereri asemănătoare în

ce privește  faptele și problema de fond pe care acestea o

ridicau, Curtea pronunțându-se asupra acestora prin Hotărârea din

27.09.2011 în

Cauza Lipănescu și alții împotriva României

,

publicată în Monitorul Oficial al României nr. 831/2012.

Prin această Hotărâre s-a reținut de

instanța europeană încălcarea dispozițiilor art. 6 par. 1

din Convenție, întrucât ca urmare a infirmării de către

autoritatea jurisdicțională supremă a hotărârilor

definitive pe calea recursului în anulare, s-a adus atingere principiului

securității raporturilor juridice, Curtea stabilind că cererea

nu se distinge cu nimic de

Cauza Brumărescu împotriva României

.

În ce privește capătul de cerere

întemeiat pe art. 1 Protocolul 1, Curtea a reamintit că dreptul de

proprietate al reclamanților asupra bunurilor în litigiu a fost recunoscut

prin hotărârile definitive ale unor instanțe românești;

așadar, reclamanții erau proprietarii unor bunuri în sensul art. 1

din Primul Protocol.

Curtea s-a pronunțat în repetate rânduri în cauze

care au ridicat probleme similare, în care a constatat încălcarea art. 1

Protocolul nr. 1 datorită repunerii pe rol a soluției pronunțate

în mod definitiv în cazul unui litigiu și privării reclamanților

de bunurile de care beneficiau la încheierea procedurii, ca urmare a unui

recurs în anulare. Ca atare, Curtea a considerat că, în ciuda marjei de

apreciere  de care beneficiază statul în materie, pretinsele erori în

aplicarea legii nu pot fi suficiente pentru a legitima privarea de un bun

dobândit perfect legal în urma unui litigiu soluționat definitiv (par.

30).

În par. 36, Curtea a reținut în aplicarea art. 41

din Convenție (reparația echitabilă): „În prezentele cauze,

Curtea observă că, în temeiul hotărârii pronunțate în

cadrul recursului în anulare, reclamanții au fost obligați să

restituie statului român diverse sume de bani sau imobile. În

consecință, Curtea consideră că, în cazul în care statul

pârât nu va proceda la o astfel de restituire în termen de 6 luni de la data

prezentei hotărâri, acesta va fi obligat să plătească

reclamanților cu titlu de prejudiciu material, valoarea actuală a

bunurilor în litigiu, pe care Curtea o stabilește după cum

urmează: ... (6) cererea nr. 1.359/06 – 220.000 euro (pentru cele

două apartamente).” (par. 36).

În plus, Înalta Curte a constatat că prin

dispozitivul Hotărârii din

Cauza Lipănescu ș.a. împotriva

României

, s-a declarat că au fost încălcate art. 6 par. 1 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și

s-a hotărât (referitor la cererea nr. 1359/06) că statul trebuie

să plătească reclamantei, în caz de nerestituire, în termen de 3

luni, următoarele sume: 220.000 EUR pentru prejudiciul material și

2.600 EUR pentru prejudiciul moral.

De asemenea, în anexa nr. 1 la această hotărâre

s-a reținut (cu privire la aceeași cerere nr. 1359/06), în ce

privește obiectul cererii: „La 21.10.1999, T.A., tatăl reclamantei, a

introdus în calitatea de legatar universal, o acțiune în revendicare

privind apartamentele nr. 2 și 3, dintr-un imobil naționalizat”;

referitor la hotărârea definitivă, Curtea Europeană a

reținut: „Prin hotărârea din 12.06.2003, Curtea de Apel Timișoara

a admis cererea lui T.A.; pe când la rubrica „Decizia pronunțată în

urma recursului în anulare” s-a reținut: „Prin hotărârea

definitivă din 20 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și

Justiție a  admis recursul în anulare introdus de procurorul general

și a anulat hotărârea definitivă din 11 iunie 2003.”

După pronunțarea acestei Hotărâri de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, G.G. (moștenitoarea numitei

A.A., conform certificatului de moștenitor din 14.07.2011) a recurs la formularea

prezentei cereri de revizuire, întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 9

C.proc.civ.

Potrivit acestui text, revizuirea unei hotărâri

rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum

și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere: pct. 9. „dacă Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau

libertăților fundamentale datorată unei hotărâri

judecătorești, iar consecințele grave ale acestei

încălcări continuă să se producă și nu pot fi

remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.”

În ce privește termenul de revizuire, art. 324 alin.

(3) C.proc.civ. prevede că acesta este de 3 luni de la data

publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în Monitorul

Oficial al României, Partea I.

În legătură cu textul anterior invocat,

intimații au ridicat excepția prematurității cererii de

revizuire, excepție ce a fost analizată cu prioritate, date fiind

prevederile art. 137 alin. (1) C.proc.civ.; aceasta fiind respinsă,

potrivit celor ce urmează:

Cererea de revizuire a fost formulată la data de

18.10.2011 (data poștei, conform art. 104 C.proc.civ.), pe când

hotărârea Curții Europene ce a prilejuit declararea acestei căi

extraordinare de atac, a fost publicată în Monitorul Oficial al României

nr. 831 din 11.12.2012, Partea I, așadar, pe parcursul

soluționării cererii  de față.

În susținerea excepției, intimații au

invocat două aspecte: faptul că hotărârea instanței

europene nu era definitivă la data declanșării cererii de

revizuire și, consecutiv, nepublicarea ei în Monitorul Oficial al

României, în sensul celor dispuse de art. 324 alin. (3) C.proc.civ.

Referitor la primul aspect, Înalta Curte a constatat

că potrivit art. 44 din Convenția europeană a Drepturilor

Omului, o hotărâre a Curții este definitivă când: 1. este

pronunțată de Marea Cameră; 2. părțile declară

că nu vor solicita retrimiterea în fața Marii Camere; 3. într-un

termen de 3 luni de la pronunțarea hotărârii, când nu a fost

formulată o cerere de retrimitere și 4. la data respingerii cererii

de retrimitere, de către Colegiul Marii Camere.

Pe de altă parte, conform uzanțelor existente,

obligațiile de plată ale Statului devin scadente în termen de 3 luni

de la definitivarea hotărârii.

Astfel cum rezultă din adresa din 4 iulie 2012

emisă de Direcția Agentului Guvernamental din cadrul Ministerului

Afacerilor Externe, la data de 20.12.2011, în baza art. 80 din Regulamentul

Curții Europene a Drepturilor Omului, Guvernul României a introdus cerere

de revizuire a Hotărârii

Lipănescu și alții împotriva

României

, pronunțate de CEDO la 27.09.2011, în ceea ce privește

cererea Ardelean împotriva României (cea a autoarei revizuentei). Cererea de

revizuire a avut ca bază descoperirea unui fapt care, la momentul pronunțării

hotărârii nu era cunoscut de Curte, și anume, acțiunea

introdusă de doamna A.A. în constatarea calității sale de

moștenitor, finalizată prin decizia civilă nr. 855R/2010 a

Curții de Apel Timișoara. La 17.04.2012, Curtea europeană a

respins cererea de revizuire, cu motivarea că faptul indicat prin cerere

nu constituie un fapt nou, care, prin natura sa, ar fi putut exercita o

influență decisivă asupra soluției prezentei cauze.

Prin urmare, hotărârea a rămas definitivă

la data de 17.04.2012 când a fost respinsă cererea de revizuire

formulată de Guvernul României.

Cu toate acestea, Înalta Curte a constatat că

împrejurarea rămânerii definitive a hotărârii Curții Europene la

o dată ulterioară formulării cererii de revizuire și

înregistrarea ei pe rolul instanței mai înainte de publicarea acesteia în

Monitorul Oficial al României, nu poate avea ca efect respingerea cererii ca

prematur formulate, întrucât termenul instituit prin dispozițiile art. 324

alin. (3) C.proc.civ. reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu)

adică înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de

procedură al formulării cererii de revizuire; ca atare, acesta nu

este un termen prohibitiv (dilatoriu), respectiv înăuntrul căruia

legea interzice efectuarea unui anumit act de procedură; în acest context,

Înalta Curte a înlăturat și apărarea revizuentei cu privire

la  invocarea art. 109 alin. (2) C.proc.civ. în combaterea acestei

excepții, deoarece prematuritatea este o sancțiune procedurală

ce intervine nu numai pentru neparcurgerea unei proceduri prealabile

obligatorii, ci și pentru încălcarea unui termen dilatoriu sau

prohibitiv, astfel cum s-a arătat.

Or, încălcarea unui termen prohibitiv este

sancționată cu prematuritatea actului de procedură astfel

îndeplinit, iar nu încălcarea unui termen imperativ; pe de altă

parte, un termen imperativ nu poate fi și termen prohibitiv în

același timp.

Odată pronunțată hotărârea

Curții Europene și realizată fiind publicitatea soluției

adoptate de instanța europeană, partea interesată în promovarea unei

cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C.proc.civ. poate declara

această cale extraordinară de atac oricând după pronunțarea

ei (și rămânerea definitivă a acesteia) până la împlinirea

termenului legal, imperativ – cele 3 luni de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, Partea I; după împlinirea lui, intervine

însă decăderea din acest drept și sancțiunea respingerii

cererii ca tardivă.

Rămânerea definitivă a hotărârii

Curții Europene se constituie însă într-o condiție

suspensivă pentru actul de procedură al promovării cererii de

revizuire mai înainte de acest moment, condiție împlinită însă

la momentul examinării excepției prin respingerea, la data de

17.04.2012, a cererii de revizuire formulată de Guvernul României în baza

art. 80 din Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului.

Față de aceste considerente, Înalta Curte a

respins ca neîntemeiată excepția prematurității

formulării cererii.

Analizând, în contextul art. 326 alin. (3) C.proc.civ.,

condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire din perspectiva art.

322 pct. 9, Înalta Curte a constatat că acestea nu sunt îndeplinite în mod

cumulativ, după cum se va arăta.

Prima dintre condiție se verifică în

speță, anume cea privind constatarea unei încălcări a

drepturilor omului de către Curtea europeană, dată fiind

Hotărârea pronunțată de CEDO la 27.09.2011 în

Cauza

Lipănescu și alții împotriva României

.

Așa cum s-a arătat, instanța de contencios

european, în legătură cu cererea nr. 1359/06 inițiată de

autoarea revizuentei, a constatat încălcarea art. 6 par. 1 și art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenție, încălcare produsă prin

pronunțarea deciziei civile nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție (a cărei revizuire se cere), prin care

a fost admis recursul în anulare și au fost desființate efectele

deciziei Curții de Apel Timișoara din 11 iunie 2003.

Prin pronunțarea deciziei de soluționare a

recursului în anulare, a fost compromisă atât securitatea raporturilor

juridice (art. 6 par. 1 din Convenție), cât și dreptul de proprietate

anterior recunoscut în favoarea autoarei revizuentei (prin decizia civilă

nr.1390/2003 a Curții de Apel Timișoara) cu privire la cele două

apartamente (nr. 2 și 3) pentru care statul român a fost obligat la o

reparație echitabilă, în temeiul art. 41 din Convenție în

sumă de 220.000 euro, în 3 luni de la rămânerea definitivă a

hotărârii, în caz de nerestituire a acestor imobile.

Dacă prima condiție de admisibilitate a cererii

de revizuire este îndeplinită, Înalta Curte a constatat că, în

speță, nu se verifică celelalte două exigențe ale

normei de la art. 322 pct. 9 C.proc.civ., anume referitoare la continuarea

producerii consecințelor grave ale încălcărilor constatate

și cea consecutivă, a necesității remedierii acestora doar

prin intermediul revizuirii hotărârii pronunțate (decizia civilă

nr. 8224/2005 a ÎCCJ); îndeplinirea doar a uneia dintre condițiile

textului, deși necesară oricare dintre ele, nu este suficientă

pentru admiterea cererii.

Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii,

încălcarea constată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

cererea autoarei revizuentei (cerere nr. 1359/06) s-a finalizat cu

dispoziția de restituire a 2 din cele 4 apartamente (respectiv,

apartamentele nr. 2 și 3), iar în caz de nerestituire de către Statul

Român a acestora, revizuentei i s-a acordat o reparație echitabilă de

220.000 euro  pentru prejudiciul material la a cărei plată a

fost obligat statul, în aplicarea art. 41 din Convenție.

În consecință, Înalta Curte a constatat că

în analiza cererii de revizuire promovate de G.G. nu pot fi evaluate eventuale

consecințe care s-ar produce în continuare ca efect al deciziei

pronunțate în recursul în anulare, în legătură cu celelalte

două apartamente (nr. 1 și 4) cu privire la care Curtea

Europeană nu s-a pronunțat, consecințe învederate de

revizuentă prin notele de ședință.

Nepronunțarea Curții Europene asupra

reparației (pentru încălcările constatate) și în

legătură cu celelalte două apartamente își

găsește explicația în considerentele Hotărârii, anume, în

paragraful 36 anterior redat; această înseamnă că, în

legătură cu apartamentele nr. 1 și 4 Curtea Europeană nu a

constatat o încălcare, întrucât, ca efect al deciziei date în recurs în

anulare, autoarea revizuentei nu a fost obligată să restituie

statului român aceste imobile ori vreo sumă de bani care să le

înlocuiască valoarea, întrucât aceste două apartamente erau deja

înstrăinate de autorul antecesoarei revizuentei la data

pronunțării deciziei, astfel că, acestea nu au revenit

niciodată în proprietatea statului după pronunțarea deciziei în

recurs în anulare.

O asemenea intenție de repunere în situația

anterioară pronunțării deciziei nr. 8224/2005, situație

care să corespundă celei statuate prin decizia civilă nr.

259/2003 a Curții de Apel Timișoara (ale cărei efecte au fost

reactivate prin soluția dată recursului în anulare) s-a concretizat

în cererea formulată de autoritățile administrației publice

locale ș.a. pentru constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare cumpărare nr. 31xx/2000 și a celui subsecvent nr.

35xx/2003 referitoare la ap. nr. 1, cerere ce a făcut obiectul dosarului

nr. 8xxx/55/2006 pe rolul Judecătoriei Arad.

Cu toate acestea, repunerea în situația

anterioară nu a operat, întrucât deși prin sentința civilă

nr. 7299/2011 a Judecătoriei Arad, s-a constatat nulitatea absolută a

celor două contracte, iar revizuenta G.G. a fost obligată la plata

sumei de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. 4,

soluția nu a fost confirmată în căile de atac, acțiunea în

nulitatea contractelor de vânzare cumpărare fiind respinsă irevocabil

prin decizia civilă nr. 1628/2012 a Curții de Apel Timișoara,

aspect învederat de intimații P. și R. prin întâmpinarea

formulată ; totodată, în aceeași cauză (dosar nr.

8xxx/55/2006 - Judecătoria Arad) se solicitase constatarea

nulității absolute și a contractului de vânzare cumpărare

nr. x/2001 având ca obiect ap. nr. 4, imobil înstrăinat și el

după recompartimentarea imobilului de către autorul revizuentei

(A.T.) către B.R., însă reclamanții pricinii au renunțat la

acest capăt de cerere, act de dispoziție procesuală consemnat în

încheierea de ședință din 10.01.2007, solicitându-se numai

obligarea pârâtei la restituirea echivalentului valoric al acestuia; aceste

aspecte sunt redate de revizuentă în motivarea cererii de revizuire pentru

a se demonstra continuarea producerii consecințelor deciziei date în

recurs în anulare.

Or, astfel cum s-a arătat, revizuenta era

ținută a demonstra verificarea acestei cerințe normative în

legătură cu apartamentele nr. 2 și 3 și referitor la care

Curtea Europeană a constatat încălcări ale unor drepturi

fundamentale ale  acesteia, iar nu în ce privește ap. nr. 1 și 4

care nu au mai revenit niciodată în patrimoniul statului după

pronunțarea deciziei asupra recursului în anulare.

Din acest motiv, Înalta Curte nu a analizat

apărările revizuentei susținute prin notele de

ședință (încălcarea dreptului proprietarei ap. nr. 1 de

către fam. P. prin nerespectarea reapartamentării realizate de

autorul său până la soluționarea recursului în anulare etc.),

întrucât acestea privesc, de asemenea, aspecte legate de ap. nr. 1 în

legătură cu care Curtea Europeană nu a constatat vreo

încălcare.

În ce privește apartamentele nr. 2 și 3 în

legătură cu care s-a realizat analiza instanței europene, Înalta

Curte a constatat că acestea au făcut obiectul contractului de

vânzare cumpărare nr. 4xx/1996 având ca obiect ap. nr. 3 (fost nr. 4,

înainte de recompartimentarea imobilului), contract încheiat în baza Legii nr.

112/1995 de intimata R.F.T., în calitate de cumpărător și,

respectiv, al contractului  nr. 4xxx/1999 având ca obiect ap. nr. 2 (fost

nr. 1, înainte de aceeași operațiune), contract în care

intimații P.G. și V. au calitatea de cumpărători în baza

Legii nr. 112/1995.

Curtea Europeană a dispus obligarea Statului Român

la restituirea acestora către revizuentă, iar în caz de nerestituire,

statul a fost obligat să îi achite suma de 220.000 euro cu titlu de

prejudiciu material (contravaloarea celor două apartamente).

Or, astfel cum intimații cauzei au dovedit prin

adresa din 27.07.2012 emisă de Agentul Guvernamental, măsurile

individuale dispuse prin

Hotărârea Ardelean împotriva României

,

pronunțată de CEDO la 27.09.2011, au fost executate de către

stat prin plata către doamna G.G. a sumei de 222.600 euro la data de 12

iulie 2012, așadar atât prejudiciul material, cât și daunele morale

de 2.600 euro; de altfel, acest aspect este confirmat și de către

revizuentă prin notele de ședință.

Date fiind aceste constatări, rezultă că

în ce privește cele două imobile (ap. nr. 2 și 3) ce au

făcut obiectul cererii nr. 1359/06, urmare a plângerii formulate de

autoarea revizuentei, consecințele încălcărilor produse prin

pronunțarea deciziei civile nr. 8224/2005 de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția civilă și de

proprietate intelectuală, au încetat prin executarea Hotărârii de

către Statul Român la 12 iulie 2012, prin achitarea prejudiciului material

către revizuentă la care a fost obligat de Curtea Europeană, în

cazul nerestituirii; posibilitatea restituirii în natură a fost

cercetată de Agentul Guvernamental printr-o adresă emisă

către Primăria municipiului Arad, care a comunicat că nu poate

opera (cele două contracte de vânzare cumpărare nr. 4xx/1996 și

nr. 4xxx/1999 fiind, în continuare, valabile).

Celelalte apărări ale revizuentei

(situația litigioasă a ap. nr. 1, eventualitatea producerii unor

prejudicii) exced limitelor prevăzute de art. 326 alin. (3) raportat la

art. 322 pct. 9 C.proc.civ., neavând legătură cu

încălcările constatate de CEDO.

Pe de altă parte, nici susținerile

intimaților din întâmpinarea formulată referitoare la

pronunțarea deciziei civile nr. 855R/2010 a Curții de Apel

Timișoara, prin care ar fi fost infirmată calitatea de legatar universal

a autorului revizuentei (A.T.) nu au putut fi analizate în această cale

extraordinară de atac, întrucât acestea sunt aspecte ulterioare

soluționării irevocabile a pricinii, revizuirea neavând caracter

devolutiv astfel încât să fie posibilă reaprecierea situației de

fapt a cauzei; această regulă este afirmată în mod constant

și în jurisprudența CEDO (de ex.

Hotărârea Stanca Popescu c.

României

din 7 iulie 2009) și ea ține de același principiu

al securității raporturilor juridice (art.  6 par. 1 din

Convenție).

În plus, împrejurarea pronunțării deciziei

menționate nu a fost de natură a conduce la admiterea de către

Curtea Europeană a cererii de revizuire promovate de Guvernul României

împotriva Hotărârii date în

Cauza Lipănescu ș.a. împ.

României

, apreciindu-se de contenciosul european că faptul invocat nu

constituie un fapt nou care, prin natura sa, ar fi putut exercita o

influență decisivă asupra soluției Curții.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte

a respins cererea de revizuire, în aplicarea dispozițiilor art. 326 alin.

(3) raportat la art. 322 pct. 9 C.proc.civ.