ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2103/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2103/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2103/2015

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 141 din 28 ianuarie 2013,

Tribunalului Sibiu a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, drept

consecință, a respins acțiunea reclamanților ca prescrisă, reținând că situația

care a determinat producerea prejudiciului reclamanților, a culminat cu

perioada de după 21 decembrie 1989, dată de la care au decurs cercetările

necesare aflării persoanelor responsabile de aceasta. Data de referință

invocată de intimat este 02 septembrie 1998, trimiterea în judecată a

intimatului, persoană fizică, dată de la care nu se mai putea invoca

necunoașterea persoanei vinovate. De la această dată, reclamanții au rămas în

pasivitate, mai mult decât termenul legal de prescripție.

Prin Decizia civilă nr.

32 din 04 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul reclamanților,

a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare.

Prin sentința civilă nr.

874 din 01 iulie 2014, Tribunalul Sibiu a respins excepțiile netimbrării

cererii, inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive,

respectiv a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților.

Prin Decizia civilă nr.

123 din 11 decembrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis

apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în

parte acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu pârâții A. și B., a obligat pârâții,

în solidar, să plătească reclamanților, cu titlu de daune morale, sumele

stabilite în dispozitiv, a menținut dispozițiile cu privire la modalitatea de

soluționare a excepțiilor, precum și în ce privește soluția de respingere a

acțiunii reclamanților împotriva pârâtului Statul Român, prin C., a obligat

pârâții A. și B. să plătească, în solidar, reclamanților, cheltuieli de

judecată.

Împotriva Deciziei civile

nr. 123 din 11 decembrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au

declarat recurs

pârâtul

B., pârâtul A. și reclamanții D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O.

Prin Decizia civilă nr.

983 din 2 aprilie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

constatat nul recursul declarat de pârâtul B., a respins, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O., a admis

recursul declarat de pârâtul A., a fost modificată decizia recurată, în sensul

că a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții D., E., F., G., H.,

I., J., K., L., M., N. și O. împotriva sentinței civile nr. 874 din 1 iulie

2014 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă.

În motivarea soluției

sale, instanța a reținut, în esență, următoarele considerente:

În ce privește recursul

pârâtului B., s-a constatat că acesta este nul, față de împrejurarea că

susținerile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Recursul pârâtului A.

a fost admis, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune

în răspundere civilă delictuală privind pretinsele fapte ilicite ale pârâtului B.,

referitoare la circumstanțele reținerii foștilor lucrători de miliție în

incinta U.M. ... Sibiu, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, cererea

fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 și următoarele C. civ.,

respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ.

Reclamanții au

precizat explicit că s-au constituit părți vătămate în Dosarul penal nr. x/P/2007,

care s-a finalizat față de

pârâtul B., prin

rezoluția din 01 martie 2010 pronunțată de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor

Militare, cu soluția de scoatere de sub urmărire penală a acestuia pentru

infracțiunile de participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de

grav, omor, distrugere calificată, neglijență în serviciu, participație

improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei,

respectiv încetarea urmăririi penale față de acesta, sub aspectul infracțiunii

de lipsire de libertate în mod ilegal, deoarece s-a împlinit termenul de

prescripție a răspunderii penale. Urmare acestei soluții, rămasă definitivă,

reclamanții a promovat prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală.

Pentru ca răspunderea

comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este

necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii

pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 și 999 C. civ. Pentru existența,

respectiv antrenarea răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 998 și

următoarele C. civ., trebuie întrunite în mod cumulativ următoarele condiții:

existența prejudiciului, a faptei ilicite și a raportul de cauzalitate între

faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției celui care a săvârșit-o, prin

aceasta înțelegându-se și simpla „neglijență” sau „imprudență” a celui care a

produs prejudiciul, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie având un

caracter strict personal.

Cercetând condițiile

generale ale angajării răspunderii civile delictuale în ce privește persoana

pârâtului B., Înalta Curte a apreciat că prima instanță a dat o interpretare

corectă probelor administrate și a concluzionat în mod corect că nu sunt

îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv că situația

concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989, care a avut ca efect

reținerea reclamanților în incinta unității militare, poate fi asimilată cu

starea de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală a persoanelor

incriminate.

Reclamanții nu au

arătat în mod concret în cuprinsul cererii de chemare în judecată (și nici

ulterior, în răspunsurile la interogatoriu), în ce a constat fapta ilicită a

pârâtului B., aceștia rezumându-se să-l considere vinovat în mod generic pentru

suferințele lor, pentru simplul motiv că îndeplinea funcția de comandant al

garnizoanei Sibiu.

Instanțele anterioare

au fost preocupate să lămurească care au fost circumstanțele de fapt care au

condus în mod efectiv la reținerea reclamanților în incinta unității militare,

stabilind astfel următoarele: nemulțumirea populației privind condițiile de

viață a determinat ca, în perioada 16 - 22 decembrie 1989, să aibă loc

manifestații contra regimului de la acea vreme; populația civilă a ieșit în stradă

pentru a protesta și, cu această ocazie, au fost înregistrate victime, întrucât

au apărut zgomote de tragere cu armă din diverse direcții și din direcția

sediului Miliției, motiv pentru care s-a început tragerea cu arme de război

către această clădire, care a fost ulterior distrusă; în aceste condiții,

milițienii și securiștii din clădire, cuprinși de panică (conform inclusiv

susținerilor din cererea de chemare în judecată a reclamanților) și urmare a

unui ordin neoficial de a se preda, au sărit gardul în afara sediului lor, unde

au fost prinși și bătuți de populație și apoi s-au refugiat, sărind gardul, în

unitatea militară.

Ambele instanțe, în

configurarea acestei situații de fapt, au avut în vedere Rezoluția din data de

1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția Parchetelor Militare, în Dosarul nr. x/P/2007, soluție menținută prin

sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar

Teritorial București în Dosarul nr. x/RJ/753/2010.

Pentru o evaluare

corectă a circumstanțelor cauzei pendinte, prima instanță a considerat că nu

poate fi neglijat nici faptul că pretinsa faptă ilicită de reținere a

reclamanților s-a realizat într-o unitate militară, care, prin definiție, se

caracterizează prin ordine și disciplina, și că, în desfășurarea oricăror

activități, aceasta se conduce după ordine, regulamente, dispoziții și

precizări emise verbal sau în scris. S-a reținut astfel că esența relațiilor

între militari se află în nevoia de reacție promptă, indiscutabilă a unității,

necondiționat și în orice situație, iar forma lor concretă de manifestare se

regăsește în subordonarea ierarhică și desfășurarea tuturor acțiunilor în baza

unor planuri, fundamentate pe ordin.

În ceea ce îi

privește pe comandanți, aceștia au dreptul legal să dea ordine, să se convingă

că subordonatul l-a înțeles și să urmărească executarea lor. Ordinul, este

definit în art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca fiind acea

„prevedere imperativă, dată în conformitate cu actele normative și stă la baza

oricărei acțiuni militare, este cel mai important act al funcționării unității

militare”, fiind premisa obligatorie a oricărui tip de acțiune militară. Acesta

este cel mai important element din compunerea funcțională a oricărei structuri

militare, implicând, în mod obligatoriu, o mare responsabilitate.

Personalului militar

îi este interzis să execute ordine care contravin legilor interne, normelor

conflictelor armate și convențiilor internaționale la care România a aderat. În

consecință, militarilor nu li se poate ordona executarea unor astfel de ordine.

Prevederile art. 33 al Statutului Curții Penale Internaționale de la Roma

stipulează că persoana care a comis o crimă ce ține de competența Curții, la

ordinul unui guvern, al unui superior militar sau civil, nu este exonerată de

răspunderea penală. Exonerarea de răspundere intervine dacă situația în care se

afla persoana îndeplinește cumulativ trei condiții: a avut obligația legală de

a se supune ordinelor guvernului sau superiorului în cauză; nu a știut că

ordinul este ilegal; ordinul nu a fost vădit ilegal.

În raport cu toate

aceste exigențe și de situația de fapt reținută, Tribunalul a ajuns la o primă

concluzie judicioasă, anume că ordinele date de pârât - vizând apărarea

unității militare și asigurarea securității acesteia - se încadrează în aceste

limite, nefiind astfel ordine abuzive sau vădit greșite.

De altfel, prin

Rezoluția pronunțată în Dosarul de cercetare penală nr. x/P/2007 și menținută

prin sentința penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul

Militar Teritorial București în Dosarul penal nr. x/RJ/753/2010, s-a dispus

scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului B., printre altele, pentru

infracțiunea de neglijență în serviciu, raportat la conținutul acestei

infracțiuni, organele de cercetare penală și instanța penală constatând că

pârâtul B., în timpul evenimentelor din decembrie 1989, și-a îndeplinit

îndatoririle de serviciu în mod corect și legal, iar în urma acțiunilor

întreprinse de acesta nu s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui

organ sau instituții de stat sau o pagubă a patrimoniului acestora, ori o

vătămare importantă intereselor legale ale vreunei persoane.

Dintr-o altă

perspectivă - cât privește aceeași pretinsă fapta ilicită a pârâtului B. - nici

una din instanțele anterioare nu a reținut existența vreunei fapte concrete de

agresiune la adresa persoanelor reținute. S-a reținut de către prima instanță

în mod explicit că nu rezultă din nicio probă a dosarului, intenția sau culpa

cea mai ușoară în raport cu rănirea (din probe rezultând că reclamanții au fost

bătuți de populația civilă, mai înainte de ajungerea acestora în unitatea

militară), traumatizarea sau intenția reală de ucidere a reclamanților,

suferința acestora nerezultând din acțiunea directă de pârâtului, nici din

calitatea acestuia de prepus al celuilalt intimat, ci din situația de stare

specială existentă.

Tribunalul a apreciat

și că nu se poate reține fapta culpabilă a pârâtului B., de privare de

libertate sau reținere abuzivă a reclamanților, în condițiile în care aceștia

s-au predat singuri unității militare, pentru a li se ocroti dreptul la viață

în timpul evenimentelor revoluționare, când furia manifestanților viza cadrele

fostelor miliții și securității. Cercetarea penală a stabilit în mod neechivoc

că, în acea perioadă, exista o stare de confuzie generală (potrivit rezoluției

procurorului de caz, în rândul militarilor și a milițienilor s-a creat o

puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se refereau la acțiunile

„elementelor teroriste”, situația generală era una de haos și incertitudine,

astfel că asigurarea hranei se făcea în condiții de război pentru întreaga

populație a țării), înșiși reclamanții recunoscând că exista o ură a

revoluționarilor împotriva cadrelor de miliție și securitate, motiv pentru care

au fost nevoiți să se retragă la unitatea militară (aceștia au relatat că au

avut cunoștință de faptul că unitățile militare primiseră indicativ de alarmă

de luptă; s-a constatat că reclamanții s-au predat singuri la U.M. ..., în

condițiile în care manifestația degenerase, iar siguranța milițienilor,

respectiv a securiștilor era în pericol).

Chiar și instanța de

apel, care a ajuns în final la o altă concluzie, diferită de cea a primei

instanțe, a reținut în mod explicit că pârâtul B. a declarat că, în contextul

evenimentelor din 21 decembrie 1989, șeful Miliției, șeful Securității și

inspectorul-șef îl sunau aproape la fiecare minut, cerându-i în mod repetat

să-i salveze. A consemnat totodată că, pârâtul, justificând necesitatea

reținerii persoanelor aduse de manifestanți, a arătat că avea de ales între a

le lăsa pe acestea pe mâna celor care îi băteau sau a-i opri în unitate, unde

li se asigura protecția. În același sens, s-a reținut și declarația martorului P.,

audiat în cursul urmăririi penale, care a arătat că persoanele de la comanda

Miliției au solicitat protecția cadrelor de la U.M. ..., care i-au îndrumat să

sară gardul, întrucât poarta unității era blocată de un T.A.B . S-a reținut

inclusiv faptul că lucrătorii de miliție refugiați în unitatea militară erau

percepuți de revoluționari ca exponenți ai organelor de represiune. Cercetările

efectuate și reținute în cauză au relevat și că, în rândul militarilor și nu

numai, s-a creat o puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se

refereau la acțiunile „elementelor teroriste”, ceea ce explică declarația unuia

dintre martorii audiați în cauză, că persoanele reținute la bazin erau

considerate „teroriști”.

Circumstanțele

concrete ale evenimentelor din decembrie 1989 au îndreptățit prima instanță să

asimileze stării de necesitate momentul reținerii reclamanților, cu efectele

exoneratoare de răspundere pentru pârâtul B., deoarece nu a rezultat că acesta

ar fi săvârșit vreo faptă interzisă de lege, respectiv să constate că

eliberarea reclamanților s-a făcut în urma comisiilor de anchetă constituite în

acele zile sub conducerea unor procurori.

Mai mult, printr-o

hotărâre judecătorească definitivă, sentința penală nr. 17/2011, s-a consemnat

faptul că Rezoluția de scoatere de sub urmărire penală este temeinic motivată

în fapt și în drept, pe baza unui probatoriu amplu și corect documentat. S-a

reținut totodată că pârâtul B. a acționat conform Regulamentului serviciului de

gardă și în garnizoană în vigoare la acel moment, nicio o probă a dosarului nu

a demonstrat că relele tratamente suferite de reclamanți ar fi imputabile

acestui pârât.

De altfel, pentru o

judicioasă concluzie judiciară, nu pot fi ignorate acțiunile concrete ale

pârâtului din perioada vizată - prin adresa din 25 ianuarie 1990, acesta a

solicitat comisiei de anchetă dislocarea persoanelor reținute pentru că

unitatea militară era în imposibilitate de a asigura condiții de arest și a

anexat la această solicitare, raportul întocmit în acest scop, dovedindu-se

astfel că pârâtul a încercat prin toate faptele sale să asigure condiții minime

celor care se aflau în bazinul unității militare, pe fondul unei situații de

fapt excepționale.

În raport de toate

aceste circumstanțe de fapt, clarificate pe deplin în fața instanțelor

anterioare, se poate concluziona cu deplin temei că, în împrejurările concrete

ale evenimentelor din decembrie 1989, prin acțiunea conjugată a unor instituții

și persoane cu funcții de conducere și comandă, reclamanților li s-a salvat de

fapt viața, chiar dacă modalitățile de realizare a acestui deziderat au fost

precare, improprii. Este motivul pentru care s-a și reținut că singurul aspect

dovedit în cauză și necontestat este faptul că reclamanții au suferit fizic și

psihic ca urmare a condițiilor în care au fost reținuți în cadrul unității

militare. Față de numărul mare de persoane, este evident că nu se puteau

asigura condiții normale de cazare și hrană, spațiul fiind insuficient și

impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane, iar resursele de hrană

erau limitate.

Instanța de apel a

reținut că reclamanții au fost considerați „elemente teroriste” și că au fost

supuși unor tratamente degradante și umilitoare, fără a fi acuzați de

săvârșirea unor fapte concrete și fără a se emite vreun act de către organele

de urmărire penală ori de instanță cu privire la reținerea lor, ignorând însă

faptul că situația concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989 a fost asimilată de prima instanță cu starea de necesitate, care înlătură răspunderea civilă

delictuală a persoanelor incriminate, și care a primit semnificația juridică

dată de lege, respectiv de doctrină - starea de necesitate a fost definită

drept cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei, constând în

existența unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o

persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de

la acel pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau

un bun important al său ori al altuia sau un interes public.

Instanța de apel, deși

înlătură în termeni formali starea de necesitate, nu aduce nici un argument

hotărâtor de natură să susțină o astfel de concluzie, ci, dimpotrivă, inserează

în cuprinsul deciziei argumente care ilustrează starea de pericol în care s-au

aflat reclamanții - confuzia generală, sentimentul de ură al revoluționarilor

față de cadrele de miliție, apelul lansat către unitățile militare spre a fi

protejați de furia populației etc. - și nevoia de intervenție imediată pentru

salvarea efectivă a vieții reclamanților, chiar dacă unitatea militară nu era

pregătită pentru cazarea corespunzătoare a acestora. Instanța de apel chiar

consemnează că, față de numărul mare de persoane, este evident că nu se puteau

asigura condiții normale de cazare și hrană, spațiul fiind insuficient și

impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane, iar resursele de hrană

erau limitate.

Sub aspectul

vinovăției pârâtului B., instanța de apel a reținut că, în perioada

evenimentelor din decembrie 1989, pârâtul era comandantul U.M. ... Sibiu și,

doar din această perspectivă, a analizat condiția impusă de lege. Faptul că

acesta a fost singura persoană în măsură să decidă în ceea ce privește

persoanele reținute, fiind împuternicit să ia toate măsurile în acest sens, nu

înseamnă că, în circumstanțele cauzei pendinte, poate fi ignorat ceea ce s-a

realizat în mod necontestat, salvarea vieții reclamanților, pentru ca acestuia

să i se impute tot ceea ce în mod obiectiv nu s-a putut realiza - condiții

adecvate de cazare până la clarificarea statutului acestora, evitarea

suferințelor fizice și psihice inerente unei astfel de situații de haos și

dezordine, reținute de ambele instanțe etc.

Faptul că pârâtul a

avut cunoștință că lucrătorii miliției se vor retrage în incinta unității

pentru a fi protejați de furia manifestanților, nu presupune cu necesitate că

acesta s-ar face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaților și de

tratamentul la care au fost supuși pe durata reținerii, întrucât ceea ce s-a

urmărit cu prioritate de către decidenții de la acel moment a fost salvarea

vieții reclamanților, printr-o măsură imediată, pusă în sarcina pârâtului,

chiar dacă existau numeroase neajunsuri referitoare la condițiile cazării, la

statutul reclamanților, la implicarea sau neimplicarea organelor de miliție în

actul revoluționar etc.

Chiar și sub

presiunea dovedită și recunoscută a evenimentelor de la acea dată, respectiv a

faptului că în urma focului executat dinspre Inspectoratul de Miliție au

rezultat victime atât din rândul militarilor cât și din rândul manifestanților,

opțiunea pârâtului B. de reținere a lucrătorilor MI în incinta unității

militare a fost justificată de punerea de îndată a reclamanților la dispoziția

unei comisii de anchetă care să-i cerceteze pe aceștia cu privire la acțiunile

lor, paza acestora făcându-se cu aplicarea prevederilor regimentelor militare,

în vigoare la acel moment.

În ce privește

răspunderea civilă delictuală a pârâtului A., în calitate de comitent, pentru

fapta prepusului său, pârâtul B., fost cadru militar, în condițiile art. 1000 alin.

(3) C. civ., s-a reținut corect că aceasta presupune existența răspunderii

civile delictuale pentru fapta proprie a prepusului, ori câtă vreme s-a

constatat că nu poate fi angajată o astfel de răspundere civilă delictuală în

sarcina pârâtului B., nu se poate reține nici răspunderea comitentului.

În temeiul acestor

considerente, Înalta Curte a apreciat că decizia instanței de apel a fost dată

cu aplicarea greșită a textelor de lege care reglementează instituțiile

răspunderii civile delictuale și a răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului său, reglementate de prevederile art. 998 și următoarele, art. 1000 alin.

(3) C. civ., și, drept consecință, a admis recursul pârâtului persoană

juridică.

În ce privește

recursul reclamanților, Înalta Curte a reținut următoarele considerente:

În raport de cele

reținute în paragrafele anterioare, apare evident faptul că recursul

reclamanților este nefondat, întrucât nu s-a putut constata îndeplinirea

cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât acestora

nu li se poate recunoaște dreptul de a fi despăgubiți, în acest contextul

procedural.

Într-adevăr,

jurisprudența constantă instanței de contencios european a statuat în termeni

expliciți că statul trebuie să se asigure că o persoană este deținută în

condiții care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană, dar pentru

ca o astfel de exigență să poată produce efecte juridice pentru situația

reclamanților, trebuie, pe de o parte, să se asigure cadrul procesual de

învestire - în cauza pendinte, respectând principiul disponibilității

reclamanților de a se judeca cu orice persoană considerată responsabilă pentru

prejudiciul încercat, s-a constatat, în privința pârâtului Statul Român,

reprezentat prin C., că nu s-a făcut dovada că între acest pârât și pârâtul B.

există un raport de prepușenie, astfel că nu poate fi atrasă o astfel de

răspundere pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. - iar, pe de

altă parte, trebuie cercetate îndeaproape circumstanțele particulare ale

fiecărei cauze, pentru că este posibil ca salvarea vieții unor persoane să se

realizeze în mod efectiv, cum s-a și dovedit în cauză, cu prețul unor suferințe

de ordin fizic și psihic, urmare a condițiilor excepționale în care s-au

desfășurat evenimentele din acea perioadă.

Reținerea

reclamanților în incinta unității militare a fost impusă de circumstanțele

concrete ale evenimentelor petrecute în decembrie 1989, așadar sub

comandamentul unei stări de necesitate ce a guvernat acele momente. S-a

susținut astfel corect că, în literatura de specialitate, se consideră că prin

înlăturarea caracterului ilicit al faptei, ca efect al stării de necesitate, se

înlătură posibilitatea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală,

opinându-se totodată în sensul recunoașterii, în favoarea celui prejudiciat, a

unei acțiuni de recuperare a pierderii împotriva celui a cărui valori au fost

salvate.

În cauză, nu sunt

incidente dispozițiile art. 312 C. proc. civ., întrucât

în condițiile în care

răspunderea civilă delictuală nu a putut fi angajată față de persoanele chemate

în judecată, pentru considerentele prezentate deja în paragrafele anterioare,

nu poate fi recunoscut dreptul la

despăgubiri pentru afectarea integrității și

sănătății reclamanților, prin raportarea la aceeași faptă.

Chiar dacă

reclamanții au susținut că între cele două fapte ilicite, lipsirea de libertate

și încălcarea integrității și sănătății reclamanților, sunt fiecare în parte

cauzatoare de prejudicii, ceea ce ar însemna că prejudiciul trebuie

individualizat distinct pentru fiecare fapta ilicită, o astfel de susținere nu

poate fi primită, întrucât acțiunea în răspundere civilă delictuală s-a

întemeiat pe circumstanțele de fapt ale reținerii foștilor lucrători de miliție

în incinta U.M. ... Sibiu, în contextul unei reale stări de necesitate,

chestiune asupra căreia instanțele anterioare s-au pronunțat.

Împotriva Deciziei civile

nr. 982 din 02 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

au formulat contestație în anulare reclamanții D., E., F., G., H., I., J., K., L.,

M., N. și O.

În motivarea

contestației, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestatorii

au susținut existența unor erori materiale în dezlegarea recursului precum și

omiterea de către instanță a cercetării complete a tuturor motivelor de recurs

menționate în cerere.

Astfel, în cadrul

primului motiv al contestației, contestatorii susțin că instanța de recurs a

comis o greșeală materială constând în confundarea unor împrejurări. Astfel,

reținând că pârâtul B., prin privarea de libertate a reclamanților, de fapt a

salvat viețile lor, instanța a tras o concluzie greșită, întrucât din cei 12

reclamanți, doar unul, respectiv H. a fost reținut în data de 22 decembrie 1989

în timpul manifestărilor împotriva lui R., pentru restul dintre aceștia

neexistând pericolul de a fi agresați de populație.

O altă greșeală

materială constă în aceea că, instanța de recurs a reținut puterea de lucru

judecat în ceea ce privește culpa pârâtului B., făcând trimitere la Dosarul penal

nr. x/P/2007, de unde ar rezulta că acesta nu a acționat cu vinovăție. Or, în

acest dosar pentru infracțiunea de lipsire de libertate, organele penale nu

s-au pronunțat, întrucât pentru această faptă a intervenit prescripția.

În al doilea motiv,

întemeiat pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorii

susțin că instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la motivul de recurs

privind acordarea despăgubirilor pentru fapta ilicită, constând în încălcarea

integrității și sănătății reclamanților, instanța de recurs reținând că pârâții

nu datorează despăgubiri doar pentru infracțiunea de lipsire de libertate, fără

a analiza și a doua faptă ilicită, respectiv cea privind încălcarea

integrității și sănătății reclamanților.

Contestația în

anulare urmează a fi respinsă, ca nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. contestația în anulare specială poate fi

promovată în două situații: când dezlegarea dată recursului este rezultatul

unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de

casare.

În sensul primei teze

a textului citat, greșeala materială se referă la aspectele formale ale

judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de

judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor

dispoziții legale.

Contestația în

anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în

contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată

extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de

judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a

unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin consacrarea

acestui motiv de contestație în anulare specială, se urmărește îndreptarea unor

erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării

recursului: respingerea recursului ca tardiv declarat, anularea recursului ca

netimbrat, etc., aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară

reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Nu orice greșeală

materială conduce la admiterea contestației în anulare, ci numai acele erori

materiale esențiale, care au fost determinante pentru soluția instanței de

recurs.

Înalta Curte constată

însă, că pretinsele greșeli materiale invocate de contestatori nu privesc

aspecte de ordin formal ale judecății, ci țin de dezlegarea dată de către

instanță pe fondul cauzei.

Astfel, atât

susținerea privind faptele pârâtului B., cât și cele care vizează culpa

acestuia în săvârșirea acestora sunt împrejurări legate de modul în care

instanțele care au soluționat fondul litigiului au apreciat probele, stabilind

pe baza acestora o situație de fapt, precum și modul în care au aplicat

dispozițiile legale în raport de această situație de fapt.

Având în vedere

temeiurile expuse, rezultă cu evidență că prin criticile formulate, contestatorii

nu vizează greșeli materiale în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., așa cum neîntemeiat

susțin, deoarece tind să pună în discuție elemente ale cauzei care, departe de

a fi greșeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecății, țin de

dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor pricinii.

Dacă instanța

învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele

contestației din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o

veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă

convertită într-un recurs la recurs.

În cadrul

jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului principiul supremației

dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale

convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din

perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune

esențială.

Acest

concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la

orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În

virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite

controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține

reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu

trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt

sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare.

Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea

exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv

suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze

examinate de instanța de contencios european (Cauza Stan și Rosemberg, Belasin,

Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Crețu,

Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II, Savu, etc.)

Totodată, în Cauza

Mitrea contra României la 29 iulie 2008, Curtea Europeana a Drepturilor Omului

a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul

motiv ca instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a

aplicat greșit legea, în absența unui “defect fundamental” care poate conduce

la arbitrariu.

Constatând

astfel că, pe calea contestației în anulare nu au fost invocate motive prin

care să fie imputate instanței de recurs „greșeli materiale” în sensul

considerentelor enunțate, acest motiv nu poate fi primit.

În ce privește

motivul reglementat de dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocat

de asemenea de către contestatori, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul

sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele

de casare.

Nici aceste prevederi

legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate

susținerile contestatorilor potrivit cărora, instanța de recurs nu a analizat

motivul de recurs prin care s-au formulat critici în ce privește acordarea de

despăgubiri pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și

sănătății reclamanților.

Astfel, instanța de

recurs a reținut ca fiind corecte considerentele instanței de apel, față de

situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate, în sensul că

nu se poate reține

îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale civile, astfel

încât reclamanților nu li se poate recunoaște dreptul de a fi despăgubiți.

Totodată,

instanța de recurs a reținut că

prin înlăturarea caracterului ilicit al

faptei, ca efect al stării de necesitate, se înlătură posibilitatea unei

acțiuni în răspundere civilă delictuală, având în vedere că reținerea

reclamanților în incinta unității militare a fost impusă de circumstanțele

concrete ale evenimentelor petrecute în decembrie 1989, sub comandamentul unei

stări de necesitate ce a guvernat acele momente.

Se constată astfel, contrar

susținerilor contestatorilor, că instanța a răspuns criticilor formulate,

constatând că, întrucât fapta nu prezintă un caracter ilicit, nu sunt întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale, astfel că pârâții nu pot fi obligați

la plata despăgubirilor pentru afectarea integrității și sănătății

reclamanților.

Ca atare, instanța nu

a lăsat necercetat nici unul dintre motivele de recurs formulate de reclamanți,

motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. având ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca

motive de casare sau modificare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 304 C.

proc. civ., ceea ce presupune încadrarea criticilor formulate de parte în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În speță, din

verificarea deciziei supuse contestației în anulare rezultă că instanța de

recurs, statuând asupra încadrării în drept a recursului exercitat de

contestatori, în exercitarea obligației prevăzute de art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., a analizat toate criticile care au putut fi încadrate în motivele

de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Așa fiind, față de considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii D., E., F., G., H.,

I., J., K., L., M., N. și O. împotriva Deciziei nr. 983 din 2 aprilie 2015 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2015.