ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 848/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 848/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 848/2017

Deliberând asupra cauzei civile de

față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ.,

constată următoarele:

Prin recursurile formulate la data de 2 august 2016

și, respectiv, la 20 iulie 2016, împotriva Deciziei nr. 382/A din 1 iunie

2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

înregistrate pe rolul Înaltei Curți de casație și Justiție

la data de 26 iulie 2016, sub nr. x/3/2014, și întemeiate în drept pe

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți A., B. și C. și recurenta-pârâtă

D. - E. România au solicitat casarea, respectiv modificarea deciziei recurate.

recurenții-reclamanți A., B. și C. au solicitat admiterea

căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre

rejudecare, instanței de apel.

În drept,

recurenții-reclamanți și-au întemeiat recursul pe

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând

că decizia atacată nu este motivată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți

au arătat că instanța de apel a redat considerentele altei

hotărâri și anume Decizia nr. 1827 din 11 iunie 2014,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

(cazul studentei rămase fără braț), fără a

răspunde motivelor de apel.

Astfel, instanța de apel a

motivat decizia sumar, superficial, fără a răspunde criticilor

formulate și reținute de această instanță, respectiv

nu a stabilit cuantumul prejudiciului moral în raport de vinovăția

sub forma intenției indirecte reținută în sarcina pârâtei.

În opinia

recurenților-reclamanți, folosind o argumentare identică cu cea

din decizia privind cazul studentei care a rămas fără un

braț, instanța de apel a ajuns la un cuantum al despăgubirilor

semnificativ mai mic.

Recurenții-reclamanți au

susținut că instanța de apel a recurs la o motivare vagă,

care echivalează cu nemotivarea, întrucât a făcut trimitere la

„repere jurisdicționale”, fără a le preciza în mod expres.

De asemenea,

recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel nu

a răspuns motivului de apel prin care au susținut necesitatea

corelării cuantumului despăgubirilor acordate cu gravitatea culpei

pârâtei, respectiv intenția indirectă. Motivarea instanței de

apel se rezumă la filele 25 și 26 și redă motivele de apel

formulate de apelanții-reclamanți, însă preia în integralitate considerentele

din Decizia civilă nr. 1827 din 11 iunie 2014, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, cauză care nu este

identică cu speța dedusă judecații.

Or, redarea considerentelor din alte

hotărâri judecătorești, în contextul în care studenta

fără braț trăiește și duce o viața relativ

normală, iar fiica, respectiv sora recurenților - reclamanți a

decedat, confirmă superficialitatea instanței de apel în analizarea

apelului și a probelor noi încuviințate de instanță.

Sub un alt aspect,

recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a

reținut că este de netăgăduit suferința psihică

suferită de aceștia, în urma decesului fiicei, respectiv a surorii

gemene, însă nu a făcut nicio referire la valoarea morală

lezată, la sănătatea (inimă, afectarea creierului,

nevroză psihotică) ori la existența fizică a omului în

speța dedusă judecații, după cum nu a făcut nicio

diferențiere între reclamanți, copiind motivarea din alte

hotărâri.

Astfel, instanța de apel nu a

făcut o analiză și o diferențiere în importanța

valorilor morale lezate, respectiv viața (în cazul speței dedusă

judecații) și atingerea adusă integrității corporale

(în cauza soluționată prin Decizia civilă nr. 1827 din 11 iunie

2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție).

Pe de o parte, instanța de apel a

reținut că aprecierea în acordarea daunelor morale trebuie să

țină cont de niște criterii obiective statuate în doctrină

și practica judiciară și anume: existența fizică a

omului, sănătatea și integritatea corporală, cinstea,

demnitatea, onoarea, prestigiul profesional și alte valori similare, cât

și de principiul rezonabilității și echității

despăgubirilor; pe de altă parte, în parag. nr. 7 din fila 26, s-a

menționat că: „prejudiciul moral nu se stabilește în cauze de

natura celei de față prin raportare la criterii obiective concrete.”

Totodată, recurenții -

reclamanți au susținut că instanța de apel a omis să

particularizeze cuantumul prejudiciului în funcție de măsura în care

a fost afectată situația familială, profesională și

socială, de vreme ce nu a făcut referire la sora geamăna a victimei.

În dezvoltarea criticii prin care au

susținut că motivarea instanței de apel este vagă întrucât

face referire la repere jurisdicționale neprecizate, recurenții -

reclamanți au arătat că la fila 26 din decizia recurată,

instanța de apel a arătat că: „Ținând seama de aspectele de

fapt de natura celor arătate anterior, raportându-se, totodată, la

repere jurisprudențiale în aceeași materie, Curtea apreciază ca

suma de 50.000 euro acordată de prima instanță pentru fiecare

dintre reclamanți reprezintă o reparație justă și

echitabilă a prejudiciului moral suferit de aceștia”.

Or, în contextul în care instanța

nu a indicat, în concret, reperele jurisprudențiale pe care le-a avut în

vedere, în opinia recurenților-reclamanți, sub acest aspect, decizia

nu este motivată.

Recurenții-reclamanți au

arătat că au depus la dosar mai multe hotărâri

judecătorești de care instanța de apel nu a ținut cont,

hotărâri prin care au fost acordate daune morale în cuantum mult mai mare

decât în speță (a se vedea, în acest sens, cazul Ionuț, cazul

Giulești, cazul Ghegeliu, cazul fetei mutilate în accident de

circulație), unde suma reprezentând daune, acordată de către

instanță se ridică la 3,5 milioane euro.

Printr-o altă critică s-a

arătat că hotărârea este nelegală întrucât instanța de

apel a omis să răspundă criticii „privind necesitatea

corelării cuantumului despăgubirilor acordate cu gravitatea culpei

pârâtei - intenția indirectă”.

Astfel, nu a fost cercetat motivul de

apel prin care apelanții-reclamanți au criticat sentința pronunțată

de prima instanță pentru motivul că: „instanța nu a dus

până la sfârșit consecințele ce decurg din această

formă a culpei reținute corect în sarcina pârâtei, intenția

indirectă, cuantificarea prejudiciului moral suferit de către

reclamanți prin raportare la forma cea mai gravă de culpă

reținută în sarcina pârâtei, intenția indirectă”.

recurenta-pârâtă D. - E. a solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

încadrabile în drept în ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă a arătat următoarele:

Decizia atacată nu este

legală în ceea ce privește soluția dată excepției

autorității de lucru judecat.

Sub un prim aspect s-a arătat

că instanțele au reținut că nu a fost indicată o

hotărâre judecătorească în raport de care s-ar fi invocat

autoritatea de lucru judecat.

Sub un alt aspect s-a arătat

că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în

cauză nu există autoritate de lucru judecat, prin raportare la Hotărârea

penală nr. 74/2014, câtă vreme instanța penală a stabilit

culpa exclusivă a victimei în producerea accidentului. Or, concluzia

asupra vinovăției stabilită de instanța penală nu

poate fi schimbată de instanța civilă, situație în care

hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru

judecat în fața oricărei alte instanțe.

Recurenta-pârâtă a susținut

că există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește

accidentul prin raportare la Hotărârea penală nr. 74/2014 în care s-a

reținut că precipitarea în puțul liftului a victimei F. este

urmarea culpei exclusive a acesteia, că a existat o pluritate de

contribuții la decesul victimei, iar cauzele determinante ale producerii

rezultatului sunt relevate de deschiderea manuală a ușilor cabinei

liftului și deszăvorârea manuală a ușii, precum și

derularea de către victimă a unor inițiative periculoase de părăsire

a liftului fără ajutor.

În opinia recurentei-pârâte, nu

există legătură de cauzalitate între lipsa verificării

tehnice periodice și moartea victimei, deoarece accidentul nu s-ar fi

produs dacă victima nu alegea, în mod voluntar și

neforțată, să încalce normele de exploatare a instalației

și să părăsească instalația.

Pe de altă parte, este deosebit

de grav faptul că instanța de fond a stabilit peste decizia

penală că există o legătură de cauzalitate între

moartea victimei și lipsa verificării tehnice periodice, deși,

dacă victima nu alegea în mod voluntar părăsirea cabinei liftului,

indiferent dacă era sau nu efectuată verificarea tehnică, nu se

ajungea la această situație.

Din această perspectivă,

recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de

apel este nelegală întrucât, în mod greșit instanța a respins

excepția autorității de lucru judecat, principiu în virtutea

căruia un litigiu, soluționat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, nu mai poate forma obiectul unui nou

proces având același obiect, aceeași cauză și aceleași

părți.

De asemenea, recurenta - pârâtă a

susținut că soluția instanței de apel este nelegală,

fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale

prevăzute de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă deoarece termenul de prescripție curgea de la data

publicării în M. Of. nr. 910 din 14 decembrie 2002, a Prescripției

Tehnice nr. R6/2002.

Pe fond, recurenta-pârâtă a

solicitat instanței să constate lipsa legăturii de cauzalitate

dintre expirarea termenului de verificare tehnică periodică și

producerea accidentului, deoarece un ascensor, chiar dacă este în perioada

de valabilitate a verificării tehnice periodice, se poate opri din

diferite motive, cum sunt: pană de curent, deschiderea ușilor

interioare, cutremur, declanșarea unui sistem de siguranță etc.,

iar în orice situație în care această instalație devine

nefuncțională intervine obligația utilizatorilor de a respecta

instrucțiunile Prescripției Tehnice nr. R6/2002 printre care și

obligația de a nu părăsi cabina ascensorului. Așadar,

consideră că indiferent de motivele pentru care ascensorul s-a oprit

din funcțiune, accidentul s-a produs exclusiv din vina utilizatorilor, iar

respectarea de către aceștia a Prescripției Tehnice nr. R6/2002

nu ar fi condus la tragicul eveniment.

De asemenea, recurenta-pârâtă a

învederat că, potrivit Prescripției Tehnice nr. R6/2002, sarcina de a

opri din funcțiune ascensoarelor care au scadența verificării

tehnice depășită, revenea întreținătorului

instalației, responsabilului cu verificare tehnică a ascensorului

și deținătorului.

Consideră că din

situația de fapt (confirmată de sentința penală),

coroborată cu Prescripția Tehnică nr. R6/2002, rezultă

că nu există nicio vinovăție a pârâtei și niciun

prejudiciu creat recurenților-reclamanți, prejudiciul despre care se

vorbește fiind o consecință directă a acțiunii fiicei,

respectiv surorii reclamanților de a încălca formele legale.

La data de 2 noiembrie 2016,

recurenții - reclamanți au formulat întâmpinare prin care au

solicitat respingerea, ca nefondate, a criticilor de nelegalitate formulate de

recurenta-pârâtă, cuprinse în primele două motive de recurs, și

constatarea nulității celorlalte critici.

Astfel, în opinia

recurenților-reclamanți, primele două motive de recurs formulate

de recurenta-pârâtă, respectiv cele care vizează excepția

autorității de lucru judecat și prescripția dreptului la

acțiune, pot fi calificate drept motive de casare, în sensul art. 488 alin.

(1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la susținerile

recurenților-reclamanți referitoare la pretinsa vinovăție a

deținătorului (asociația de proprietari), atacul la persoana

împotriva reclamanților, precum și pretinsa nevinovăție a E.,

recurenții-reclamanți au arătat că acestea nu se

încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.,

fiind critici de netemeinicie.

La data de 14 noiembrie 2016,

recurenta - pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului formulat de recurenții-reclamanți, ca nefondat.

Prin raportul întocmit la data de 16

februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc.

civ., s-a constatat că recursurile formulate de recurenții -

reclamanți A., B. și C., și de recurenta-pârâtă D. - E.

România împotriva Deciziei nr. 382/A din 1 iunie 2016, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, întrunesc cerințele de formă

prevăzute sub sancțiunea nulității, sunt declarate în

termen legal, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și sunt

admisibile în principiu în raport de obiectul cererii de chemare în judecată

și de valoarea pretențiilor solicitate.

Raportul a fost comunicat

părților cu mențiunea că pot formula puncte de vedere în

termen de 10 zile (termen care curge de la comunicare); părțile nu au

depus puncte de vedere la raport.

Prin rezoluția din 30 martie

2017, s-a stabilit termen la data de 7 aprilie 2017, în camera de consiliu,

fără citarea părților, pentru analiza

admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea pronunțată

în camera de consiliu la data de 7 aprilie 2017, Înalta Curte a constatat

că recursurile îndeplinesc condițiile de admisibilitate în principiu

și că acestea nu pot fi soluționate potrivit dispozițiilor art.

493 alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 493 alin.

(7) din acest act normativ, a

admis, în principiu, recursurile formulate de

recurenții-reclamanți A., B. și C. și de

recurenta-pârâtă D. - E. România împotriva Deciziei nr. 382/A din 1 iunie

2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Examinând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată recursurile nu sunt

fondate și urmează a fi respinse, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, la data de 17 septembrie 2014, sub nr. x/3/2014,

reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței, în

contradictoriu cu pârâta D. - E. România, ca prin hotărârea pe care o va

pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata echivalentului în

lei a câte 700.000 euro, cu titlu de daune morale față de fiecare

dintre reclamanți, pentru repararea prejudiciului produs prin moartea

numitei F., fiica, respectiv sora geamănă a reclamanților. De

asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea cererii, reclamanții

au arătat, în esență, că la data de 4 mai 2003, ca urmare a

unei defecțiuni a liftului, F. a suferit un accident, iar, la data de 19

mai 2003, s-a produs decesul acesteia.

Din punctul de vedere al

aplicării legii materiale în timp, reclamanții au invocat prevederile

art. 103 din Legea nr. 71/2011, în raport de care răspunderea pentru

faptele ilicite cauzatoare de prejudicii sunt supuse dispozițiilor legii

în vigoare în momentul săvârșirii faptei ilicite.

Cu privire la calitatea pârâtei de

autor al faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, reclamanții au precizat

că, deși la momentul săvârșirii faptei E. nu răspundea

penal, acest lucru nu o absolvă de răspunderea civilă, fiind

obligată a repara orice prejudiciu pe care l-a cauzat în activitatea în a

cărei desfășurare este obligată să dea dovadă de

diligența unui profesionist.

Deși pentru producerea în concret

a decesului au fost responsabile mai multe persoane (inclusiv președintele

și administratorul asociației de proprietari, precum și

administratorul societății de întreținere a liftului),

răspunderea delictuală nu este divizibilă, ci solidară.

Reclamanții au subliniat că

legea acordă posibilitatea victimei de a - și recupera prejudiciul de

la oricare dintre făptuitori, la alegerea acesteia, urmând ca

făptuitorul care a plătit peste partea lui să aibă regres

împotriva celorlalți, invocând în acest sens, art. 1003 C. civ.

Cu privire la fondul cauzei,

reclamanții au invocat dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. de

la 1864.

La data de 27 octombrie 2014,

reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare privind temeiului

juridic al acțiunii în sensul că au invocat dispozițiile art. 998,

999 și 1000 C. civ. de la 1864, raportat la art. 17 lit. h) și g) din

Decretul nr. 417 din 28 decembrie 1985, care modifică și

completează Decretul nr. 587/1973, abrogat ulterior prin Legea nr. 64/2008,

art. 2.4 din anexa M la PTR6-2002, art. 3 lit. j), k) din H.G nr. 1340/2001, art.

2.1 anexa M nr. PTR6-2002, art. 7.1.1, 7.1.4,7.1.5 J.1.8.1, 2.2.3 lit. B din

Legea Tehnică nr. PTR/6-2002, 1.2.4 Anexa M la nr. PTR/6-2002 și

anexa B8.2 pct. 4.6 din Legea tehnică nr. PTR/6/2002.

La data de 28 noiembrie 2014, pârâta E.

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se constate prescripția

dreptului la acțiune a reclamanților și existența

autorității de lucru judecat, iar pe fondul cauzei respingerea

cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședința

din data de 06 aprilie 2015, tribunalul a respins excepția

autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă prin

întâmpinare, reținând că potrivit art. 430 C. proc. civ.,

hotărârea judecătorească prin care se soluționează, în

tot sau în parte, fondul procesului sau se statuează asupra unei

excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la

pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea

tranșată. În alineatul 2 se prevede că autoritatea de lucru

judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care

acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune

litigioasă.

Față de prevederile legale

sus menționate, tribunalul a reținut că în speță nu

sunt întrunite condițiile autorității de lucru judecat, deoarece

nu există o hotărâre judecătorească anterioară prin care

să fi fost soluționată latura civilă a procesului penal, în

sensul de a stabili despăgubirile solicitate de părțile

vătămate și, implicit, de a se fi dispus cu privire la

obligația de plată a acestora.

Prin sentința civilă nr. 870

din 03 iulie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis, în

parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata

către fiecare reclamant a sumei de 50.000 euro, cu titlul de daune morale,

și a luat act de declarația reclamanților în sensul că vor

solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Cu referire la excepția

prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a reținut

că prin cererea de chemare în judecată, depusă la oficiul

poștal la data de 14 septembrie 2014, reclamanții au solicitat

obligarea pârâtei la plata daunelor morale decurgând din decesul numitei F.

produs urmare unui accident survenit la data de 04 mai 2003, din cauza

defecțiunilor ascensorului din clădirea în care locuia.

Tribunalul a apreciat că nu s-a

împlinit termenul de prescripție de 3 ani aplicabil acțiunilor

patrimoniale, reglementat de Decretul nr. 167/1958.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, „termenul prescripției este de 3 ani", iar conform

art. 8 alin. (1) din același act normativ, „prescripția dreptului la

acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe

să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.

Tribunalul a reținut că,

încă de la data producerii accidentului, reclamanții au depus toate

diligentele pentru găsirea și pedepsirea celor vinovați de

săvârșirea faptei care a avut ca urmare decesul victimei.

Astfel, prin Ordonanța nr. 49/P/2004

s-a dispus neînceperea urmăririi penale a numiților G., H., I.

și alții pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 246, 215

1

,

art. 2 și art. 289 C. pen.

Prin sentința penală nr. 875

din 10 martie 2004, pronunțată în Dosarul nr. x/2004 de

Judecătoria Ploiești, rămasă definitivă prin Decizia penală

nr. 147 din 11 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Prahova, în Dosarul

nr. x/105/2009, a fost desființată Ordonanța nr. 49/P/2004, s-a

dispus începerea urmăririi penale, au fost conexate Dosarele nr. x/2004,

nr. x/2004 și nr. x/2004, s-a dispus verificarea modului în care

administratorul H. și întreținătorul SC J. SRL și-au

îndeplinit obligațiile care le reveneau și s-a dispus efectuarea unei

expertize tehnice de specialitate.

Prin rezoluția din 22 martie

2011, emisă în Dosarul nr. x/P/2004, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Prahova a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva numiților G.

și H. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din

culpă.

Prin ordonanța din 22 iunie 2012,

dată în Dosarul nr. x/P/2004, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Prahova a dispus respingerea cererii organelor de cercetare penală de

extindere a cercetărilor în cauză față de SC J. SRL și

K., întrucât la data comiterii faptei acestea nu erau prevăzute de legea

penală. S-a constatat că împotriva lui L., M., N., O. și P. s-a

împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Prin Ordonanța din 25 februarie

2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalului Prahova, dată în Dosarul nr.

x/P/2004, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracțiunea

prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen. cu privire la

suspecții G. și H., clasarea cauzei având ca obiect infracțiunea

prev. de 192 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 113 alin. (3) C.

pen. cu privire la numitul L., clasarea cauzei având ca obiect

infracțiunea prev. de 192 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplic art. 113 alin.

(3) C. pen. cu privire la L. și clasarea cauzei având ca obiect

infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) din V.C.P. cu

privire la numiții M., N., O. și P.

Prin Rezoluția nr. 541/II/2/2014

din 06 mai 2014, prim procurorul Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova

a respins plângerea, ca neîntemeiată.

Prin Încheierea finală nr. 74 din

30 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/281/2014, Judecătoria

Ploiești a menținut soluția de clasare din data de 25 martie

2014 dată în Dosarul nr. x/P/2004 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Prahova.

Astfel, tribunalul a reținut

că din cronologia demersurilor pe cale penală epuizate de

reclamanți cu concursul organelor penale, reiese că aceștia nu

s-au constituit părți civile ca urmare a neînceperii urmăririi

penale.

Tribunalul nu a primit

susținerile pârâtei, în sensul că termenul de prescripție curge

de la data producerii accidentului, întrucât de la această dată s-au

efectuat numeroase cercetări penale, expertize, care nu s-au concretizat

cu începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată a vreunui

inculpat, sens în care reclamanții ar fi avut posibilitatea să se

constituie parte civilă în cauză.

Or, la momentul de la care

reclamanții au efectuat demersuri judiciare, aceștia au considerat

că alte persoane se făceau vinovate de producerea accidentului.

Tribunalul a apreciat că momentul

la care reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască, atât

paguba cât și pe cel care răspunde de ea, este momentul luării

la cunoștință de completarea raportului de expertiză

efectuată de ing. R. la data de 08 septembrie 2011, în care expertul

conchide că pârâta este răspunzătoare de producerea

accidentului, ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a

atribuțiilor care îi reveneau.

S-a reținut ca din dosar reiese

că data la care s-a luat cunoștință de completarea

raportului de expertiză efectuată de ing. R., la data de 08

septembrie 2011 a fost 20 septembrie 2011, când s-a solicitat începerea

urmăririi penale față de persoanele vinovate menționate în

raport.

Însă, reținând că

opțiunea reclamanților de a obține repararea pagubei suferite ca

urmare a accidentului suportat de fiica, respectiv sora acestora, nu se poate

realiza în cadrul procesului penal, ca urmare a faptului că

pârâta-persoană juridică răspunde conform prevederilor Legii nr.

356/2006, dreptul acestora de a-și valorifica pretențiile pe calea

unei acțiuni civile nu se putea naște mai devreme de data de 22 iunie

2012, când procurorul a arătat că propunerea de extindere a

cercetărilor față de K. Ploiești pentru art. 178 alin. (1)

și (2) C. pen., nu este posibilă întrucât la data comiterii faptelor

acestea nu erau prevăzute de legea penală, și aceasta deoarece

persoana juridică răspunde conform prevederilor Legii nr. 356/2006.

Numai în cadrul procesului penal

persoana vătămată poate cere acoperirea prejudiciului material

sau moral încercat prin săvârșirea infracțiunii, de la inculpat

și persoana responsabilă civilmente, constituindu-se parte

civilă; temeiul constituirii părții civile trebuie să fie o

infracțiune care, prin natura ei, produce prejudicii materiale sau morale,

obligația de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului penal

neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal.

Astfel, tribunalul a apreciat că

momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului

reclamanților de a solicita despăgubiri morale de la pârâtă este

cel de când s-a dispus, prin rezoluție, neînceperea urmăririi penale

față de pârâtă, respectiv 22 iunie 2012, întrucât din acest

moment reclamanții au înțeles să-și valorifice

pretențiile pe calea unei acțiuni civile separate, neputându-se

constitui părți civile cât timp nu poate exista un proces penal. Mai

mult, având în vedere că potrivit art. 22 alin. (1) C. pen. numai

hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru

judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea în

despăgubiri, cu privire la existența faptei, a persoanei care a

săvârșit-o și a vinovăției acesteia, rezultă

că în cazul în care procurorul este cel care a dispus neînceperea

urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea

urmăririi penale, indiferent pentru ce motive, soluția adoptată

de acesta nu are autoritate de lucru judecat, astfel că o acțiune

civilă având ca temei răspunderea civilă delictuală este

posibilă, fără a se putea invoca, cu autoritate de lucru

judecat, ordonanța procurorului.

În consecință, având în

vedere dispozițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, tribunalul

a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului

material la acțiune.

Pe fondul cauzei, tribunalul,

reținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale, în temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.,

coroborate cu cele ale art. 998-999 din C. civ. de la 1864, a admis, în parte,

cererea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți

a sumei totale de 150.000 euro, câte 50.000 euro pentru fiecare reclamant, cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciu moral produs.

Prin Decizia nr. 382/A din 01 iunie

2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile

formulate de apelanții - reclamanți A., B. și C. și de

apelanta - pârâta E. România, împotriva sentinței civile nr. 870 din 03

iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța

de apel a reținut că apelanții - reclamanți au criticat

hotărârea primei instanțe numai în ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, susținând, în esență, stabilirea

greșită a acestora sub aspectul acordării nediferențiate

pentru fiecare dintre apelanții - reclamanți și al întinderii

insuficiente în raport cu prejudiciul moral suferit prin pierderea cauzată

de fapta ilicită.

Cât privește întinderea

prejudiciului, instanța de apel a arătat că, spre deosebire de

despăgubirile materiale a căror stabilire este posibilă pe baza

probelor administrate, despăgubirile pentru daunele morale fac în

bună măsură obiectul evaluării instanței de

judecată, care însă nu are la îndemână concluzii certe deduse

din probele administrate.

În materia daunelor morale, dată

fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară

și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii

precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii

despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare

economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum sunt

demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel care

le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care

vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii

de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile

morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme

concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel

posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și

să dispună repararea prejudiciului moral produs.

Deși stabilirea cuantumului

despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o

doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o

serie de criterii, cum sunt: consecințele negative suferite de cel în

cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale

lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea

cu care au fost percepute consecințele vătămării,

măsura în care i-a fost afectată situația familială,

profesională și socială.

Curtea de apel a reținut că,

la rândul său, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în

cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie

sa prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea

adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale

ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Aplicând aceste reguli cauzei de

față, instanța de apel a reținut că evaluarea

despăgubirilor pentru daunele morale produse reclamanților trebuie

să se raporteze la suferințele morale susceptibile în mod rezonabil a

fi fost cauzate acestora prin pierderea fiicei, respectiv surorii, precum

și de toate consecințele acestui fapt, relevate de actele medicale

și de alte mijloace de dovadă.

De asemenea, instanța de apel a

apreciat că este fără putință de tăgadă

că reclamanții au suferit traume psihice accentuate ca urmare a

pierderii suferite.

Ținând seama de aspectele de fapt

de natura celor redate anterior, raportându-se, totodată, la repere

jurisprudențiale în aceeași materie, instanța de apel a apreciat

că suma de 50.000 de euro, acordată de prima instanță

pentru fiecare dintre reclamanți, reprezintă o reparație

justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit de

aceștia.

Totodată, s-a reținut

că împrejurarea că prima instanță nu a stabilit

despăgubirile într-un cuantum diferențiat pentru fiecare dintre cei

trei reclamanți, care au calitatea de părinți, respectiv de

soră a victimei decedate ca urmare a faptei ilicite imputate pârâtei, nu

poate constitui o critică fondată, deoarece relațiile de rudenie

dintre apelanții - reclamanți și victimă, de părinte,

respectiv soră, pot fi caracterizate ca fiind ambele foarte apropiate.

Prin urmare, instanța de apel a

apreciat că nu se poate realiza o ierarhie în sensul solicitat de

apelanții - reclamanți; o astfel de apreciere este dificil de

realizat în condițiile în care prejudiciul moral nu se stabilește în

cauze de natura celei de față, prin raportare la criterii obiective,

concrete, astfel că evaluarea pentru fiecare dintre cei trei apelanți

- reclamanți a suferințelor psihice, morale care constituie

prejudiciul ce se cere reparat, nu este necesară, în condițiile în

care, toți cei trei apelanți-reclamanți erau în relații de

rudenie apropiate cu defuncta.

A reținut instanța de apel

că, deși critică soluția primei instanțe de stabilire

a despăgubirilor în mod nediferențiat, la rândul lor, apelanții

- reclamanți au solicitat prin cererea de chemare în judecată, un

cuantum egal al despăgubirilor, respectiv 700.000 de euro pentru fiecare.

În ceea ce privește apelul

declarat de apelanta - pârâtă E. România, instanța de apel a

reținut că motivele formulate vizează atât soluția

pronunțată de prima instanță asupra excepțiilor

autorității de lucru judecat și prescripției dreptului material

la acțiune, cât și soluția pronunțată asupra fondului cauzei.

Cu referire la critica prin care s-a

susținut că în mod greșit prima instanță a apreciat

că nu există autoritate de lucru judecat în privința culpei

exclusive a victimei, stabilită cu prilejul soluționării

plângerii penale, sub un prim aspect, instanța de apel a reținut

că apelanta - pârâtă nu a indicat în mod expres în apel sau în

fața primei instanțe, hotărârea penală în raport de care a

invocat existența autorității de lucru judecat, aceasta

făcând mențiune în mod generic la hotărâri

judecătorești prin care s-a statuat asupra culpei exclusive a

victimei în producerea accidentului.

În aceste condiții, curtea de

apel s-a raportat la ultima hotărâre pronunțată în cursul

soluționării laturii penale a procesului pornit la plângerea

penală a apelanților - reclamanți, respectiv Încheierea penală

nr. 74 din 30 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria

Ploiești, în Dosarul nr. x/281/2014, prin care s-a soluționat

plângerea împotriva ordonanței de clasare din data de 25 martie 2014,

dată în Dosarul nr. x/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Prahova.

Curtea de apel a reținut că

există atașate la dosar și alte hotărâri

judecătorești pronunțate cu privire la soluțiile

pronunțate de procuror în cursul cercetării laturii penale, cum este,

de exemplu, Decizia civilă nr. 147 din 11 februarie 2011,

pronunțată de Tribunalul Prahova, prin care se statuase în sens

diferit celor din încheierea deja menționată. Astfel, s-a

reținut că și nerespectarea normelor din prescripțiile

tehnice E. pot constitui cauze concurente la decesul victimei, iar în

speță s-a ajuns la producerea evenimentului arătat și prin

culpa concurentă a celorlalte persoane, care aveau obligații legale

referitoare la buna funcționare a ascensorului și care, prin

nerespectarea acestora, au concurat la producerea accidentului din 04 mai 2003.

De asemenea, instanța de apel a

reținut că aprecierea legalității soluției

pronunțate asupra excepției autorității de lucru judecat

trebuie să se facă prin raportare la dispozițiile art. 28 alin.

(1) din noul C. proc. pen., potrivit cu care hotărârea definitivă a

instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața

instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la

existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o,

instanța civilă nefiind legată de hotărârea definitivă

de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește

existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei

ilicite.

A arătat curtea de apel că

norma legală menționată este aplicabilă în cauză în

temeiul dispozițiilor art. 13 C. proc. pen. adoptat prin Legea nr. 135/2010,

conform cărora legea procesual penală se aplică în procesul

penal actelor efectuate și măsurilor dispuse de la intrarea ei în

vigoare și până la momentul ieșirii din vigoare, cu

excepția situațiilor prevăzute în dispoziții tranzitorii;

hotărârea penală la care s-a făcut mențiune anterior a fost

pronunțată după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

A reținut, de asemenea, curtea de

apel că, în speță, reclamanții solicită tragerea la

răspundere civilă a E., persoană juridică care nu este

menționată ca parte în hotărârea penală prin care se

confirmă încetarea procesului penal pentru existența unei cauze din

cele prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., fapta imputată

pârâtei referindu-se la nerespectarea unor obligații legale, în principal

aceea a omisiunii de interzicere a funcționării ascensorului pentru

care expirase perioada în care acesta trebuia autorizat, faptă care nu a

făcut obiectul analizei în latura penală a procesului.

Astfel fiind, instanța de apel a

statuat că nu se poate reține că aprecierea pe care

instanța penală a făcut-o asupra răspunderii penale a

persoanelor față de care s-au efectuat cercetări (diferite de

persoana care are calitatea de pârât în prezenta cauză), inclusiv din

perspectiva culpei, este obligatorie pentru motivul că s-ar bucura de

autoritate de lucru judecat.

Și în ce privește

soluția pronunțată de prima instanță asupra

excepției prescripției dreptului material la acțiune,

instanța de apel a apreciat că nu sunt fondate criticile formulate de

apelantul - pârât.

Astfel, potrivit prevederilor art. 8 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în

repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă

de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască,

atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Sub aspectul autorului pagubei s-a

arătat că pretențiile civile sunt îndreptate împotriva pârâtei E.,

față de care, la data de 19 iunie 2012, organele de cercetare

penală au întocmit un referat de extindere a cercetărilor, referat

care a fost infirmat prin ordonanța procurorului pronunțată la

data de 22 iunie 2012, reținându-se că răspunderea penală a

persoanelor juridice a fost prevăzută de Legea nr. 356/2006, ulterior

comiterii faptei; la 21 ianuarie 2013, ordonanța a fost atacată cu

plângere de apelanții - reclamanți.

Așa fiind, data la care

apelanții - reclamanți au luat cunoștință de

împrejurarea că E. putea răspunde pentru producerea faptei cauzatoare

de prejudiciu este cea la care au luat cunoștință de

ordonanța menționată, care nu le-a fost comunicată, aspect

care rezultă din cuprinsul acesteia, respectiv din mențiunea privind

comunicarea numai către Inspectoratul de Poliție a Județului

Prahova.

În consecință, instanța

de apel a reținut că apelanții - reclamanți au formulat

plângere împotriva acestei ordonanțe la data de 21 ianuarie 2013, moment

care marchează începutul curgerii prescripției extinctive; prin

urmare, la data învestirii instanței civile cu acțiunea în

răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva

apelantei-pârâte E. (17 septembrie 2014), termenul de prescripție de trei

ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, nu era împlinit.

Referitor la fondul cauzei,

instanța de apel a reținut că nu pot fi primite criticile

apelantei - pârâte, care a susținut că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., pentru a fi

atrasă răspunderea sa civilă pentru prejudiciul suferit de

apelanții - reclamanți.

Astfel, cu referire la fapta

ilicită, apelanta-pârâtă a susținut că, față de

prevederile Prescripției Tehnice nr. R/6/2002, în mod greșit prima

instanță a pus semnul egalității între, pe de o parte,

acțiunea de a opri din funcționare un ascensor cu scadența

verificării tehnice depășite (obligația în acest sens

revenind întreținătorului instalației - SC J. SRL,

responsabilului cu verificarea tehnică a ascensorului și

deținătorului), iar, pe de altă parte, acțiunea de a

interzice funcționarea, decizie care putea reveni E., pe baza acestor

constatări.

Instanța de apel a apreciat

că nu pot fi reținute susținerile apelantei-pârâte în

condițiile în care, potrivit hotărârii primei instanțe, în

sarcina acestei părți s-a reținut că a încălcat

dispozițiile legale potrivit cărora avea obligația să

interzică funcționarea ascensorului în condițiile

depășirii scadenței verificării tehnice în vederea

autorizării funcționării în continuare, fiind astfel

încălcate prevederile art. 17 lit. h) din Decretul nr. 417 din 28

decembrie 1985 în vigoare la data producerii pretinsei fapte ilicite. Referirea

primei instanțe, alături de nerespectarea obligației

menționate, la omisiunea de a lua măsuri în vederea opririi

funcționării ascensorului, nu poate conduce la o altă concluzie,

câtă vreme din expunerea privitoare la aspectele de fapt rezultă cu

claritate că prima instanță a avut în vedere, în ceea ce

privește fapta ilicită, încălcarea de către pârâtă a

obligației legale de a interzice funcționarea liftului, în

condițiile în care verificarea tehnică în vederea autorizării

trebuia efectuată încă din anul 2001.

Astfel, s-a reținut că

distincțiile de ordin lingvistic pe care apelanta-pârâtă le-a

făcut în cuprinsul cererii de apel, prin referirea la acțiunea de a

interzice funcționarea ascensorului, respectiv la cea de a opri din

funcționare ascensorul, sunt lipsite de relevanță, în

condițiile în care, chiar dacă această din urmă

obligație revenea deținătorului ascensorului, potrivit

Prescripției Tehnice nr. R6/2002, apelanta-pârâtă avea obligația

de a interzice funcționarea ascensorului în condițiile

nerespectării scadenței de verificare în vederea autorizării.

Potrivit art. M.2.4 din Anexa M la

Prescripția Tehnică nr. R6/2002, inspectorii de specialitate ai E.

și responsabilul cu verificarea tehnică a ascensoarelor, au

obligația să interzică funcționarea ori de câte ori

constată că nu sunt îndeplinite condițiile de

siguranță în funcționarea ascensoarelor în conformitate cu

prevederile prezentei prescripții tehnice și cu ale legislației

în vigoare.

Cu privire la legătura de

cauzalitate, contestată de apelanta - pârâtă prin susținerea

că lipsa autorizării liftului nu a condus la producerea decesului

victimei, acesta fiind determinat de nerespectarea obligației

utilizatorului de a nu părăsi cabina ascensorului, obligație prevăzută

de PT nr. R6/2002, instanța de apel a reținut că, potrivit

situației de fapt rezultate pe baza probelor administrate în cauză,

părăsirea cabinei de către persoanele blocate în lift (victima,

sora acesteia și numitul S.) a fost posibilă ca urmare a lipsei unei

piese componente a ascensorului care avea rolul de a bloca accesul din interior

la rola broaștei în scopul evitării acționării manuale a

pârghiei de zăvorâre a ușilor de palier de către utilizatorii

aflați în cabină. Această concluzie rezultă din

constatările efectuate de expertul tehnic care a efectuat expertiza

dispusă în cadrul cercetării penale, dar și din adresa din 25

aprilie 2005, emisă chiar de apelanta E., conform căreia

deszăvorârea manuală a broaștei de la ușa de palier se

poate face din interiorul cabinei doar dacă lipsesc sau sunt

îndepărtate elemente de protecție ale broaștei.

Sub aspectul raportului de

cauzalitate, instanța de apel a reținut că în cuprinsul acestuia

intră nu numai cauza necesară (care în cauză este dată de

părăsirea cabinei ascensorului), dar și condițiile cauzale,

adică acele fapte ilicite care au făcut posibilă, respectiv care

au mediat, acțiunea cauzală.

O astfel de natură, de

condiție cauzală, o are omisiunea apelantei - pârâte de a interzice

funcționarea ascensorului pentru care era depășită

scadența verificării tehnice în vederea autorizării în

continuare și care funcționa în lipsa unor elemente componente care

ar fi împiedicat deschiderea din interior a ușilor de pe palier a cabinei ascensorului.

Prin urmare, rezultatul

vătămător s-a produs ca urmare a ambelor fapte (acțiunea

victimei și omisiunea ilicită a apelantei-pârâte), fiind exclus în

lipsa oricăruia dintre acestea.

De asemenea, curtea de apel a

reținut că nici în ceea ce privește critica prin care s-a

susținut lipsa vinovăției, susținerile apelantei-pârâte nu

sunt fondate. Astfel, câtă vreme evenimentul care a produs paguba pe care

apelanții - reclamanți o cer reparată s-a produs inclusiv ca

urmare a unei omisiuni din partea apelantei - pârâte, fiind dovedită

legătura de cauzalitate dintre acestea, iar omisiunea a fost rezultatul

încălcării obligațiilor pe care legea le stabilea în sarcina

apelantei E. în domeniul montării, punerii în funcțiune,

exploatării, reparării și verificării tehnice a

ascensoarelor, susținerile acesteia privind lipsa vinovăției

sunt fără temei.

Cercetând recursul formulat de

recurenții-reclamanți din perspectiva motivului de recurs

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că decizia care face obiectul controlului judiciar cuprinde

motivele pe care se întemeiază, nu conține motive contradictorii

și nici motive străine de natura cauzei.

Sub un prim aspect,

recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel

a redat considerentele unei alte hotărâri judecătorești, respectiv

Decizia nr. 1827 din 11 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție (referitoare la cazul unei studente care a

rămas fără un braț), fără a răspunde

motivelor de apel.

Critica nu este fondată. În acest

sens Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate,

instanța de apel a expus sinteza motivelor de apel formulate de

apelanții-reclamanți și raționamentul logico-judiciar pe

baza căruia a conchis că apelul acestor părți nu este

fondat.

Împrejurarea că, în raport de

specificul cererilor deduse judecății, unele considerente comune se

regăsesc în structura mai multor hotărâri judecătorești nu

este de natură să conducă la concluzia că, în

speță, instanța de apel nu a cercetat criticile

apelanților-reclamanți.

În condițiile în care în

considerentele deciziei atacate cu recurs nu se regăsesc elemente

străine de natura cauzei, iar instanța de apel a expus motivele care

susțin soluția pronunțată, Înalta Curte apreciază

că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.

6 C. proc. civ.

Sub un alt aspect,

recurenții-reclamanți au susținut, în dezvoltarea acestui motiv

de recurs, că instanța de apel a motivat decizia sumar, superficial,

fără a răspunde criticilor formulate și reținute de această

instanță, respectiv nu a stabilit cuantumul prejudiciului moral în

raport de vinovăția sub forma intenției indirecte

reținută în sarcina pârâtei.

Critica nu este fondată deoarece

instanța de apel, respingând apelurile declarate în cauză a

reținut temeinicia și legalitatea sentinței. Prin urmare, curtea

de apel a redat exclusiv considerente care susțin această

soluție de respingere a apelurilor în limita criticilor și

apărărilor formulate.

Recurenții-reclamanți au

dezvoltat ample critici care pun în discuție o soluție jurisprudențială

care nu constituie un element de reper în cercetarea legalității

deciziei atacate cu recurs; aceștia s-au declarat profund

nemulțumiți de cuantumul diferit al despăgubirilor acordate

într-un alt proces.

Înalta Curte subliniază că

întrucât în sistemul de drept român jurisprudența nu este izvor de drept,

nu se impun a fi examinate criticile care se constituie în analize comparative

cu elemente din alte dosare în care s-au formulat cererii de reparare a

prejudiciului cauzat prin fapta civilă ilicită deoarece

înfăptuirea actului de justiție presupune aplicarea legii la un caz

determinat.

Prin urmare, Înalta Curte reține

că deși soluțiile jurisprudențiale trebuie să reflecte

unitate și coerență în interpretarea și aplicarea legii,

acest lucru nu suplinește examinarea în fiecare caz în parte a

situației de fapt și de drept. În plus, cazul invocat de

recurenții-reclamanți nu este similar cu speța de față

în condițiile în care nu se confundă vătămarea adusă

sănătății și integrității fizice a victimei

directe cu vătămarea produsă, ca în speță, altor

persoane decât victima accidentului, prin decesul acesteia.

Examinând în continuare criticile

formulate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că

motivarea instanței nu este superficială și nici contradictorie;

aceasta reflectă particularitățile cazului dedus

judecății și cuprinde aprecierea instanței de apel,

raportată la criteriile uzuale care stau la baza cuantificării

daunelor morale. Nu există nicio contradicție în motivarea

instanței de apel care, pe de o parte, a arătat că există

diferențe între daunele materiale și cele morale sub aspectul modului

de cuantificare, iar, pe de altă parte, a subliniat că daunele

morale, care tind la repararea unui prejudiciu cu caracter nepatrimonial,

implică o marjă de apreciere a judecătorului.

În condițiile în care tribunalul

a expus ample considerente referitoare la modul de determinare a cuantumului

daunelor morale, instanța de apel, care a constatat temeinicia și

legalitatea sentinței, nu a avea a relua întreaga argumentație sub

acest aspect, ci a răspuns criticilor formulate în apel.

Prin urmare, nu sunt fondate

susținerile recurenților-reclamanți, în sensul că decizia

pronunțată în apel este motivată sumar ori superficial.

De asemenea, nu pot fi primite nici

argumentele prin care s-a arătat că hotărârea nu este

motivată întrucât instanța de apel a făcut trimitere la repere

jurisprudențiale pe care nu le-a indicat în concret, respectiv pentru

că nu cuprinde referiri la deciziile de speță pe care

reclamanții le-au depus la dosar.

Așa cum s-a arătat deja,

jurisprudența nu este izvor de drept; așadar, deciziile de

speță pe care părțile le depun la dosar nu au valoare

normativă.

Trimiterea pe care curtea de apel a

făcut-o la repere jurisprudențiale în aceeași materie trebuie

analizată din perspectiva lipsei criteriilor legale de cuantificare a

daunelor morale și coroborată cu considerentele prin care

această instanță a menționat criteriile obiective care s-au

cristalizat în doctrină și jurisprudență, criterii la care

chiar recurenții-reclamanți au făcut referire în memoriul de

recurs.

Cu referire la critica prin care s-a

arătat că hotărârea este nelegală întrucât instanța de

apel a omis să răspundă criticii privind necesitatea

corelării cuantumului despăgubirilor acordate cu gravitatea culpei

pârâtei - intenția indirectă, nefiind astfel cercetat motivul de apel

prin care apelanții-reclamanți au criticat sentința

pronunțată de prima instanță pentru motivul că:

„instanța nu a dus până la sfârșit consecințele ce decurg

din această formă a culpei reținute corect în sarcina pârâtei,

intenția indirectă, cuantificarea prejudiciului moral suferit de

către reclamanți prin raportare la forma cea mai gravă de

culpă reținută în sarcina pârâtei, intenția

indirectă”, Înalta Curte constată că nu este fondată.

Sub acest aspect, se constată

că, din perspectiva răspunderii civile delictuale,

vinovăția se circumscrie noțiunii de culpă.

Intenția, ca formă de

vinovăție, alături de culpă, este specifică

răspunderii penale. Cu toate acestea, în literatura de specialitate se

apreciază că și în materia răspunderii civile delictuale

sunt aplicabile ambele forme ale vinovăției (intenția și

culpa).

Principiile aplicabile

răspunderii civile delictuale sunt în sensul că aceasta

operează, în principiu, pentru cea mai ușoară culpă, iar

obligația de reparare a prejudiciului este integrală.

Din acest motiv, în materie

civilă, din perspectiva invocată de recurenții-reclamanți,

gravitatea vinovăției nu produce consecințe, întrucât cuan