ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 595/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 21 octombrie 2011 (18 octombrie 2011 - data poștei), G.G., în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a admis recursul în anulare în Dosarul nr. 549/2004, cu consecința desființării efectelor deciziei Curții de Apel Timișoara din 11 iunie 2003. În motivarea cererii de revizuire, revizuenta învederează că are calitatea de unică moștenitoare a mamei sale, A.A., care a avut calitatea de intimată în procedura soluționării recursului în anulare în Dosarul nr. 3549/2004, calitatea sa de succesor rezultând din certificatul de moștenitor eliberat de BNP F.P.

Prin Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General, a casat Decizia civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara și a respins cererea de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 259 din 13 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara. Această soluție de desființare a Deciziei civile nr. 1390 din 11 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin procedura recursului în anulare (instituția recursului în anulare fiind deja abrogată la data pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită) a fost reclamată de antecesoarea revizuentei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar după decesul acesteia, procedura din cererea nr. 1359/06 (Cauza Ardelean c. România) a fost continuată de revizuenta însăși.

La data de 27 septembrie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o decizie comună pentru mai multe cauze (Hotărârea Lipănescu și alții), inclusiv pentru cauza nr. 1359/06 (Ardelean c. România), stabilind că Decizia nr. 8224 din data de 20 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în anulare și prin care au fost desființate efectele deciziei Curții de Apel Timișoara din 11 iunie 2003, reprezintă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În acest context, revizuenta arată că sunt îndeplinite premisele formulării și soluționării cererii de revizuire pe temeiul dispozițiilor de art. 322 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, se învederează de revizuenta că depune la dosar Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată la 27 septembrie 2011, din cuprinsul căreia rezultă că este definitivă, hotărâre prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului ce decurge din pronunțarea deciziei de soluționare a recursului în anulare ce face obiectul prezentei cereri de revizuire; urmare a încălcărilor constatate de instanța europeană, statul român a fost obligat să-i restituie revizuentei ap. nr. 2 și nr. 3 (întrucât doar acestea se mai aflau în proprietatea antecesoarei sale la data pronunțării Deciziei civile nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, celelalte două fiind înstrăinate anterior pronunțării soluției în recurs în anulare) sau să-i plătească suma de 220.000 euro despăgubiri materiale, precum și 2.600 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

În opinia revizuentei, și cea de-a doua condiție, respectiv aceea potrivit căreia consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și în prezent și acestea nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate; în explicitarea acestei condiții, revizuenta arată că, bazându-se pe dispozițiile Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Municipiul Arad, alături de intervenienți persoane fizice (foști chiriași ai statului în imobilul din litigiu, cumpărători ai apartamentelor în litigiu în baza Legii nr. 112/1995) au formulat cereri de restabilire a dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea statului.

Aceste cereri fac obiectul Dosarului nr. 8448/55/2006 al Judecătoriei Arad, instanță care a pronunțat Sentința civilă nr. 7299 din 29 iunie 2011 prin care revizuenta a fost obligată să achite statului suma de 375.000 lei reprezentând contravaloarea ap. 4 vândut de unul dintre antecesorii săi; în ceea ce privește ap. nr. 1, de asemenea vândut de antecesorul său, A.T., contractele de vânzare-cumpărare succesive au fost desființate și s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra acestuia în favoarea statului; în privința ap. nr. 2 și nr. 3, care au rămas în proprietatea antecesoarei sale A.A., s-a dispus, de asemenea, reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului.

În considerentele Sentinței civile nr. 7299 din 29 iunie 2011 s-a arătat, în mod clar, că soluția a fost pronunțată în considerarea consecințelor pe care le produce Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sens în care judecătoria a reținut următoarele: „După mai multe cicluri procesuale, acțiunea în revendicarea imobilului a fost respinsă, aspect ce rezultă din Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 3549/2004. Așa fiind, în condițiile în care titlul de proprietate al defunctului A.T., respectiv Decizia nr. 1217/2000 a Tribunalului Arad, a fost desființată de Înalta Curte de Casație și Justiție, imobilul revenind astfel în proprietatea statului, și câtă vreme buna-credință a pârâților nu poate fi reținută în raport de dispozițiile art. 1898 C. civ.

coroborate cu art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 (reluat în art. 31 din Legea nr. 7/1996), contractele de vânzare-cumpărare nr. 3170 din 14 decembrie 2000 și 3575/2003, prin care apartamentul nr. 1 a fost înstrăinat succesiv pârâților G. și, respectiv, Ț.L. sunt lovite de nulitate absolută, ca urmare a aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. 6 din 3 ianuarie 2001, prin care apartamentul nr. 4 (înscris în CF nr. 51156 Arad, top nr. 1101/IV) înstrăinat de A.T.

către pârâtul B.R., reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind constatarea nulității acestui contract, renunțare la care nu mai pot reveni (instanța luând act în acest sens în primul ciclu procesual, la termenul din 10 ianuarie 2007), solicitând în schimb despăgubiri de la moștenitoarea defunctului A.T.". Se mai arată de către revizuentă că, în consecință, prin dispozitivul Sentinței civile nr. 7299 din 29 iunie 2011 a Judecătoriei Arad s-a hotărât restabilirea dreptului de proprietate al statului asupra ap. nr. 1, 2 și 3, precum și obligarea sa de a achita suma de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru ap. nr. 4 în privința căruia Municipiul Arad nu solicitat restituirea, ci echivalentul valoric.

Având în vedere cele expuse, revizuenta solicită Înaltei Curți să constate că sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire: existența unei decizii a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a stabilit că Decizia nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție încalcă drepturile protejate de Convenția europeană a drepturilor omului, precum și faptul că, urmare a aplicării Deciziei nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Judecătoria Arad a pronunțat Sentința civilă nr. 7229 din 29 iunie 2011, ceea ce reprezintă concretizarea producerii consecințelor grave ale încălcării generate prin Decizia civilă nr. 8224/2005 a drepturilor fundamentale înscrise în Convenție, consecințe ce nu pot fi înlăturate decât prin admiterea prezentei cereri.

Drept urmare, solicită admiterea cererii de revizuire, modificarea Deciziei civile nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în sensul respingerii recursului în anulare declarat de Procurorul General. Cererea de revizuire a fost legal timbrată cu 10 lei taxă judiciară de timbru și 0,30 le timbru judiciar.

Revizuenta a atașat cererii de revizuire: copia deciziei Curții europene a drepturilor omului din data de 27 septembrie 2011, copia Sentinței civile nr. 7229/2011 a Judecătoriei Arad, copia Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 3549/2004, copia certificatului de moștenitor emis de BNP F. Înalta Curte a dispus atașarea dosarului nr. 3549/2004 în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală și citarea intimaților pricinii, anume: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Local Arad, SC R. SA Arad, C.A., C.V., M.A., M.P., P.G., P.V.

și R.F.T. Intimata SC R. SA Arad a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în ce o privește, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de revizuire. De asemenea, intimații P.G., P.V., C.A., C.V. și R.F.T. au formulat întâmpinare la motivele cererii de revizuire prin care au invocat excepția prematurității cererii față de prevederile art. 324 alin. (3) C. proc. civ. care stabilesc un termen de 3 luni de la data publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în M. Of. al României, Partea I; se învederează că data formulării cererii de revizuire, hotărârea instanței europene nu a fost publicată în M. Of. al României, astfel că, în opinia intimaților, cererea este prematur formulată.

Tot în susținerea excepției de prematuritate a cererii de revizuire, intimații mai arată că, hotărârea Curții Europene a fost suspendată până la data de 17 aprilie 2012 când a fost soluționată cererea de revizuire promovată împotriva hotărârii în Cauza Lipănescu și alții vs. România (în ceea ce privește cererea nr. 1358/06), de către Agentul Guvernamental din cadrul MAE care reprezintă interesele statului român în procedurile jurisdicționale În fața Curții Europene, împrejurarea ce rezultă din Adresa nr. Ll/7160; 636R/AG/82 din 4 iulie 2012 emisă de această instituție, pe care intimații o anexează întâmpinării. Prin urmare, termenul de 3 luni pe care statul îl are pentru remedierea încălcării constatate de Curte, a început să curgă de la data de 17 aprilie 2012, mai arată intimații, cererea fiind prematură și din acest punct de vedere.

Pe fond, intimații au solicitat respingerea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu sunt îndeplinite cerințele acestei norme, Astfel, pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire pe temeiul invocat trebuie îndeplinite mai multe condiții, în mod cumulativ. Este necesară existența unei hotărâri a Curții Europene prin care să se fi constatat încălcarea drepturilor sau libertăților fundamentale ale omului protejate de Convenție, perpetuarea consecințelor acestei încălcări și nu în ultimul rând, remedierea încălcărilor constatate să nu poată avea loc decât prin revizuire hotărârii judecătorești. Prin Hotărârea Curții Europene din 27 septembrie 2011, pronunțată în Cauza Lipănescu ș.a.

vs. România s-a constatat că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și a art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, prin admiterea recursului în anulare promovat de către procurorul general, în urma căruia a fost desființată Decizia civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată, la rândul său, în soluționarea unei cereri de revizuire formulată împotriva hotărârilor prin care a fost respinsă acțiunea în revendicare a antecesorilor revizuentei din prezenta cauză.

Intimații învederează Înaltei Curți că hotărârile judecătorești interne prin care antecesorul revizuentei și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Arad, Str. Vasile Goldiș nr. 20, s-a întemeiat în mod exclusiv pe un testament fals, acesta fiind motivul pentru care s-a admis recursul în anulare promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți, a cărei revizuire se cere, cu consecința desființării Deciziei civile nr. 1390 din 11 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara.

Mai mult decât atât, prin Sentința civilă nr. 11850/2009, pronunțată de Judecătoria Arad, în Dosarul nr. 6374/55/2009, definitivă prin Decizia civilă nr. 165/2010 a Tribunalului Arad și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 165/2010 a Curții de Apel Timișoara, s-a stabilit fără echivoc că antecesorii revizuentei nu au avut calitatea de moștenitori legali de pe urma numiților K.A. și K.M., proprietarii imobilului din Arad, str. Vasile Goldiș nr. 20. Față de cele arătate, intimații solicită instanței să constate că, din perspectiva dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc.

civ., existența hotărârii Curții Europene nu este suficientă prin ea însăși pentru a conduce la revizuirea Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți, mai ales că prin acțiunile promovate, antecesorii revizuentei nu au urmărit protejarea unui drept de proprietate propriu, ci, dimpotrivă, s-au prevalat de un drept pe care nu îl aveau, în dauna intimaților care aveau calitatea de chiriași în imobil și, în consecință, beneficiul de a cumpăra locuințele ocupate cu acest titlu, în temeiul Legii nr. 112/1995. Intimații anexează întâmpinării: copiile contractelor lor de vânzare cumpărare nr. 435/1996 și nr. 4280/1999 din care reiese că sunt proprietarii apartamentelor nr. 4 (devenit nr. 3, după reapartamentare) și nr. 1 (devenit nr. 2, după aceeași operațiune).

Aceștia opinează că nici cea de-a doua condiție referitoare la consecințele grave ale încălcării nu este îndeplinită, întrucât nu există în patrimoniul revizuentei niciun drept care să fi fost nesocotit ca efect al deciziei date în recursul în anulare. Astfel, în primul rând (din perspectiva acestei cerințe a revizuirii), se învederează că motivul invocat de revizuentă, în sensul obligării sale la plata sumei de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. 4 nu mai subzistă, deoarece acțiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 8448/55/2006* a fost soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr. 1628 din 21 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, în sensul respingerii acțiunii în nulitatea contractelor de vânzare cumpărare.

În al doilea rând, se învederează de aceiași intimați că prin Hotărârea Curții Europene din 27 septembrie 2011, s-a dispus ca statul să îi restituie revizuentei apartamentele nr. 2 și 3, iar în caz de nerestituire, să îi plătească acesteia suma de 220.000 euro daune materiale, precum și 2.600 euro daune morale, iar nu și apartamentele nr. 1 și 4 care au fost înstrăinate de către antecesorul revizuentei prin contractele de vânzare cumpărare nr. 3170 din 14 decembrie 2000 și, respectiv, nr. 6/2001.

De asemenea, intimații arată că astfel cum rezultă din adresa nr. Ll/7160; 636R/AG/82 din 4 iulie 2012 emisă de Agentul Guvernamental din cadrul MAE, rezultă că la data de 11 mai 2012, Direcția Agentului Guvernamental a demarat procedurile legale pentru plata prin echivalent de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a prejudiciului material constatat prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, având în vedere imposibilitatea restituirii în natură a apartamentelor nr. 2 și 3. Prin urmare, chiar dacă antecesorii revizuentei nu au avut calitatea de moștenitori legali sau testamentari ai foștilor proprietari ai imobilului, Statul Român i-a achitat deja revizuentei suma stabilită de Curtea Europeană pentru cele două apartamente, astfel cum rezultă din adresa nr. 8141/27 iulie 2012 emisă de Direcția Agentul Guvernamental din carul MAE, ceea ce înseamnă că nu mai subzistă nicio încălcare a drepturilor acesteia, astfel că, la acest moment, nu se mai perpetuează consecințele grave ale încălcării constatate de Curte care să trebuie a fi remediate pe calea cererii de revizuire.

Prin notele de ședință depuse de revizuentă la data de 17 septembrie 2012 (14 septembrie 2012, data poștei), aceasta răspunde celor invocate de intimați prin întâmpinare. Astfel, se solicită respingerea excepției prematurității cererii de revizuire, față de prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, pentru promovarea cererii de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., legea nu prevede obligația parcurgerii unei proceduri prealabile anterior sesizării instanței. Și în ce privește condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, revizuentă susține că acestea sunt îndeplinite întrucât, în mod cert prin Hotărârea Curții Europene s-a stabilit că efectele hotărârii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în anulare trebuie să înceteze, întrucât efectele Deciziei civile nr. 1217/2000 a Tribunalului Arad, de anulare a contractelor de vânzare cumpărare pentru apartamentele vândute de statul român intimaților P.G.

și P.V. și R.F.T. și, respectiv, de restituire întregului imobil către moștenitorul A.T. sunt, în prezent, anulate prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în anulare. Revizuenta mai arată că, înainte de a se pronunța decizia civilă asupra recursului în anulare, antecesorul său, A.T. a realizat apartamentarea întregului imobil la care se referă decizia civilă nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar prin acest act s-a schimbat componența apartamentelor față de cea faptică realizată de stat: astfel, s-a diminuat suprafața apartamentului cumpărat de fam. P. cu boxele aflate sub noul ap. nr. 1, iar aceste boxe au intrat în componența acestui nou ap. nr. 1 ce a fost vândut către numiții G.G.și G.F.

(care, la rândul lor, l-au înstrăinat numitei Ț.L.); or, bazându-se pe efectele Deciziei nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intimații P. ocupă aceste boxe, pe care le folosesc cu destinația de spațiu comercial. Revizuenta subliniază că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Decizia civilă nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este contrară, în întregime, normelor Convenției europene și a obligat statul român să îi restituie ap. nr. 2 și 3 sau echivalentul valoric al acestora, întrucât celelalte 2 apartamente (nr. 1 și 4) au fost vândute de antecesorul său.

În aceste condiții, decizia pronunțată în recurs în anulare continuă să producă efecte în privința celorlalte două apartamente înstrăinate de autorul său, iar dacă prezenta cerere de revizuire nu ar fi admisă, oricine ar putea să o acționeze în judecată în viitor, susținând că antecesorul său a vândut ceea ce nu îi aparținea; pe de altă parte, cererea de recurs în anulare, ca și Decizia civilă nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt notate în Cartea funciară nr. 304924 Arad sub B.6 și B.8, iar radierea acestora nu va fi posibilă decât ca urmare a admiterii prezentei cereri de revizuire; menținerea acestor notări poate produce prejudicii proprietarilor ap. nr. 1, existând posibilitatea ca revizuentă să fie acționată în judecată pentru repararea acestora.

Astfel, ap. nr. 2 și 3 pentru care i s-a achitat echivalentul valoric vor reintra în proprietatea Statului în componența existentă în prezent în cartea funciară, iar în privința apartamentelor nr. 1 și 4 (în componența stabilită prin actul de apartamentare întocmit de autorul său), trebuie să se constate că Decizia civilă nr. 8224/2005 nu produce efecte tocmai pentru a se evita prejudiciile arătate anterior; de asemenea, în completare, revizuenta a depus note de ședință și pentru termenul din 25 ianuarie 2012 (fila 192 dosar), în cuprinsul cărora învederează că face dovada publicării Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 27 septembrie 2011 în M. Of.

nr. 831 din 11 decembrie 2012, dar că nu este în măsură să furnizeze instanței dovada decesului intimatei M.A.; de asemenea, se depun la dosar și alte înscrisuri prin care se ilustrează demersurile judiciare derulate cu privire la acest imobil prin care se susține că dovedește perpetuarea unei stări litigioase (cel puțin între fam. P. și Ț.L., proprietară a ap. nr. 1) dacă se menține decizia pronunțată în recurs în anulare. Și intimatul Consiliul Local al Municipiului Arad a formulat întâmpinare la motivele cererii de revizuire, solicitând respingerea acestei căi de atac, pentru motivele pe care le dezvoltă în cuprinsul întâmpinării.

Analizând cererea de revizuire formulată, Înalta Curte constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2588/2000 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosar nr. 7920/1999 a fost respinsă acțiunea în revendicare și în constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, acțiune formulată de autorul antecesoarei revizuentei - A.T.

Prin Decizia civilă nr. 1217/2000, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 3720/2000 a fost admis apelul formulat de reclamant, s-a schimbat în tot sentința apelată, s-a dispus anularea încheierilor de carte funciară nr. 5235/1997 și nr. 15446/1998 prin care Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate în CF nr. 5185 Arad; anularea încheierii de carte funciară nr. 10834 din 9 septembrie 1999, prin care imobilul evidențiat în cartea funciară nr. 5185 Arad a fost apartamentat; anularea dispoziția nr. 636/1999 a Primarului municipiului Arad, privind apartamentarea inițială și s-a dispus restabilirea situației anterioare celor trei încheieri, în cartea funciară nr. 5185 Arad; drept urmare, s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantului A.T., în calitate de moștenitor al foștilor proprietari de carte funciară K.A.

și K.M., restabilind situația imobilului în cartea funciară nr. 5185 Arad, anterioară intabulării dreptului de proprietate al statului și desființând cărțile funciare nou întocmite, după sistarea cărții funciare nr. 5185 Arad; s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 435/1996 și nr. 4280/1999, încheiat între S.C. „R." SA Arad și R.F.T. și, respectiv, P.G. și P.V., privind apartamentul nr. 4 și nr. 1; s-a anulat încheierea de carte funciară nr. 13569/1999, de intabulare a pârâtei R.F.T. sub B4 și s-a dispus ca serviciul de carte funciară de pe lângă Judecătoria Arad să facă operațiunile cuvenite în cărțile funciare; au fost respinse cererile de intervenție formulate de petenții Câmpean Ana, Câmpean Valeriu, M.P., M.A., P.G.

și P.V., fiind obligați pârâții la plata sumei de 3.564.000 lei cheltuieli de judecată către apelant. Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia civilă nr. 3745 din 21 noiembrie 2000, a respins recursurile declarate de pârâții Consiliul local Arad, S.C. „R." SA Arad, R.F.T., P.G. și P.V. împotriva hotărârii pronunțată de tribunal. Împotriva deciziei civile nr. 1217 din 12 iulie 2000 a Tribunalului Arad, au formulat cereri de revizuire pârâții P.G., P.V., R.F.T. și Consiliul local al municipiului Arad, întemeiate pe art. 322 pct. 4 C. proc. civ., revizuenții solicitând să se desființeze hotărârea tribunalului și să se respingă apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 2588 din 26 aprilie 2000 a Judecătoriei Arad, constatându-se lipsa calității procesuale active a reclamantului apelant A.T.

Cererile de revizuire au fost respinse prin Decizia civilă nr. 654 din 21 octombrie 2002 a Tribunalului Arad. Recursul formulat de revizuenții P.G. și P.V. împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia civilă nr. 259 din 13 februarie 2003 a Curții de Apel Timișoara, dispunându-se modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de revizuire formulată de recurenții-revizuenți, s-a schimbat în tot decizia atacată cu revizuire și, în consecință, s-a respins apelul declarat de reclamantul A.T. împotriva Sentinței civile nr. 2588 din 26 aprilie 2000 a Judecătoriei Arad, care a fost păstrată (respingerea cererii în revendicare și în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare etc). Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire reclamantul A.T., invocând dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc.

civ., iar Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003, admițând cererea, a schimbat în tot Decizia civilă nr. 259 din 13 februarie 2003 și a respins recursul declarat de revizuenții P.G. și P.V. împotriva Deciziei civile nr. 654 din 21 octombrie 2002 a Tribunalului Arad. Recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis prin Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Astfel, prin această decizie, a cărei revizuire s-a solicitat, a fost casată Decizia civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara și, în consecință, s-a respins cererea de revizuire formulată de A.T.

(moștenit de A.A.) împotriva Deciziei civile nr. 259 din 13 februarie 2003 a Curții de Apel Timișoara; intimata-revizuentă A.A. fiind obligată la 1.600 lei cheltuieli de judecată către intimații P.G. și P.V. Urmare a pronunțării acestei decizii de soluționare a recursului în anulare, autoarea revizuentei din cauza de față (A.A.) s-a adresat cu plângere Curții Europene a Drepturilor Omului, invocându-se încălcarea art 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 Primul protocol adițional la Convenție, prin efectele generate de această decizie. Cererea autoarei revizuentei (decedată în anul 2011) a fost înregistrată pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului sub nr. 1359/06, fiind conexată cu mai multe cereri asemănătoare în ce privește faptele și problema de fond pe care acestea o ridicau, Curtea pronunțându-se asupra acestora prin Hotărârea din 27 septembrie 2011 în Cauza Lipănescu și alții împotriva României, publicată în M. Of.

al României nr. 831 din 11 decembrie 2012, Partea I. Prin această Hotărâre s-a reținut de instanța europeană încălcarea dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenție, întrucât ca urmare a infirmării de către autoritatea jurisdicțională supremă a hotărârilor definitive pe calea recursului în anulare, s-a adus atingere principiului securității raporturilor juridice, Curtea stabilind că cererea nu se distinge cu nimic de Cauza Brumărescu împotriva României. În ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 Protocolul nr. 1, Curtea a reamintit că dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunurilor în litigiu a fost recunoscut prin hotărârile definitive ale unor instanțe românești; așadar, reclamanții erau proprietarii unor bunuri în sensul art. 1 din Primul Protocol.

Curtea s-a pronunțat în repetate rânduri în cauze care au ridicat probleme similare, în care a constatat încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1 datorită repunerii pe rol a soluției pronunțate în mod definitiv în cazul unui litigiu și privării reclamanților de bunurile de care beneficiau la încheierea procedurii, ca urmare a unui recurs în anulare. Ca atare, Curtea a considerat că, în ciuda marjei de apreciere de care beneficiază statul în materie, pretinsele erori în aplicarea legii nu pot fi suficiente pentru a legitima privarea de un bun dobândit perfect legal în urma unui litigiu soluționat definitiv (par. 30). În par. 36, Curtea a reținut în aplicarea art. 41 din Convenție (reparația echitabilă): „În prezentele cauze, Curtea observă că, în temeiul hotărârii pronunțate în cadrul recursului în anulare, reclamanții au fost obligați să restituie statului român diverse sume de bani sau imobile.

În consecință, Curtea consideră că, în cazul în care statul pârât nu va proceda la o astfel de restituire în termen de 6 luni de la data prezentei hotărâri, acesta va fi obligat să plătească reclamanților cu titlu de prejudiciu material, valoarea actuală a bunurilor în litigiu, pe care Curtea o stabilește după cum urmează: (6) cererea nr. 1.359/06 - 220.000 euro (pentru cele două apartamente)" (par. 36). În plus, Înalta Curte constată că prin dispozitivul Hotărârii din Cauza Lipănescu ș.a. împ. României s-a declarat că au fost încălcate art. 6 par. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și s-a hotărât (referitor la cererea nr. 1359/06) că statul trebuie sa plătească reclamantei, în caz de nerestituire, în termen de 3 luni, următoarele sume: 220.000 EUR pentru prejudiciul material și 2.600 EUR pentru prejudiciul moral.

De asemenea, în anexa nr. 1 la această hotărâre s-a reținut (cu privire la aceeași cerere nr. 1359/06), în ce privește obiectul cererii: „La 21 octombrie 1999, T.A., tatăl reclamantei, a introdus în calitatea de legatar universal, o acțiune în revendicare privind apartamentele nr. 2 și 3, dintr-un imobil naționalizat"; referitor la hotărârea definitivă, Curtea Europeană a reținut: „Prin hotărârea din 12 iunie 2003, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea lui T.A.; pe când la rubrica „Decizia pronunțată în urma recursului în anulare" s-a reținut: „Prin hotărârea definitivă din 20 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în anulare introdus de procurorul general și a anulat hotărârea definitivă din 11 iunie 2003." După pronunțarea acestei Hotărâri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, G.G.

(moștenitoarea numitei A.A., conform certificatului de moștenitor nr. 53 din 14 iulie 2011 emis de BNP „F.") a recurs la formularea prezentei cereri de revizuire, întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit acestui text, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere: pct. 9. „dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate." În ce privește termenul de revizuire, art. 324 alin. (3) C. proc.

civ. prevede că acesta este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în M. Of. al României, Partea I. În legătură cu textul anterior invocat, intimații au ridicat excepția prematurității cererii de revizuire, excepție ce va fi analizată cu prioritate, date fiind prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.; aceasta urmează a fi respinsă, potrivit celor ce urmează: Cererea de revizuire a fost formulată la data de 18 octombrie 2011 (data poștei, conform art. 104 C. proc. civ.), pe când hotărârea Curții Europene ce a prilejuit declararea acestei căi extraordinare de atac a fost publicată în M. Of. al României nr. 831 din 11 decembrie 2012, Partea I, așadar, pe parcursul soluționării cererii de față.

În susținerea excepției, intimații au invocat două aspecte: faptul că hotărârea instanței europene nu era definitivă la data declanșării cererii de revizuire și, consecutiv, nepublicarea ei în M. Of. al României, în sensul celor dispuse de art. 324 alin. (3) C. proc. civ. Referitor la primul aspect, Înalta Curte constată că potrivit art. 44 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, o hotărâre a Curții este definitivă când: 1. este pronunțată de Marea Cameră; 2. părțile declară că nu vor solicita retrimiterea în fața Marii Camere; 3. într-un termen de 3 luni de la pronunțarea hotărârii, când nu a fost formulată o cerere de retrimitere și 4. la data respingerii cererii de retrimitere, de către Colegiul Marii Camere.

Pe de altă parte, conform uzanțelor existente, obligațiile de plată ale Statului devin scadente în termen de 3 luni de la definitivarea hotărârii. Astfel cum rezultă din adresa nr. Ll/7160; 636R/AG/82 din 4 iulie 2012 emisă de Direcția Agentului Guvernamental din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, la data de 20 decembrie 2011, în baza art. 80 din Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, Guvernul României a introdus cerere de revizuire a Hotărârii Lipănescu și alții împotriva României, pronunțate de Curții Europene a Drepturilor Omului la 27 septembrie 2011, în ceea ce privește cererea Ardelean împotriva României (cea a autoarei revizuentei). Cererea de revizuire a avut ca bază descoperirea unui fapt care, la momentul pronunțării hotărârii nu era cunoscut de Curte, și anume, acțiunea introdusă de doamna A.A.

în constatarea calității sale de moștenitor, finalizată prin Decizia civilă nr. 855R din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara. La 17 aprilie 2012, Curtea europeană a respins cererea de revizuire, cu motivarea că faptul indicat prin cerere nu constituie un fapt nou, care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influență decisivă asupra soluției prezentei cauze. Prin urmare, hotărârea a rămas definitivă la data de 17 aprilie 2012 când a fost respinsă cererea de revizuire formulată de Guvernul României. Cu toate acestea, Înalta Curte constată că împrejurarea rămânerii definitive a hotărârii Curții Europene la o dată ulterioară formulării cererii de revizuire și înregistrarea ei pe rolul instanței mai înainte de publicarea acesteia în M. Of.

al României nu poate avea ca efect respingerea cererii ca prematur formulate, întrucât termenul instituit prin dispozițiile art. 324 alin. (3) C. proc. civ. reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu) adică înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al formulării cererii de revizuire; ca atare, acesta nu este un termen prohibitiv (dilatoriu), respectiv înăuntrul căruia legea interzice efectuarea unui anumit act de procedură; în acest context, Înalta Curte va înlătura și apărarea revizuentei cu privire la invocarea art. 109 alin. (2) C. proc. civ. în combaterea acestei excepții, deoarece prematuritatea este o sancțiune procedurală ce intervine nu numai pentru neparcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii, ci și pentru încălcarea unui termen dilatoriu sau prohibitiv, astfel cum s-a arătat.

Or, încălcarea unui termen prohibitiv este sancționată cu prematuritatea actului de procedură astfel îndeplinit, iar nu încălcarea unui termen imperativ; pe de altă parte, un termen imperativ nu poate fi și termen prohibitiv în același timp. Odată pronunțată hotărârea Curții Europene și realizată fiind publicitatea soluției adoptate de instanța europeană, partea interesată în promovarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. poate declara această cale extraordinară de atac oricând după pronunțarea ei (și rămânerea definitivă a acesteia) până la împlinirea termenului legal, imperativ - cele 3 luni de la data publicării în M. Of. al României, Partea I; după împlinirea lui, intervine însă decăderea din acest drept și sancțiunea respingerii cererii ca tardivă.

Rămânerea definitivă a hotărârii Curții Europene se constituie însă într-o condiție suspensivă pentru actul de procedură al promovării cererii de revizuire mai înainte de acest moment, condiție împlinită însă la momentul examinării excepției prin respingerea, la data de 17 aprilie 2012, a cererii de revizuire formulată de Guvernul României în baza art. 80 din Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată excepția prematurității formulării cererii. Analizând, în contextul art. 326 alin. (3) C. proc. civ., condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire din perspectiva art. 322 pct. 9, Înalta Curte constată că acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, după cum se va arăta.

Prima dintre condiție se verifică în speță, anume cea privind constatarea unei încălcări a drepturilor omului de către Curtea europeană, dată fiind Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 27 septembrie 2011 în Cauza Lipănescu și alții împotriva României. Așa cum s-a arătat, instanța de contencios european, în legătură cu cererea nr. 1359/06 inițiată de autoarea revizuentei, a constatat încălcarea art. 6 par. 1 și art. 1 Protocolul.

1 adițional la Convenție, încălcare produsă prin pronunțarea Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (a cărei revizuire se cere), prin care a fost admis recursul în anulare și au fost desființate efectele deciziei Curții de Apel Timișoara din iunie 2003. Prin pronunțarea deciziei de soluționare a recursului în anulare, a fost compromisă atât securitatea raporturilor juridice (art. 6 par. 1 din Convenție), cât și dreptul de proprietate anterior recunoscut în favoarea autoarei revizuentei (prin Decizia civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara) cu privire la cele două apartamente (nr. 2 și 3) pentru care statul român a fost obligat la o reparație echitabilă, în temeiul art. 41 din Convenție în sumă de 220.000 euro, în 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz de nerestituire a acestor imobile.

Dacă prima condiție de admisibilitate a cererii de revizuire este îndeplinită, Înalta Curte constată că în speță nu se verifică celelalte două exigențe ale normei de la art. 322 pct. 9 C. proc. civ., anume referitoare la continuarea producerii consecințelor grave ale încălcărilor constatate și cea consecutivă, a necesității remedierii acestora doar prin intermediul revizuirii hotărârii pronunțate (Decizia civilă nr. 8224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție); îndeplinirea doar a uneia dintre condițiile textului, deși necesară oricare dintre ele, nu este suficientă pentru admiterea cererii.

Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, încălcarea constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cererea autoarei revizuentei (cerere nr. 1359/06) s-a finalizat cu dispoziția de restituire a 2 din cele 4 apartamente (respectiv, apartamentele nr. 2 și 3), iar în caz de nerestituire de către statul român a acestora, revizuentei i s-a acordat o reparație echitabilă de 220.000 euro pentru prejudiciul material la a cărei plată a fost obligat statul, în aplicarea art. 41 din Convenție. În consecință, Înalta Curte constată că în analiza cererii de revizuire promovate de G.G. nu pot fi evaluate eventuale consecințe care s-ar produce în continuare ca efect al deciziei pronunțate în recursul în anulare, în legătură cu celelalte două apartamente (nr. 1 și 4) cu privire la care Curtea Europeană nu s-a pronunțat, consecințe învederate de revizuentă prin notele de ședință de la filele 163-165 ale dosarului de față.

Nepronunțarea Curții Europene asupra reparației (pentru încălcările constatate) și în legătură cu celelalte două apartamente își găsește explicația în considerentele Hotărârii, anume, în paragraful 36 anterior redat; această înseamnă că, în legătură cu apartamentele nr. 1 și 4 Curtea Europeană nu a constatat o încălcare, întrucât, ca efect al deciziei date în recurs în anulare, autoarea revizuentei nu a fost obligată să restituie starului român aceste imobile ori vreo sumă de bani care să le înlocuiască valoarea, întrucât aceste două apartamente erau deja înstrăinate de autorul antecesoarei revizuentei la data pronunțării deciziei, astfel că, acestea nu au revenit niciodată în proprietatea statului după pronunțarea deciziei în recurs în anulare.

O asemenea intenție de repunere în situația anterioară pronunțării Deciziei nr. 8224/2005, situație care să corespundă celei statuate prin Decizia civilă nr. 259/2003 a Curții de Apel Timișoara (ale cărei efecte au fost reactivate prin soluția dată recursului în anulare) s-a concretizat în cererea formulată de autoritățile administrației publice locale ș.a. pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. 3170 din 14 decembrie 2000 și a celui subsecvent, nr. 3575/2003 referitoare la ap. nr. 1, cerere ce a făcut obiectul Dosarului nr. 8448/55/2006* pe rolul Judecătoriei Arad. Cu toate acestea, repunerea în situația anterioară nu a operat, întrucât deși prin Sentința civilă nr. 7299 din 29 iunie 2011 a Judecătoriei Arad, s-a constatat nulitatea absolută a celor două contracte, iar revizuenta G.G.

a fost obligată la plata sumei de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. 4, soluția nu a fost confirmată în căile de atac, acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare cumpărare fiind respinsă irevocabil prin Decizia civilă nr. 1628 din 21 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, aspect învederat de intimații P. și R. prin întâmpinarea formulată la dosar; totodată, în aceeași cauză (dosar nr. 8448/55/2006* -Judecătoria Arad) se solicitase constatarea nulității absolute și a contractului de vânzare cumpărare nr. 6 din 3 ianuarie 2001 având ca obiect ap. nr. 4, imobil înstrăinat și el după recompartimentarea imobilului de către autorul revizuentei (A.T.) către B.R., însă reclamanții pricinii au renunțat la acest capăt de cerere, act de dispoziție procesuală consemnat în încheierea de ședință din 10 ianuarie 2007, solicitându-se numai obligarea pârâtei la restituirea echivalentului valoric al acestuia; aceste aspecte sunt redate de revizuenta în motivarea cererii de revizuire pentru a se demonstra continuarea producerii consecințelor deciziei date în recurs în anulare.

Or, astfel cum s-a arătat, revizuenta era ținută a demonstra verificarea acestei cerințe normative în legătură cu apartamentele nr. 2 și 3 și referitor la care Curtea Europeană a constatat încălcări ale unor drepturi fundamentale ale acesteia, iar nu în ce privește ap. nr. 1 și 4 care nu au mai revenit niciodată în patrimoniul statului după pronunțarea deciziei asupra recursului în anulare. Din acest motiv, Înalta Curte nu va analiza apărările revizuentei susținute prin notele de ședință de la fila 162 dosar (încălcarea dreptului proprietarei ap. nr. 1 de către fam. P. prin nerespectarea reapartamentării realizate de autorul său până la soluționarea recursului în anulare etc), întrucât acestea privesc, de asemenea, aspecte legate de ap. nr. 1 în legătură cu care Curtea Europeană nu a constatat vreo încălcare.

În ce privește apartamentele nr. 2 și 3 în legătură cu care s-a realizat analiza instanței europene, Înalta Curte constată că acestea au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 435/1996 având ca obiect ap. nr. 3 (fost nr. 4, înainte de recompartimentarea imobilului), contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de intimata R.F.T. în calitate de cumpărător și, respectiv, al contractului nr. 4280/1999 având ca obiect ap. nr. 2 (fost nr. 1, înainte de aceeași operațiune), contract în care intimații P.G. și P.V. au calitatea de cumpărători în baza Legii nr. 112/1995. Curtea Europeană a dispus obligarea statului român la restituirea acestora către revizuentă, iar în caz de nerestituire, statul a fost obligat să îi achite suma de 220.000 euro cu titlu de prejudiciu material (contravaloarea celor două apartamente).

Or, astfel cum intimații cauzei au dovedit prin adresa nr. Ll/8141 din 27 iulie 2012 emisă de Agentul Guvernamental (fila 84), măsurile individuale dispuse prin Hotărârea Ardelean împotriva României, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 27 septembrie 2011, au fost executate de către stat prin plata către doamna G.G. a sumei de 222.600 euro la data de 12 iulie 2012, așadar atât prejudiciul material, cât și daunele morale de 2.600 euro; de altfel, acest aspect este confirmat și de către revizuentă prin notele de ședință de la fila 165 dosar.

Date fiind aceste constatări, rezultă că în ce privește cele două imobile (ap. nr. 2 și 3) ce au făcut obiectul cererii nr. 1359/06, urmare a plângerii formulate de autoarea revizuentei, consecințele încălcărilor produse prin pronunțarea Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, au încetat prin executarea Hotărârii de către statul român la 12 iulie 2012, prin achitarea prejudiciului material către revizuentă la care a fost obligat de Curtea Europeană, în cazul nerestituirii; posibilitatea restituirii în natură a fost cercetată de Agentul Guvernamental printr-o adresă emisă către Primăria municipiului Arad (fila 70 dosar) care a comunicat că nu poate opera (cele două contracte de vânzare cumpărare nr. 435/1996 și nr. 4280/1999 fiind, în continuare, valabile).

Cum celelalte apărări ale revizuentei (situația litigioasă a ap. nr. 1, eventualitatea producerii unor prejudicii) exced limitelor prevăzute de art. 326 alin. 3 rap. la art. 322 pct. 9 C. proc. civ., neavând legătură cu încălcările constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, nici susținerile intimaților din întâmpinarea formulată referitoare la pronunțarea Deciziei civile nr. 855R din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara prin care ar fi fost infirmată calitatea de legatar universal a autorului revizuentei (A.T.) nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac, întrucât acestea sunt aspecte ulterioare soluționării irevocabile a pricinii, revizuirea neavând caracter devolutiv astfel încât să fie posibilă reaprecierea situației de fapt a cauzei; această regulă este afirmată în mod constant și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de ex., Hotărârea Stanca Popescu împ.

României din 7 iulie 2009) și ea ține de același principiu al securității raporturilor juridice (art. 6 par. 1 din Convenție). În plus, împrejurarea pronunțării deciziei menționate nu a fost de natură a conduce la admiterea de către Curtea Europeană a cererii de revizuire promovate de Guvernul României împotriva Hotărârii date în Cauza Lipănescu ș.a. împ. României, apreciindu-se de contenciosul european că faptul invocat nu constituie un fapt nou care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influență decisivă asupra soluției Curții. Față de toate aceste considerente, înalta Curte va respinge cererea de revizuire, în aplicarea dispozițiilor art. 326 alin. (3) rap. la art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

În raport cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ. se va dispune obligarea revizuentei G.G. la achitarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimați în fața Înaltei Curți, potrivit dovezilor de la fila 87 dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca neîntemeiată excepția prematurității cererii de revizuire. Respinge ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuenta G.G. împotriva Deciziei nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Obligă pe revizuenta G.G. la plata a câte 250 lei către intimații C.V., P.G. și R.F.T. reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 februarie 2013. Procesat de GGC - DG