ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 787/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, prin decizia civilă nr. 364- A, pronunțată la data de 30 mai 2016, în dosarul nr. x/2014, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele- reclamante A., B. și C., prin mandatar D., împotriva sentinței civile nr. 1377/25.11.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul- pârât Statul Român- prin Ministerul Finanțelor Publice București.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs, în termen, reclamantele B., A. și C., la data de 26 iulie 2016, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate, iar, pe cale de consecință, admiterea acțiunii așa precum a fost formulată.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) Noul C. proc. civ., recurentele- reclamante au relevat, pe scurt, situația în fapt în cauză și au invocat, în esență, următoarele motive:

Instanța de apel a interpretat greșit în mod voit actul juridic dedus judecății, hotărârea dată în speță fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal.

În primul rând, recurentele- reclamante au solicitat a se constata că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție.

În al doilea rând, au susținut, instanța de apel pur și simplu a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat pe larg atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în cererea de apel, respectiv: dispozițiile art. 1073 din vechiul C. civ., art. 1091 din vechiul C. civ., art. 1075 din vechiul C. civ. și dispozițiile art. 1082 din vechiul C. civ.

De asemenea, având în vedere dispozițiile art. 2, 5 și 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., recurentele- reclamante au redat în cuprinsul recursului conținutul textelor normative de la art. 1469 din Noul C. civ., art. 1480 și art. 1488 din Noul C. civ., art. 1490 din Noul C. civ., dispozițiile art. 1492 din Noul C. civ., art. 1516 din Noul C. civ., art. 1518 din Noul C. civ., art. 1530 din Noul C. civ., art. 1531 din Noul C. civ., art. 1535 din Noul C. civ., art. 1536 din Noul C. civ., totul raportat la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, disp. art. 4 lit. a) și b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de asemenea, în vigoare, dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, din care, susțin recurentele- reclamante reiese fără tăgadă că legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparație nr. 10/2011 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția C.E.D.O.

Dacă cadrul legal în baza căruia au obținut titlul de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului a constat în legislația specială în domeniu, Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului de creanță, susțin recurentele- reclamante, nu poate fi altul decât legislația dreptului comun în materie, mai sus- arătat.

Cât privește vădita discriminare între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor - Statul Român, recurentele- reclamante au susținut că instanța de apel a făcut vagi referiri la această vădită discriminare, de asemenea, invocată cu lux de amănunte în atât cererea introductivă, cât și în apel. Astfel, se susține, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 14 din CEDO și dispozițiile art. 16 din Constituție, raportat la jurisprudența CEDO în domeniu, care reprezintă interpretarea oficială a CEDO.

Câr privește susținerile instanței de apel, cum că în speță nu sunt întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale: fapta ilicită, prejudiciu și legătura de cauzalitate raportat la faptul că, în opinia instanței de fond, Statul nu a săvârșit nicio faptă ilicită, recurentele- reclamante au arătat că, Curtea de Apel București a ales să ignore evidența realității obiective.

Astfel, au susținut acestea, este evident că în speță există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, pe de o parte, care prin omisiune intenționată a ignorat factorii de risc menționați în cererea introductivă și, totodată, nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum și dispozițiile art. 12 alin. (2) din același Titlu, inacțiuni și omisiuni care au condus ca prețul acțiunilor FP să fie sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune, pentru motivele pe larg dezvoltate în cererea introductivă.

Inițierea, au arătat recurentele, conform dispozițiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale S.C. E. S.A. și S.C. F. S.A. și listarea acestora din urmă la bursă în toamna anului 2013, a influențat la modul cel mai profund prețul de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea, care au urcat de la 0,50 RON/acțiune (anterior listării celor două companii mai sus- arătate), până la 0,85 RON/acțiune (ulterior listării celor două companii energetice naționale).

Cu mențiunea că, au mai arătat recurentele- reclamante, instanța de apel nu a făcut nicio referire la concluziile rapoartelor de expertiză extrajudiciară depuse la dosar în ceea ce privește culpa Statului, cum excepția faptului că a conchis sec cum că ar fi irelevante, deși în opinia recurentelor concluziile primelor două obiective ar fi fost de natură a dezlega la modul cel mai elocvent dilema culpei statului în ceea ce privește răspunderea pentru fapta proprie.

De asemenea, recurentele- reclamante supun atenției instanței de recurs împrejurarea că deși instanța de apel a conchis cum că neavând în temeiul dispozițiilor art. 13 din CEDO vreun recurs în convenționalitate, cu toate acestea, judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a drepturilor Omului și are obligația de a:

"asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea CEDO, pronunțată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 5 decembrie 2007). Ca atare, instanța de fond și de apel ar fi trebuit ca, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, să aplice în speță cu preeminență dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, pentru ca, astfel, privarea abuzivă de proprietate din dreptul lor de creanță garantată, să fie înlăturată.

Arată recurentele că au cerut doar ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicat în litera și spiritul său, pentru a fi în măsură să-și valorifice în mod integral, și nu parțial, dreptul lor de creanță garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanței, solicitând, în speță, decât interpretarea sistematică și teologică, precum și aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, disp. art. 4 lit. a) și b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și art. 3 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007.

În plus, au mai arătat recurentele- reclamante, chiar noua Lege, nr. 165/2013 - art. 24, privind stabilirea și plata despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, nu cuprinde dispoziții legale privind plafonarea prin lege a despăgubirilor acordate, ci doar eșalonarea plății acestora.

Pe cale de consecință, așa precum au mai arătat, este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale reparative în vigoare guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea ca pârâtul nu a listat la bursa FP în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul FP la care statul este acționar majoritar, ignorând, totodată, cu rea-credință principii elementare ale funcționării pieței de capital, să conducă de facto la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, intrate de drept în vigoare și elaborate cu respectarea Legii nr. 24/2000.

Susțin recurentele- reclamante că, lipsirea abuzivă de proprietate cu aproximativ 30% din cuantumul despăgubirilor cuvenite, care, în conformitate cu legislația mai sus- arătată trebuiesc acordate integral, nu reprezintă nimic altceva în conformitate cu principiul reduction ad absurdum, decât antiteza dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, a dispozițiilor art. 4 lit. a) și b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, precum și a Notei de fundamentare la O.U.G. nr. 4/2012 - Secțiunea a II-a pct. 1.3 alin. penultim, acel alt punct de vedere care ar conduce la consecințe inadmisibile, de neacceptat, absurde, conform principiului de drept qui dicit de uno, negat de altero.

Recurentele- reclamante B., A. și C. au susținut că Statul Român s-a aflat într-o vădită culpă, întrucât a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani de zile și a stabilit în mod unilateral și eminamente artificial cum că, valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului FP va fi una și aceeași cu valoarea nominală unilaterală a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea.

Or, se arată, activul net este un indicator folosit în domeniul fondurilor de investiții (inclusiv, S.I.F. și F.P.) și reprezintă suma valorii actuale a tuturor investițiilor unui fond (acțiuni, obligațiuni, etc), din care se scad cheltuielile (obligațiile) curente ale fondului. Activul net unitar (sau Valoarea Unitară a Activului Net - V.U.A.N.) se calculează împărțind activul net la numărul de unități de fond în circulație sau la numărul de acțiuni emise în cazul fondurilor închise. În cazul fondurilor deschise, valoarea unei unități de fond este chiar V.U.A.N.; însă, se mai arată, în cazul fondurilor tranzacționate (ca, de exemplu, F.P. și S.I.F.), prețul la Bursă (valoarea de capitalizare) diferă cu mult față de V.U.A.N., caz în care se calculează indicatorul preț/V.U.A.N. și se folosește pentru comparații între diverse fonduri, piețe, perioade, etc.

Au susținut recurentele- reclamante că, creanța lor garantată asupra Statului este ope legis în cuantumul nominal stabilit în titlul de despăgubire, de 14.186,167 RON, iar interpretarea sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, a dispozițiilor art. 4 lit. a) și b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și a dispozițiilor art. 3 lit. a) din Tiltul VII al Legii nr. 247/2005, nu poate conduce la o concluzie contrară. Faptul că legiuitorul a înțeles să îi despăgubească pe foștii proprietari naționalizați în mod corect, conform principiului asumat al restituirii integrale, la valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubire, rezultă și din Secțiunea a II-a din O.U.G. nr. 81/2007, prin care a fost introdus art. 18

7

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Însă, au arătat, în mod regretabil, din cauza aplicării defectuoase de către Ministerul Finanțelor Publice- acționarul majoritar inițial al F.P., a legislației în materie- Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind listarea F.P. la Bursă, acest deziderat legitim și salutabil al legiuitorului nu s-a mai putut concretiza.

Altminteri, prin neonorarea integrală a unor titluri de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natura temporală (momentul emiterii acțiunilor F.P. - înainte ori după listarea Fondului Proprietatea la bursă, s-ar vătăma la modul cel mai grav și securitatea raporturilor juridice, așa precum se arată și în cauza Ștefănică și alții împotriva României.

Au mai menționat recurentele- reclamante că, instanța de apel, în al său raționament în ceea ce privește funcționarea Bursei, nu a luat în calcul o altă împrejurare de notorietate, și anume, că oriunde în lume cotațiile burselor atât cresc, cât și scad, în funcție de anumiți factori multipli, ca, de altfel, orice piață sau bursă de valori.

Totodată, au arătat recurentele- reclamante, instanța de apel, prin referirile sale la cauza Atanasiu vs. România a ignorat principiul elementar de drept tempus regit actum, întrucât, la momentul emiterii Titlului de despăgubire nr. 34011 din 10 noiembrie 2008 și, respectiv, nr. 7257 din 29 ianuarie 2010, cauza Atanasiu vs. România din data de 12 octombrie 2010, încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strasbourg, deci, recomandările CEDO din data de 12 octombrie 2010 nu puteau fi aplicate anacronic în luna noiembrie 2008, respectiv, ianuarie 2010, când au fost emise de către Guvernul României titlurile de despăgubire mai sus- arătate, cu precizarea că și noua Lege nr. 165/2013, care a avut în vedere recomandările Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza mai sus arătată, este guvernată, conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) din lege, tot de principiul restituirii integrale, în cazul foștilor proprietari deposedați sau moștenitorii acestora.

Ca atare, au susținut recurentele- reclamante, creanțele garantate asupra statului nu pot avea ranguri diferite, discriminatorii, și anume, în cadrul aplicării legilor speciale de reparație, putând fi creanțe garantate asupra statului în mod integral și, respectiv, creanțe garantate asupra statului doar parțial (în speță, 50%), în funcție de anumiți factori aleatorii, și anume, momentul temporal al atribuirii acțiunilor, care putea fi înainte, ori ulterior listării FP la bursă, împrejurare față de care creanța garantată asupra statului poate fi valorificată efectiv în mod integral, ori, respectiv, parțial.

În ceea ce privește susținerile instanței de apel, cum că în speță nu există niciun prejudiciu, întrucât nu au depus la dosar dovada înstrăinării pe piața de capital a acțiunilor F.P. obținute prin titlul de conversie, recurentele- reclamante au susținut că, această instanță de judecată a dat dovadă și de această dată de același autism în ceea ce privește situația de fapt în cauză. Astfel, arată recurentele- reclamante, au precizat încă de la început că au înstrăinat acțiunile în cauză înainte de listarea la Bursă a F.P., întrucât, la acel moment, nu se mai putea preconiza listarea la Bursă a acestui fond de investiții, drept pentru care, era de domeniul evidenței că nu mai puteau înstrăina aceleași acțiuni și pe piața de capital.

Recurentele- reclamante au arătat că nu critică și nici nu combat legislația specială de reparație, și nici nu solicită instanței de judecată să o cenzureze în vreun fel; critică doar modul defectuos în care a fost pusă în aplicare de către pârât, atât temporal, cât și funcțional, jurisprudența CEDO în acest sens fiind relevantă, sens în care recurentele au evocat: Curtea Europeană a drepturilor Omului - Strasbourg - Decizia din 20 ianuarie 2009 - pct. 24 din cauza Katz vs. România, Curtea Europeană a drepturilor Omului - Strasbourg - Decizia din 25 ianuarie 2007 - pct. 41 din cauza Negoiță vs. România, Curtea Europeană a drepturilor Omului - Strasbourg - Decizia din 05 octombrie 2006 - pct. 30 din cauza Penescu vs. România, Curtea Europeană a drepturilor Omului - Strasbourg - Decizia din 08 februarie 2007 - pct. 41 din cauza Stroia vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Strasbourg - Decizia din 12 februarie 2006 - pct. 34 din cauza Porteanu vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - pct. 38 din Cauza Faimblat vs. România - Strasbourg.

Întrucât, Legea nr. 10/2001 a prevăzut, încă de la aplicare, acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, dacă restituirea în natură a imobilelor obiect al notificărilor nu este posibilă (una dintre măsurile reparatorii stabilite ulterior prin cadrul reglementat prin Legea nr. 247/2005 fiind Fondul Proprietatea), recurentele- reclamante apreciază că, creanța cuprinsă în titlul de despăgubire este una garantată, conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Recurentele au arătat că situația nefuncționării Fondului Proprietatea este de notorietate, a generat mai multe condamnări ale Statului Român la C.E.D.O., iar instanțele judecătorești naționale învestite cu acțiuni similare au constatat deja că listarea fondului la bursă, prevăzută de Legea nr. 247/2005, s-a realizat cu mare întârziere și cu încălcarea termenelor legale imperative.

În aceste condiții, susțin recurentele- reclamante, reiese că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului Român, care a întârziat listarea la bursă a Fondului Proprietatea, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare ale funcționării pieței de capital, acțiunile fiind tranzacționate cu un discount semnificativ de 50- 60% din valoarea nominală.

Altfel spus, se arată, dacă s-ar fi respectat termenele legale imperative, opțiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursă și, astfel, conversia s-ar fi realizat în funcție de prețul mediu ponderat de tranzacționare, aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare (art. 18

7

alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007). Or, prin fapta culpabilă a pârâtului, opțiunea a fost realizată anterior listării, la o valoare artificială, nerealistă, de 1 leu/acțiune.

Concluzionând, recurentele- reclamante au arătat că, în măsura în care conversia ar fi operat în funcție de prețul mediu ponderat de tranzacționare, nu ar mai fi putut invoca un prejudiciu, cât timp fluctuația bursieră este una normală, în funcție de cerere și ofertă. Ceea ce trebuie înlăturat, însă, prin admiterea acestei acțiuni, este prejudiciul ce le-a fost cauzat, întrucât nu au beneficiat de o garantare reală a creanței lor și au intrat vădit dezavantajate în jocul bursier.

Prin Rezoluția din 19 septembrie 2016, s-a dispus comunicarea recursului către intimatul- pârât Statul Român- prin Ministerul Finanțelor Publice București, care a formulat întâmpinare, la data de 24 octombrie 2016, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a deciziei civile recurate, cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a procedat, la data de 12 decembrie 2016, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în raport de dispozițiile 483 alin. (1) Noul C. proc. civ.

Completul de filtru C3, la data de 26 ianuarie 2017, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat recurentelor- reclamante B., A. și C., precum și intimatului- pârât Statul Român- prin Ministerul Finanțelor Publice București, care nu au depus puncte de vedere asupra raportului în termenul de 10 zile de la comunicare, prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Completul de filtru C3, la data de 2 martie 2017, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) din Noul C. proc. civ., față de faptul că părțile nu și-au exprimat acordul ca judecata cauzei să se facă în completul de filtru, a admis în principiu recursul și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 4 mai 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu citarea părților.

Intimatul- pârât Statul Român- prin Ministerul Finanțelor Publice București, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din Legea nr. 134/2010- noul C. proc. civ., și art. XVII alin. (3), raportat la art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a deciziei civile recurate, cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, cât și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu caracter preliminar, Înalta Curte observă și împrejurarea că recurentele au înțeles să invoce, în dezvoltarea motivelor de recurs, atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că "(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.." Așadar, unei situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

Tot cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, prin memoriul de recurs, recurentele- reclamante au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) Noul C. proc. civ., însă, în preambulul motivelor de recurs, s-a apreciat că instanța de apel a schimbat obiectul cererii deduse judecății, îndepărtându-se de la înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al acestuia (critică prin care se tinde a se invoca motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Noul C. proc. civ.), motiv de recurs care nu poate fi reținut.

Recurentele- reclamante au invocat nelegalitatea deciziei atacate, deoarece, susțin acestea, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, însă trebuie observat că recurentele nu au dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs, motivul de nelegalitate vizând ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, în ceea ce privește critica referitoare la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, Înalta Curte constată că recurentele se raportează la interpretarea obiectului cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune operațiunea de calificare juridică a pretenției deduse judecății, iar, în cazul în care atare calificare ar fi eronată, ar fi susceptibilă a antrena o vătămare procesuală a titularului cererii, astfel încât, aceasta nu poate fi evaluată decât din perspectiva prevederilor art. 174- 176 Noul C. proc. civ.

Ca atare, având în vedere dispozițiile art. 489 alin. (2) Noul C. proc. civ. din care rezultă că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurente se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, și nu neapărat în acele cazuri de casare dintre cele prevăzute de art. 488 care au fost indicate în cerere, Înalta Curte va analiza aceste susțineri ale recurentelor pe temeiul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Noul C. proc. civ.

Astfel, prima instanță nu a calificat obiectul cererii de chemare în judecată, reținând, însă, că reclamantele au invocat ca temei juridic al cererii și prevederile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care dă posibilitatea titularilor drepturilor și libertăților pe care aceasta le garantează să ceară în primul rând autorităților naționale să înlăture orice încălcare a acestora prin intermediul unui recurs intern, înainte de a se recurge la protecția subsidiară instituită prin mecanismul Convenției.

Referitor la același aspect, instanța de apel a reținut că temeiul juridic al acțiunii îl constituie pretinsa comitere a unui delict civil de către pârât, prejudiciul invocat de reclamante constând în nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor în diferență de de 2.127.925 RON, stabilite prin titlurile de despăgubire nr. 7257/29.01.2010 și nr. 3401/10.11.2008, întrucât există o diferență între valoarea nominală a acțiunilor ce le-au fost eliberate în baza acestor titluri de despăgubire și valoarea lor reală, de cotație la bursă, după listarea Fondului Proprietatea.

Pentru această diferență de valoare, recurentele- reclamante au considerat că sunt încă titularul unui drept de creanță împotriva Statului Român, drept care solicită a fi constatat de către instanță.

În sfârșit, prin prezentele motive de recurs, din perspectiva dreptului material, recurentele- reclamante invocă Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispozițiile C.E.D.O. și Protocoalelor adiționale, considerând a nu fi aplicabilă cauzei lor Hotărârea- pilot în Cauza Athanasiu și alții vs. România, etc.

Înalta Curte constată că niciuna dintre instanțele de fond nu a determinat explicit temeiul juridic de analiză a cererii de chemare în judecată, însă, din ansamblul considerentelor hotărârilor pronunțate în cauză, rezultă că cererea a fost evaluată pe temeiul solicitării de angajare a răspunderii Statului Român în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, verificându-se, la situația de fapt dedusă judecății, respectarea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 din perspectiva garanțiilor art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană, astfel cum reclamantele au solicitat și în acord cu finalitatea urmărită de acestea.

Prin urmare, va fi înlăturat ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Noul C. proc. civ. (potrivit recalificării realizate de instanța de recurs).

În ceea ce privește criticile care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate, sens în care reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul instanței de fond, astfel cum a fost modificată și precizată, reclamantele au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului- pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, pretinzând că prin fapta ilicită a acestuia, constând în tergiversarea listării la bursă a F.P., intimatul- pârât le-a creat un prejudiciu costând în diferența dintre cotația la bursă a cantității de 14.186.167 de acțiuni pe care le dețineau la F.P. și creanța garantată asupra statului în sumă de 14.186.167 RON, ce le-a fost conferită prin emiterea Titlurilor de despăgubire nr. 7257 din 29 ianuarie 2010 și nr. 3401 din 10 noiembrie 2008 emise de C.C.S.D., convertite în Titlurile de conversie nr. 124 din 22 februarie 2010 și nr. 2146 din 11 decembrie 2008. În subsidiar, reclamantele au solicitat ca intimatul- pârât să fie obligat să le plătească valoarea nominală a creanței, de 2.127.925 RON, sumă cu privire la care au solicitat să fie obligat pârâtul la 200 RON reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce va soluționa prezenta cauză.

Din ansamblul considerentelor hotărârilor pronunțate în cauză, rezultă că cererea a fost evaluată pe temeiul solicitării de angajare a răspunderii civile delictuale a Statului Român în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, verificându-se, la situația de fapt dedusă judecății, respectarea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 din perspectiva garanțiilor art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană, astfel cum recurentele- reclamante au solicitat și în acord cu finalitatea urmărită de acestea.

Recurentele- reclamante B., A. și C., în dezvoltarea criticilor de recurs, au susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate, apreciind greșită opinia instanței potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a statului.

Astfel cum rezultă din situația de fapt reținută de către instanțele de fond, reclamantele B., A. și C. s-au aflat în posesia titlurilor de despăgubire nr. 7257 din 29 ianuarie 2010 și nr. 3401 din 10 noiembrie 2008 emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, convertite prin titlurile de conversie nr. 124 din 22 februarie 2010 și nr. 2146 din 11 decembrie 2008 emise de Guvernul României- Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurentele au susținut că în mod greșit s-a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru a antrena răspunderea civilă delictuală a intimatului- pârât Statul Român, susținând că fapta ilicită a acestuia constă în tergiversarea listării la bursă a F.P. S-a argumentat că prejudiciul creat constă în diferența dintre cotația la bursă a cantității de 14.187.167 de acțiuni pe care le dețineau la F.P. (0,85 RON/acțiune) și creanța garantată asupra statului în cuantum de 14.186.167 RON la valoarea nominală la care le-au fost atribuite (1 leu/acțiune). S-a arătat, în esență, că instanța de apel, în mod nelegal, nu a reținut că intimatul- pârât a încălcat principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a F.P.; aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la F.P.

În ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale, recurentele- reclamante au invocat greșita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanțelor prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, potrivit cărora "(...) persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire "(...) incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".

Se observă că recurentele- reclamante nu au contestat în cadrul prezentului litigiu procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce, față de dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestației la instanța de contencios administrativ), ci au reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus, în accepțiunea acestora, la diminuarea patrimoniului lor întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parțiale.

Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui titlu, "titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege."

Însă, raportat la pretențiile recurentelor nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentelor nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci, după ce creanța împotriva statului a fost stinsă.

În acest context al analizei, dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurente, trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ. Astfel, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, recurentele solicită, în fapt, să li se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, recurentele- reclamante nu au indicat nicio dispoziție legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acțiunile F.P. să aibă valoarea de 1 leu.

În condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite recurentelor-reclamante: "Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de F.P.", Înalta Curte apreciază că recurentele aveau în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la bursă a acțiunilor F.P.

Prin procedura conversiei, recurentele- reclamante și-au realizat creanța pe care o aveau asupra debitorului, Statul Român, care le-a emis un număr egal de acțiuni la F.P., cu valoare nominală de 1 leu. Împrejurările ivite, însă, în etapa ulterioară emiterii titlului de conversie, în care s-a înregistrat o fluctuație a valorii acțiunilor, nu pot fi imputate și reținute ca fapte ilicite în sarcina intimatului- pârât Statul Român.

Recurentele- reclamante, ele însele, au ales momentul valorificării acțiunilor dobândite în temeiul titlurilor de conversie, fiind esențial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri, de natura acțiunilor deținute de recurente, variază continuu, atât în sensul diminuării, cât și al creșterii, dată fiind natura speculativă a pieței (Bursei de Valori) pe care acestea se tranzacționează. Cum însă valoarea acțiunilor la F.P. este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a recurentelor- reclamante care, devenind acționare, suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră. După cum s-a arătat, aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina intimatului- pârât, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce privește solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tergiversarea listării la bursă a acțiunilor F.P., Înalta Curte reține că, deși real ceea ce susțin recurentele- reclamante (respectiv, listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni), trebuie însă observat că Statul, prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 leu/acțiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedura instituită prin același act normativ și în baza căruia recurentele au intrat în posesia titlului de despăgubire. De aceea, nu se poate concluziona că principiului reparației integrale reclamă, cum eronat susțin recurentele, "o echivalență valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul și ceea ce i se oferă".

Deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie Statul Român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, s-a prevăzut prin art. I pct. 1, referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în vigoare la momentul emiterii titlurilor de despăgubire și a titlurilor de conversie), se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește,l însă, cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

În speță, după cum s-a arătat, recurentele- reclamante nu au contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus- menționate, astfel încât în prezentul demers judiciar acestea nu pot critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 leu, iar procedura de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Înalta Curte mai reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale aplicabile speței, inclusiv a dispozițiilor art. 18

7

din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În jurisprudența sa, CEDO a arătat, în mod constant, că în ce privește măsurile reparatorii pe care un stat național, care a trecut de la un regim dictatorial la un regim democratic, le ia pentru despăgubirea cetățenilor săi care au fost păgubiți prin măsuri abuzive în timpul fostului regim, acesta are o marjă mai largă în a aprecia modalitățile și limitele în care se acordă aceste despăgubiri.

Din acest punct de vedere, recurentele-reclamante se află în eroare când apreciază că au dobândit "un bun", în sensul jurisprudenței CEDO, de la data la care li s-au eliberat titlurile de despăgubire, acest moment fiind, de fapt, cel la care, potrivit procedurii legale, adică, Titlului VII al Legii nr. 247/2005, s-a efectuat conversia titlului de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea.

Sigur că hotărârea pilot, "Atanasiu și alții contra României", a avut în vedere și faptul că Fondul Proprietatea, astfel cum funcționa în forma inițială a legii, era nefuncțional, tocmai de aceea reclamantul-recurent nu a putut să-și valorifice titlul său de despăgubire, iar Statul Român a fost nevoit să modifice această lege, inclusiv în ce privește modul de funcționare a Fondului Proprietatea și chiar sub aspectul conversiei titlurilor de despăgubiri în acțiuni la acest fond.

Ca atare, tocmai momentul conversiei acestor titluri de despăgubiri în acțiuni reprezintă momentul îndeplinirii obligațiilor asumate de către Statul Român, dar acesta nu poate fi răspunzător de evoluția ulterioară a prețului acestor acțiuni.

Este o afirmație speculativă a recurentelor-reclamante legat de faptul că dacă Statul Român ar fi listat la Bursă acțiunile Fondului Proprietatea la momentul emiterii titlurilor lor de despăgubire, acestea ar fi avut posibilitatea să-și valorifice creanța la valoarea nominală, nimeni neputând ști care ar fi fost, cu adevărat, evoluția pieței în ce privește valoarea acestor acțiuni.

Referitor la trimiterea recurentelor la jurisprudența Curții Europene referitoare la nefuncționarea F.P., este de reținut că sancționarea nefuncționării Fondului Proprietatea a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor.

Prin motivele de recurs, recurentele- reclamante au invocat și garanțiile art. 1 Protocol 1. Susținerile recurentelor nu sunt întemeiate, fiind util a se preciza că, neexecutarea unei decizii administrative care recunoaște dreptul la o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta îl stabilește reprezintă o ingerință, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias împotriva României, nr. 32.800/02, § 21, 12 mai 2009) - parag. 181; (3) neexecutarea unei hotărâri judecătorești ce recunoaște un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerință în dreptul de proprietate, în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Deneș și alții împotriva României, nr. 25.862/03, parag. 46 - 47, 3 martie 2009).

Privitor la noile mecanisme de restituire, Curtea Europeană nu a criticat Legea nr. 165/2013, considerând că modul de calcul și de acordare a despăgubirilor se încadrează în marja de apreciere a Statului, raportată și la contextul economic al acestuia. Nu au fost aduse critici esențiale nici în privința modului de eșalonare instituit de lege, care poate fi justificat de complexitatea mecanismului de restituire, cât și de multitudinea de cereri.

Totodată, prin Hotărârea din cauza Preda c. României s-a arătat că, structural, noile reglementari apărute după procedura- pilot au un caracter efectiv și accesibil, și, în majoritatea cazurilor, nu sunt de natură să aducă încălcări ale dreptului de proprietate.

Înalta Curte constată că, în antrenarea garanțiilor art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, recurentele- reclamante susțin ingerința ca fiind o inacțiune a autorităților în urgentarea listării la bursă a acțiunilor la F.P., măsură care, în opinia lor, ar fi trebuit să le garanteze valorificarea acțiunilor la valoarea lor nominală.

În mecanismul de aplicare a Convenției Europene, a Protocoalelor sale adiționale, ca și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, judecătorului național nu îi este îngăduit a dispune măsuri cu caracter general (adoptarea dreptului pozitiv fiind atributul exclusiv al legiuitorului), întrucât hotărârea judecătorească are efecte doar între părțile litigante.

În plus, dacă un reclamant se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenție, deci a unei "ingerințe" din partea autorităților statului, în aplicarea Convenției, judecătorul național poate dispune doar înlăturarea de la aplicare a normei naționale care este cauza ingerinței (cu respectarea celorlalte cerințe de evaluare ce decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) și care nu a trecut testul de proporționalitate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privința acelei persoane, un just echilibru între interesul general și cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea directă a Convenției.

Drept urmare, Înalta Curte reține că în mod legal instanțele de fond au constatat că în situația de fapt dedusă judecății dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în forma în vigoare la data faptelor reclamate) au fost pe deplin respectate (cu referire specială la art. 187 din Titlul VII, normă în prezent abrogată - prin Legea nr. 165/2013), recurentele- reclamante neindicând, în concret, vreun text din conținutul acestui act normativ care să garanteze destinatarilor legii, printr-o prevedere expresă, însăși valorificarea acțiunilor obținute prin titlul de conversie întocmai la valoarea nominală (prin derogare de la regula cererii și ofertei ce guvernează piața bursieră). Prin urmare, nu pot fi reținute susținerile recurentelor referitoare la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional Convenției întrucât în privința bunului lor nu a intervenit nicio ingerință în sensul normei europene, dat fiind faptul că acestea au beneficiat de numărul corespunzător de acțiuni, corespunzător cuantumului total al despăgubirii indicat în titlul de conversie, ce nu a fost contestat și, ca atare, recurentele- reclamante suportă fluctuația pieței bursiere, momentul valorificării acțiunilor lor fiind rezultatul propriei opțiuni.

Nefondate sunt și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 leu pe acțiune, prin raportare la situația persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acțiunilor F.P.

Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare, întrucât, verificarea unei atare situații nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și a încălcării principiului egalității în fața legii.

Dispozițiile legale înscrise în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, în forma existentă la data obținerii titlurilor de despăgubire, menționau în mod expres întreaga procedură de valorificare a acțiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă. Or, prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de F.P., s-a dat posibilitate posesorilor unor atare titluri, între care se regăsesc și recurentele- reclamante, să opteze pentru conversie, ulterior listării acțiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei li s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări.

În fine, relativ la motivul de recurs, înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ., de asemenea, invocat, prin care recurentele- reclamante formulează critici privind încălcarea obligației de motivare a hotărârii atacate, care se referă la exigențele motivării ca element esențial de validitate a hotărârilor judecătorești, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care se referă la necesitatea examinării cererii pe cale judiciară, critica se vădește a fi nefondată.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, în exercitarea controlului judiciar, că instanța de apel conform art. 479 alin. (1) Noul C. proc. civ. trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Într-adevăr, obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în soluția pronunțată, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților apare ca esențială din perspectiva dispozițiilor art. 479 alin. (1) Noul C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să conv