ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 684/2017

Decizia nr. 684/2017 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 02 august 2001 pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, sub nr. x/2001, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA restituirea în natură a imobilului Vila x, situat în localitatea Techirghiol, jud. Constanța și a terenului aferent, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, a arătat că imobilul a fost dobândit în anul 1927, de tatăl sau, defunctul C., conform autorizației de construire emisă de D. în anul 1950 a fost preluat abuziv de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în anexă, la poziția nr. 18. După decesul autorului reclamantei, survenit în anul 1929, bunul a rămas în proprietatea soției supraviețuitoare a defunctului, E., care a decedat, la rândul său, în anul 1963. Succesorii acesteia au fost numiții F. și G., care au trecut în neființă în anul 1998, respectiv 1988. În baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reclamanta a notificat-o pe pârâta SC B. SA, solicitând restituirea în natură a imobilului, anexând și documentele justificative aferente, însă aceasta a respins cererea, apreciind că înscrisurile depuse nu fac dovada titlului de proprietate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001. La data de 11 septembrie 2001, SC H. SRL a formulat cerere de intervenție, întemeiată pe dispozițiile art. 49-51 C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea acțiunii civile. Prin cererea formulată la data 12 septembrie 2001, reclamanta a arătat că au calitatea de reclamanți în cauză și numiții I., J., K. și L., care sunt, de asemenea, moștenitori ai defunctului C. Pârâta SC B. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, din perspectiva faptului că aceștia nu au făcut dovada că, la data preluării imobilului de către stat, autorul reclamanților era titularul dreptului de proprietate.

Prin sentința nr. 720 din 13 noiembrie 200L Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâta SC B. SA; a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată de persoane tară calitate procesuală activă și a respins cererea de intervenție formulată de SC H. SRL. Prin Decizia nr. 45/C din 19 martie 2002, pronunțată în Dosarul nr. x/C/2002, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a constatat nulă cererea de apei, formulată de apelanții-reclamanți A., I., J., K. șl L. împotriva sentinței nr. 720 din 13 noiembrie 2001, dată de Tribunalul Constanța, secția civilă, în Dosarul nr. x/2001.

Prin Decizia nr. 1946 din 14 mai 2003, pronunțată în Dosarul nr x/2002, Curtea Suprema de Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de recurenții-reclamanți A., I., J., K. și L. împotriva Deciziei nr. 45/C din 19 martie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pe care a casat-o, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului, ia aceeași instanță. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția civilă, sub nr. x/C/2003, iar prin Decizia nr. 182/C din 27 februarie 2004, această instanță a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A., I., J., K. și L. împotriva sentinței nr. 720 din 13 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă.

Prin Decizia nr. 10240 din 8 decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții A., I., J., K. și L. împotriva Deciziei nr. 182/C din 27 februarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecare, acestei instanțe în vederea examinării înscrisurilor indicate în cererea de recurs și a celor administrate în cauză, la fond.

În rejudecare, prin Decizia nr. 160/C din 15 septembrie 2006, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A., I., J., K. și L. împotriva sentinței nr. 720 din 13 noiembrie 2001, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă; a constatat că aceștia se legitimează ca persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001, să solicite măsurile reparatorii pentru imobilul Vila x, situat în Techirghiol, jud. Constanța; a desființat sentința civilă și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Constanța pentru soluționarea, pe fond, a cererii de chemare în judecată, reținând că nu a fost cercetat fondul cauzei.

Prin Decizia nr. 1157 din 7 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondate. recursurile declarate de apelanta-pârâtă SC B. SA și de apelanta-intervenientă SC H. SRL împotriva Deciziei nr. 160/C din 15 septembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, obligându-Ie pe recurente, în mod egal, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 lei.

Prin sentința nr. 721 din 10 iunie 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intervenientei SC H. SRL, a admis acțiunea formulată de reclamanții A., I., J., K. și L., în sensul că a dispus anularea Deciziei nr. 306 din 10 iulie 2001, emisă de pârâta SC B. SA, pe care a obligat-o să restituie reclamanților imobilul situat în Techirghiol, jud. Constanța, compus din două corpuri, respectiv corpul cu spații de cazare, alcătuit din 18 camere la parter și 3 camere la mansardă, precum și corpul cu destinație de bufet - restaurant, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză, întocmit de expertul M.; a respins cererea de intervenție formulată de intervenienții SC H. SRL, ca nefondată; a dispus obligarea pârâtei și a intervenientei la plata către reclamanți a sumei de 6.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a intervenientei SC H. SRL, că aceasta este parte contractantă în contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare din 26 septembrie 2000, astfel că are calitate procesuală în cauză, întrucât pretinde un drept propriu în raport de pretențiile reclamanților asupra imobilului în litigiu. Pe fondul cauzei, instanța, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, a statuat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la restituirea imobilului, conform dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care a apreciat că Decizia nr. 306 din 10 iulie 2001, prin care pârâta SC B. SA a respins notificarea acestora este nelegală, dispunând anularea acesteia.

Tribunalul a constatat, față de situația juridică a imobilului, că acesta se identifică cu nr. cadastral în careul 8 HP, respectiv Vila x, deținută cu contract de leasing de intervenientă. Convenția nu este de natură să transmită dreptul de proprietate asupra obiectului contractului, ci doar un drept de folosință pe o anumită perioadă de timp, expres stipulată în contract, în raport de dispozițiile art. 2i alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a considerat ca acest text de lege este aplicabil în speță, întrucât nu face distincție în ceea ce privește modalitatea de înstrăinare, concesionare, ipotecare, locațiune, asociere în participațiune, locație în gestiune, indiferent dacă este făcută sau nu în cadrul procesului de privatizare.

Instanța de fond a reținut, astfel, că intervenienta nu a dovedit existența unui contract de vânzare-cumpărare, iar acesta, chiar dacă ar exista, ar fi nul absolut, conform normei invocate. De asemenea, tribunalul a apreciat că existența unei cereri de restituire a imobilului, formulată de F., în temeiul Legii nr. 112/1995, și a litigiilor aliate pe rolul instanțelor judecătorești, înlătură buna credință a intervenientei SC H. SRL, deoarece aceasta trebuia să verifice, anterior încheierii actului juridic, dacă imobilul face obiectul unei cereri de restituire, întemeiată pe normele actului normativ menționai.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel apelanta-pârâtă SC B. SA și apelanta-intervenientă SC H. SRL, care au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 58 din 19 februarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, în care s-a reținut că aspectele referitoare la persoana care a deținut calitatea de proprietar al imobilului, la data edificării și naționalizării acestuia, cele referitoare la calitatea de moștenitoare a reclamanților, precum și la îndreptățirea acestora la măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001, criticate în apel de apelanta-pârâtă SC B. SA și de apelanta-intervenientă SC H. SRL, au fost dezlegate irevocabil prin Decizia nr. 1087 din 7 februarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Referitor ia motivul de apel vizând respectarea de către apelanta-intervenientă a contractelor de locațiune și leasing imobiliar, încheiate cu apelanta-pârâtă SC B. SA, și efectuarea unor investiții de către această societate, instanța de apel a apreciat că nu îi conferă un drept de proprietate care să poată fi opus intimaților-reclamanți, cu atât mai mult cu cât contractul de leasing imobiliar a expirat, iar, în ceea ce privește investițiile, nu a fost instituit un drept de retenție asupra bunului, până ia restituirea contravalorii acestora.

Prin Decizia nr. 9766 din 2 decembrie 2009,x pronunțată în Dosarul nr. x/36/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a constat nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei nr. 58/C din 19 februarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, care a fost obligată la plata sumei de 2.500 lei către intimații-reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată. Prin cererea înregistrata la data de 30 mai 2016 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/36/2006, reclamanții A., I., J., K. și L. au solicitat lămurirea sentinței civile nr. 721 din 10 iunie 2008, pronunțată de această instanță în Dosarul nr. x/36/2006, în sensul de a se arăta dacă în considerentele hotărârii a fost analizată și valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta SC B. SA cu intervenientă SC H. SRL.

Prin sentința nr. 1657 din 23 iunie 2016, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 721 din 10 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/36/2006, constatând că, în considerentele hotărârii a cărei lămurire s-a solicitat, instanța a reținut că intervenientă SC H. SRL nu a făcut dovada existenței unui contract de vânzare-cumpărare, iar convenția, dacă ar exista, ar fi nulă absolut, conform dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, acestea fiind și argumentele pentru care acțiunea a fost admisă, dispunându-se restituirea bunului. Tribunalul a mai constatat că, la momentul pronunțării hotărârii, la dosar nu a fost depus contractul de vânzare-cumpărare despre care s-a tăcut vorbire în cererea de lămurire, ci doar un contract de leasing imobiliar, despre care instanța a reținut că a ajuns la termen.

Nefiind dovedită împrejurarea că utilizatorul bunului și-ar fi exprimat opțiunea pentru reînnoirea acestuia, tribunalul a apreciat, în conformitate cu dispozițiile art. 10 din contract, că, la sfârșitul perioadei de leasing, contractul a încetat de drept. Instanța a reținut, astfel, că, din simpla lecturare a considerentelor hotărârii, rezultă că Tribunalul Constanța a apreciat că intervenientă nu a făcut dovada existenței unui contract de vânzare-cumpărare și că acesta, dacă ar exista, ar fi nul absolut, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sens în care a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 281 5 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 138/C din 7 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/36/2006/aI, Curtea de Apel Constanța, secția l civilă, a anulat apelul formulat de apelanții J., L. și K. împotriva sentinței nr. 1657 din 23 iunie 2016 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, și a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A., în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defunctei I., împotriva aceleiași sentințe. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, în ședința de judecată din 10 octombrie 2016, s-a dispus emiterea unei adrese către reprezentantul convențional al apelanților-reclamanți avocat N., ca, în raport de dispozițiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., să înainteze instanței dovada vizând mandatarea pentru redactarea motivelor de apel și, eventual, pentru susținerea apelului.

Totodată, apelanții au fost citați cu mențiunea de a preciza dacă înțeleg să-și însușească apelul formulat de reprezentantul convențional Dispozițiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ. trebuie interpretate raportat la speța de față, în sensul că avocatul N. a avut mandat în etapa procesuală imediat anterioară aceleia în care a apărut problema reprezentării, textul negăsindu-și aplicare și atunci când, de pilda, avocatul a avut mandat în primă instanță, nu a mai reprezentat sau asistat partea, în speță reclamanții, în apel, doar a exercitat această cale de atac Iară a avea mandat. Declararea căii de atac a apelului nu constituie decât un mijloc de apărare într-o judecată și, nicidecum, un act de dispoziție.

Procura autentificată, prin care este împuternicit mandatarul să formuleze acțiuni, cereri reconvenționale, contestații, opoziții, chemări în garanție etc, cuprinzând în sine ideea că poate face orice act de procedură în susținerea proceselor, îndreptățește mandatarul să motiveze și să semneze cererea de apel, aceasta constituind un mijloc de apărare și, nicidecum, un act de dispoziție. Curtea a apreciat că, în speță, nu există un mandat de reprezentare dat de J., L. și K. avocatului N., semnatara cererii de apel, și nicio declarație a acestora prin care își însușesc apelul, iar, într-o atare situație, în baza prevederilor art. 150 alin. (2) C. proc. civ., a dispus anularea apelului formulat de acești apelanți-reclamanți.

Curtea a considerat că singura care și-a însușit apelul declarat în cauză a fost apelanta-reclamantă A., care a înaintat instanței cererea de apel. Pe fond, instanța a reținut că scopul procedurii reglementate de art. 281 1 C. proc. civ. constă în clarificarea dispozitivului hotărârii judecătorești, astfel încât să nu existe dificultăți la executare sau alte motive. În speță, s-a invocat faptul că, la înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului restituit, s-a constatat că acest drept a fost înstrăinat de pârâtă către intervenientă, în urma încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, fiind intabulat în favoarea acesteia. Instanța de apel a statuat în sensul că această împrejurare nu se subsumează dispozițiilor art. 281 1 C. proc.

civ., întrucât apelanta-reclamantă A. avea posibilitatea sa solicite anularea contractului la momentul la care a aflat de înstrăinarea imobilului. Prin urmare, a apreciat că nu se impune lămurirea sentinței civile nr. 721 din 10 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 281 1 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii au formulat, recurs, în termenul legal, recurenții-reclamanți A., J., L. și K., susținând nelegalitatea acesteia, pentru următoarele considerente: 1. Soluția instanței de apel, prin care s-a dispus anularea cererii de apel formulate de reclamanții J., L. și K., este greșită, fiind dată cu aplicarea eronată a dispozițiile legale incidente.

în acest context, recurenții-reclamanți au menționat că, urmare adresei dispuse de instanță, au trimis un înscris prin care arătau ca își însușesc apelul declarat de avocat N. împotriva sentinței nr. 1657 din 23 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă. 2. În ceea ce privește cererea privind lămurirea sentinței civile nr. 721/2008, pronunțată de Tribunalul Constanța, recurenții-reclamanți au arătat că, prin punerea în executare a acestei hotărâri, au fost puși în posesia imobilului supus litigiului. La momentul depunerii documentației cadastrale, întocmite în vederea intabulării dreptului de proprietate, au constatat că intimata-intervenientă SC H. SRL este beneficiara unui contract de vânzare-cumpărare.

încheiat cu intimata-pârâtă SC B. SA în perioada derulării litigiului. cu încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001. Ca atare, au solicitat instanței de judecată să lămurească dacă în considerentele hotărârii pronunțate a fost analizată și valabilitatea acestui contract de vânzare-cumpărare, întrucât dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 interzic, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și după caz, judiciare, generate de acest act normativ, înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice contract de închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației.

grevarea sub orice formă a bunurilor imobile-terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor actului normativ menționat. Au formulai această solicitare cu atât mai mult cu cât în considerentele s-a consemnat că intervenientă „nu a făcut dovada existenței unui contract și, chiar dacă ar exista, acesta ar fi nul absolut în aplicarea textului legal enunțat", Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de ape! nu a examinat cererea prin care au solicitat lămurirea sentinței civile nr. 721/2008, pronunțată de Tribunalul Constanța, în sensul de a stabili dacă instanțele învestite cu soluționarea cauzei au avut în vedere și faptul că un eventual contract de vânzare-cumpărare, încheiat între SC B. SA și SC H. SA, intră sub incidența prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și dacă acestea s-au pronunțat, indirect, și asupra valabilității acestuia.

Recursul a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. În cauză, intimata-pârâtă SC B. SA și intimat a intervenientă SC H. SA nu au formulat întâmpinare. Nu au fost administrate probe noi în recurs. Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Examinând recursul declarat de recurenții-reclamanți A., J., L. și K., prin prisma criticilor formulate și a prevederilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Dispozițiile legale invocate de recurenții-reclamanți în susținerea căii extraordinare de atac sunt cele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., potrivit cărora, modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate - pct. 6, dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, pct. 7, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, pct. 8, când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și pct. 9, când hotărârea pronunțata este lipsită de temei legal ori a fost data cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. în argumentarea recursului recurenții-reclamanți au arătat, pe de o parte, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 150 alin. (2) C. proc.

civ., iar, pe de altă parte, că aceeași instanță nu a examinat cererea prin care au solicitat să se lămurească dacă instanța care a soluționat fondul litigiului a avut în vedere, la pronunțarea hotărârii, un eventual contract de vânzare-cumpărare încheiat între intimata-pârâtă SC B. SA și intimata-intervenientă SC H. SA și dacă aceasta s-a pronunțat, indirect, și asupra valabilității acestuia, în raport de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. 1. Invocând greșita aplicare a normelor juridice în cauză, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenții-reclamanți au susținut că soluția prin care s-a dispus anularea cererii de apel, formulate de apelanții-reclamanți J., L. și K. împotriva sentinței nr. 1657 din 23 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, este nelegală, deoarece, prin precizarea depusă ia dosarul cauzei, aceștia au arătat că își însușesc apelul declarat de reprezentanta lor convențională, avocat N. Înalta Curte reține, potrivit actelor și lucrărilor dosarului, că recurenții-reclamanți A., J., L. și K. au fost reprezentați, la judecata cererii soluționate prin sentința civilă nr. 721 din 10 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, de avocat O., conform împuternicirii avocațiale aflate la fila 26 în Dosarul nr. x/36/2006 al Tribunalului Constanța, secția civilă.

Ulterior pronunțării sentinței civile nr. 721 de către instanța de fond, reclamanți au formulat o cerere de lămurire a dispozitivului acesteia, prin avocat N., cu împuternicire avocațială pentru redactarea și semnarea cererii de lămurire aflată la fila 147 în Dosarul nr. x/36/2006 al Tribunalului Constanța, secția civilă. Prin sentința nr. 1657 din 23 iunie 2016, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 721 din 10 iunie 2008, pronunțată de aceeași instanță. La data de 18 iulie 2016 (data poștei), înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, la 21 iulie 2016, reclamanții A., în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defunctei I., J., L. și K., prin avocat N., au declarat apel împotriva sentinței nr. 1657 din 23 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă.

Declarația de apel nu a fost însoțită de o împuternicire avocațială pentru mandatarul ce a redactat și semnat motivele de apel. Prin petiția formulată la data de 28 septembrie 2016 (data poștei), înregistrată pe rolul curții de apel la 03 octombrie 2016, reclamanta A. a depus la dosar informații eliberate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul lași privind ultimele date despre SC B. SA. Prin încheierea din 10 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/36/2006/al, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a dispus, în raport de dispozițiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., emiterea unei adrese către reprezentanta convențională a apelanților-reclamanți, avocat N., pentru ca aceasta să înainteze dovada privind mandatul acordat de către apelanții-reclamanți pentru redactarea motivelor de apel și, eventual, pentru susținerea apelului.

De asemenea, a dispus citarea apelanților-reclamanți cu mențiunea de a preciza dacă înțeleg să își însușească apelul declarat de avocat N. Prin cererea formulată la data de 03 noiembrie 2016 (data poștei), înregistrată însă la Curtea de Apel Constanța la 08 noiembrie 2016, după încheierea ședinței de judecată din 07 noiembrie 2016, data pronunțării deciziei recurate, apelanții-reclamanți A., J., L. și K. au declarat că își însușesc apelul formulat de avocat N. împotriva sentinței nr. 1657 din 23 iunie 2016, pronunțata de Tribunalul Constanța, secția civilă.

Apelanții-reclamări ți au anexat acestei declarații împuternicirea avocațială emisă de Cabinet de avocat N. Ia data de 15 iulie 2016, din care rezultă că aceasta a fost mandatată să redacteze motivele de apel În ședința publică din 7 noiembrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, constatând că 5 din perspectiva aspectelor invocate la termenul de judecată din 10 octombrie 2016, doar apelanta-reclamantă A. a comunicat instanței de apel date referitoare la situația juridică a SC B. SA, a rămas în pronunțare asupra prezentului apel cu trimitere la limitele mandatului în modalitatea exercitată de către apărătorul apelanților-reclamanți la instanța de fond, în absența precizărilor solicitate.

În considerentele Deciziei nr. 138C din 7 noiembrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a reținut că, în speța, nu există un mandat de reprezentare dat de J., L. și K. avocatului N., semnatara cererii de apel, și nicio declarație a acestora prin care își însușesc apelul, iar, într-o atare situație, în baza prevederilor art. 150 alin. (2) C. proc. civ., a dispus anularea apelului formulat de acești apelanți-reclamanți. Curtea a apreciat, totodată, că singura care și-a însușit apelul declarat în cauză a fost apelanta-reclamantă A., care a înaintat instanței cererea de apel. Înalta Curte reține că, potrivi art. 68 alin. (1) și (2) C. proc. civ., procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătura legalizata; dreptul de reprezentare mai poate fi dat și prin declarație verbală, făcuta în instanța și trecută în încheierea de ședință.

Conform art. 68 alin. (3) C. proc. civ., mandatul este presupus dat pentru toate actele judecații, chiar dacă. nu cuprinde nici o arătare în această privință; el poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau pentru anumită instanță. În cauză, mandatul pentru avocat N. a fost acordat de reclamanții A., J., L. și K. pentru redactarea și semnarea cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 721 din 10 iunie 2008, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția civilă, astfel cum rezultă din împuternicirea avocațială aflată la fila 147 în Dosarul nr. x/36/2006 al Tribunalului Constanța, secția civilă. Așadar, în situația de față, în acord cu dispozițiile art. 68 alin. (3) teza finală C. proc.

civ., acesta a fost restrâns numai la anumite acte, respectiv la redactarea și semnarea cererii de lămurire formulate în cauză. Ulterior, declarația de apel a fost semnată de avocat N., deși aceasta nu a fost mandatată, în faza procesuală a fondului, prin înscris sub semnătură legalizată ori prin declarație verbală, făcută în instanță și trecută în încheierea de ședință, pentru reprezentarea în judecată a părților reclamante, așa Încât să fie incidente prevederile art. 69 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte reține că, în apel, apelanta-reclamantă A. nu a declarat în mod expres, fie în scris, fie verbal, că înțelege să își însușească motivele de apel formulate de avocat N., aceasta depunând la dosar doar relații privind pe intimata-pârâtă SC B. SA, cerere ce nu poate fi asimilată unei declarații de acceptare a criticilor expuse de redactorul cererii de apel.

În raport de această situație de fapt, Înalta Curte constată că, în mod neprocedural, curtea a considerat că apelanta-reclamantă A. și-a însușit declarația de apel formulată de avocat N., însă această soluție nu a fost criticată în recurs pentru a putea face obiectul cenzurii instanței de control judiciar. Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că, în condițiile în care instanța de apel a considerat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. ca fiind formulat de această parte, curtea nu a dat eficiență dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ. care stipulează: daca prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviințate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc și celorlalți.

Aplicând sancțiunea nulității cererii de apel formulate de apelanții-reclamanți J., L. și K., curtea a obstrucționat accesul la instanță al acestor părți și a încălcat prevederile art. 47 C. proc. civ., ignorând faptul că apelanții-reclamanți se aflau în coparticipare procesuală, obiectul cauzei deduse judecății fiind reprezentat de im drept comun al acestora asupra imobilului revendicat, grefat pe aceeași cauză juridică. Or, raportul de drept material litigios creează o dependență procesuală între coparticipanți, care exclude orice fracționare a acestuia, iar actul de procedură menționat de prevederile art. 48 alin. (2) C. proc. civ. se referă și la cererile privind exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Ca atare, curtea trebuia să dea eficiență dispozițiilor legale mai sus menționate, întrucât declarația de apel formulată de apelanta-reclamantă A. a folosit și celorlalți apelanți-reci amanți, în condițiile coparticipării procesuale active. Înalta Curte reține că, de altfel, apelanții-reclamanți depuseseră la dosar, înainte de data soluționării litigiului în apel, o declarație prin care au arătat că își însușesc apelul formulat de avocat N. împotriva sentinței nr. 1657 din 23 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă. Acest înscris, deși a fost comunicat instanței de judecată la data de 03 noiembrie 2016 (data poștei), a fost înregistrată la Curtea de Apel Constanța la 08 noiembrie 2016, după încheierea ședinței de judecată de la 07 noiembrie 2016, dată la care curtea de apel a rămas în pronunțare asupra apelului exercitat în cauză.

Față de aceste considerente și de împrejurarea că cererea de apel formulată în comun de reclamanți a fost cercetată pe fond în ceea ce o privește pe apelanta-reclamantă A., iar această examinare ar fi corespuns și soluției asupra apelului exercitat de ceilalți apelanți-reclamanți, în condițiile coparticipării procesuale active existente, Înalta Curte apreciază că vătămarea invocată de recurenții-reclamanți J., L. și K., din perspectiva interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 161 C. proc. civ. (iar nu art. 150 alin. (2) C. proc. civ. cum s-a menționat în cererea de recurs) a fost acoperită, astfel că nu se impune casarea deciziei recurate pentru acest motiv. 2. Din considerentele deciziei recurate (filele 3 și 4), Înalta Curte reține că instanța de apel a examinat și, implicit, a motivat aspectele pretins necenzurate de recurenții-reclamanți.

Prin urmare, din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat. Față de conținutul prevederilor legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., considerentele unei hotărâri trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile și cererile părților. A motiva hotărârea înseamnă a arăta, în considerentele acesteia, argumentele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției pronunțate.

În speță, decizia recurată este motivată în fapt și în drept, avându-se în vedere că instanța de apel a explicat în considerente rațiunea pentru care a respins, ca nefondat, apelul formulat de recurenta-reclamantă A. Astfel, potrivit argumentelor expuse în cuprinsul deciziei atacate referitoare la acest apel, instanța de apel a reținut că nu se impune lămurirea sentinței nr. 721 din 10 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, întrucât reclamanta nu a solicitat anularea contractului la momentul la care a aflat de înstrăinarea imobilului de pârâtă către intervenientă. Înalta Curte mai reține că recurenți i-reclamanți au menționat că cererea formulată în temeiul dispozițiilor art. 281 5 C. proc.

civ. a vizat lămurirea sentinței mai sus menționate, în sensul de a se preciza dacă instanța de fond a analizat și valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimata-pârâtă SC B. SA și intimata-intervenientă SC H. SRL, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Or, din această perspectivă, motivele de recurs formulate de recurenții-reclamanți vizează greșita soluționare a apelului formulat împotriva sentinței nr. 1657 din 23 iunie 2016 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, rezultată din interpretarea și aplicarea eronată a normelor juridice la situația de fapt dedusă judecății de către instanța de apel, aspect care urmează a fi analizat din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, instanța a constatat că motivul de apel, referitor la înstrăinarea imobilului de inii mata-pârâtă către intimata-intervenientă și întabularea dreptului în favoarea acesteia din urmă, nu se încadrează în dispozițiile art. 281 C. proc. civ., întrucât apelanta-reclamantă A. avea posibilitatea să solicite anularea contractului la momentul la care a aflat de această împrejurare, ceea ce nu s-a întâmplat. Față de aceste constatări și de scopul procedurii reglementate de prevederile art. 281 1 C. proc. civ., respectiv de clarificare a dispozitivului, instanța de apel a reținut că sentința nr. 721 din 10 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, nu necesită lămuriri, în sensul dispozițiilor legale menționate.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că, în această situație, instanța de apel a soluționat apelul în condițiile prevăzute de art. 295 C. proc. civ., în limitele învestirii sale, determinate prin cererea de apel, hotărând asupra a ceea ce a format obiectul apelului, conform principiului tantum devolutum quantum apellatum. Dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ. stipulează că, în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice. Instituția lămuririi înțelesului întinderii sau aplicării dispozitivului unei hotărâri privește situația în care acesta este neclar ori cuprinde dispoziții potrivnice.

Pe această cale se pot invoca neclarități de exprimare cuprinse doar în dispozitiv și, nicidecum, eventuale contradicții între considerentele și dispozitivul unei hotărâri în acest din urmă caz, se poate obține înlăturarea unor eventuale contradicții doar prin intermediul căilor de atac reglementate de lege. În speță, este de reținut că reclamanții au dedus judecății cererea de chemare în judecată prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului Vila x situat în localitatea Techirghiol, jud. Constanța și a terenului aferent, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 721 din 10 iunie 2008, - a cărei lămurire s-a solicitat - Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intervenientei SC H. SRL, a admis acțiunea formulată de reclamanții A., I., J., K. și L., în sensul că a dispus anularea Deciziei nr. 306 din 10 iulie 2001, emisă de pârâta SC B. SA, pe care a obligat-o să restituie reclamantelor imobilul situat în Techirghiol, jud. Constanța, compus din două corpuri, respectiv corpul cu spații de cazare, alcătuit din 18 camere la parter și 3 camere la mansardă, precum și corpul cu destinație de bufet - restaurant, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză, întocmit în cauză de expertul M.; a respins cererea de intervenție formulată de intervenienta SC H. SRL, ca nefondată; a dispus obligarea pârâtei și a intervenientei la plata către reclamante a suinei de 6.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin urmare, în dispozitivul hotărârii, se reflectă cererile cu soluționarea cărora părțile au învestit instanța de fond, astfel că simpla menționare în considerentele sentinței a faptului că intervenienta SC H. SRL nu a făcut dovada existenței unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul supus litigiului, iar dacă acesta ar exista, ar fi nul absolut, conform dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu înseamnă că tribunalul s-a pronunțat asupra valabilității acestuia. Înalta Curte constată că această mențiune a fost făcută de instanța de fond în contextul examinării susținerii intervenientei, referitoare la existența unui contract de leasing imobiliar cu clauze irevocabile de vânzare din 26 septembrie 2000, în baza căruia a realizat lucrări de reparații și investiții din fonduri proprii.

De asemenea, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți nu au învestit instanța de fond cu o cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare. De altfel, acest înscris a fost depus fa dosarul cauzei odată cu cererea de lămurire a dispozitivului, respectiv la 25 mai 2016, după pronunțarea sentinței civile nr. 721 din 10 iunie 2008 de către Tribunalul Constanța. Prin urmare, este corectă aprecierea instanței de apel cu privire la faptul că solicitarea recurenților-reclamanți de lămurire a dispozitivului sentinței mai sus menționate nu se încadrează în prevederile art. 281 1 C. proc. civ. În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, deși au fost invocate în susținerea recursului, acestea nu au fost dezvoltate de către recurenții-reclamanți pentru a putea fi analizate în această fază procesuală, Față de toate considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., J., L. și K. împotriva Deciziei civile nr. 138/C din 7 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți J., L., A. și K. împotriva Deciziei civile nr. 138/C din 7 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apei Constanța, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 aprilie 2017.