ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 684/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 684/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 684/2017

Deliberând asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 02 august 2001 pe rolul

Tribunalului Constanța, secția civilă, sub nr. x/2001,

reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA

restituirea în natură a imobilului Vila x, situat în localitatea

Techirghiol, jud. Constanța și a terenului aferent, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea cererii, a arătat

că imobilul a fost dobândit în anul 1927, de tatăl sau, defunctul C.,

conform autorizației de construire emisă de D. în anul 1950 a fost

preluat

abuziv de stat, în baza

Decretului nr. 92/1950, figurând în anexă, la poziția nr. 18.

După decesul autorului reclamantei,

survenit în anul 1929, bunul a rămas în proprietatea soției supraviețuitoare

a defunctului, E., care a decedat, la rândul său, în anul 1963. Succesorii

acesteia au fost numiții F. și G., care au trecut în

neființă în anul 1998, respectiv 1988.

În baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

reclamanta a notificat-o pe pârâta SC B. SA, solicitând restituirea în

natură a imobilului, anexând și documentele justificative aferente,

însă aceasta a respins cererea, apreciind că înscrisurile depuse nu

fac dovada titlului de proprietate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.

24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001.

La data de 11 septembrie 2001, SC H.

SRL a formulat cerere de intervenție, întemeiată pe dispozițiile

art. 49-51 C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea acțiunii

civile.

Prin cererea formulată la data 12

septembrie 2001, reclamanta a arătat că au calitatea de

reclamanți în cauză și numiții I., J., K. și L., care

sunt, de asemenea, moștenitori ai defunctului C.

Pârâta SC B. SA a formulat întâmpinare, prin

care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților, din perspectiva faptului că aceștia nu au făcut

dovada că, la data preluării imobilului de către stat, autorul

reclamanților era titularul dreptului de proprietate.

Prin sentința nr. 720 din 13 noiembrie

200L Tribunalul Constanța,

secția civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților, invocată de pârâta SC B. SA; a respins cererea de

chemare în judecată, ca fiind formulată de persoane tară

calitate procesuală activă și a respins cererea de

intervenție formulată de SC H. SRL.

Prin Decizia nr. 45/C din 19 martie 2002,

pronunțată în Dosarul nr. x/C/2002, Curtea de Apel Constanța,

secția civilă, a constatat nulă cererea de apei,

formulată de apelanții-reclamanți A., I., J., K. șl L.

împotriva sentinței nr. 720 din 13 noiembrie 2001, dată de Tribunalul

Constanța, secția civilă, în Dosarul nr. x/2001.

Prin Decizia nr. 1946 din 14 mai 2003,

pronunțată în Dosarul nr x/2002, Curtea Suprema de Justiție, secția

civilă,

a admis recursul declarat de

recurenții-reclamanți A., I., J., K. și L. împotriva Deciziei nr.

45/C din 19 martie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,

pe care a casat-o, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului, ia

aceeași instanță.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel Constanța, secția civilă, sub nr. x/C/2003,

iar prin Decizia nr. 182/C din 27 februarie 2004, această

instanță a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A.,

I., J., K. și L. împotriva sentinței nr. 720 din 13 noiembrie 2001

pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă.

Prin Decizia nr. 10240 din 8 decembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală,

a admis recursul declarat

de reclamanții A., I., J., K. și L. împotriva Deciziei nr. 182/C din

27 februarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, a casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecare, acestei

instanțe în vederea examinării înscrisurilor indicate în cererea de

recurs și a celor administrate în cauză, la fond.

În rejudecare, prin Decizia nr. 160/C din

15 septembrie 2006, Curtea de Apel Constanța,

secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți

A., I., J., K. și L. împotriva sentinței nr. 720 din 13 noiembrie

2001, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă;

a constatat că aceștia se legitimează ca persoane

îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001, să solicite

măsurile reparatorii pentru imobilul Vila x, situat în Techirghiol, jud.

Constanța; a desființat sentința civilă și a trimis

cauza, spre rejudecare, Tribunalului Constanța pentru soluționarea,

pe fond, a cererii de chemare în judecată, reținând că nu a fost

cercetat fondul cauzei.

Prin Decizia nr. 1157 din 7 februarie 2007, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală,

a respins, ca nefondate.

recursurile declarate de apelanta-pârâtă SC B. SA și de apelanta-intervenientă

SC H. SRL împotriva Deciziei nr. 160/C din 15 septembrie 2006,

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, obligându-Ie pe

recurente, în mod egal, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de

2.000 lei.

Prin sentința nr. 721 din 10 iunie

2008, Tribunalul Constanța,

secția civilă, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

intervenientei SC H. SRL, a admis acțiunea formulată de

reclamanții A., I., J., K. și L., în sensul că a dispus anularea

Deciziei nr. 306 din 10 iulie 2001, emisă de pârâta SC B. SA, pe care a

obligat-o să restituie reclamanților imobilul situat în Techirghiol,

jud. Constanța, compus din două corpuri, respectiv corpul cu

spații de cazare, alcătuit din 18 camere la parter și 3 camere

la mansardă, precum și corpul cu destinație de bufet -

restaurant, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză,

întocmit de expertul M.; a respins cererea de intervenție formulată

de intervenienții SC H. SRL, ca nefondată; a dispus obligarea pârâtei

și a

intervenientei la plata

către reclamanți a sumei de 6.000 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a

reținut, asupra excepției lipsei calității procesuale

pasive a intervenientei SC H. SRL, că aceasta este parte contractantă

în contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare din

26 septembrie 2000, astfel că are calitate procesuală în cauză,

întrucât pretinde un drept propriu în raport de pretențiile

reclamanților asupra imobilului în litigiu.

Pe fondul cauzei, instanța, pe baza

înscrisurilor depuse la dosar, a statuat că reclamanții sunt persoane

îndreptățite la restituirea imobilului, conform dispozițiilor art.

4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care a apreciat că Decizia

nr. 306 din 10 iulie 2001, prin care pârâta SC B. SA a respins notificarea

acestora este nelegală, dispunând anularea acesteia.

Tribunalul a constatat, față de

situația juridică a imobilului, că acesta se identifică cu nr.

cadastral în careul 8 HP, respectiv Vila x, deținută cu contract de

leasing de intervenientă. Convenția nu este de natură să

transmită dreptul de proprietate asupra obiectului contractului, ci doar

un drept de folosință pe o anumită perioadă de timp, expres

stipulată în contract, în raport de dispozițiile art. 2i alin. (5)

din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a considerat ca acest text de lege

este aplicabil în speță, întrucât nu face distincție în ceea ce

privește modalitatea de înstrăinare, concesionare, ipotecare,

locațiune, asociere în participațiune, locație în gestiune,

indiferent dacă este făcută sau nu în cadrul procesului de

privatizare.

Instanța de fond a reținut, astfel,

că intervenienta nu a dovedit existența unui contract de

vânzare-cumpărare, iar acesta, chiar dacă ar exista, ar fi nul

absolut, conform normei invocate.

De asemenea, tribunalul a apreciat

că existența unei cereri de restituire a imobilului, formulată

de F., în temeiul Legii nr. 112/1995, și a litigiilor aliate pe rolul

instanțelor judecătorești, înlătură buna

credință a intervenientei SC H. SRL, deoarece aceasta trebuia să

verifice, anterior încheierii actului juridic, dacă imobilul face obiectul

unei cereri de restituire, întemeiată pe normele actului normativ

menționai.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel apelanta-pârâtă SC B. SA și apelanta-intervenientă

SC H. SRL, care au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 58

din 19 februarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, în

care s-a reținut că aspectele referitoare la persoana care a

deținut calitatea de proprietar al imobilului, la data edificării

și naționalizării acestuia, cele referitoare la calitatea de

moștenitoare a reclamanților, precum și la îndreptățirea

acestora la măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001, criticate în

apel de apelanta-pârâtă SC B. SA și de apelanta-intervenientă SC

H. SRL, au fost dezlegate irevocabil prin Decizia nr. 1087 din 7 februarie

2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Referitor ia motivul de apel vizând

respectarea de către apelanta-intervenientă a contractelor de

locațiune și leasing imobiliar, încheiate cu apelanta-pârâtă SC

B. SA, și efectuarea unor investiții de către această

societate, instanța de apel a apreciat că nu îi conferă un drept

de proprietate care să poată fi opus intimaților-reclamanți,

cu atât mai mult cu cât contractul de leasing imobiliar a expirat, iar, în ceea

ce privește investițiile, nu a fost instituit un drept de

retenție asupra bunului, până ia restituirea contravalorii acestora.

Prin Decizia nr. 9766 din 2 decembrie

2009,x pronunțată în Dosarul nr. x/36/2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție,

secția civilă

și de proprietate intelectuală, a constat nul recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei nr. 58/C din 19 februarie

2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, care a

fost obligată la plata sumei de 2.500 lei către

intimații-reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrata la data de 30 mai 2016

pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/36/2006,

reclamanții A., I., J., K. și L. au solicitat

lămurirea sentinței civile nr. 721 din 10 iunie 2008,

pronunțată de această instanță în Dosarul nr. x/36/2006,

în sensul de a se arăta dacă în considerentele hotărârii a fost

analizată și valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de pârâta SC B. SA cu intervenientă SC H. SRL.

Prin sentința nr. 1657 din 23 iunie 2016,

Tribunalul Constanța,

secția I civilă, a

respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 721

din 10 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul

nr. x/36/2006, constatând că, în considerentele hotărârii a

cărei lămurire s-a solicitat, instanța a reținut că

intervenientă SC H. SRL nu a făcut dovada existenței unui

contract de vânzare-cumpărare, iar convenția, dacă ar exista, ar

fi nulă absolut, conform dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001,

acestea fiind și argumentele pentru care acțiunea a fost admisă,

dispunându-se restituirea bunului.

Tribunalul a mai constatat că, la momentul

pronunțării hotărârii, la dosar nu a fost depus contractul de

vânzare-cumpărare despre care s-a tăcut vorbire în cererea de

lămurire, ci doar un contract de leasing imobiliar, despre care

instanța a reținut că a ajuns la termen. Nefiind dovedită

împrejurarea că utilizatorul bunului și-ar fi exprimat opțiunea

pentru reînnoirea acestuia, tribunalul a apreciat, în conformitate cu dispozițiile

art. 10 din contract, că, la sfârșitul perioadei de leasing,

contractul a încetat de drept.

Instanța a reținut, astfel,

că, din simpla lecturare a considerentelor hotărârii, rezultă

că Tribunalul Constanța a apreciat că intervenientă nu a

făcut dovada existenței unui contract de vânzare-cumpărare

și că acesta, dacă ar exista, ar fi nul absolut, potrivit dispozițiilor

art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001,

sens în care a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 281

5

C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 138/C din 7 noiembrie

2016, pronunțată în Dosarul nr. x/36/2006/aI, Curtea de Apel

Constanța, secția l civilă,

a anulat apelul

formulat de apelanții J., L. și K. împotriva sentinței nr. 1657

din 23 iunie 2016 a Tribunalului Constanța, secția I civilă,

și a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A.,

în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defunctei I.,

împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a dispune astfel, instanța a

reținut că, în ședința de judecată din 10 octombrie 2016,

s-a dispus emiterea unei adrese către reprezentantul convențional al apelanților-reclamanți

avocat N., ca, în raport de dispozițiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ.,

să înainteze instanței dovada vizând mandatarea pentru redactarea

motivelor de apel și, eventual, pentru susținerea apelului.

Totodată, apelanții au fost citați cu mențiunea de a

preciza dacă înțeleg să-și însușească apelul

formulat de reprezentantul convențional

Dispozițiile art. 69 alin. (2) C. proc.

civ. trebuie interpretate raportat la speța de față, în sensul că

avocatul N. a avut mandat în etapa procesuală imediat anterioară

aceleia în care a apărut problema reprezentării, textul

negăsindu-și aplicare și atunci când, de pilda, avocatul a avut

mandat în primă instanță, nu a mai reprezentat sau asistat

partea, în speță reclamanții, în apel, doar a exercitat

această cale de atac Iară a avea mandat.

Declararea căii de atac a apelului nu

constituie decât un mijloc de apărare într-o judecată și,

nicidecum, un act de dispoziție. Procura autentificată, prin care

este împuternicit mandatarul să formuleze acțiuni, cereri

reconvenționale, contestații, opoziții, chemări în

garanție etc, cuprinzând în sine ideea că poate face orice act de

procedură în susținerea proceselor, îndreptățește mandatarul

să motiveze și să semneze cererea de apel, aceasta constituind

un mijloc de apărare și, nicidecum, un act de dispoziție.

Curtea a apreciat că, în speță,

nu există un mandat de reprezentare dat de J., L. și K. avocatului N.,

semnatara cererii de apel, și nicio declarație a acestora prin care

își însușesc apelul, iar, într-o atare situație, în baza

prevederilor art. 150 alin. (2) C. proc. civ., a dispus anularea apelului

formulat de acești apelanți-reclamanți.

Curtea a considerat că singura

care și-a însușit apelul declarat în cauză a fost

apelanta-reclamantă A., care a înaintat instanței cererea de apel.

Pe fond, instanța a reținut

că scopul procedurii reglementate de art. 281

1

C. proc. civ.

constă în clarificarea dispozitivului hotărârii judecătorești,

astfel încât să nu existe dificultăți la executare sau alte

motive.

În speță, s-a invocat faptul

că, la înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate

asupra imobilului restituit, s-a constatat că acest drept a fost

înstrăinat de pârâtă către intervenientă, în urma

încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, fiind intabulat în favoarea

acesteia.

Instanța de apel a statuat în

sensul că această împrejurare nu se subsumează

dispozițiilor art. 281

1

C. proc. civ., întrucât

apelanta-reclamantă A. avea posibilitatea sa solicite anularea

contractului la momentul la care a aflat de înstrăinarea imobilului.

Prin urmare, a apreciat că nu se impune

lămurirea sentinței civile nr. 721 din 10 iunie 2008,

pronunțată de Tribunalul Constanța, nefiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 281

1

C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au formulat, recurs,

în termenul legal, recurenții-reclamanți A., J., L. și K.,

susținând nelegalitatea acesteia, pentru următoarele considerente:

care s-a dispus anularea cererii de apel formulate de reclamanții J., L.

și K., este greșită, fiind dată cu aplicarea eronată a

dispozițiile legale incidente. în acest context,

recurenții-reclamanți au menționat că, urmare adresei

dispuse de instanță, au trimis un înscris prin care arătau ca

își însușesc apelul declarat de avocat N. împotriva sentinței

nr. 1657 din 23 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Constanța,

secția I civilă.

lămurirea sentinței civile nr. 721/2008, pronunțată de

Tribunalul Constanța, recurenții-reclamanți au arătat

că, prin punerea în executare a acestei hotărâri, au fost puși

în posesia imobilului supus litigiului.

La momentul depunerii

documentației cadastrale, întocmite în vederea intabulării dreptului

de proprietate, au constatat că intimata-intervenientă SC H. SRL este

beneficiara unui contract de vânzare-cumpărare. încheiat cu

intimata-pârâtă SC B. SA în perioada derulării litigiului. cu

încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001.

Ca atare, au solicitat instanței de judecată

să lămurească dacă în considerentele hotărârii

pronunțate a fost analizată și valabilitatea acestui contract de

vânzare-cumpărare, întrucât dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 interzic, sub sancțiunea nulității absolute, până

la soluționarea procedurilor administrative și după caz,

judiciare, generate de acest act normativ, înstrăinarea, concesionarea,

locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea,

locațiunea, precum și orice contract de închiriere sau subînchiriere

în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației. grevarea sub

orice formă a bunurilor imobile-terenuri și/sau construcții

notificate potrivit prevederilor actului normativ menționat. Au formulai

această solicitare cu atât mai mult cu cât în considerentele s-a consemnat

că intervenientă „nu a făcut dovada existenței unui

contract și, chiar dacă ar

exista,

acesta ar fi nul absolut în aplicarea textului legal enunțat",

Recurenții-reclamanți au

susținut că instanța de ape! nu a examinat cererea prin care au

solicitat lămurirea sentinței civile nr. 721/2008,

pronunțată de Tribunalul Constanța, în sensul de a stabili

dacă instanțele învestite cu soluționarea cauzei au avut în

vedere și faptul că un eventual contract de vânzare-cumpărare,

încheiat între SC B. SA și SC H. SA, intră sub incidența

prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și dacă acestea

s-au pronunțat, indirect, și asupra valabilității acestuia.

Recursul a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile

art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În cauză, intimata-pârâtă SC B. SA

și intimat a intervenientă SC H. SA nu au formulat întâmpinare.

Nu au fost administrate probe noi în recurs.

Recursul este scutit de plata taxei judiciare

de timbru, conform dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Examinând recursul declarat de recurenții-reclamanți

A., J., L. și K., prin prisma criticilor formulate și a prevederilor

legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Dispozițiile legale invocate de recurenții-reclamanți

în susținerea căii extraordinare de atac sunt cele prevăzute de art.

304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., potrivit cărora, modificarea

unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate - pct. 6,

dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a

cerut, pct. 7, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii, pct. 8, când instanța, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și pct. 9, când

hotărârea pronunțata este lipsită de temei legal ori a fost data

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

în argumentarea recursului recurenții-reclamanți

au arătat, pe de o parte, că instanța de apel a aplicat

greșit dispozițiile art. 150 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe de altă

parte, că aceeași instanță nu a examinat cererea prin care

au solicitat să se lămurească dacă instanța care a

soluționat fondul litigiului a avut în vedere, la pronunțarea

hotărârii, un eventual contract de vânzare-cumpărare încheiat între

intimata-pârâtă SC B. SA și intimata-intervenientă SC H. SA

și dacă aceasta s-a pronunțat, indirect, și asupra

valabilității acestuia, în raport de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

juridice în cauză, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți

au susținut că soluția prin care s-a dispus anularea cererii de

apel, formulate de apelanții-reclamanți J., L. și K. împotriva

sentinței nr. 1657 din 23 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul

Constanța, secția I civilă, este nelegală, deoarece, prin

precizarea

depusă ia dosarul

cauzei, aceștia au arătat că își însușesc apelul

declarat de reprezentanta lor convențională, avocat N.

Înalta Curte reține, potrivit actelor

și lucrărilor dosarului, că recurenții-reclamanți A., J.,

L. și K. au fost reprezentați, la judecata cererii soluționate

prin sentința civilă nr. 721 din 10 iunie 2008, pronunțată

de Tribunalul Constanța, secția I civilă, de avocat O., conform

împuternicirii avocațiale aflate la fila 26 în Dosarul nr. x/36/2006 al

Tribunalului Constanța, secția civilă.

Ulterior pronunțării

sentinței civile nr. 721 de către instanța de fond,

reclamanți au formulat o cerere de lămurire a dispozitivului

acesteia, prin avocat N., cu împuternicire avocațială pentru

redactarea și semnarea cererii de lămurire aflată la fila 147 în

Dosarul nr. x/36/2006 al Tribunalului Constanța, secția civilă.

Prin sentința nr. 1657 din 23 iunie

2016, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins cererea de

lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 721 din 10 iunie 2008,

pronunțată de aceeași instanță.

La data de 18 iulie 2016 (data

poștei), înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția

civilă, la 21 iulie 2016, reclamanții A., în nume propriu și în

calitate de moștenitoare a defunctei I., J., L. și K., prin avocat N.,

au declarat apel împotriva sentinței nr. 1657 din 23 iunie 2016, pronunțată

de Tribunalul Constanța, secția civilă. Declarația de apel

nu a fost însoțită de o împuternicire avocațială pentru

mandatarul ce a redactat și semnat motivele de apel.

Prin petiția formulată la data de 28

septembrie 2016 (data poștei), înregistrată pe rolul curții de

apel la 03 octombrie 2016, reclamanta A. a depus la dosar informații

eliberate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul

lași privind ultimele date despre SC B. SA.

Prin încheierea din 10 octombrie 2016,

pronunțată în Dosarul nr. x/36/2006/al, Curtea de Apel

Constanța, secția I civilă, a dispus, în raport de

dispozițiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., emiterea unei adrese

către reprezentanta convențională a apelanților-reclamanți,

avocat N., pentru ca aceasta să înainteze dovada privind mandatul acordat

de către apelanții-reclamanți pentru redactarea motivelor de

apel și, eventual, pentru susținerea apelului. De asemenea, a dispus

citarea apelanților-reclamanți cu mențiunea de a preciza

dacă înțeleg să își însușească apelul declarat de

avocat N.

Prin cererea formulată la data de

03 noiembrie 2016 (data poștei), înregistrată însă la Curtea de

Apel Constanța la 08 noiembrie 2016, după încheierea

ședinței de judecată din 07 noiembrie 2016, data

pronunțării deciziei recurate, apelanții-reclamanți A., J.,

L. și K. au declarat că își însușesc

apelul formulat de avocat N. împotriva sentinței nr. 1657 din 23

iunie 2016, pronunțata de Tribunalul Constanța, secția civilă.

Apelanții-reclamări ți au anexat acestei declarații

împuternicirea avocațială emisă de Cabinet de avocat N. Ia data

de 15 iulie 2016, din care rezultă că aceasta a fost mandatată

să redacteze motivele de apel

În ședința publică din 7 noiembrie 2016,

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, constatând că

5

din perspectiva aspectelor invocate la termenul de judecată din 10

octombrie 2016, doar apelanta-reclamantă A. a comunicat instanței de

apel date referitoare la situația juridică a SC B. SA, a rămas

în pronunțare asupra prezentului apel cu trimitere la limitele mandatului în

modalitatea exercitată de către apărătorul

apelanților-reclamanți la instanța de fond, în absența

precizărilor solicitate.

În considerentele Deciziei nr. 138C din 7

noiembrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a

reținut că, în speța, nu există un mandat de reprezentare

dat de J., L. și K. avocatului N., semnatara cererii de apel, și

nicio declarație a acestora prin care își însușesc apelul, iar,

într-o atare situație, în baza prevederilor art. 150 alin. (2) C. proc.

civ., a dispus anularea apelului formulat de acești

apelanți-reclamanți. Curtea a apreciat, totodată, că

singura care și-a însușit apelul declarat în cauză a fost

apelanta-reclamantă A., care a înaintat instanței cererea de apel.

Înalta Curte reține că,

potrivi art. 68 alin. (1) și (2) C. proc. civ., procura pentru

exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în

judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătura

legalizata; dreptul de reprezentare mai poate fi dat și prin

declarație verbală, făcuta în instanța și trecută

în încheierea de ședință.

Conform art. 68 alin. (3) C. proc. civ., mandatul este

presupus dat pentru toate actele judecații, chiar dacă. nu cuprinde

nici o arătare în această privință; el poate fi însă

restrâns numai la anumite acte sau pentru anumită instanță.

În cauză, mandatul pentru avocat N. a fost

acordat de reclamanții A., J., L. și K. pentru redactarea și

semnarea cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 721

din 10 iunie 2008, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția civilă,

astfel cum rezultă din împuternicirea avocațială aflată la

fila 147 în Dosarul nr. x/36/2006 al Tribunalului Constanța, secția civilă.

Așadar, în situația de față, în acord cu dispozițiile art.

68 alin. (3) teza finală C. proc. civ., acesta a fost restrâns numai la

anumite acte, respectiv la redactarea și semnarea cererii de lămurire

formulate în cauză.

Ulterior, declarația de apel a fost

semnată de avocat N., deși aceasta nu a fost mandatată, în faza

procesuală a fondului, prin înscris sub semnătură legalizată

ori prin declarație verbală, făcută în instanță

și trecută în încheierea de

ședință, pentru reprezentarea în judecată a

părților reclamante, așa Încât să fie incidente prevederile

art. 69 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte reține

că, în apel, apelanta-reclamantă A. nu a declarat în mod expres, fie

în scris, fie verbal, că înțelege să își

însușească motivele de apel formulate de avocat N., aceasta depunând

la dosar doar relații privind pe intimata-pârâtă SC B. SA, cerere ce

nu poate fi asimilată unei declarații de acceptare a criticilor

expuse de redactorul cererii de apel.

În raport de această situație

de fapt, Înalta Curte constată că, în mod neprocedural, curtea a

considerat că apelanta-reclamantă A. și-a însușit

declarația de apel formulată de avocat N., însă această

soluție nu a fost criticată în recurs pentru a putea face obiectul

cenzurii instanței de control judiciar.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază

că, în condițiile în care instanța de apel a considerat apelul

declarat de apelanta-reclamantă A. ca fiind formulat de această

parte, curtea nu a dat eficiență dispozițiile art. 48 alin. (2) C.

proc. civ. care stipulează: daca prin natura raportului juridic sau în

temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra

tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură

îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviințate numai unora

din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc și

celorlalți.

Aplicând sancțiunea

nulității cererii de apel formulate de apelanții-reclamanți

J., L. și K., curtea a obstrucționat accesul la instanță al

acestor părți și a încălcat prevederile art. 47 C. proc.

civ., ignorând faptul că apelanții-reclamanți se aflau în

coparticipare procesuală, obiectul cauzei deduse judecății fiind

reprezentat de im drept comun al acestora asupra imobilului revendicat, grefat

pe aceeași cauză juridică. Or, raportul de drept material

litigios creează o dependență procesuală între coparticipanți,

care exclude orice fracționare a acestuia, iar actul de procedură

menționat de prevederile art. 48 alin. (2) C. proc. civ. se referă

și la cererile privind exercitarea căilor de atac prevăzute de

lege.

Ca atare, curtea trebuia să dea

eficiență dispozițiilor legale mai sus menționate, întrucât

declarația de apel formulată de apelanta-reclamantă A. a folosit

și celorlalți apelanți-reci amanți, în condițiile

coparticipării procesuale active.

Înalta Curte reține că, de

altfel, apelanții-reclamanți depuseseră la dosar, înainte de

data soluționării litigiului în apel, o declarație prin care au

arătat că își însușesc apelul formulat de avocat N.

împotriva sentinței nr. 1657 din 23 iunie 2016, pronunțată de

Tribunalul Constanța, secția civilă. Acest înscris, deși a

fost comunicat instanței de judecată la data de 03 noiembrie 2016

(data poștei), a fost înregistrată la Curtea de Apel Constanța

la 08 noiembrie 2016, după încheierea ședinței de judecată

de la

07 noiembrie 2016, dată la

care curtea de apel a rămas în pronunțare asupra apelului exercitat

în cauză.

Față de aceste considerente și de

împrejurarea că cererea de apel formulată în comun de reclamanți

a fost cercetată pe fond în ceea ce o privește pe apelanta-reclamantă

A., iar această examinare ar fi corespuns și soluției asupra

apelului exercitat de ceilalți apelanți-reclamanți, în

condițiile coparticipării procesuale active existente, Înalta Curte

apreciază că vătămarea invocată de recurenții-reclamanți

J., L. și K., din perspectiva interpretării și aplicării

greșite a dispozițiilor art. 161 C. proc. civ. (iar nu art. 150 alin.

(2) C. proc. civ. cum s-a menționat în cererea de recurs) a fost

acoperită, astfel că nu se impune casarea deciziei recurate pentru

acest motiv.

3 și 4), Înalta Curte reține că instanța de apel a examinat

și, implicit, a motivat aspectele pretins necenzurate de recurenții-reclamanți.

Prin urmare, din perspectiva motivului de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte

apreciază că acesta este nefondat.

Față de conținutul prevederilor

legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ., considerentele unei hotărâri trebuie să cuprindă

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile și

cererile părților. A motiva hotărârea înseamnă a

arăta, în considerentele acesteia, argumentele de fapt și de drept

care au condus la adoptarea soluției pronunțate.

În speță, decizia recurată este

motivată în fapt și în drept, avându-se în vedere că

instanța de apel a explicat în considerente rațiunea pentru care a

respins, ca nefondat, apelul formulat de recurenta-reclamantă A.

Astfel, potrivit argumentelor expuse în

cuprinsul deciziei atacate referitoare la acest apel, instanța de apel a

reținut că nu se impune lămurirea sentinței nr. 721 din 10

iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă,

întrucât reclamanta nu a solicitat anularea contractului la momentul la care a

aflat de înstrăinarea imobilului de pârâtă către intervenientă.

Înalta Curte mai reține că

recurenți i-reclamanți au menționat că cererea

formulată în temeiul dispozițiilor art. 281

5

C. proc. civ.

a vizat lămurirea sentinței mai sus menționate, în sensul de a

se preciza dacă instanța de fond a analizat și valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimata-pârâtă SC

B. SA și intimata-intervenientă SC H. SRL, în raport de

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Or, din această perspectivă, motivele

de recurs formulate de recurenții-reclamanți vizează

greșita soluționare a apelului formulat împotriva sentinței

nr.

1657 din 23 iunie 2016 a Tribunalului

Constanța, secția I civilă, rezultată din interpretarea

și aplicarea eronată a normelor juridice la situația de fapt

dedusă judecății de către instanța de apel, aspect

care urmează a fi analizat din perspectiva motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, instanța a constatat

că motivul de apel, referitor la înstrăinarea imobilului de inii

mata-pârâtă către intimata-intervenientă și întabularea

dreptului în favoarea acesteia din urmă, nu se încadrează în

dispozițiile art. 281 C. proc. civ., întrucât apelanta-reclamantă A.

avea posibilitatea să solicite anularea contractului la momentul la care a

aflat de această împrejurare, ceea ce nu s-a întâmplat.

Față de aceste constatări

și de scopul procedurii reglementate de prevederile art. 281

1

C.

proc. civ., respectiv de clarificare a dispozitivului, instanța de apel a

reținut că sentința nr. 721 din 10 iunie 2008, pronunțată

de Tribunalul Constanța, secția civilă, nu necesită

lămuriri, în sensul dispozițiilor legale menționate.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că,

în această situație, instanța de apel a soluționat apelul

în condițiile prevăzute de art. 295 C. proc. civ., în limitele

învestirii sale, determinate prin cererea de apel, hotărând asupra a ceea

ce a format obiectul apelului, conform principiului tantum devolutum quantum

apellatum.

Dispozițiile art. 281

1

C.

proc. civ. stipulează că, în cazul în care sunt necesare

lămuriri cu privire la înțelesul întinderea sau aplicarea

dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice,

părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea

să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile

potrivnice.

Instituția lămuririi înțelesului

întinderii sau aplicării dispozitivului unei hotărâri privește

situația în care acesta este neclar ori cuprinde dispoziții

potrivnice.

Pe această cale se pot invoca

neclarități de exprimare cuprinse doar în dispozitiv și,

nicidecum, eventuale contradicții între considerentele și

dispozitivul unei hotărâri în acest din urmă caz, se poate

obține înlăturarea unor eventuale contradicții doar prin

intermediul căilor de atac reglementate de lege.

În speță, este de reținut

că reclamanții au dedus judecății cererea de chemare în

judecată prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului

Vila x situat în localitatea Techirghiol, jud. Constanța și a

terenului aferent, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 721 din 10 iunie

2008, - a cărei lămurire s-a solicitat - Tribunalul Constanța, secția

civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a intervenientei SC H. SRL, a admis acțiunea formulată de

reclamanții A., I., J., K. și L., în sensul că a dispus anularea

Deciziei nr. 306 din 10 iulie 2001, emisă de pârâta SC B. SA, pe care a

obligat-o să restituie reclamantelor imobilul situat în Techirghiol, jud.

Constanța, compus din două corpuri, respectiv corpul cu spații

de cazare, alcătuit din 18 camere la parter și 3 camere la

mansardă, precum și corpul cu destinație de bufet - restaurant,

astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză, întocmit în

cauză de expertul M.; a respins cererea de intervenție formulată

de intervenienta SC H. SRL, ca nefondată; a dispus obligarea pârâtei

și a intervenientei la plata către reclamante a suinei de 6.000 lei,

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin urmare, în dispozitivul hotărârii, se

reflectă cererile cu soluționarea cărora părțile au

învestit instanța de fond, astfel că simpla menționare în

considerentele sentinței a faptului că intervenienta SC H. SRL nu a

făcut dovada existenței unui contract de vânzare-cumpărare având

ca obiect imobilul supus litigiului, iar dacă acesta ar exista, ar fi nul

absolut, conform dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu

înseamnă că tribunalul s-a pronunțat asupra

valabilității acestuia.

Înalta Curte constată că această

mențiune a fost făcută de instanța de fond în contextul

examinării susținerii intervenientei, referitoare la existența

unui contract de leasing imobiliar cu clauze irevocabile de vânzare din 26

septembrie 2000, în baza căruia a realizat lucrări de reparații

și investiții din fonduri proprii.

De asemenea, Înalta Curte reține

că recurenții-reclamanți nu au învestit instanța de fond cu

o cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare. De altfel,

acest înscris a fost depus fa dosarul cauzei odată cu cererea de

lămurire a dispozitivului, respectiv la 25 mai 2016, după

pronunțarea sentinței civile nr. 721 din 10 iunie 2008 de către

Tribunalul Constanța.

Prin urmare, este corectă

aprecierea instanței de apel cu privire la faptul că solicitarea

recurenților-reclamanți de lămurire a dispozitivului

sentinței mai sus menționate nu se încadrează în prevederile art.

281

1

C. proc. civ.

În ceea ce privește motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că, deși au fost invocate în susținerea recursului,

acestea nu au fost dezvoltate de către recurenții-reclamanți

pentru a putea fi analizate în această fază procesuală,

Față de toate considerentele

expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul declarat de recurenții-reclamanți A., J., L. și K.

împotriva Deciziei civile nr. 138/C din 7 noiembrie 2016, pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de

recurenții-reclamanți J., L., A. și K. împotriva Deciziei civile

nr. 138/C din 7 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apei

Constanța, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 7 aprilie 2017.