ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 848/2017

Decizia nr. 848/2017 Deliberând asupra cauzei civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele: Prin recursurile formulate la data de 2 august 2016 și, respectiv, la 20 iulie 2016, împotriva Deciziei nr. 382/A din 1 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, înregistrate pe rolul Înaltei Curți de casație și Justiție la data de 26 iulie 2016, sub nr. x/3/2014, și întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți A., B. și C. și recurenta-pârâtă D. - E. România au solicitat casarea, respectiv modificarea deciziei recurate. 1. Prin recursul formulat, recurenții-reclamanți A., B. și C. au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În drept, recurenții-reclamanți și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia atacată nu este motivată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a redat considerentele altei hotărâri și anume Decizia nr. 1827 din 11 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (cazul studentei rămase fără braț), fără a răspunde motivelor de apel. Astfel, instanța de apel a motivat decizia sumar, superficial, fără a răspunde criticilor formulate și reținute de această instanță, respectiv nu a stabilit cuantumul prejudiciului moral în raport de vinovăția sub forma intenției indirecte reținută în sarcina pârâtei.

În opinia recurenților-reclamanți, folosind o argumentare identică cu cea din decizia privind cazul studentei care a rămas fără un braț, instanța de apel a ajuns la un cuantum al despăgubirilor semnificativ mai mic. Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a recurs la o motivare vagă, care echivalează cu nemotivarea, întrucât a făcut trimitere la „repere jurisdicționale”, fără a le preciza în mod expres. De asemenea, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel nu a răspuns motivului de apel prin care au susținut necesitatea corelării cuantumului despăgubirilor acordate cu gravitatea culpei pârâtei, respectiv intenția indirectă. Motivarea instanței de apel se rezumă la filele 25 și 26 și redă motivele de apel formulate de apelanții-reclamanți, însă preia în integralitate considerentele din Decizia civilă nr. 1827 din 11 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cauză care nu este identică cu speța dedusă judecații.

Or, redarea considerentelor din alte hotărâri judecătorești, în contextul în care studenta fără braț trăiește și duce o viața relativ normală, iar fiica, respectiv sora recurenților - reclamanți a decedat, confirmă superficialitatea instanței de apel în analizarea apelului și a probelor noi încuviințate de instanță. Sub un alt aspect, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a reținut că este de netăgăduit suferința psihică suferită de aceștia, în urma decesului fiicei, respectiv a surorii gemene, însă nu a făcut nicio referire la valoarea morală lezată, la sănătatea (inimă, afectarea creierului, nevroză psihotică) ori la existența fizică a omului în speța dedusă judecații, după cum nu a făcut nicio diferențiere între reclamanți, copiind motivarea din alte hotărâri.

Astfel, instanța de apel nu a făcut o analiză și o diferențiere în importanța valorilor morale lezate, respectiv viața (în cazul speței dedusă judecații) și atingerea adusă integrității corporale (în cauza soluționată prin Decizia civilă nr. 1827 din 11 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție). Pe de o parte, instanța de apel a reținut că aprecierea în acordarea daunelor morale trebuie să țină cont de niște criterii obiective statuate în doctrină și practica judiciară și anume: existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional și alte valori similare, cât și de principiul rezonabilității și echității despăgubirilor; pe de altă parte, în parag.

nr. 7 din fila 26, s-a menționat că: „prejudiciul moral nu se stabilește în cauze de natura celei de față prin raportare la criterii obiective concrete.” Totodată, recurenții - reclamanți au susținut că instanța de apel a omis să particularizeze cuantumul prejudiciului în funcție de măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială, de vreme ce nu a făcut referire la sora geamăna a victimei.

În dezvoltarea criticii prin care au susținut că motivarea instanței de apel este vagă întrucât face referire la repere jurisdicționale neprecizate, recurenții - reclamanți au arătat că la fila 26 din decizia recurată, instanța de apel a arătat că: „Ținând seama de aspectele de fapt de natura celor arătate anterior, raportându-se, totodată, la repere jurisprudențiale în aceeași materie, Curtea apreciază ca suma de 50.000 euro acordată de prima instanță pentru fiecare dintre reclamanți reprezintă o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit de aceștia”. Or, în contextul în care instanța nu a indicat, în concret, reperele jurisprudențiale pe care le-a avut în vedere, în opinia recurenților-reclamanți, sub acest aspect, decizia nu este motivată.

Recurenții-reclamanți au arătat că au depus la dosar mai multe hotărâri judecătorești de care instanța de apel nu a ținut cont, hotărâri prin care au fost acordate daune morale în cuantum mult mai mare decât în speță (a se vedea, în acest sens, cazul Ionuț, cazul Giulești, cazul Ghegeliu, cazul fetei mutilate în accident de circulație), unde suma reprezentând daune, acordată de către instanță se ridică la 3,5 milioane euro. Printr-o altă critică s-a arătat că hotărârea este nelegală întrucât instanța de apel a omis să răspundă criticii „privind necesitatea corelării cuantumului despăgubirilor acordate cu gravitatea culpei pârâtei - intenția indirectă”.

Astfel, nu a fost cercetat motivul de apel prin care apelanții-reclamanți au criticat sentința pronunțată de prima instanță pentru motivul că: „instanța nu a dus până la sfârșit consecințele ce decurg din această formă a culpei reținute corect în sarcina pârâtei, intenția indirectă, cuantificarea prejudiciului moral suferit de către reclamanți prin raportare la forma cea mai gravă de culpă reținută în sarcina pârâtei, intenția indirectă”. 2. Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă D. - E. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, încadrabile în drept în ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă a arătat următoarele: Decizia atacată nu este legală în ceea ce privește soluția dată excepției autorității de lucru judecat. Sub un prim aspect s-a arătat că instanțele au reținut că nu a fost indicată o hotărâre judecătorească în raport de care s-ar fi invocat autoritatea de lucru judecat. Sub un alt aspect s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, prin raportare la Hotărârea penală nr. 74/2014, câtă vreme instanța penală a stabilit culpa exclusivă a victimei în producerea accidentului. Or, concluzia asupra vinovăției stabilită de instanța penală nu poate fi schimbată de instanța civilă, situație în care hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața oricărei alte instanțe.

Recurenta-pârâtă a susținut că există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește accidentul prin raportare la Hotărârea penală nr. 74/2014 în care s-a reținut că precipitarea în puțul liftului a victimei F. este urmarea culpei exclusive a acesteia, că a existat o pluritate de contribuții la decesul victimei, iar cauzele determinante ale producerii rezultatului sunt relevate de deschiderea manuală a ușilor cabinei liftului și deszăvorârea manuală a ușii, precum și derularea de către victimă a unor inițiative periculoase de părăsire a liftului fără ajutor. În opinia recurentei-pârâte, nu există legătură de cauzalitate între lipsa verificării tehnice periodice și moartea victimei, deoarece accidentul nu s-ar fi produs dacă victima nu alegea, în mod voluntar și neforțată, să încalce normele de exploatare a instalației și să părăsească instalația.

Pe de altă parte, este deosebit de grav faptul că instanța de fond a stabilit peste decizia penală că există o legătură de cauzalitate între moartea victimei și lipsa verificării tehnice periodice, deși, dacă victima nu alegea în mod voluntar părăsirea cabinei liftului, indiferent dacă era sau nu efectuată verificarea tehnică, nu se ajungea la această situație. Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât, în mod greșit instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, principiu în virtutea căruia un litigiu, soluționat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu mai poate forma obiectul unui nou proces având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

De asemenea, recurenta - pârâtă a susținut că soluția instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă deoarece termenul de prescripție curgea de la data publicării în M. Of. nr. 910 din 14 decembrie 2002, a Prescripției Tehnice nr. R6/2002.

Pe fond, recurenta-pârâtă a solicitat instanței să constate lipsa legăturii de cauzalitate dintre expirarea termenului de verificare tehnică periodică și producerea accidentului, deoarece un ascensor, chiar dacă este în perioada de valabilitate a verificării tehnice periodice, se poate opri din diferite motive, cum sunt: pană de curent, deschiderea ușilor interioare, cutremur, declanșarea unui sistem de siguranță etc., iar în orice situație în care această instalație devine nefuncțională intervine obligația utilizatorilor de a respecta instrucțiunile Prescripției Tehnice nr. R6/2002 printre care și obligația de a nu părăsi cabina ascensorului. Așadar, consideră că indiferent de motivele pentru care ascensorul s-a oprit din funcțiune, accidentul s-a produs exclusiv din vina utilizatorilor, iar respectarea de către aceștia a Prescripției Tehnice nr. R6/2002 nu ar fi condus la tragicul eveniment.

De asemenea, recurenta-pârâtă a învederat că, potrivit Prescripției Tehnice nr. R6/2002, sarcina de a opri din funcțiune ascensoarelor care au scadența verificării tehnice depășită, revenea întreținătorului instalației, responsabilului cu verificare tehnică a ascensorului și deținătorului. Consideră că din situația de fapt (confirmată de sentința penală), coroborată cu Prescripția Tehnică nr. R6/2002, rezultă că nu există nicio vinovăție a pârâtei și niciun prejudiciu creat recurenților-reclamanți, prejudiciul despre care se vorbește fiind o consecință directă a acțiunii fiicei, respectiv surorii reclamanților de a încălca formele legale. La data de 2 noiembrie 2016, recurenții - reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea, ca nefondate, a criticilor de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă, cuprinse în primele două motive de recurs, și constatarea nulității celorlalte critici.

Astfel, în opinia recurenților-reclamanți, primele două motive de recurs formulate de recurenta-pârâtă, respectiv cele care vizează excepția autorității de lucru judecat și prescripția dreptului la acțiune, pot fi calificate drept motive de casare, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. Cu privire la susținerile recurenților-reclamanți referitoare la pretinsa vinovăție a deținătorului (asociația de proprietari), atacul la persoana împotriva reclamanților, precum și pretinsa nevinovăție a E., recurenții-reclamanți au arătat că acestea nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind critici de netemeinicie. La data de 14 noiembrie 2016, recurenta - pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenții-reclamanți, ca nefondat.

Prin raportul întocmit la data de 16 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a constatat că recursurile formulate de recurenții - reclamanți A., B. și C., și de recurenta-pârâtă D. - E. România împotriva Deciziei nr. 382/A din 1 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, întrunesc cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, sunt declarate în termen legal, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și sunt admisibile în principiu în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de valoarea pretențiilor solicitate. Raportul a fost comunicat părților cu mențiunea că pot formula puncte de vedere în termen de 10 zile (termen care curge de la comunicare); părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin rezoluția din 30 martie 2017, s-a stabilit termen la data de 7 aprilie 2017, în camera de consiliu, fără citarea părților, pentru analiza admisibilității în principiu a recursurilor. Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 7 aprilie 2017, Înalta Curte a constatat că recursurile îndeplinesc condițiile de admisibilitate în principiu și că acestea nu pot fi soluționate potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 493 alin. (7) din acest act normativ, a admis, în principiu, recursurile formulate de recurenții-reclamanți A., B. și C. și de recurenta-pârâtă D. - E. România împotriva Deciziei nr. 382/A din 1 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată recursurile nu sunt fondate și urmează a fi respinse, pentru considerentele ce succed: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 17 septembrie 2014, sub nr. x/3/2014, reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta D. - E. România, ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei a câte 700.000 euro, cu titlu de daune morale față de fiecare dintre reclamanți, pentru repararea prejudiciului produs prin moartea numitei F., fiica, respectiv sora geamănă a reclamanților.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanții au arătat, în esență, că la data de 4 mai 2003, ca urmare a unei defecțiuni a liftului, F. a suferit un accident, iar, la data de 19 mai 2003, s-a produs decesul acesteia. Din punctul de vedere al aplicării legii materiale în timp, reclamanții au invocat prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, în raport de care răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare în momentul săvârșirii faptei ilicite. Cu privire la calitatea pârâtei de autor al faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, reclamanții au precizat că, deși la momentul săvârșirii faptei E. nu răspundea penal, acest lucru nu o absolvă de răspunderea civilă, fiind obligată a repara orice prejudiciu pe care l-a cauzat în activitatea în a cărei desfășurare este obligată să dea dovadă de diligența unui profesionist.

Deși pentru producerea în concret a decesului au fost responsabile mai multe persoane (inclusiv președintele și administratorul asociației de proprietari, precum și administratorul societății de întreținere a liftului), răspunderea delictuală nu este divizibilă, ci solidară. Reclamanții au subliniat că legea acordă posibilitatea victimei de a - și recupera prejudiciul de la oricare dintre făptuitori, la alegerea acesteia, urmând ca făptuitorul care a plătit peste partea lui să aibă regres împotriva celorlalți, invocând în acest sens, art. 1003 C. civ. Cu privire la fondul cauzei, reclamanții au invocat dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. de la 1864. La data de 27 octombrie 2014, reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare privind temeiului juridic al acțiunii în sensul că au invocat dispozițiile art. 998, 999 și 1000 C. civ.

de la 1864, raportat la art. 17 lit. h) și g) din Decretul nr. 417 din 28 decembrie 1985, care modifică și completează Decretul nr. 587/1973, abrogat ulterior prin Legea nr. 64/2008, art. 2.4 din anexa M la PTR6-2002, art. 3 lit. j), k) din H.G nr. 1340/2001, art. 2.1 anexa M nr. PTR6-2002, art. 7.1.1, 7.1.4,7.1.5 J.1.8.1, 2.2.3 lit. B din Legea Tehnică nr. PTR/6-2002, 1.2.4 Anexa M la nr. PTR/6-2002 și anexa B8.2 pct. 4.6 din Legea tehnică nr. PTR/6/2002. La data de 28 noiembrie 2014, pârâta E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se constate prescripția dreptului la acțiune a reclamanților și existența autorității de lucru judecat, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședința din data de 06 aprilie 2015, tribunalul a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă prin întâmpinare, reținând că potrivit art. 430 C. proc. civ., hotărârea judecătorească prin care se soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. În alineatul 2 se prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Față de prevederile legale sus menționate, tribunalul a reținut că în speță nu sunt întrunite condițiile autorității de lucru judecat, deoarece nu există o hotărâre judecătorească anterioară prin care să fi fost soluționată latura civilă a procesului penal, în sensul de a stabili despăgubirile solicitate de părțile vătămate și, implicit, de a se fi dispus cu privire la obligația de plată a acestora. Prin sentința civilă nr. 870 din 03 iulie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către fiecare reclamant a sumei de 50.000 euro, cu titlul de daune morale, și a luat act de declarația reclamanților în sensul că vor solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată, depusă la oficiul poștal la data de 14 septembrie 2014, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale decurgând din decesul numitei F. produs urmare unui accident survenit la data de 04 mai 2003, din cauza defecțiunilor ascensorului din clădirea în care locuia. Tribunalul a apreciat că nu s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani aplicabil acțiunilor patrimoniale, reglementat de Decretul nr. 167/1958. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „termenul prescripției este de 3 ani", iar conform art. 8 alin. (1) din același act normativ, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.

Tribunalul a reținut că, încă de la data producerii accidentului, reclamanții au depus toate diligentele pentru găsirea și pedepsirea celor vinovați de săvârșirea faptei care a avut ca urmare decesul victimei. Astfel, prin Ordonanța nr. 49/P/2004 s-a dispus neînceperea urmăririi penale a numiților G., H., I. și alții pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 246, 215 1 , art. 2 și art. 289 C. pen.

Prin sentința penală nr. 875 din 10 martie 2004, pronunțată în Dosarul nr. x/2004 de Judecătoria Ploiești, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 147 din 11 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Prahova, în Dosarul nr. x/105/2009, a fost desființată Ordonanța nr. 49/P/2004, s-a dispus începerea urmăririi penale, au fost conexate Dosarele nr. x/2004, nr. x/2004 și nr. x/2004, s-a dispus verificarea modului în care administratorul H. și întreținătorul SC J. SRL și-au îndeplinit obligațiile care le reveneau și s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate. Prin rezoluția din 22 martie 2011, emisă în Dosarul nr. x/P/2004, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva numiților G. și H. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă.

Prin ordonanța din 22 iunie 2012, dată în Dosarul nr. x/P/2004, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova a dispus respingerea cererii organelor de cercetare penală de extindere a cercetărilor în cauză față de SC J. SRL și K., întrucât la data comiterii faptei acestea nu erau prevăzute de legea penală. S-a constatat că împotriva lui L., M., N., O. și P. s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. Prin Ordonanța din 25 februarie 2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalului Prahova, dată în Dosarul nr. x/P/2004, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen. cu privire la suspecții G. și H., clasarea cauzei având ca obiect infracțiunea prev. de 192 alin. (1) și (2) C. pen.

cu aplicarea art. 113 alin. (3) C. pen. cu privire la numitul L., clasarea cauzei având ca obiect infracțiunea prev. de 192 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplic art. 113 alin. (3) C. pen. cu privire la L. și clasarea cauzei având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) din V.C.P. cu privire la numiții M., N., O. și P. Prin Rezoluția nr. 541/II/2/2014 din 06 mai 2014, prim procurorul Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova a respins plângerea, ca neîntemeiată. Prin Încheierea finală nr. 74 din 30 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/281/2014, Judecătoria Ploiești a menținut soluția de clasare din data de 25 martie 2014 dată în Dosarul nr. x/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.

Astfel, tribunalul a reținut că din cronologia demersurilor pe cale penală epuizate de reclamanți cu concursul organelor penale, reiese că aceștia nu s-au constituit părți civile ca urmare a neînceperii urmăririi penale. Tribunalul nu a primit susținerile pârâtei, în sensul că termenul de prescripție curge de la data producerii accidentului, întrucât de la această dată s-au efectuat numeroase cercetări penale, expertize, care nu s-au concretizat cu începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată a vreunui inculpat, sens în care reclamanții ar fi avut posibilitatea să se constituie parte civilă în cauză. Or, la momentul de la care reclamanții au efectuat demersuri judiciare, aceștia au considerat că alte persoane se făceau vinovate de producerea accidentului.

Tribunalul a apreciat că momentul la care reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, este momentul luării la cunoștință de completarea raportului de expertiză efectuată de ing. R. la data de 08 septembrie 2011, în care expertul conchide că pârâta este răspunzătoare de producerea accidentului, ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a atribuțiilor care îi reveneau. S-a reținut ca din dosar reiese că data la care s-a luat cunoștință de completarea raportului de expertiză efectuată de ing. R., la data de 08 septembrie 2011 a fost 20 septembrie 2011, când s-a solicitat începerea urmăririi penale față de persoanele vinovate menționate în raport.

Însă, reținând că opțiunea reclamanților de a obține repararea pagubei suferite ca urmare a accidentului suportat de fiica, respectiv sora acestora, nu se poate realiza în cadrul procesului penal, ca urmare a faptului că pârâta-persoană juridică răspunde conform prevederilor Legii nr. 356/2006, dreptul acestora de a-și valorifica pretențiile pe calea unei acțiuni civile nu se putea naște mai devreme de data de 22 iunie 2012, când procurorul a arătat că propunerea de extindere a cercetărilor față de K. Ploiești pentru art. 178 alin. (1) și (2) C. pen., nu este posibilă întrucât la data comiterii faptelor acestea nu erau prevăzute de legea penală, și aceasta deoarece persoana juridică răspunde conform prevederilor Legii nr. 356/2006.

Numai în cadrul procesului penal persoana vătămată poate cere acoperirea prejudiciului material sau moral încercat prin săvârșirea infracțiunii, de la inculpat și persoana responsabilă civilmente, constituindu-se parte civilă; temeiul constituirii părții civile trebuie să fie o infracțiune care, prin natura ei, produce prejudicii materiale sau morale, obligația de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal. Astfel, tribunalul a apreciat că momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului reclamanților de a solicita despăgubiri morale de la pârâtă este cel de când s-a dispus, prin rezoluție, neînceperea urmăririi penale față de pârâtă, respectiv 22 iunie 2012, întrucât din acest moment reclamanții au înțeles să-și valorifice pretențiile pe calea unei acțiuni civile separate, neputându-se constitui părți civile cât timp nu poate exista un proces penal.

Mai mult, având în vedere că potrivit art. 22 alin. (1) C. pen. numai hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea în despăgubiri, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, rezultă că în cazul în care procurorul este cel care a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, indiferent pentru ce motive, soluția adoptată de acesta nu are autoritate de lucru judecat, astfel că o acțiune civilă având ca temei răspunderea civilă delictuală este posibilă, fără a se putea invoca, cu autoritate de lucru judecat, ordonanța procurorului.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune. Pe fondul cauzei, tribunalul, reținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., coroborate cu cele ale art. 998-999 din C. civ. de la 1864, a admis, în parte, cererea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei totale de 150.000 euro, câte 50.000 euro pentru fiecare reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu moral produs. Prin Decizia nr. 382/A din 01 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții - reclamanți A., B. și C. și de apelanta - pârâta E. România, împotriva sentinței civile nr. 870 din 03 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelanții - reclamanți au criticat hotărârea primei instanțe numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, susținând, în esență, stabilirea greșită a acestora sub aspectul acordării nediferențiate pentru fiecare dintre apelanții - reclamanți și al întinderii insuficiente în raport cu prejudiciul moral suferit prin pierderea cauzată de fapta ilicită. Cât privește întinderea prejudiciului, instanța de apel a arătat că, spre deosebire de despăgubirile materiale a căror stabilire este posibilă pe baza probelor administrate, despăgubirile pentru daunele morale fac în bună măsură obiectul evaluării instanței de judecată, care însă nu are la îndemână concluzii certe deduse din probele administrate.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum sunt demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel care le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum sunt: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Curtea de apel a reținut că, la rândul său, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie sa prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Aplicând aceste reguli cauzei de față, instanța de apel a reținut că evaluarea despăgubirilor pentru daunele morale produse reclamanților trebuie să se raporteze la suferințele morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate acestora prin pierderea fiicei, respectiv surorii, precum și de toate consecințele acestui fapt, relevate de actele medicale și de alte mijloace de dovadă. De asemenea, instanța de apel a apreciat că este fără putință de tăgadă că reclamanții au suferit traume psihice accentuate ca urmare a pierderii suferite. Ținând seama de aspectele de fapt de natura celor redate anterior, raportându-se, totodată, la repere jurisprudențiale în aceeași materie, instanța de apel a apreciat că suma de 50.000 de euro, acordată de prima instanță pentru fiecare dintre reclamanți, reprezintă o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit de aceștia.

Totodată, s-a reținut că împrejurarea că prima instanță nu a stabilit despăgubirile într-un cuantum diferențiat pentru fiecare dintre cei trei reclamanți, care au calitatea de părinți, respectiv de soră a victimei decedate ca urmare a faptei ilicite imputate pârâtei, nu poate constitui o critică fondată, deoarece relațiile de rudenie dintre apelanții - reclamanți și victimă, de părinte, respectiv soră, pot fi caracterizate ca fiind ambele foarte apropiate.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că nu se poate realiza o ierarhie în sensul solicitat de apelanții - reclamanți; o astfel de apreciere este dificil de realizat în condițiile în care prejudiciul moral nu se stabilește în cauze de natura celei de față, prin raportare la criterii obiective, concrete, astfel că evaluarea pentru fiecare dintre cei trei apelanți - reclamanți a suferințelor psihice, morale care constituie prejudiciul ce se cere reparat, nu este necesară, în condițiile în care, toți cei trei apelanți-reclamanți erau în relații de rudenie apropiate cu defuncta. A reținut instanța de apel că, deși critică soluția primei instanțe de stabilire a despăgubirilor în mod nediferențiat, la rândul lor, apelanții - reclamanți au solicitat prin cererea de chemare în judecată, un cuantum egal al despăgubirilor, respectiv 700.000 de euro pentru fiecare.

În ceea ce privește apelul declarat de apelanta - pârâtă E. România, instanța de apel a reținut că motivele formulate vizează atât soluția pronunțată de prima instanță asupra excepțiilor autorității de lucru judecat și prescripției dreptului material la acțiune, cât și soluția pronunțată asupra fondului cauzei. Cu referire la critica prin care s-a susținut că în mod greșit prima instanță a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat în privința culpei exclusive a victimei, stabilită cu prilejul soluționării plângerii penale, sub un prim aspect, instanța de apel a reținut că apelanta - pârâtă nu a indicat în mod expres în apel sau în fața primei instanțe, hotărârea penală în raport de care a invocat existența autorității de lucru judecat, aceasta făcând mențiune în mod generic la hotărâri judecătorești prin care s-a statuat asupra culpei exclusive a victimei în producerea accidentului.

În aceste condiții, curtea de apel s-a raportat la ultima hotărâre pronunțată în cursul soluționării laturii penale a procesului pornit la plângerea penală a apelanților - reclamanți, respectiv Încheierea penală nr. 74 din 30 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în Dosarul nr. x/281/2014, prin care s-a soluționat plângerea împotriva ordonanței de clasare din data de 25 martie 2014, dată în Dosarul nr. x/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova. Curtea de apel a reținut că există atașate la dosar și alte hotărâri judecătorești pronunțate cu privire la soluțiile pronunțate de procuror în cursul cercetării laturii penale, cum este, de exemplu, Decizia civilă nr. 147 din 11 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Prahova, prin care se statuase în sens diferit celor din încheierea deja menționată.

Astfel, s-a reținut că și nerespectarea normelor din prescripțiile tehnice E. pot constitui cauze concurente la decesul victimei, iar în speță s-a ajuns la producerea evenimentului arătat și prin culpa concurentă a celorlalte persoane, care aveau obligații legale referitoare la buna funcționare a ascensorului și care, prin nerespectarea acestora, au concurat la producerea accidentului din 04 mai 2003. De asemenea, instanța de apel a reținut că aprecierea legalității soluției pronunțate asupra excepției autorității de lucru judecat trebuie să se facă prin raportare la dispozițiile art. 28 alin. (1) din noul C. proc.

pen., potrivit cu care hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, instanța civilă nefiind legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. A arătat curtea de apel că norma legală menționată este aplicabilă în cauză în temeiul dispozițiilor art. 13 C. proc. pen. adoptat prin Legea nr. 135/2010, conform cărora legea procesual penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse de la intrarea ei în vigoare și până la momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute în dispoziții tranzitorii; hotărârea penală la care s-a făcut mențiune anterior a fost pronunțată după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

A reținut, de asemenea, curtea de apel că, în speță, reclamanții solicită tragerea la răspundere civilă a E., persoană juridică care nu este menționată ca parte în hotărârea penală prin care se confirmă încetarea procesului penal pentru existența unei cauze din cele prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., fapta imputată pârâtei referindu-se la nerespectarea unor obligații legale, în principal aceea a omisiunii de interzicere a funcționării ascensorului pentru care expirase perioada în care acesta trebuia autorizat, faptă care nu a făcut obiectul analizei în latura penală a procesului. Astfel fiind, instanța de apel a statuat că nu se poate reține că aprecierea pe care instanța penală a făcut-o asupra răspunderii penale a persoanelor față de care s-au efectuat cercetări (diferite de persoana care are calitatea de pârât în prezenta cauză), inclusiv din perspectiva culpei, este obligatorie pentru motivul că s-ar bucura de autoritate de lucru judecat.

Și în ce privește soluția pronunțată de prima instanță asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a apreciat că nu sunt fondate criticile formulate de apelantul - pârât. Astfel, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Sub aspectul autorului pagubei s-a arătat că pretențiile civile sunt îndreptate împotriva pârâtei E., față de care, la data de 19 iunie 2012, organele de cercetare penală au întocmit un referat de extindere a cercetărilor, referat care a fost infirmat prin ordonanța procurorului pronunțată la data de 22 iunie 2012, reținându-se că răspunderea penală a persoanelor juridice a fost prevăzută de Legea nr. 356/2006, ulterior comiterii faptei; la 21 ianuarie 2013, ordonanța a fost atacată cu plângere de apelanții - reclamanți. Așa fiind, data la care apelanții - reclamanți au luat cunoștință de împrejurarea că E. putea răspunde pentru producerea faptei cauzatoare de prejudiciu este cea la care au luat cunoștință de ordonanța menționată, care nu le-a fost comunicată, aspect care rezultă din cuprinsul acesteia, respectiv din mențiunea privind comunicarea numai către Inspectoratul de Poliție a Județului Prahova.

În consecință, instanța de apel a reținut că apelanții - reclamanți au formulat plângere împotriva acestei ordonanțe la data de 21 ianuarie 2013, moment care marchează începutul curgerii prescripției extinctive; prin urmare, la data învestirii instanței civile cu acțiunea în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva apelantei-pârâte E. (17 septembrie 2014), termenul de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, nu era împlinit. Referitor la fondul cauzei, instanța de apel a reținut că nu pot fi primite criticile apelantei - pârâte, care a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., pentru a fi atrasă răspunderea sa civilă pentru prejudiciul suferit de apelanții - reclamanți.

Astfel, cu referire la fapta ilicită, apelanta-pârâtă a susținut că, față de prevederile Prescripției Tehnice nr. R/6/2002, în mod greșit prima instanță a pus semnul egalității între, pe de o parte, acțiunea de a opri din funcționare un ascensor cu scadența verificării tehnice depășite (obligația în acest sens revenind întreținătorului instalației - SC J. SRL, responsabilului cu verificarea tehnică a ascensorului și deținătorului), iar, pe de altă parte, acțiunea de a interzice funcționarea, decizie care putea reveni E., pe baza acestor constatări.

Instanța de apel a apreciat că nu pot fi reținute susținerile apelantei-pârâte în condițiile în care, potrivit hotărârii primei instanțe, în sarcina acestei părți s-a reținut că a încălcat dispozițiile legale potrivit cărora avea obligația să interzică funcționarea ascensorului în condițiile depășirii scadenței verificării tehnice în vederea autorizării funcționării în continuare, fiind astfel încălcate prevederile art. 17 lit. h) din Decretul nr. 417 din 28 decembrie 1985 în vigoare la data producerii pretinsei fapte ilicite.

Referirea primei instanțe, alături de nerespectarea obligației menționate, la omisiunea de a lua măsuri în vederea opririi funcționării ascensorului, nu poate conduce la o altă concluzie, câtă vreme din expunerea privitoare la aspectele de fapt rezultă cu claritate că prima instanță a avut în vedere, în ceea ce privește fapta ilicită, încălcarea de către pârâtă a obligației legale de a interzice funcționarea liftului, în condițiile în care verificarea tehnică în vederea autorizării trebuia efectuată încă din anul 2001. Astfel, s-a reținut că distincțiile de ordin lingvistic pe care apelanta-pârâtă le-a făcut în cuprinsul cererii de apel, prin referirea la acțiunea de a interzice funcționarea ascensorului, respectiv la cea de a opri din funcționare ascensorul, sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care, chiar dacă această din urmă obligație revenea deținătorului ascensorului, potrivit Prescripției Tehnice nr. R6/2002, apelanta-pârâtă avea obligația de a interzice funcționarea ascensorului în condițiile nerespectării scadenței de verificare în vederea autorizării.

Potrivit art. M.2.4 din Anexa M la Prescripția Tehnică nr. R6/2002, inspectorii de specialitate ai E. și responsabilul cu verificarea tehnică a ascensoarelor, au obligația să interzică funcționarea ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite condițiile de siguranță în funcționarea ascensoarelor în conformitate cu prevederile prezentei prescripții tehnice și cu ale legislației în vigoare.

Cu privire la legătura de cauzalitate, contestată de apelanta - pârâtă prin susținerea că lipsa autorizării liftului nu a condus la producerea decesului victimei, acesta fiind determinat de nerespectarea obligației utilizatorului de a nu părăsi cabina ascensorului, obligație prevăzută de PT nr. R6/2002, instanța de apel a reținut că, potrivit situației de fapt rezultate pe baza probelor administrate în cauză, părăsirea cabinei de către persoanele blocate în lift (victima, sora acesteia și numitul S.) a fost posibilă ca urmare a lipsei unei piese componente a ascensorului care avea rolul de a bloca accesul din interior la rola broaștei în scopul evitării acționării manuale a pârghiei de zăvorâre a ușilor de palier de către utilizatorii aflați în cabină.

Această concluzie rezultă din constatările efectuate de expertul tehnic care a efectuat expertiza dispusă în cadrul cercetării penale, dar și din adresa din 25 aprilie 2005, emisă chiar de apelanta E., conform căreia deszăvorârea manuală a broaștei de la ușa de palier se poate face din interiorul cabinei doar dacă lipsesc sau sunt îndepărtate elemente de protecție ale broaștei. Sub aspectul raportului de cauzalitate, instanța de apel a reținut că în cuprinsul acestuia intră nu numai cauza necesară (care în cauză este dată de părăsirea cabinei ascensorului), dar și condițiile cauzale, adică acele fapte ilicite care au făcut posibilă, respectiv care au mediat, acțiunea cauzală.

O astfel de natură, de condiție cauzală, o are omisiunea apelantei - pârâte de a interzice funcționarea ascensorului pentru care era depășită scadența verificării tehnice în vederea autorizării în continuare și care funcționa în lipsa unor elemente componente care ar fi împiedicat deschiderea din interior a ușilor de pe palier a cabinei ascensorului. Prin urmare, rezultatul vătămător s-a produs ca urmare a ambelor fapte (acțiunea victimei și omisiunea ilicită a apelantei-pârâte), fiind exclus în lipsa oricăruia dintre acestea. De asemenea, curtea de apel a reținut că nici în ceea ce privește critica prin care s-a susținut lipsa vinovăției, susținerile apelantei-pârâte nu sunt fondate.

Astfel, câtă vreme evenimentul care a produs paguba pe care apelanții - reclamanți o cer reparată s-a produs inclusiv ca urmare a unei omisiuni din partea apelantei - pârâte, fiind dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea, iar omisiunea a fost rezultatul încălcării obligațiilor pe care legea le stabilea în sarcina apelantei E. în domeniul montării, punerii în funcțiune, exploatării, reparării și verificării tehnice a ascensoarelor, susținerile acesteia privind lipsa vinovăției sunt fără temei. Cercetând recursul formulat de recurenții-reclamanți din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că decizia care face obiectul controlului judiciar cuprinde motivele pe care se întemeiază, nu conține motive contradictorii și nici motive străine de natura cauzei.

Sub un prim aspect, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a redat considerentele unei alte hotărâri judecătorești, respectiv Decizia nr. 1827 din 11 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (referitoare la cazul unei studente care a rămas fără un braț), fără a răspunde motivelor de apel. Critica nu este fondată. În acest sens Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a expus sinteza motivelor de apel formulate de apelanții-reclamanți și raționamentul logico-judiciar pe baza căruia a conchis că apelul acestor părți nu este fondat. Împrejurarea că, în raport de specificul cererilor deduse judecății, unele considerente comune se regăsesc în structura mai multor hotărâri judecătorești nu este de natură să conducă la concluzia că, în speță, instanța de apel nu a cercetat criticile apelanților-reclamanți.

În condițiile în care în considerentele deciziei atacate cu recurs nu se regăsesc elemente străine de natura cauzei, iar instanța de apel a expus motivele care susțin soluția pronunțată, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Sub un alt aspect, recurenții-reclamanți au susținut, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că instanța de apel a motivat decizia sumar, superficial, fără a răspunde criticilor formulate și reținute de această instanță, respectiv nu a stabilit cuantumul prejudiciului moral în raport de vinovăția sub forma intenției indirecte reținută în sarcina pârâtei. Critica nu este fondată deoarece instanța de apel, respingând apelurile declarate în cauză a reținut temeinicia și legalitatea sentinței.

Prin urmare, curtea de apel a redat exclusiv considerente care susțin această soluție de respingere a apelurilor în limita criticilor și apărărilor formulate. Recurenții-reclamanți au dezvoltat ample critici care pun în discuție o soluție jurisprudențială care nu constituie un element de reper în cercetarea legalității deciziei atacate cu recurs; aceștia s-au declarat profund nemulțumiți de cuantumul diferit al despăgubirilor acordate într-un alt proces. Înalta Curte subliniază că întrucât în sistemul de drept român jurisprudența nu este izvor de drept, nu se impun a fi examinate criticile care se constituie în analize comparative cu elemente din alte dosare în care s-au formulat cererii de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta civilă ilicită deoarece înfăptuirea actului de justiție presupune aplicarea legii la un caz determinat.

Prin urmare, Înalta Curte reține că deși soluțiile jurisprudențiale trebuie să reflecte unitate și coerență în interpretarea și aplicarea legii, acest lucru nu suplinește examinarea în fiecare caz în parte a situației de fapt și de drept. În plus, cazul invocat de recurenții-reclamanți nu este similar cu speța de față în condițiile în care nu se confundă vătămarea adusă sănătății și integrității fizice a victimei directe cu vătămarea produsă, ca în speță, altor persoane decât victima accidentului, prin decesul acesteia. Examinând în continuare criticile formulate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că motivarea instanței nu este superficială și nici contradictorie; aceasta reflectă particularitățile cazului dedus judecății și cuprinde aprecierea instanței de apel, raportată la criteriile uzuale care stau la baza cuantificării daunelor morale.

Nu există nicio contradicție în motivarea instanței de apel care, pe de o parte, a arătat că există diferențe între daunele materiale și cele morale sub aspectul modului de cuantificare, iar, pe de altă parte, a subliniat că daunele morale, care tind la repararea unui prejudiciu cu caracter nepatrimonial, implică o marjă de apreciere a judecătorului. În condițiile în care tribunalul a expus ample considerente referitoare la modul de determinare a cuantumului daunelor morale, instanța de apel, care a constatat temeinicia și legalitatea sentinței, nu a avea a relua întreaga argumentație sub acest aspect, ci a răspuns criticilor formulate în apel. Prin urmare, nu sunt fondate susținerile recurenților-reclamanți, în sensul că decizia pronunțată în apel este motivată sumar ori superficial.

De asemenea, nu pot fi primite nici argumentele prin care s-a arătat că hotărârea nu este motivată întrucât instanța de apel a făcut trimitere la repere jurisprudențiale pe care nu le-a indicat în concret, respectiv pentru că nu cuprinde referiri la deciziile de speță pe care reclamanții le-au depus la dosar. Așa cum s-a arătat deja, jurisprudența nu este izvor de drept; așadar, deciziile de speță pe care părțile le depun la dosar nu au valoare normativă. Trimiterea pe care curtea de apel a făcut-o la repere jurisprudențiale în aceeași materie trebuie analizată din perspectiva lipsei criteriilor legale de cuantificare a daunelor morale și coroborată cu considerentele prin care această instanță a menționat criteriile obiective care s-au cristalizat în doctrină și jurisprudență, criterii la care chiar recurenții-reclamanți au făcut referire în memoriul de recurs.

Cu referire la critica prin care s-a arătat că hotărârea este nelegală întrucât instanța de apel a omis să răspundă criticii privind necesitatea corelării cuantumului despăgubirilor acordate cu gravitatea culpei pârâtei - intenția indirectă, nefiind astfel cercetat motivul de apel prin care apelanții-reclamanți au criticat sentința pronunțată de prima instanță pentru motivul că: „instanța nu a dus până la sfârșit consecințele ce decurg din această formă a culpei reținute corect în sarcina pârâtei, intenția indirectă, cuantificarea prejudiciului moral suferit de către reclamanți prin raportare la forma cea mai gravă de culpă reținută în sarcina pârâtei, intenția indirectă”, Înalta Curte constată că nu este fondată.

Sub acest aspect, se constată că, din perspectiva răspunderii civile delictuale, vinovăția se circumscrie noțiunii de culpă. Intenția, ca formă de vinovăție, alături de culpă, este specifică răspunderii penale. Cu toate acestea, în literatura de specialitate se apreciază că și în materia răspunderii civile delictuale sunt aplicabile ambele forme ale vinovăției (intenția și culpa). Principiile aplicabile răspunderii civile delictuale sunt în sensul că aceasta operează, în principiu, pentru cea mai ușoară culpă, iar obligația de reparare a prejudiciului este integrală. Din acest motiv, în materie civilă, din perspectiva invocată de recurenții-reclamanți, gravitatea vinovăției nu produce consecințe, întrucât cuan