ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5573/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunile înregistrate la Judecătoria Arad la 20 iulie 2006 sub nr. 10367/55/2006, 10370/55/2006 și 10371/55/2006, reclamantul S.L. a chemat în judecată pe pârâții SC R. SA Arad, S.S., H.F., H.I., P.E. și Municipiul Arad, prin Primar, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. A/1998, având ca obiect imobilul din Arad, str. V.D., apartamentul nr. 5, județul Arad, înscris în C.F. nr. X Arad și a certificatului de moștenitor din 2006, anularea contractului de vânzare-cumpărare din 2000, având ca obiect imobilul din Arad, str. V.D., apartamentul nr. 2, înscris în C.F. nr. Y Arad, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. B/1998, având ca obiect imobilul din Arad, str. V.D., apartament nr. 3, județul Arad, înscris în C.F.

nr. Z Arad, în temeiul dispozițiilor art. 948 pct. 2 C. civ. raportat la art. 9 din Legea nr. 112/1995. S-a solicitat, totodată, să se constate nelegala trecere a imobilelor în proprietatea Statului Român, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998 și restituirea imobilelor în deplina proprietate și posesie, în temeiul art. 480 C. civ. Prin sentința civilă nr. 814 din 28 octombrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 208.1/108/2007, Tribunalul Arad a respins acțiunile conexe, astfel cum au fost precizate. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, examinând C.F. nr. W Arad, comparativ cu anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950, rezultă că apartamentele în discuție (nr. 2, 3 și 5) au fost preluate de stat în anul 1959 de la adevăratul proprietar H.I., care figurează în anexă.

S-a constatat că, deși în acțiunea introductivă s-a arătat că defuncții H.I. și P. nu au fost exploatatori de locuințe, nu s-a făcut niciun fel de dovadă cu privire la ocupația acestora la data actului de naționalizare, cu toate că acest aspect i-a fost pus în discuție reclamantului conform încheierii de ședință din 23 octombrie 2007. Prima instanță a mai reținut că, potrivit art. 1 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, imobilul naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 este considerat ca preluat cu titlu dacă naționalizarea s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 1 pct. 1-5 și ale art. 2 din decret, precum și, cu respectarea identității dintre persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării.

S-a avut în vedere că Legea nr. 10/2001, la art. 2 alin. (1) lit. a), caracterizează ca abuzivă preluarea prin Decretul nr. 92/1950, fără a caracteriza acest act normativ ca titlu valabil sau nevalabil, lucru pe care nu îl face nici H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001. S-a reținut de către prima instanță ca demersurile pentru redobândirea imobilelor au aparținut inițial autorilor reclamantului, H.I. și H.P., care s-au adresat în 1991 cu petiții către Prefect, Primărie și Regia Autonomă de Locuințe și Localuri, fără a nota în C.F. nr. W Arad existența vreunui proces. Nici în C.F. nr. X, Y și Z Arad, în care au fost transcrise în anul 1999 cele trei apartamente, nu s-a notat existența vreunui proces de revendicare a acestora.

În temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului, însă cererea sa a fost respinsă prin hotărârea din 10 februarie 1998 a Consiliului Județean Arad - Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, împotriva căreia s-a formulat contestație respinsă prin sentința civilă nr. 999 din 22 februarie 1992 a Judecătoriei Arad. S-a reținut că, potrivit art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 11/1997, interdicția de vânzare a locuințelor, cauzată de existența pe rolul instanțelor judecătorești a unor litigii, privea doar imobilele pentru care nu exista titlu valabil, ori, în accepțiunea legiuitorului, Decretul nr. 92/1950 era considerat ca reprezentând titlu valabil.

Prima instanță a înlăturat motivul de nulitate invocat de reclamant, privind lipsa consimțământului la înstrăinare al proprietarului cu argumentul că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, proprietarul tabular al locuințelor vândute era Statul Român, abia prin sentința civilă nr. 1818 din 15 aprilie 2003 a Judecătoriei Arad și, ulterior, prin sentința civilă nr. 5363 din 19 octombrie 2004 a Judecătoriei Arad, reclamantul dobândind recunoașterea calității sale de moștenitor al foștilor proprietari tabulari. Împotriva sentinței nr. 814 din 28 octombrie 2008 a Tribunalului Arad a declarat apel reclamantul S.L., invocând neconstituționalitatea Decretului nr. 92/1950 și nelegalitatea acestui act normativ, precum și încălcarea prevederilor decretului menționat pentru lipsa identității dintre proprietarul tabular și persoana deposedată.

S-a susținut că preluarea s-a făcut doar de la H.I., deși proprietari tabulari erau soții H.I. și P. De asemenea, s-a arătat că nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare rezultă din lipsa consimțământului adevăratului proprietar tabular, statul pierzându-și retroactiv calitatea de proprietar. Apelantul a mai susținut că, pe de altă parte, art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 12 lit. b) și c) din Normele metodologice de aplicare a legii prevăd interdicția vânzării imobilelor revendicate de foștii proprietari în baza Legii nr. 112/1995, fapt ce exclude și buna credință a cumpărătorilor. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 144/A din 03 iunie 2009, a respins apelul reclamantului, reținând, în esență, că nu există nicio neconcordanță în raport cu înscrisurile din C.F.

nr. W Arad, astfel cum susține reclamantul apelant, cu motivarea că la acea dată H.I. era decedat, iar H.P., soția acestuia nu dezbătuse succesiunea. În privința valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, s-a considerat că, în mod corect, prima instanță a înlăturat motivul de nulitate invocat în baza art. 948 pct. 2 C. proc. civ., întrucât, conform evidențelor de carte funciară, statul era proprietar tabular, iar toate cele trei contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate ulterior respingerii cererii reclamantului de restituire în natură, neexistând, prin urmare, în privința imobilului în litigiu, o interdicție de înstrăinare. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul S.L., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a susținut că preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 este lovită de nulitate, conform statuărilor constante ale jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Constituționale. S-a invocat, totodată, încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 11/1997 din perspectiva lipsei identității dintre persoana deposedată, înscrisă în listele anexă la decret și proprietarul real al imobilului, precum și greșita interpretare a art. 22 din Legea nr. 115/1938 a cărților funciare, în vigoare la acea dată. Cel de-al doilea motiv de recurs a vizat incidența motivelor de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare conform dispozițiilor art. 948 C. civ.

și art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 12 lit. b) și c) din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, care interziceau vânzarea imobilelor revendicate de către foștii proprietari (în baza Legii nr. 112/1995). Recurentul a învederat că buna credință a cumpărătorilor nu poate fi reținută, întrucât aceștia ar fi putut să verifice situația imobilului printr-o simpla cerere adresată primăriei, astfel că, neprocedând astfel, sunt în culpă. Intimații R.E., S.S., H.F. și H.I., precum și Municipiul Arad, reprezentat prin Primar, au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Prin cererea depusă la 22 octombrie 2010, numita A.E., prin mandatar W.A.D., a solicitat să se constate că a dobândit calitate procesuală activă și a preluat toate drepturile și obligațiile reclamantului recurent S.L., în baza contractului de cesiune încheiat la 06 august 2010 având ca obiect drepturile litigioase.

La termenul din 26 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus introducerea în cauza a cesionarei drepturilor litigioase, A.E. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata ca recursul este nefondat având în vedere considerentele ce succed: Criticile referitoare la aplicarea greșită a legii în ceea ce privește preluarea de către stat a imobilului nu pot fi primite. Imobilul în litigiu, respectiv apartamentele nr. 2, 3 și 5 au fost naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, în a cărui anexă apare H.I., ca fiind proprietarul de la care statul a preluat imobilul. În raport cu înscrierile din C.F.

nr. W Arad, nu există nicio neconcordanță în ceea ce privește identitatea persoanei fața de care s-a dispus naționalizarea și proprietarul real al imobilului. Reclamantul-recurent a criticat decizia instanței de apel, arătând că în listele anexe la decret figurează imobilul ca fiind preluat doar de la H.I., deși imobilul aparținea și soției acestuia, H.P. Din perspectiva art. 5 din Decretul nr. 92/1950 preluarea imobilului doar de la unul dintre soți, în condițiile în care celălalt era decedat la data trecerii în proprietatea statului și nu se dezbătuse succesiunea, este perfect valabilă. Nici criticile formulate prin cel de-al doilea motiv de recurs cu privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților nu sunt întemeiate.

Cu privire la acest motiv, invocat drept critică și în faza apelului, Curtea de apel a reținut corect că, prin hotărârea din 10 februarie 1998, cererea de restituire în natură a imobilului formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost respinsă, cele trei contracte de vânzare-cumpărare, a căror nulitate absolută s-a solicitat să se constate, fiind încheiate ulterior soluționării cererii menționate. Ca atare, se va reține că nu exista nicio interdicție de înstrăinare a imobilului în litigiu, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și ale art. 12 lit. b) și c) din Normele metodologice de aplicare a acestei legi fiind corect interpretate. Instanța de apel a mai constatat corect că nu se poate reține reaua-credință a cumpărătorilor apartamentelor, având în vedere faptul că în cartea funciară nu era notat niciun proces care să vizeze revendicarea imobilului, iar reclamantului-recurent i se recunoscuse calitatea de moștenitor al foștilor proprietari tabulari, H.I.

și P., abia în anul 2004, ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 5363 din 19 octombrie 2004 a Judecătoriei Arad. Curtea va reține, totodată, că, având în vedere dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, orice acțiune având ca obiect nulitatea, indiferent de cauza de nulitate, a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, se prescrie într-un termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, termen ce a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni, prin O.U.G. nr. 102/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, expirând la 14 august 2002. În consecință, din această perspectivă, acțiunea reclamantului pentru constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare este prescrisă.

Față de temeiul de drept invocat prin acțiunile conexe de către reclamant în ce privește solicitarea obligării pârâților de a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul, respectiv art. 480 C. civ., Curtea va avea în vedere decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a soluționat recursul în interesul legii în materia revendicării pe calea dreptului comun a bunurilor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi. Astfel, în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care există neconcordanțe între legea speciala, în speță Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Or, având în vedere că toate contractele de vânzare-cumpărare în discuție s-au încheiat ulterior respingerii cererii reclamantului de restituire în natură formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, neexistând la data încheierii contractelor nicio interdicție de înstrăinare, nu se poate susține că reclamantul ar avea un „bun” în sensul Convenției, spre deosebire de pârâți ale căror titluri s-au consolidat prin neatacarea lor în termenul prevăzut de lege.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.L. și însușit de A.E. împotriva deciziei nr. 144/A din 03 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 26 octombrie 2010.