ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2103/2015

Decizia nr. 2103/2015 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 141 din 28 ianuarie 2013, Tribunalului Sibiu a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, drept consecință, a respins acțiunea reclamanților ca prescrisă, reținând că situația care a determinat producerea prejudiciului reclamanților, a culminat cu perioada de după 21 decembrie 1989, dată de la care au decurs cercetările necesare aflării persoanelor responsabile de aceasta. Data de referință invocată de intimat este 02 septembrie 1998, trimiterea în judecată a intimatului, persoană fizică, dată de la care nu se mai putea invoca necunoașterea persoanei vinovate. De la această dată, reclamanții au rămas în pasivitate, mai mult decât termenul legal de prescripție.

Prin Decizia civilă nr. 32 din 04 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul reclamanților, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. Prin sentința civilă nr. 874 din 01 iulie 2014, Tribunalul Sibiu a respins excepțiile netimbrării cererii, inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive, respectiv a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților.

Prin Decizia civilă nr. 123 din 11 decembrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu pârâții A. și B., a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamanților, cu titlu de daune morale, sumele stabilite în dispozitiv, a menținut dispozițiile cu privire la modalitatea de soluționare a excepțiilor, precum și în ce privește soluția de respingere a acțiunii reclamanților împotriva pârâtului Statul Român, prin C., a obligat pârâții A. și B. să plătească, în solidar, reclamanților, cheltuieli de judecată.

Împotriva Deciziei civile nr. 123 din 11 decembrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au declarat recurs pârâtul B., pârâtul A. și reclamanții D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. Prin Decizia civilă nr. 983 din 2 aprilie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a constatat nul recursul declarat de pârâtul B., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O., a admis recursul declarat de pârâtul A., a fost modificată decizia recurată, în sensul că a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. împotriva sentinței civile nr. 874 din 1 iulie 2014 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă.

În motivarea soluției sale, instanța a reținut, în esență, următoarele considerente: În ce privește recursul pârâtului B., s-a constatat că acesta este nul, față de împrejurarea că susținerile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recursul pârâtului A. a fost admis, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală privind pretinsele fapte ilicite ale pârâtului B., referitoare la circumstanțele reținerii foștilor lucrători de miliție în incinta U.M… Sibiu, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, cererea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 și următoarele C. civ., respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ.

Reclamanții au precizat explicit că s-au constituit părți vătămate în Dosarul penal nr. x/P/2007, care s-a finalizat față de pârâtul B., prin rezoluția din 01 martie 2010 pronunțată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare, cu soluția de scoatere de sub urmărire penală a acestuia pentru infracțiunile de participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav, omor, distrugere calificată, neglijență în serviciu, participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei, respectiv încetarea urmăririi penale față de acesta, sub aspectul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, deoarece s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Urmare acestei soluții, rămasă definitivă, reclamanții a promovat prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală. Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 și 999 C. civ. Pentru existența, respectiv antrenarea răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 998 și următoarele C. civ., trebuie întrunite în mod cumulativ următoarele condiții: existența prejudiciului, a faptei ilicite și a raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției celui care a săvârșit-o, prin aceasta înțelegându-se și simpla „neglijență” sau „imprudență” a celui care a produs prejudiciul, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie având un caracter strict personal.

Cercetând condițiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale în ce privește persoana pârâtului B., Înalta Curte a apreciat că prima instanță a dat o interpretare corectă probelor administrate și a concluzionat în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv că situația concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989, care a avut ca efect reținerea reclamanților în incinta unității militare, poate fi asimilată cu starea de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală a persoanelor incriminate. Reclamanții nu au arătat în mod concret în cuprinsul cererii de chemare în judecată (și nici ulterior, în răspunsurile la interogatoriu), în ce a constat fapta ilicită a pârâtului B., aceștia rezumându-se să-l considere vinovat în mod generic pentru suferințele lor, pentru simplul motiv că îndeplinea funcția de comandant al garnizoanei Sibiu.

Instanțele anterioare au fost preocupate să lămurească care au fost circumstanțele de fapt care au condus în mod efectiv la reținerea reclamanților în incinta unității militare, stabilind astfel următoarele: nemulțumirea populației privind condițiile de viață a determinat ca, în perioada 16 - 22 decembrie 1989, să aibă loc manifestații contra regimului de la acea vreme; populația civilă a ieșit în stradă pentru a protesta și, cu această ocazie, au fost înregistrate victime, întrucât au apărut zgomote de tragere cu armă din diverse direcții și din direcția sediului Miliției, motiv pentru care s-a început tragerea cu arme de război către această clădire, care a fost ulterior distrusă; în aceste condiții, milițienii și securiștii din clădire, cuprinși de panică (conform inclusiv susținerilor din cererea de chemare în judecată a reclamanților) și urmare a unui ordin neoficial de a se preda, au sărit gardul în afara sediului lor, unde au fost prinși și bătuți de populație și apoi s-au refugiat, sărind gardul, în unitatea militară.

Ambele instanțe, în configurarea acestei situații de fapt, au avut în vedere Rezoluția din data de 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare, în Dosarul nr. x/P/2007, soluție menținută prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial București în Dosarul nr. x/RJ/753/2010. Pentru o evaluare corectă a circumstanțelor cauzei pendinte, prima instanță a considerat că nu poate fi neglijat nici faptul că pretinsa faptă ilicită de reținere a reclamanților s-a realizat într-o unitate militară, care, prin definiție, se caracterizează prin ordine și disciplina, și că, în desfășurarea oricăror activități, aceasta se conduce după ordine, regulamente, dispoziții și precizări emise verbal sau în scris.

S-a reținut astfel că esența relațiilor între militari se află în nevoia de reacție promptă, indiscutabilă a unității, necondiționat și în orice situație, iar forma lor concretă de manifestare se regăsește în subordonarea ierarhică și desfășurarea tuturor acțiunilor în baza unor planuri, fundamentate pe ordin. În ceea ce îi privește pe comandanți, aceștia au dreptul legal să dea ordine, să se convingă că subordonatul l-a înțeles și să urmărească executarea lor. Ordinul, este definit în art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca fiind acea „prevedere imperativă, dată în conformitate cu actele normative și stă la baza oricărei acțiuni militare, este cel mai important act al funcționării unității militare”, fiind premisa obligatorie a oricărui tip de acțiune militară.

Acesta este cel mai important element din compunerea funcțională a oricărei structuri militare, implicând, în mod obligatoriu, o mare responsabilitate. Personalului militar îi este interzis să execute ordine care contravin legilor interne, normelor conflictelor armate și convențiilor internaționale la care România a aderat. În consecință, militarilor nu li se poate ordona executarea unor astfel de ordine. Prevederile art. 33 al Statutului Curții Penale Internaționale de la Roma stipulează că persoana care a comis o crimă ce ține de competența Curții, la ordinul unui guvern, al unui superior militar sau civil, nu este exonerată de răspunderea penală. Exonerarea de răspundere intervine dacă situația în care se afla persoana îndeplinește cumulativ trei condiții: a avut obligația legală de a se supune ordinelor guvernului sau superiorului în cauză; nu a știut că ordinul este ilegal; ordinul nu a fost vădit ilegal.

În raport cu toate aceste exigențe și de situația de fapt reținută, Tribunalul a ajuns la o primă concluzie judicioasă, anume că ordinele date de pârât - vizând apărarea unității militare și asigurarea securității acesteia - se încadrează în aceste limite, nefiind astfel ordine abuzive sau vădit greșite.

De altfel, prin Rezoluția pronunțată în Dosarul de cercetare penală nr. x/P/2007 și menținută prin sentința penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în Dosarul penal nr. x/RJ/753/2010, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului B., printre altele, pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, raportat la conținutul acestei infracțiuni, organele de cercetare penală și instanța penală constatând că pârâtul B., în timpul evenimentelor din decembrie 1989, și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect și legal, iar în urma acțiunilor întreprinse de acesta nu s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituții de stat sau o pagubă a patrimoniului acestora, ori o vătămare importantă intereselor legale ale vreunei persoane.

Dintr-o altă perspectivă - cât privește aceeași pretinsă fapta ilicită a pârâtului B. - nici una din instanțele anterioare nu a reținut existența vreunei fapte concrete de agresiune la adresa persoanelor reținute. S-a reținut de către prima instanță în mod explicit că nu rezultă din nicio probă a dosarului, intenția sau culpa cea mai ușoară în raport cu rănirea (din probe rezultând că reclamanții au fost bătuți de populația civilă, mai înainte de ajungerea acestora în unitatea militară), traumatizarea sau intenția reală de ucidere a reclamanților, suferința acestora nerezultând din acțiunea directă de pârâtului, nici din calitatea acestuia de prepus al celuilalt intimat, ci din situația de stare specială existentă.

Tribunalul a apreciat și că nu se poate reține fapta culpabilă a pârâtului B., de privare de libertate sau reținere abuzivă a reclamanților, în condițiile în care aceștia s-au predat singuri unității militare, pentru a li se ocroti dreptul la viață în timpul evenimentelor revoluționare, când furia manifestanților viza cadrele fostelor miliții și securității.

Cercetarea penală a stabilit în mod neechivoc că, în acea perioadă, exista o stare de confuzie generală (potrivit rezoluției procurorului de caz, în rândul militarilor și a milițienilor s-a creat o puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se refereau la acțiunile „elementelor teroriste”, situația generală era una de haos și incertitudine, astfel că asigurarea hranei se făcea în condiții de război pentru întreaga populație a țării), înșiși reclamanții recunoscând că exista o ură a revoluționarilor împotriva cadrelor de miliție și securitate, motiv pentru care au fost nevoiți să se retragă la unitatea militară (aceștia au relatat că au avut cunoștință de faptul că unitățile militare primiseră indicativ de alarmă de luptă; s-a constatat că reclamanții s-au predat singuri la U.M…

, în condițiile în care manifestația degenerase, iar siguranța milițienilor, respectiv a securiștilor era în pericol). Chiar și instanța de apel, care a ajuns în final la o altă concluzie, diferită de cea a primei instanțe, a reținut în mod explicit că pârâtul B. a declarat că, în contextul evenimentelor din 21 decembrie 1989, șeful Miliției, șeful Securității și inspectorul-șef îl sunau aproape la fiecare minut, cerându-i în mod repetat să-i salveze. A consemnat totodată că, pârâtul, justificând necesitatea reținerii persoanelor aduse de manifestanți, a arătat că avea de ales între a le lăsa pe acestea pe mâna celor care îi băteau sau a-i opri în unitate, unde li se asigura protecția. În același sens, s-a reținut și declarația martorului P., audiat în cursul urmăririi penale, care a arătat că persoanele de la comanda Miliției au solicitat protecția cadrelor de la U.M…

, care i-au îndrumat să sară gardul, întrucât poarta unității era blocată de un T.A.B . S-a reținut inclusiv faptul că lucrătorii de miliție refugiați în unitatea militară erau percepuți de revoluționari ca exponenți ai organelor de represiune. Cercetările efectuate și reținute în cauză au relevat și că, în rândul militarilor și nu numai, s-a creat o puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se refereau la acțiunile „elementelor teroriste”, ceea ce explică declarația unuia dintre martorii audiați în cauză, că persoanele reținute la bazin erau considerate „teroriști”.

Circumstanțele concrete ale evenimentelor din decembrie 1989 au îndreptățit prima instanță să asimileze stării de necesitate momentul reținerii reclamanților, cu efectele exoneratoare de răspundere pentru pârâtul B., deoarece nu a rezultat că acesta ar fi săvârșit vreo faptă interzisă de lege, respectiv să constate că eliberarea reclamanților s-a făcut în urma comisiilor de anchetă constituite în acele zile sub conducerea unor procurori. Mai mult, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sentința penală nr. 17/2011, s-a consemnat faptul că Rezoluția de scoatere de sub urmărire penală este temeinic motivată în fapt și în drept, pe baza unui probatoriu amplu și corect documentat. S-a reținut totodată că pârâtul B. a acționat conform Regulamentului serviciului de gardă și în garnizoană în vigoare la acel moment, nicio o probă a dosarului nu a demonstrat că relele tratamente suferite de reclamanți ar fi imputabile acestui pârât.

De altfel, pentru o judicioasă concluzie judiciară, nu pot fi ignorate acțiunile concrete ale pârâtului din perioada vizată - prin adresa din 25 ianuarie 1990, acesta a solicitat comisiei de anchetă dislocarea persoanelor reținute pentru că unitatea militară era în imposibilitate de a asigura condiții de arest și a anexat la această solicitare, raportul întocmit în acest scop, dovedindu-se astfel că pârâtul a încercat prin toate faptele sale să asigure condiții minime celor care se aflau în bazinul unității militare, pe fondul unei situații de fapt excepționale.

În raport de toate aceste circumstanțe de fapt, clarificate pe deplin în fața instanțelor anterioare, se poate concluziona cu deplin temei că, în împrejurările concrete ale evenimentelor din decembrie 1989, prin acțiunea conjugată a unor instituții și persoane cu funcții de conducere și comandă, reclamanților li s-a salvat de fapt viața, chiar dacă modalitățile de realizare a acestui deziderat au fost precare, improprii. Este motivul pentru care s-a și reținut că singurul aspect dovedit în cauză și necontestat este faptul că reclamanții au suferit fizic și psihic ca urmare a condițiilor în care au fost reținuți în cadrul unității militare. Față de numărul mare de persoane, este evident că nu se puteau asigura condiții normale de cazare și hrană, spațiul fiind insuficient și impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane, iar resursele de hrană erau limitate.

Instanța de apel a reținut că reclamanții au fost considerați „elemente teroriste” și că au fost supuși unor tratamente degradante și umilitoare, fără a fi acuzați de săvârșirea unor fapte concrete și fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de instanță cu privire la reținerea lor, ignorând însă faptul că situația concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989 a fost asimilată de prima instanță cu starea de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală a persoanelor incriminate, și care a primit semnificația juridică dată de lege, respectiv de doctrină - starea de necesitate a fost definită drept cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei, constând în existența unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.

Instanța de apel, deși înlătură în termeni formali starea de necesitate, nu aduce nici un argument hotărâtor de natură să susțină o astfel de concluzie, ci, dimpotrivă, inserează în cuprinsul deciziei argumente care ilustrează starea de pericol în care s-au aflat reclamanții - confuzia generală, sentimentul de ură al revoluționarilor față de cadrele de miliție, apelul lansat către unitățile militare spre a fi protejați de furia populației etc. - și nevoia de intervenție imediată pentru salvarea efectivă a vieții reclamanților, chiar dacă unitatea militară nu era pregătită pentru cazarea corespunzătoare a acestora. Instanța de apel chiar consemnează că, față de numărul mare de persoane, este evident că nu se puteau asigura condiții normale de cazare și hrană, spațiul fiind insuficient și impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane, iar resursele de hrană erau limitate.

Sub aspectul vinovăției pârâtului B., instanța de apel a reținut că, în perioada evenimentelor din decembrie 1989, pârâtul era comandantul U.M… Sibiu și, doar din această perspectivă, a analizat condiția impusă de lege.

Faptul că acesta a fost singura persoană în măsură să decidă în ceea ce privește persoanele reținute, fiind împuternicit să ia toate măsurile în acest sens, nu înseamnă că, în circumstanțele cauzei pendinte, poate fi ignorat ceea ce s-a realizat în mod necontestat, salvarea vieții reclamanților, pentru ca acestuia să i se impute tot ceea ce în mod obiectiv nu s-a putut realiza - condiții adecvate de cazare până la clarificarea statutului acestora, evitarea suferințelor fizice și psihice inerente unei astfel de situații de haos și dezordine, reținute de ambele instanțe etc. Faptul că pârâtul a avut cunoștință că lucrătorii miliției se vor retrage în incinta unității pentru a fi protejați de furia manifestanților, nu presupune cu necesitate că acesta s-ar face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaților și de tratamentul la care au fost supuși pe durata reținerii, întrucât ceea ce s-a urmărit cu prioritate de către decidenții de la acel moment a fost salvarea vieții reclamanților, printr-o măsură imediată, pusă în sarcina pârâtului, chiar dacă existau numeroase neajunsuri referitoare la condițiile cazării, la statutul reclamanților, la implicarea sau neimplicarea organelor de miliție în actul revoluționar etc. Chiar și sub presiunea dovedită și recunoscută a evenimentelor de la acea dată,

respectiv a faptului că în urma focului executat dinspre Inspectoratul de Miliție au rezultat victime atât din rândul militarilor cât și din rândul manifestanților, opțiunea pârâtului B. de reținere a lucrătorilor MI în incinta unității militare a fost justificată de punerea de îndată a reclamanților la dispoziția unei comisii de anchetă care să-i cerceteze pe aceștia cu privire la acțiunile lor, paza acestora făcându-se cu aplicarea prevederilor regimentelor militare, în vigoare la acel moment. În ce privește răspunderea civilă delictuală a pârâtului A., în calitate de comitent, pentru fapta prepusului său, pârâtul B., fost cadru militar, în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., s-a reținut corect că aceasta presupune existența răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a prepusului, ori câtă vreme s-a constatat că nu poate fi angajată o astfel de răspundere civilă delictuală în sarcina pârâtului B., nu se poate reține nici răspunderea comitentului.

În temeiul acestor considerente, Înalta Curte a apreciat că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a textelor de lege care reglementează instituțiile răspunderii civile delictuale și a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, reglementate de prevederile art. 998 și următoarele, art. 1000 alin. (3) C. civ., și, drept consecință, a admis recursul pârâtului persoană juridică. În ce privește recursul reclamanților, Înalta Curte a reținut următoarele considerente: În raport de cele reținute în paragrafele anterioare, apare evident faptul că recursul reclamanților este nefondat, întrucât nu s-a putut constata îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât acestora nu li se poate recunoaște dreptul de a fi despăgubiți, în acest contextul procedural.

Într-adevăr, jurisprudența constantă instanței de contencios european a statuat în termeni expliciți că statul trebuie să se asigure că o persoană este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană, dar pentru ca o astfel de exigență să poată produce efecte juridice pentru situația reclamanților, trebuie, pe de o parte, să se asigure cadrul procesual de învestire - în cauza pendinte, respectând principiul disponibilității reclamanților de a se judeca cu orice persoană considerată responsabilă pentru prejudiciul încercat, s-a constatat, în privința pârâtului Statul Român, reprezentat prin C., că nu s-a făcut dovada că între acest pârât și pârâtul B. există un raport de prepușenie, astfel că nu poate fi atrasă o astfel de răspundere pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.

- iar, pe de altă parte, trebuie cercetate îndeaproape circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, pentru că este posibil ca salvarea vieții unor persoane să se realizeze în mod efectiv, cum s-a și dovedit în cauză, cu prețul unor suferințe de ordin fizic și psihic, urmare a condițiilor excepționale în care s-au desfășurat evenimentele din acea perioadă. Reținerea reclamanților în incinta unității militare a fost impusă de circumstanțele concrete ale evenimentelor petrecute în decembrie 1989, așadar sub comandamentul unei stări de necesitate ce a guvernat acele momente. S-a susținut astfel corect că, în literatura de specialitate, se consideră că prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei, ca efect al stării de necesitate, se înlătură posibilitatea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, opinându-se totodată în sensul recunoașterii, în favoarea celui prejudiciat, a unei acțiuni de recuperare a pierderii împotriva celui a cărui valori au fost salvate.

În cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 312 C. proc. civ., întrucât în condițiile în care răspunderea civilă delictuală nu a putut fi angajată față de persoanele chemate în judecată, pentru considerentele prezentate deja în paragrafele anterioare, nu poate fi recunoscut dreptul la despăgubiri pentru afectarea integrității și sănătății reclamanților, prin raportarea la aceeași faptă. Chiar dacă reclamanții au susținut că între cele două fapte ilicite, lipsirea de libertate și încălcarea integrității și sănătății reclamanților, sunt fiecare în parte cauzatoare de prejudicii, ceea ce ar însemna că prejudiciul trebuie individualizat distinct pentru fiecare fapta ilicită, o astfel de susținere nu poate fi primită, întrucât acțiunea în răspundere civilă delictuală s-a întemeiat pe circumstanțele de fapt ale reținerii foștilor lucrători de miliție în incinta U.M…

Sibiu, în contextul unei reale stări de necesitate, chestiune asupra căreia instanțele anterioare s-au pronunțat. Împotriva Deciziei civile nr. 982 din 02 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au formulat contestație în anulare reclamanții D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. În motivarea contestației, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestatorii au susținut existența unor erori materiale în dezlegarea recursului precum și omiterea de către instanță a cercetării complete a tuturor motivelor de recurs menționate în cerere. Astfel, în cadrul primului motiv al contestației, contestatorii susțin că instanța de recurs a comis o greșeală materială constând în confundarea unor împrejurări.

Astfel, reținând că pârâtul B., prin privarea de libertate a reclamanților, de fapt a salvat viețile lor, instanța a tras o concluzie greșită, întrucât din cei 12 reclamanți, doar unul, respectiv H. a fost reținut în data de 22 decembrie 1989 în timpul manifestărilor împotriva lui R., pentru restul dintre aceștia neexistând pericolul de a fi agresați de populație. O altă greșeală materială constă în aceea că, instanța de recurs a reținut puterea de lucru judecat în ceea ce privește culpa pârâtului B., făcând trimitere la Dosarul penal nr. x/P/2007, de unde ar rezulta că acesta nu a acționat cu vinovăție. Or, în acest dosar pentru infracțiunea de lipsire de libertate, organele penale nu s-au pronunțat, întrucât pentru această faptă a intervenit prescripția.

În al doilea motiv, întemeiat pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorii susțin că instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la motivul de recurs privind acordarea despăgubirilor pentru fapta ilicită, constând în încălcarea integrității și sănătății reclamanților, instanța de recurs reținând că pârâții nu datorează despăgubiri doar pentru infracțiunea de lipsire de libertate, fără a analiza și a doua faptă ilicită, respectiv cea privind încălcarea integrității și sănătății reclamanților. Contestația în anulare urmează a fi respinsă, ca nefondată, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. contestația în anulare specială poate fi promovată în două situații: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

În sensul primei teze a textului citat, greșeala materială se referă la aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale. Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin consacrarea acestui motiv de contestație în anulare specială, se urmărește îndreptarea unor erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului: respingerea recursului ca tardiv declarat, anularea recursului ca netimbrat, etc., aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Nu orice greșeală materială conduce la admiterea contestației în anulare, ci numai acele erori materiale esențiale, care au fost determinante pentru soluția instanței de recurs. Înalta Curte constată însă, că pretinsele greșeli materiale invocate de contestatori nu privesc aspecte de ordin formal ale judecății, ci țin de dezlegarea dată de către instanță pe fondul cauzei.

Astfel, atât susținerea privind faptele pârâtului B., cât și cele care vizează culpa acestuia în săvârșirea acestora sunt împrejurări legate de modul în care instanțele care au soluționat fondul litigiului au apreciat probele, stabilind pe baza acestora o situație de fapt, precum și modul în care au aplicat dispozițiile legale în raport de această situație de fapt. Având în vedere temeiurile expuse, rezultă cu evidență că prin criticile formulate, contestatorii nu vizează greșeli materiale în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., așa cum neîntemeiat susțin, deoarece tind să pună în discuție elemente ale cauzei care, departe de a fi greșeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecății, țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor pricinii.

Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs. În cadrul jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esențială. Acest concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare.

Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european (Cauza Stan și Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Crețu, Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II, Savu, etc.) Totodată, în Cauza Mitrea contra României la 29 iulie 2008, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.

Constatând astfel că, pe calea contestației în anulare nu au fost invocate motive prin care să fie imputate instanței de recurs „greșeli materiale” în sensul considerentelor enunțate, acest motiv nu poate fi primit. În ce privește motivul reglementat de dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocat de asemenea de către contestatori, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. Nici aceste prevederi legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate susținerile contestatorilor potrivit cărora, instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs prin care s-au formulat critici în ce privește acordarea de despăgubiri pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății reclamanților.

Astfel, instanța de recurs a reținut ca fiind corecte considerentele instanței de apel, față de situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate, în sensul că nu se poate reține îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât reclamanților nu li se poate recunoaște dreptul de a fi despăgubiți. Totodată, instanța de recurs a reținut că prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei, ca efect al stării de necesitate, se înlătură posibilitatea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, având în vedere că reținerea reclamanților în incinta unității militare a fost impusă de circumstanțele concrete ale evenimentelor petrecute în decembrie 1989, sub comandamentul unei stări de necesitate ce a guvernat acele momente.

Se constată astfel, contrar susținerilor contestatorilor, că instanța a răspuns criticilor formulate, constatând că, întrucât fapta nu prezintă un caracter ilicit, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel că pârâții nu pot fi obligați la plata despăgubirilor pentru afectarea integrității și sănătății reclamanților. Ca atare, instanța nu a lăsat necercetat nici unul dintre motivele de recurs formulate de reclamanți, motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. având ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare sau modificare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 304 C. proc. civ., ceea ce presupune încadrarea criticilor formulate de parte în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. În speță, din verificarea deciziei supuse contestației în anulare rezultă că instanța de recurs, statuând asupra încadrării în drept a recursului exercitat de contestatori, în exercitarea obligației prevăzute de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., a analizat toate criticile care au putut fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Așa fiind, față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. împotriva Deciziei nr. 983 din 2 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2015.