ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 481/2018

Decizia nr. 481/2018

Deliberând asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3732 din 16 mai 2016,

Judecătoria sectorului 5 București a respins excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statului Român, prin A.,

și inadmisibilității acțiunii, invocate de acesta prin

întâmpinare, ca nefondate. A respins acțiunea formulată de reclamanta

B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin A., reprezentat de C.

București, ca nefondată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta B., calea de atac fiind

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a

civilă, la data de 21 iulie 2016, sub nr. x/302/2015.

Prin Decizia civilă nr. 4539/A

din 28 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă B. împotriva

sentinței civile nr. 3732 din 16 mai 2016, pronunțată de

Judecătoria sectorului 5 București, în contradictoriu cu

intimatul-pârât Statul Român, prin A., reprezentat de C. București, ca

nefondat.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs recurenta-reclamantă B., cale de atac ce a fost

înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a V-a

civilă.

Prin Decizia civilă nr. 552

din 8 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declinat

competența de soluționare a recursului formulat de

recurenta-reclamantă B., împotriva Deciziei civile nr. 4539/A din 28

noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, în Dosarul nr. x/302/2015, în contradictoriu cu

intimatul-pârât Statul Român, prin A., reprezentat de C. București, în

favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 12 decembrie 2017,

această instanță a înaintat cererea de recurs, împreună cu

dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, în vederea soluționării

căii de atac.

Cauza a fost repartizată,

aleatoriu, spre soluționare, Completului C12 N.C.P.C.

Prin rezoluția

completului din data de 19 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la

16 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de

recurs.

La acest termen de

judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței materiale în soluționarea căii de

atac formulate.

Examinând competența

materială de soluționare a cererii de recurs, conform

dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție reține următoarele:

În cauză, decizia supusă

recursului a fost pronunțată la data de 28 noiembrie 2016 de

către tribunal în apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu

o valoare mai mică de 200.000 lei, respectiv 67.229 lei (înregistrat pe

rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 18 decembrie

2015).

Potrivit dispozițiilor art.

97 pct. 1 C. proc. civ., „Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de

apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de

lege", ceea ce înseamnă că instanța supremă are

competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la

deciziile curților de apel pentru hotărârile altor instanțe fiind

necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă

judecata în recurs de către instanța supremă.

Art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct.

1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva,

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

De asemenea, o asemenea

competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea

curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu

art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar

„în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel cum rezultă din

dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că

„recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului

și scopului recursului.

Această verificare a

legalității se realizează, însă, în cazurile în care

instanța supremă este competentă potrivit legii, adică

conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (4) C.

proc. civ., aceeași verificare a conformității cu legea a

hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe

(tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia

recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum, în speță,

reclamanta a învestit, în primă instanță judecătoria, iar

soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă

că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care

reglementează competența în materia recursului a instanței

supreme.

Aceasta întrucât nu este

supusă cenzurii o decizie a curții de apel și nu este vorba

despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale

instanțelor), care să atragă competența de judecată în

recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare care

să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în

materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar

însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme

noi de competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența

instanțelor judecătorești și procedura de judecată

sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc.

civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod").

Înalta Curte mai reține

că Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este incidenta

cauzei, având în vedere data pronunțării hotărârii

instanței de apel și data publicării deciziei Curții

Constituționale în M. Of. (nr. 582 din 20 iulie 2017) raportat la

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră

principiul. producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior

publicării în M. Of.).

Astfel fiind, soluția de

trimitere a dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție

pentru soluționarea recursului, în considerarea unei decizii a

instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este

lipsită de temei legal.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte constată că nu este legal învestită, astfel că,

văzând dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina

competența de soluționare în favoarea Curții de Apel

București, ca instanță ierarhic superioară celei care a

pronunțat hotărârea în apel, Tribunalul București, secția a

V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența

de soluționare a recursului formulat de recurenta-reclamantă B.

împotriva Deciziei civile nr. 4539/A din 28 noiembrie 2016, pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în favoarea

Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 16 februarie 2018.