ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 595/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 595/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Prin cererea
înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la
data de 21 octombrie 2011 (18 octombrie 2011 - data poștei), G.G., în temeiul
art. 322 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 8224
din 20 octombrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a admis recursul în anulare
în Dosarul nr. 549/2004, cu consecința desființării efectelor deciziei Curții
de Apel Timișoara din 11 iunie 2003.
În motivarea cererii
de revizuire, revizuenta învederează că are calitatea de unică moștenitoare a
mamei sale, A.A., care a avut calitatea de intimată în procedura soluționării
recursului în anulare în Dosarul nr. 3549/2004, calitatea sa de succesor
rezultând din certificatul de moștenitor eliberat de BNP F.P.
Prin Decizia civilă
nr. 8224 din 20 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul în anulare declarat de
Procurorul General, a casat Decizia civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003 a Curții
de Apel Timișoara și a respins cererea de revizuire împotriva Deciziei civile
nr. 259 din 13 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara.
Această soluție de
desființare a Deciziei civile nr. 1390 din 11 iunie 2004 pronunțată de Curtea
de Apel Timișoara, prin procedura recursului în anulare (instituția recursului
în anulare fiind deja abrogată la data pronunțării deciziei a cărei revizuire
se solicită) a fost reclamată de antecesoarea revizuentei la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, iar după decesul acesteia, procedura din cererea nr.
1359/06 (Cauza Ardelean c. România) a fost continuată de revizuenta însăși.
La data de 27
septembrie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o decizie
comună pentru mai multe cauze (Hotărârea Lipănescu și alții), inclusiv pentru
cauza nr. 1359/06 (Ardelean c. România), stabilind că Decizia nr. 8224 din data
de 20 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în
recurs în anulare și prin care au fost desființate efectele deciziei Curții de
Apel Timișoara din 11 iunie 2003, reprezintă o încălcare a art. 6 alin. (1) din
Convenție și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
În acest context,
revizuenta arată că sunt îndeplinite premisele formulării și soluționării
cererii de revizuire pe temeiul dispozițiilor de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se
învederează de revizuenta că depune la dosar Hotărârea Curții Europene a
Drepturilor Omului, pronunțată la 27 septembrie 2011, din cuprinsul căreia
rezultă că este definitivă, hotărâre prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor
fundamentale ale omului ce decurge din pronunțarea deciziei de soluționare a
recursului în anulare ce face obiectul prezentei cereri de revizuire; urmare a
încălcărilor constatate de instanța europeană, statul român a fost obligat să-i
restituie revizuentei ap. nr. 2 și nr. 3 (întrucât doar acestea se mai aflau în
proprietatea antecesoarei sale la data pronunțării Deciziei civile nr.
8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, celelalte două fiind
înstrăinate anterior pronunțării soluției în recurs în anulare) sau să-i
plătească suma de 220.000 euro despăgubiri materiale, precum și 2.600 euro, cu
titlu de despăgubiri morale.
În opinia
revizuentei, și cea de-a doua condiție, respectiv aceea potrivit căreia
consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și în prezent
și acestea nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate; în
explicitarea acestei condiții, revizuenta arată că, bazându-se pe dispozițiile
Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, Municipiul Arad, alături de intervenienți persoane fizice (foști
chiriași ai statului în imobilul din litigiu, cumpărători ai apartamentelor în
litigiu în baza Legii nr. 112/1995) au formulat cereri de restabilire a
dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea statului.
Aceste cereri fac
obiectul Dosarului nr. 8448/55/2006 al Judecătoriei Arad, instanță care a
pronunțat Sentința civilă nr. 7299 din 29 iunie 2011 prin care revizuenta a
fost obligată să achite statului suma de 375.000 lei reprezentând
contravaloarea ap. 4 vândut de unul dintre antecesorii săi; în ceea ce privește
ap. nr. 1, de asemenea vândut de antecesorul său, A.T., contractele de
vânzare-cumpărare succesive au fost desființate și s-a dispus reînscrierea
dreptului de proprietate asupra acestuia în favoarea statului; în privința ap.
nr. 2 și nr. 3, care au rămas în proprietatea antecesoarei sale A.A., s-a
dispus, de asemenea, reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea
statului.
În considerentele Sentinței
civile nr. 7299 din 29 iunie 2011 s-a arătat, în mod clar, că soluția a fost
pronunțată în considerarea consecințelor pe care le produce Decizia civilă nr.
8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sens în care
judecătoria a reținut următoarele:
„După mai multe
cicluri procesuale, acțiunea în revendicarea imobilului a fost respinsă, aspect
ce rezultă din Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 3549/2004. Așa fiind, în
condițiile în care titlul de proprietate al defunctului A.T., respectiv Decizia
nr. 1217/2000 a Tribunalului Arad, a fost desființată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, imobilul revenind astfel în proprietatea statului, și câtă
vreme buna-credință a pârâților nu poate fi reținută în raport de dispozițiile
art. 1898 C. civ. coroborate cu art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 (reluat
în art. 31 din Legea nr. 7/1996), contractele de vânzare-cumpărare nr. 3170 din
14 decembrie 2000 și 3575/2003, prin care apartamentul nr. 1 a fost înstrăinat
succesiv pârâților G. și, respectiv, Ț.L. sunt lovite de nulitate absolută, ca
urmare a aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis.
În ceea ce privește
contractul de vânzare-cumpărare nr. 6 din 3 ianuarie 2001, prin care
apartamentul nr. 4 (înscris în CF nr. 51156 Arad, top nr. 1101/IV) înstrăinat
de A.T. către pârâtul B.R., reclamanții au renunțat la capătul de cerere
privind constatarea nulității acestui contract, renunțare la care nu mai pot
reveni (instanța luând act în acest sens în primul ciclu procesual, la termenul
din 10 ianuarie 2007), solicitând în schimb despăgubiri de la moștenitoarea
defunctului A.T.".
Se mai arată de către
revizuentă că, în consecință, prin dispozitivul Sentinței civile nr. 7299 din
29 iunie 2011 a Judecătoriei Arad s-a hotărât restabilirea dreptului de
proprietate al statului asupra ap. nr. 1, 2 și 3, precum și obligarea sa de a
achita suma de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru ap. nr. 4 în privința
căruia Municipiul Arad nu solicitat restituirea, ci echivalentul valoric.
Având în vedere cele
expuse, revizuenta solicită Înaltei Curți să constate că sunt întrunite toate
condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire: existența unei decizii a
Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a stabilit că Decizia nr.
8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție încalcă
drepturile protejate de Convenția europeană a drepturilor omului, precum și
faptul că, urmare a aplicării Deciziei nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, Judecătoria Arad a pronunțat Sentința civilă nr.
7229 din 29 iunie 2011, ceea ce reprezintă concretizarea producerii
consecințelor grave ale încălcării generate prin Decizia civilă nr. 8224/2005 a
drepturilor fundamentale înscrise în Convenție, consecințe ce nu pot fi
înlăturate decât prin admiterea prezentei cereri.
Drept urmare,
solicită admiterea cererii de revizuire, modificarea Deciziei civile nr.
8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de
proprietate intelectuală, în sensul respingerii recursului în anulare declarat
de Procurorul General.
Cererea de revizuire
a fost legal timbrată cu 10 lei taxă judiciară de timbru și 0,30 le timbru
judiciar.
Revizuenta a atașat
cererii de revizuire: copia deciziei Curții europene a drepturilor omului din
data de 27 septembrie 2011, copia Sentinței civile nr. 7229/2011 a Judecătoriei
Arad, copia Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 3549/2004, copia certificatului de
moștenitor emis de BNP F.
Înalta Curte a dispus
atașarea dosarului nr. 3549/2004 în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 8224
din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și
de proprietate intelectuală și citarea intimaților pricinii, anume: Ministerul
Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul
Local Arad, SC R. SA Arad, C.A., C.V., M.A., M.P., P.G., P.V. și R.F.T.
Intimata SC R. SA
Arad a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității
procesuale pasive în ce o privește, iar pe fond, a solicitat respingerea
cererii de revizuire.
De asemenea,
intimații P.G., P.V., C.A., C.V. și R.F.T. au formulat întâmpinare la motivele
cererii de revizuire prin care au invocat excepția prematurității cererii față
de prevederile art. 324 alin. (3) C. proc. civ. care stabilesc un termen de 3
luni de la data publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în M.
Of. al României, Partea I; se învederează că data formulării cererii de
revizuire, hotărârea instanței europene nu a fost publicată în M. Of. al
României, astfel că, în opinia intimaților, cererea este prematur formulată.
Tot în susținerea
excepției de prematuritate a cererii de revizuire, intimații mai arată că,
hotărârea Curții Europene a fost suspendată până la data de 17 aprilie 2012
când a fost soluționată cererea de revizuire promovată împotriva hotărârii în
Cauza Lipănescu și alții vs. România (în ceea ce privește cererea nr. 1358/06),
de către Agentul Guvernamental din cadrul MAE care reprezintă interesele
statului român în procedurile jurisdicționale
În fața Curții
Europene, împrejurarea ce rezultă din Adresa nr. Ll/7160; 636R/AG/82 din 4
iulie 2012 emisă de această instituție, pe care intimații o anexează
întâmpinării.
Prin urmare, termenul
de 3 luni pe care statul îl are pentru remedierea încălcării constatate de
Curte, a început să curgă de la data de 17 aprilie 2012, mai arată intimații,
cererea fiind prematură și din acest punct de vedere.
Pe fond, intimații au
solicitat respingerea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322
pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu sunt îndeplinite cerințele acestei norme,
Astfel, pentru admisibilitatea
unei cereri de revizuire pe temeiul invocat trebuie îndeplinite mai multe
condiții, în mod cumulativ.
Este necesară
existența unei hotărâri a Curții Europene prin care să se fi constatat
încălcarea drepturilor sau libertăților fundamentale ale omului protejate de
Convenție, perpetuarea consecințelor acestei încălcări și nu în ultimul rând,
remedierea încălcărilor constatate să nu poată avea loc decât prin revizuire
hotărârii judecătorești.
Prin Hotărârea Curții
Europene din 27 septembrie 2011, pronunțată în Cauza Lipănescu ș.a. vs. România
s-a constatat că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și a
art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, prin admiterea recursului în
anulare promovat de către procurorul general, în urma căruia a fost desființată
Decizia civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara,
pronunțată, la rândul său, în soluționarea unei cereri de revizuire formulată
împotriva hotărârilor prin care a fost respinsă acțiunea în revendicare a
antecesorilor revizuentei din prezenta cauză.
Intimații învederează
Înaltei Curți că hotărârile judecătorești interne prin care antecesorul
revizuentei și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în
Arad, Str. Vasile Goldiș nr. 20, s-a întemeiat în mod exclusiv pe un testament
fals, acesta fiind motivul pentru care s-a admis recursul în anulare promovat
de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, prin Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți, a
cărei revizuire se cere, cu consecința desființării Deciziei civile nr. 1390
din 11 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara.
Mai mult decât atât,
prin Sentința civilă nr. 11850/2009, pronunțată de Judecătoria Arad, în Dosarul
nr. 6374/55/2009, definitivă prin Decizia civilă nr. 165/2010 a Tribunalului
Arad și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 165/2010 a Curții de Apel
Timișoara, s-a stabilit fără echivoc că antecesorii revizuentei nu au avut
calitatea de moștenitori legali de pe urma numiților K.A. și K.M., proprietarii
imobilului din Arad, str. Vasile Goldiș nr. 20.
Față de cele arătate,
intimații solicită instanței să constate că, din perspectiva dispozițiilor art.
322 pct. 9 C. proc. civ., existența hotărârii Curții Europene nu este
suficientă prin ea însăși pentru a conduce la revizuirea Deciziei civile nr.
8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți, mai ales că prin acțiunile
promovate, antecesorii revizuentei nu au urmărit protejarea unui drept de
proprietate propriu, ci, dimpotrivă, s-au prevalat de un drept pe care nu îl
aveau, în dauna intimaților care aveau calitatea de chiriași în imobil și, în
consecință, beneficiul de a cumpăra locuințele ocupate cu acest titlu, în
temeiul Legii nr. 112/1995.
Intimații anexează
întâmpinării: copiile contractelor lor de vânzare cumpărare nr. 435/1996 și nr.
4280/1999 din care reiese că sunt proprietarii apartamentelor nr. 4 (devenit
nr. 3, după reapartamentare) și nr. 1 (devenit nr. 2, după aceeași operațiune).
Aceștia opinează că
nici cea de-a doua condiție referitoare la consecințele grave ale încălcării nu
este îndeplinită, întrucât nu există în patrimoniul revizuentei niciun drept
care să fi fost nesocotit ca efect al deciziei date în recursul în anulare.
Astfel, în primul
rând (din perspectiva acestei cerințe a revizuirii), se învederează că motivul
invocat de revizuentă, în sensul obligării sale la plata sumei de 375.000 lei
cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. 4 nu mai subzistă, deoarece
acțiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 8448/55/2006* a fost soluționat
irevocabil prin Decizia civilă nr. 1628 din 21 iunie 2012 a Curții de Apel
Timișoara, în sensul respingerii acțiunii în nulitatea contractelor de vânzare
cumpărare.
În al doilea rând, se
învederează de aceiași intimați că prin Hotărârea Curții Europene din 27
septembrie 2011, s-a dispus ca statul să îi restituie revizuentei apartamentele
nr. 2 și 3, iar în caz de nerestituire, să îi plătească acesteia suma de
220.000 euro daune materiale, precum și 2.600 euro daune morale, iar nu și apartamentele
nr. 1 și 4 care au fost înstrăinate de către antecesorul revizuentei prin
contractele de vânzare cumpărare nr. 3170 din 14 decembrie 2000 și, respectiv,
nr. 6/2001.
De asemenea,
intimații arată că astfel cum rezultă din adresa nr. Ll/7160; 636R/AG/82 din 4
iulie 2012 emisă de Agentul Guvernamental din cadrul MAE, rezultă că la data de
11 mai 2012, Direcția Agentului Guvernamental a demarat procedurile legale
pentru plata prin echivalent de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice a prejudiciului material constatat prin hotărârea Curții Europene a
Drepturilor Omului, având în vedere imposibilitatea restituirii în natură a
apartamentelor nr. 2 și 3.
Prin urmare, chiar
dacă antecesorii revizuentei nu au avut calitatea de moștenitori legali sau
testamentari ai foștilor proprietari ai imobilului, Statul Român i-a achitat
deja revizuentei suma stabilită de Curtea Europeană pentru cele două
apartamente, astfel cum rezultă din adresa nr. 8141/27 iulie 2012 emisă de
Direcția Agentul Guvernamental din carul MAE, ceea ce înseamnă că nu mai
subzistă nicio încălcare a drepturilor acesteia, astfel că, la acest moment, nu
se mai perpetuează consecințele grave ale încălcării constatate de Curte care
să trebuie a fi remediate pe calea cererii de revizuire.
Prin notele de
ședință depuse de revizuentă la data de 17 septembrie 2012 (14 septembrie
2012, data poștei), aceasta răspunde celor invocate de intimați prin
întâmpinare.
Astfel, se solicită
respingerea excepției prematurității cererii de revizuire, față de prevederile
art. 109 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, pentru promovarea cererii de
revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., legea nu prevede obligația
parcurgerii unei proceduri prealabile anterior sesizării instanței.
Și în ce privește
condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, revizuentă susține că
acestea sunt îndeplinite întrucât, în mod cert prin Hotărârea Curții Europene
s-a stabilit că efectele hotărârii pronunțate de Înalta Curte de Casație și
Justiție în recurs în anulare trebuie să înceteze, întrucât efectele Deciziei
civile nr. 1217/2000 a Tribunalului Arad, de anulare a contractelor de vânzare
cumpărare pentru apartamentele vândute de statul român intimaților P.G. și P.V.
și R.F.T. și, respectiv, de restituire întregului imobil către moștenitorul
A.T. sunt, în prezent, anulate prin decizia Înaltei Curți de Casație și
Justiție, dată în recurs în anulare.
Revizuenta mai arată
că, înainte de a se pronunța decizia civilă asupra recursului în anulare,
antecesorul său, A.T. a realizat apartamentarea întregului imobil la care se
referă decizia civilă nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar
prin acest act s-a schimbat componența apartamentelor față de cea faptică
realizată de stat: astfel, s-a diminuat suprafața apartamentului cumpărat de
fam. P. cu boxele aflate sub noul ap. nr. 1, iar aceste boxe au intrat în
componența acestui nou ap. nr. 1 ce a fost vândut către numiții G.G.și G.F.
(care, la rândul lor, l-au înstrăinat numitei Ț.L.); or, bazându-se pe efectele
Deciziei nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intimații P.
ocupă aceste boxe, pe care le folosesc cu destinația de spațiu comercial.
Revizuenta subliniază
că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Decizia civilă nr. 8224/2005
a Înaltei Curți de Casație și Justiție este contrară, în întregime, normelor
Convenției europene și a obligat statul român să îi restituie ap. nr. 2 și 3
sau echivalentul valoric al acestora, întrucât celelalte 2 apartamente (nr. 1
și 4) au fost vândute de antecesorul său.
În aceste condiții,
decizia pronunțată în recurs în anulare continuă să producă efecte în privința
celorlalte două apartamente înstrăinate de autorul său, iar dacă prezenta
cerere de revizuire nu ar fi admisă, oricine ar putea să o acționeze în
judecată în viitor, susținând că antecesorul său a vândut ceea ce nu îi
aparținea; pe de altă parte, cererea de recurs în anulare, ca și Decizia civilă
nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt notate în Cartea
funciară nr. 304924 Arad sub B.6 și B.8, iar radierea acestora nu va fi
posibilă decât ca urmare a admiterii prezentei cereri de revizuire; menținerea
acestor notări poate produce prejudicii proprietarilor ap. nr. 1, existând
posibilitatea ca revizuentă să fie acționată în judecată pentru repararea
acestora.
Astfel, ap. nr. 2 și
3 pentru care i s-a achitat echivalentul valoric vor reintra în proprietatea
Statului în componența existentă în prezent în cartea funciară, iar în privința
apartamentelor nr. 1 și 4 (în componența stabilită prin actul de apartamentare
întocmit de autorul său), trebuie să se constate că Decizia civilă nr.
8224/2005 nu produce efecte tocmai pentru a se evita prejudiciile arătate
anterior; de asemenea, în completare, revizuenta a depus note de ședință și
pentru termenul din 25 ianuarie 2012 (fila 192 dosar), în cuprinsul cărora
învederează că face dovada publicării Hotărârii Curții Europene a Drepturilor
Omului din data de 27 septembrie 2011 în M. Of. nr. 831 din 11 decembrie 2012,
dar că nu este în măsură să furnizeze instanței dovada decesului intimatei
M.A.; de asemenea, se depun la dosar și alte înscrisuri prin care se ilustrează
demersurile judiciare derulate cu privire la acest imobil prin care se susține
că dovedește perpetuarea unei stări litigioase (cel puțin între fam. P. și
Ț.L., proprietară a ap. nr. 1) dacă se menține decizia pronunțată în recurs în
anulare.
Și intimatul
Consiliul Local al Municipiului Arad a formulat întâmpinare la motivele cererii
de revizuire, solicitând respingerea acestei căi de atac, pentru motivele pe
care le dezvoltă în cuprinsul întâmpinării.
Analizând cererea de
revizuire formulată, Înalta Curte constată următoarele:
Prin Sentința civilă
nr. 2588/2000 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosar nr. 7920/1999 a fost respinsă
acțiunea în revendicare și în constatarea nulității absolute a celor două
contracte de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, acțiune
formulată de autorul antecesoarei revizuentei - A.T.
Prin Decizia civilă
nr. 1217/2000, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 3720/2000 a fost
admis apelul formulat de reclamant, s-a schimbat în tot sentința apelată, s-a
dispus anularea încheierilor de carte funciară nr. 5235/1997 și nr. 15446/1998
prin care Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate în CF nr. 5185
Arad; anularea încheierii de carte funciară nr. 10834 din 9 septembrie 1999,
prin care imobilul evidențiat în cartea funciară nr. 5185 Arad a fost
apartamentat; anularea dispoziția nr. 636/1999 a Primarului municipiului Arad,
privind apartamentarea inițială și s-a dispus restabilirea situației anterioare
celor trei încheieri, în cartea funciară nr. 5185 Arad; drept urmare, s-a
stabilit dreptul de proprietate al reclamantului A.T., în calitate de
moștenitor al foștilor proprietari de carte funciară K.A. și K.M., restabilind
situația imobilului în cartea funciară nr. 5185 Arad, anterioară intabulării
dreptului de proprietate al statului și desființând cărțile funciare nou
întocmite, după sistarea cărții funciare nr. 5185 Arad; s-a constatat nulitatea
contractelor de vânzare-cumpărare nr. 435/1996 și nr. 4280/1999, încheiat între
S.C. „R." SA Arad și R.F.T. și, respectiv, P.G. și P.V., privind
apartamentul nr. 4 și nr. 1; s-a anulat încheierea de carte funciară nr.
13569/1999, de intabulare a pârâtei R.F.T. sub B4 și s-a dispus ca serviciul de
carte funciară de pe lângă Judecătoria Arad să facă operațiunile cuvenite în
cărțile funciare; au fost respinse cererile de intervenție formulate de
petenții Câmpean Ana, Câmpean Valeriu, M.P., M.A., P.G. și P.V., fiind obligați
pârâții la plata sumei de 3.564.000 lei cheltuieli de judecată către apelant.
Curtea de Apel
Timișoara, prin Decizia civilă nr. 3745 din 21 noiembrie 2000, a respins
recursurile declarate de pârâții Consiliul local Arad, S.C. „R." SA Arad,
R.F.T., P.G. și P.V. împotriva hotărârii pronunțată de tribunal.
Împotriva deciziei
civile nr. 1217 din 12 iulie 2000 a Tribunalului Arad, au formulat cereri de
revizuire pârâții P.G., P.V., R.F.T. și Consiliul local al municipiului Arad,
întemeiate pe art. 322 pct. 4 C. proc. civ., revizuenții solicitând să se
desființeze hotărârea tribunalului și să se respingă apelul declarat de
reclamant împotriva Sentinței civile nr. 2588 din 26 aprilie 2000 a
Judecătoriei Arad, constatându-se lipsa calității procesuale active a
reclamantului apelant A.T.
Cererile de revizuire
au fost respinse prin Decizia civilă nr. 654 din 21 octombrie 2002 a
Tribunalului Arad.
Recursul formulat de
revizuenții P.G. și P.V. împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia
civilă nr. 259 din 13 februarie 2003 a Curții de Apel Timișoara, dispunându-se
modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de revizuire
formulată de recurenții-revizuenți, s-a schimbat în tot decizia atacată cu
revizuire și, în consecință, s-a respins apelul declarat de reclamantul A.T.
împotriva Sentinței civile nr. 2588 din 26 aprilie 2000 a Judecătoriei Arad,
care a fost păstrată (respingerea cererii în revendicare și în constatarea
nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare etc).
Împotriva acestei
hotărâri a formulat cerere de revizuire reclamantul A.T., invocând dispozițiile
art. 322 pct. 2 C. proc. civ., iar Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia
civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003, admițând cererea, a schimbat în tot Decizia
civilă nr. 259 din 13 februarie 2003 și a respins recursul declarat de
revizuenții P.G. și P.V. împotriva Deciziei civile nr. 654 din 21 octombrie
2002 a Tribunalului Arad.
Recursul în anulare
declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție a fost admis prin Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie
2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de
proprietate intelectuală.
Astfel, prin această
decizie, a cărei revizuire s-a solicitat, a fost casată Decizia civilă nr. 1390
din 11 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara și, în consecință, s-a respins
cererea de revizuire formulată de A.T. (moștenit de A.A.) împotriva Deciziei
civile nr. 259 din 13 februarie 2003 a Curții de Apel Timișoara;
intimata-revizuentă A.A. fiind obligată la 1.600 lei cheltuieli de judecată
către intimații P.G. și P.V.
Urmare a pronunțării
acestei decizii de soluționare a recursului în anulare, autoarea revizuentei
din cauza de față (A.A.) s-a adresat cu plângere Curții Europene a Drepturilor
Omului, invocându-se încălcarea art 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 Primul
protocol adițional la Convenție, prin efectele generate de această decizie.
Cererea autoarei
revizuentei (decedată în anul 2011) a fost înregistrată pe rolul Curții
Europene a Drepturilor Omului sub nr. 1359/06, fiind conexată cu mai multe
cereri asemănătoare în ce privește faptele și problema de fond pe care acestea
o ridicau, Curtea pronunțându-se asupra acestora prin Hotărârea din 27 septembrie
2011 în Cauza Lipănescu și alții împotriva României, publicată în M. Of. al
României nr. 831 din 11 decembrie 2012, Partea I.
Prin această Hotărâre
s-a reținut de instanța europeană încălcarea dispozițiilor art. 6 par. 1 din
Convenție, întrucât ca urmare a infirmării de către autoritatea jurisdicțională
supremă a hotărârilor definitive pe calea recursului în anulare, s-a adus
atingere principiului securității raporturilor juridice, Curtea stabilind că
cererea nu se distinge cu nimic de Cauza Brumărescu împotriva României.
În ce privește
capătul de cerere întemeiat pe art. 1 Protocolul nr. 1, Curtea a reamintit că
dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunurilor în litigiu a fost
recunoscut prin hotărârile definitive ale unor instanțe românești; așadar,
reclamanții erau proprietarii unor bunuri în sensul art. 1 din Primul Protocol.
Curtea s-a pronunțat
în repetate rânduri în cauze care au ridicat probleme similare, în care a
constatat încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1 datorită repunerii pe rol a soluției
pronunțate în mod definitiv în cazul unui litigiu și privării reclamanților de
bunurile de care beneficiau la încheierea procedurii, ca urmare a unui recurs
în anulare. Ca atare, Curtea a considerat că, în ciuda marjei de apreciere de
care beneficiază statul în materie, pretinsele erori în aplicarea legii nu pot
fi suficiente pentru a legitima privarea de un bun dobândit perfect legal în
urma unui litigiu soluționat definitiv (par. 30).
În par. 36, Curtea a
reținut în aplicarea art. 41 din Convenție (reparația echitabilă): „În
prezentele cauze, Curtea observă că, în temeiul hotărârii pronunțate în cadrul
recursului în anulare, reclamanții au fost obligați să restituie statului român
diverse sume de bani sau imobile. În consecință, Curtea consideră că, în cazul
în care statul pârât nu va proceda la o astfel de restituire în termen de 6
luni de la data prezentei hotărâri, acesta va fi obligat să plătească
reclamanților cu titlu de prejudiciu material, valoarea actuală a bunurilor în
litigiu, pe care Curtea o stabilește după cum urmează: (6) cererea nr. 1.359/06
- 220.000 euro (pentru cele două apartamente)" (par. 36).
În plus, Înalta Curte
constată că prin dispozitivul Hotărârii din Cauza Lipănescu ș.a. împ. României
s-a declarat că au fost încălcate art. 6 par. 1 din Convenție și art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenție și s-a hotărât (referitor la cererea nr. 1359/06)
că statul trebuie sa plătească reclamantei, în caz de nerestituire, în termen
de 3 luni, următoarele sume: 220.000 EUR pentru prejudiciul material și 2.600
EUR pentru prejudiciul moral.
De asemenea, în anexa
nr. 1 la această hotărâre s-a reținut (cu privire la aceeași cerere nr.
1359/06), în ce privește obiectul cererii: „La 21 octombrie 1999, T.A., tatăl
reclamantei, a introdus în calitatea de legatar universal, o acțiune în
revendicare privind apartamentele nr. 2 și 3, dintr-un imobil
naționalizat"; referitor la hotărârea definitivă, Curtea Europeană a
reținut: „Prin hotărârea din 12 iunie 2003, Curtea de Apel Timișoara a admis
cererea lui T.A.; pe când la rubrica „Decizia pronunțată în urma recursului în
anulare" s-a reținut: „Prin hotărârea definitivă din 20 octombrie 2005,
Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în anulare introdus de
procurorul general și a anulat hotărârea definitivă din 11 iunie 2003."
După pronunțarea
acestei Hotărâri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, G.G. (moștenitoarea
numitei A.A., conform certificatului de moștenitor nr. 53 din 14 iulie 2011
emis de BNP „F.") a recurs la formularea prezentei cereri de revizuire,
întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit acestui
text, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin
neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când
evocă fondul, se poate cere: pct. 9. „dacă Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale
datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei
încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea
hotărârii pronunțate."
În ce privește
termenul de revizuire, art. 324 alin. (3) C. proc. civ. prevede că acesta este
de 3 luni de la data publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului
în M. Of. al României, Partea I.
În legătură cu textul
anterior invocat, intimații au ridicat excepția prematurității cererii de
revizuire, excepție ce va fi analizată cu prioritate, date fiind prevederile
art. 137 alin. (1) C. proc. civ.; aceasta urmează a fi respinsă, potrivit celor
ce urmează:
Cererea de revizuire
a fost formulată la data de 18 octombrie 2011 (data poștei, conform art. 104 C.
proc. civ.), pe când hotărârea Curții Europene ce a prilejuit declararea
acestei căi extraordinare de atac a fost publicată în M. Of. al României nr.
831 din 11 decembrie 2012, Partea I, așadar, pe parcursul soluționării cererii
de față.
În susținerea
excepției, intimații au invocat două aspecte: faptul că hotărârea instanței
europene nu era definitivă la data declanșării cererii de revizuire și,
consecutiv, nepublicarea ei în M. Of. al României, în sensul celor dispuse de
art. 324 alin. (3) C. proc. civ.
Referitor la primul
aspect, Înalta Curte constată că potrivit art. 44 din Convenția europeană a
Drepturilor Omului, o hotărâre a Curții este definitivă când: 1. este
pronunțată de Marea Cameră; 2. părțile declară că nu vor solicita retrimiterea
în fața Marii Camere; 3. într-un termen de 3 luni de la pronunțarea hotărârii,
când nu a fost formulată o cerere de retrimitere și 4. la data respingerii
cererii de retrimitere, de către Colegiul Marii Camere.
Pe de altă parte,
conform uzanțelor existente, obligațiile de plată ale Statului devin scadente
în termen de 3 luni de la definitivarea hotărârii.
Astfel cum rezultă
din adresa nr. Ll/7160; 636R/AG/82 din 4 iulie 2012 emisă de Direcția Agentului
Guvernamental din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, la data de 20
decembrie 2011, în baza art. 80 din Regulamentul Curții Europene a Drepturilor
Omului, Guvernul României a introdus cerere de revizuire a Hotărârii Lipănescu
și alții împotriva României, pronunțate de Curții Europene a Drepturilor Omului
la 27 septembrie 2011, în ceea ce privește cererea Ardelean împotriva României
(cea a autoarei revizuentei).
Cererea de revizuire
a avut ca bază descoperirea unui fapt care, la momentul pronunțării hotărârii
nu era cunoscut de Curte, și anume, acțiunea introdusă de doamna A.A. în
constatarea calității sale de moștenitor, finalizată prin Decizia civilă nr.
855R din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara.
La 17 aprilie 2012,
Curtea europeană a respins cererea de revizuire, cu motivarea că faptul indicat
prin cerere nu constituie un fapt nou, care, prin natura sa, ar fi putut
exercita o influență decisivă asupra soluției prezentei cauze.
Prin urmare,
hotărârea a rămas definitivă la data de 17 aprilie 2012 când a fost respinsă
cererea de revizuire formulată de Guvernul României.
Cu toate acestea,
Înalta Curte constată că împrejurarea rămânerii definitive a hotărârii Curții
Europene la o dată ulterioară formulării cererii de revizuire și înregistrarea
ei pe rolul instanței mai înainte de publicarea acesteia în M. Of. al României
nu poate avea ca efect respingerea cererii ca prematur formulate, întrucât
termenul instituit prin dispozițiile art. 324 alin. (3) C. proc. civ.
reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu) adică înăuntrul căruia
trebuie îndeplinit actul de procedură al formulării cererii de revizuire; ca
atare, acesta nu este un termen prohibitiv (dilatoriu), respectiv înăuntrul
căruia legea interzice efectuarea unui anumit act de procedură; în acest
context, Înalta Curte va înlătura și apărarea revizuentei cu privire la
invocarea art. 109 alin. (2) C. proc. civ. în combaterea acestei excepții,
deoarece prematuritatea este o sancțiune procedurală ce intervine nu numai
pentru neparcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii, ci și pentru
încălcarea unui termen dilatoriu sau prohibitiv, astfel cum s-a arătat.
Or, încălcarea unui
termen prohibitiv este sancționată cu prematuritatea actului de procedură
astfel îndeplinit, iar nu încălcarea unui termen imperativ; pe de altă parte,
un termen imperativ nu poate fi și termen prohibitiv în același timp.
Odată pronunțată
hotărârea Curții Europene și realizată fiind publicitatea soluției adoptate de instanța
europeană, partea interesată în promovarea unei cereri de revizuire în temeiul
art. 322 pct. 9 C. proc. civ. poate declara această cale extraordinară de atac
oricând după pronunțarea ei (și rămânerea definitivă a acesteia) până la
împlinirea termenului legal, imperativ - cele 3 luni de la data publicării în
M. Of. al României, Partea I; după împlinirea lui, intervine însă decăderea din
acest drept și sancțiunea respingerii cererii ca tardivă.
Rămânerea definitivă
a hotărârii Curții Europene se constituie însă într-o condiție suspensivă
pentru actul de procedură al promovării cererii de revizuire mai înainte de
acest moment, condiție împlinită însă la momentul examinării excepției prin
respingerea, la data de 17 aprilie 2012, a cererii de revizuire formulată de
Guvernul României în baza art. 80 din Regulamentul Curții Europene a
Drepturilor Omului.
Față de aceste
considerente, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată excepția prematurității
formulării cererii.
Analizând, în
contextul art. 326 alin. (3) C. proc. civ., condițiile de admisibilitate a
cererii de revizuire din perspectiva art. 322 pct. 9, Înalta Curte constată că
acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, după cum se va arăta.
Prima dintre condiție
se verifică în speță, anume cea privind constatarea unei încălcări a
drepturilor omului de către Curtea europeană, dată fiind Hotărârea pronunțată
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 27 septembrie 2011 în Cauza
Lipănescu și alții împotriva României.
Așa cum s-a arătat,
instanța de contencios european, în legătură cu cererea nr. 1359/06 inițiată de
autoarea revizuentei, a constatat încălcarea art. 6 par. 1 și art. 1
Protocolul. 1 adițional la Convenție, încălcare produsă prin pronunțarea
Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție (a cărei revizuire se cere), prin care a fost admis recursul în
anulare și au fost desființate efectele deciziei Curții de Apel Timișoara din
iunie 2003.
Prin pronunțarea
deciziei de soluționare a recursului în anulare, a fost compromisă atât
securitatea raporturilor juridice (art. 6 par. 1 din Convenție), cât și dreptul
de proprietate anterior recunoscut în favoarea autoarei revizuentei (prin
Decizia civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara) cu privire
la cele două apartamente (nr. 2 și 3) pentru care statul român a fost obligat
la o reparație echitabilă, în temeiul art. 41 din Convenție în sumă de 220.000
euro, în 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz de nerestituire
a acestor imobile.
Dacă prima condiție
de admisibilitate a cererii de revizuire este îndeplinită, Înalta Curte
constată că în speță nu se verifică celelalte două exigențe ale normei de la
art. 322 pct. 9 C. proc. civ., anume referitoare la continuarea producerii
consecințelor grave ale încălcărilor constatate și cea consecutivă, a
necesității remedierii acestora doar prin intermediul revizuirii hotărârii
pronunțate (Decizia civilă nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție); îndeplinirea doar a uneia dintre condițiile textului, deși necesară
oricare dintre ele, nu este suficientă pentru admiterea cererii.
Astfel cum rezultă
din expozeul prezentei decizii, încălcarea constatată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în cererea autoarei revizuentei (cerere nr. 1359/06) s-a
finalizat cu dispoziția de restituire a 2 din cele 4 apartamente (respectiv,
apartamentele nr. 2 și 3), iar în caz de nerestituire de către statul român a
acestora, revizuentei i s-a acordat o reparație echitabilă de 220.000 euro
pentru prejudiciul material la a cărei plată a fost obligat statul, în
aplicarea art. 41 din Convenție.
În consecință, Înalta
Curte constată că în analiza cererii de revizuire promovate de G.G. nu pot fi
evaluate eventuale consecințe care s-ar produce în continuare ca efect al
deciziei pronunțate în recursul în anulare, în legătură cu celelalte două
apartamente (nr. 1 și 4) cu privire la care Curtea Europeană nu s-a pronunțat,
consecințe învederate de revizuentă prin notele de ședință de la filele 163-165
ale dosarului de față.
Nepronunțarea Curții
Europene asupra reparației (pentru încălcările constatate) și în legătură cu
celelalte două apartamente își găsește explicația în considerentele Hotărârii,
anume, în paragraful 36 anterior redat; această înseamnă că, în legătură cu apartamentele
nr. 1 și 4 Curtea Europeană nu a constatat o încălcare, întrucât, ca efect al
deciziei date în recurs în anulare, autoarea revizuentei nu a fost obligată să
restituie starului român aceste imobile ori vreo sumă de bani care să le
înlocuiască valoarea, întrucât aceste două apartamente erau deja înstrăinate de
autorul antecesoarei revizuentei la data pronunțării deciziei, astfel că,
acestea nu au revenit niciodată în proprietatea statului după pronunțarea
deciziei în recurs în anulare.
O asemenea intenție
de repunere în situația anterioară pronunțării Deciziei nr. 8224/2005, situație
care să corespundă celei statuate prin Decizia civilă nr. 259/2003 a Curții de
Apel Timișoara (ale cărei efecte au fost reactivate prin soluția dată
recursului în anulare) s-a concretizat în cererea formulată de autoritățile
administrației publice locale ș.a. pentru constatarea nulității absolute a
contractelor de vânzare cumpărare nr. 3170 din 14 decembrie 2000 și a celui
subsecvent, nr. 3575/2003 referitoare la ap. nr. 1, cerere ce a făcut obiectul
Dosarului nr. 8448/55/2006* pe rolul Judecătoriei Arad.
Cu toate acestea,
repunerea în situația anterioară nu a operat, întrucât deși prin Sentința
civilă nr. 7299 din 29 iunie 2011 a Judecătoriei Arad, s-a constatat nulitatea
absolută a celor două contracte, iar revizuenta G.G. a fost obligată la plata
sumei de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. 4, soluția
nu a fost confirmată în căile de atac, acțiunea în nulitatea contractelor de
vânzare cumpărare fiind respinsă irevocabil prin Decizia civilă nr. 1628 din 21
iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, aspect învederat de intimații P. și R.
prin întâmpinarea formulată la dosar; totodată, în aceeași cauză (dosar nr.
8448/55/2006* -Judecătoria Arad) se solicitase constatarea nulității absolute
și a contractului de vânzare cumpărare nr. 6 din 3 ianuarie 2001 având ca
obiect ap. nr. 4, imobil înstrăinat și el după recompartimentarea imobilului de
către autorul revizuentei (A.T.) către B.R., însă reclamanții pricinii au
renunțat la acest capăt de cerere, act de dispoziție procesuală consemnat în
încheierea de ședință din 10 ianuarie 2007, solicitându-se numai obligarea
pârâtei la restituirea echivalentului valoric al acestuia; aceste aspecte sunt
redate de revizuenta în motivarea cererii de revizuire pentru a se demonstra
continuarea producerii consecințelor deciziei date în recurs în anulare.
Or, astfel cum s-a
arătat, revizuenta era ținută a demonstra verificarea acestei cerințe normative
în legătură cu apartamentele nr. 2 și 3 și referitor la care Curtea Europeană a
constatat încălcări ale unor drepturi fundamentale ale acesteia, iar nu în ce
privește ap. nr. 1 și 4 care nu au mai revenit niciodată în patrimoniul
statului după pronunțarea deciziei asupra recursului în anulare.
Din acest motiv,
Înalta Curte nu va analiza apărările revizuentei susținute prin notele de
ședință de la fila 162 dosar (încălcarea dreptului proprietarei ap. nr. 1 de
către fam. P. prin nerespectarea reapartamentării realizate de autorul său până
la soluționarea recursului în anulare etc), întrucât acestea privesc, de
asemenea, aspecte legate de ap. nr. 1 în legătură cu care Curtea Europeană nu a
constatat vreo încălcare.
În ce privește
apartamentele nr. 2 și 3 în legătură cu care s-a realizat analiza instanței
europene, Înalta Curte constată că acestea au făcut obiectul contractului de
vânzare cumpărare nr. 435/1996 având ca obiect ap. nr. 3 (fost nr. 4, înainte
de recompartimentarea imobilului), contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995
de intimata R.F.T. în calitate de cumpărător și, respectiv, al contractului nr.
4280/1999 având ca obiect ap. nr. 2 (fost nr. 1, înainte de aceeași
operațiune), contract în care intimații P.G. și P.V. au calitatea de
cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.
Curtea Europeană a
dispus obligarea statului român la restituirea acestora către revizuentă, iar
în caz de nerestituire, statul a fost obligat să îi achite suma de 220.000 euro
cu titlu de prejudiciu material (contravaloarea celor două apartamente).
Or, astfel cum
intimații cauzei au dovedit prin adresa nr. Ll/8141 din 27 iulie 2012 emisă de
Agentul Guvernamental (fila 84), măsurile individuale dispuse prin Hotărârea
Ardelean împotriva României, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului la 27 septembrie 2011, au fost executate de către stat prin plata către
doamna G.G. a sumei de 222.600 euro la data de 12 iulie 2012, așadar atât
prejudiciul material, cât și daunele morale de 2.600 euro; de altfel, acest
aspect este confirmat și de către revizuentă prin notele de ședință de la fila
165 dosar.
Date fiind aceste
constatări, rezultă că în ce privește cele două imobile (ap. nr. 2 și 3) ce au
făcut obiectul cererii nr. 1359/06, urmare a plângerii formulate de autoarea
revizuentei, consecințele încălcărilor produse prin pronunțarea Deciziei civile
nr. 8224 din 20 octombrie 2005 de către Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția civilă și de proprietate intelectuală, au încetat prin executarea
Hotărârii de către statul român la 12 iulie 2012, prin achitarea prejudiciului
material către revizuentă la care a fost obligat de Curtea Europeană, în cazul
nerestituirii; posibilitatea restituirii în natură a fost cercetată de Agentul
Guvernamental printr-o adresă emisă către Primăria municipiului Arad (fila 70
dosar) care a comunicat că nu poate opera (cele două contracte de vânzare
cumpărare nr. 435/1996 și nr. 4280/1999 fiind, în continuare, valabile).
Cum celelalte apărări
ale revizuentei (situația litigioasă a ap. nr. 1, eventualitatea producerii
unor prejudicii) exced limitelor prevăzute de art. 326 alin. 3 rap. la art. 322
pct. 9 C. proc. civ., neavând legătură cu încălcările constatate de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte,
nici susținerile intimaților din întâmpinarea formulată referitoare la
pronunțarea Deciziei civile nr. 855R din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel
Timișoara prin care ar fi fost infirmată calitatea de legatar universal a
autorului revizuentei (A.T.) nu pot fi analizate în această cale extraordinară
de atac, întrucât acestea sunt aspecte ulterioare soluționării irevocabile a
pricinii, revizuirea neavând caracter devolutiv astfel încât să fie posibilă
reaprecierea situației de fapt a cauzei; această regulă este afirmată în mod
constant și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de ex.,
Hotărârea Stanca Popescu împ. României din 7 iulie 2009) și ea ține de același
principiu al securității raporturilor juridice (art. 6 par. 1 din Convenție).
În plus, împrejurarea
pronunțării deciziei menționate nu a fost de natură a conduce la admiterea de
către Curtea Europeană a cererii de revizuire promovate de Guvernul României
împotriva Hotărârii date în Cauza Lipănescu ș.a. împ. României, apreciindu-se
de contenciosul european că faptul invocat nu constituie un fapt nou care, prin
natura sa, ar fi putut exercita o influență decisivă asupra soluției Curții.
Față de toate aceste
considerente, înalta Curte va respinge cererea de revizuire, în aplicarea
dispozițiilor art. 326 alin. (3) rap. la art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
În raport cu
dispozițiile art. 274 C. proc. civ. se va dispune obligarea revizuentei G.G. la
achitarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimați în fața Înaltei
Curți, potrivit dovezilor de la fila 87 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca
neîntemeiată excepția prematurității cererii de revizuire.
Respinge ca nefondată
cererea de revizuire formulată de revizuenta G.G. împotriva Deciziei nr. 8224
din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și
de proprietate intelectuală.
Obligă pe revizuenta
G.G. la plata a câte 250 lei către intimații C.V., P.G. și R.F.T. reprezentând
cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 8 februarie 2013.
Procesat de GGC
- DG