ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1799/2016

Decizia nr. 1799/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia, formulată și precizată de reclamanții A. și B. împotriva pârâților C., D., E., F. și G. s-a solicitat: să se constate valabil antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002 între reclamanți și pârâtă, având ca obiect imobilul înscris în CF x a localității Alba Iulia, cu nr. top. x/2 de sub A+1 în suprafață de 5935 mp; Să se constate valabil încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002 între reclamanți și pârâtă, având ca obiect imobilul înscris în CF x UAT Alba Iulia, nr. ord. A + 1 cu nr. cadastral al parcelei x/2 în suprafață de 3277 mp, provenit din CF x al localității Alba Iulia, nr. top.

x/2 de sub A+1; să se dispună obligarea pârâtei să elibereze reclamanților act apt de întabulare, în caz contrar sentința să țină loc de act apt de întabulare; să se constate că reclamanții au plătit pârâtei suma de 550.000 lei și trebuiau să achite doar 11.000 dolari SUA potrivit antecontractului de vânzare încheiat la 17 iulie 2002, din care au achitat 1.000 dolari SUA la data de 17 iulie 2002 cu titlu de arvună; să se dispună obligarea pârâtei să achite reclamanților suma de 526.200 lei, cu titlu de plată nedatorată; să se constate ca fiind încheiat cu rea-credință și în frauda creditorilor reclamanți contractul de donație nr. 1731/2010 din 16 iunie 2010, dintre pârâta C. și pârâții D. și E.; să se dispună anularea contractului de donație din 16 iunie 2010, dintre pârâta C. și pârâții D. și E., ca fiind act fraudulos al debitoarei C., prin care și-a creat starea de insolvabilitate față de reclamanții creditori; să se constate încetarea condițiilor de existență ale Antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 774/2008 de sub B 2, încheiat între pârâta de ordinul 1, prin mandatar și pârâții de ordinul 3; să se dispună O.C.P.I.

Alba - Biroul Carte Funciară să efectueze următoarele operațiuni în CF x UAT Alba Iulia (provenit din CF x Alba Iulia), nr. top. x/2: - să radieze promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare de sub B2 din CF x UAT Alba Iulia; - să anuleze încheierea de întabulare nr. 1760 din 17 iunie 2010 de sub B4 din CF x UAT Alba Iulia; - să întabuleze dreptul de proprietate al reclamanților astfel dobândit, în cotă de 1/1 părți cu titlul de cumpărare. Prin Sentința civilă nr. 5233/2011 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune. Pe fond acțiunea a fost admisă în parte.

Prin Decizia civilă nr. 71/A/2012 pronunțată de Tribunalul Alba, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 410/2012 a Curții de Apel Alba Iulia, a fost casată Sentința civilă nr. 5233/2011 a Judecătoriei Alba-Iulia, fiind stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba ca instanță de fond, avându-se în vedere criteriul valoric. Tribunalul Alba, prin Sentința civilă nr. 1666/2013 a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată, fiind obligați pârâții E. și D. să restituie în favoarea reclamanților suma de 526.200 lei cu titlu de plată nedatorată și să plătească în favoarea reclamanților suma de 3000 lei, cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 60 din 24 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de pârâții D. și E., în nume propriu și în calitate de moștenitori ai defunctei C. împotriva Sentinței civile nr. 1666/2013 pronunțată de Tribunalul Alba, pe care a schimbat-o în parte numai în ceea ce privește dispoziția de obligare a pârâților D. și E. să restituie reclamanților suma de 526.200 lei cu titlu de plată nedatorată, pe care a înlăturat-o, a menținut neschimbate celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a obligat intimații să plătească apelanților suma de 7118 lei cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 443 din 13 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respins recursul declarat de pârâții D. și E. împotriva Deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva aceleiași decizii, a fost casată, în parte, decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare în ceea ce privește cererea de obligare a pârâților D. și E. la plata sumei de 526.200 lei, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei. În temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, republicată, au fost obligați pârâții D. și E. la plata sumei de 8.115,9 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în calea de atac a apelului și la plata sumei de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanți.

În rejudecarea apelului, Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr. 547 din 7 aprilie 2016, a admis apelul declarat de pârâții E. și D. împotriva Sentinței civile nr. 1666 din 03 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Alba, a schimbat în parte sentința atacată în ce privește obligarea pârâților E. și D. la plata sumei de 526200 lei în favoarea reclamanților A. și B., pe care a înlăturat-o; a obligat intimații reclamanți A. și B. să plătească apelanților pârâți cheltuieli de judecată în sumă de 1800 lei.

În motivarea soluției sale, instanța a reținut următoarele considerente: Prin antecontractul încheiat la data de 17 iulie 2002 între C., în calitatea de vânzătoare și reclamanții A. și B., în calitate de cumpărători, s-a stabilit că se vinde imobilul proprietatea sa în locul numit "Lumea Nouă" în suprafață de 5935 mp înscris în CF x Alba Iulia top x/2 de sub A+1, pentru un preț de 11.000 dolari SUA din care la data încheierii convenției s-a achitat suma de 1.000 dolari SUA Imobilul care a făcut obiectul antecontractului s-a menționat că are caracter litigios. Reclamanții au plătit în contul defunctei C., cu mai multe ordine de plată depuse în copie la dosarul instanței de fond, suma totală de 550.000 lei, mențiunea "contravaloare teren". De altfel, pârâta C. nu a contestat primirea acestei sume de bani, pe care reclamanții susțin că nu o datorează.

Față de împrejurarea că acțiunea reclamanților este motivată în sensul că au plătit în locul sumei de 10.000 dolari SUA, suma de 550.000 lei, instanța a constatat că se solicită restituirea diferenței de bani de la 10.000 dolari SUA până la suma plătită, respectiv 526.000 lei. Prima condiție a plății nedatorate, respectiv efectuarea plății, este îndeplinită. Reclamanții au plătit suma de 550.000 lei, plată necontestată de pârâta vânzătoare. Această plată s-a făcut în condițiile în care exista un raport juridic anterior între reclamanți și pârâta C., rezultat din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2002. Însă în acel antecontract prețul stipulat era de 11.000 dolari SUA, iar plata efectuată de reclamanți este mult mai mare, de 550.000 lei.

Deci, un raport juridic exista, însă suma datorată era mult mai mică față de suma plătită. Față de prevederile art. 1191 C. civ., dovada actelor juridice a căror valoarea depășește 250 lei nu se poate face cu martori, iar alte înscrisuri decât cele din cauză nu au fost încheiate între părți. De aceea, nici nu s-au mai cerut a se administra alte probe în legătură cu sumele de bani care fac obiectul acțiunii de față. Curtea a apreciat că plata nu a fost făcută din eroare, în condițiile în care sumele de bani au fost plătite succesiv și au un cuantum ridicat, astfel că a treia condiție a restituirii plății nedatorate nu este îndeplinită. Între părți au existat mai multe raporturi juridice și în virtutea acestora, atât reclamanții cât și pârâta C. au avut convingerea că există o datorie care se stinge prin plata efectuată.

Faptul că la baza acestei plăți nu stă un înscris, care să consemneze expres și clar obligația și plata efectuată nu înseamnă că nu există raportul juridic de obligație. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., care au formulat următoarele critici: În mod greșit instanța de apel a admis apelul pârâților și a dispus înlăturarea din sentința instanței de fond a dispoziției de obligare a pârâților D. și E. la plata sumei de 526.000 lei achitată de reclamanți cu titlul plata nedatorată, apreciind "că plata nu a fost făcută din eroare." Plata efectuată de reclamant nu a fost efectuată în baza unui raport convențional care să implice o intenție comună de a stinge raportul de obligații ce exista între părți, iar suma de 526.000 lei excede sumei 10.000 dolari SUA, rest de plată din suma de 11.000 dolari SUA convenită de părți prin antecontractul de vânzare-cumpărare din 2002. Raportul de obligații fiind stins între părți în momentul când plata a atins concurența sumei de 11.000 dolari SUA, aceasta fiind suma convenită de reclamanții A. și B. cu defuncta C. la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare perfectat în 17 iulie 2002, greșit instanța de apel a apreciat că plata sumei de 526.000 lei a fost efectuată de reclamant în virtutea raporturilor juridice existente între reclamant și defuncta C., dând o interpretare eronată înscrisurilor de la dosar.

Singurul raport juridic existent între reclamanți și defuncta C. a fost acest antecontract de vânzare-cumpărare încheiat între părți în 17 iulie 2002. Contrar celor reținute de instanța de apel, nu există nicio probă care să ateste că reclamanții aveau vreo obligație de plată, peste cea de 11.000 dolari SUA înscrisă în antecontractul din 17 iulie 2002. Art. 993 C. civ. 1864 stabilește cele trei condiții care trebuie îndeplinite pentru existența plații nedatorate. Instanța de apel a apreciat că primele două condiții, efectuarea unei plăți și existența unui raport juridic anterior sunt îndeplinite, dar cea de a treia condiție - plata să fie efectuată din eroare - nu este îndeplinită. Între reclamanții B.,A.

și defuncta C. niciodată nu a existat vreo discuție cu privire la restituirea vreunei sume din vânzarea parcelei de 2858 mp, dezmembrată din suprafața de 5935 mp a imobilului ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat în 17 iulie 2002. Suma solicitată de reclamant excede sumei de 10.000 dolari SUA, întrucât între reclamant și defuncta C. au existat mai multe înțelegeri privind o serie de tranzacții viitoare cu terenuri, astfel că suma de 526.200 lei a fost plătită în considerarea unor tranzacții imobiliare viitoare ce urmau a fi încheiate între cei doi. Defuncta C., având nevoie de bani pentru a-și rezolva niște probleme financiare, i-a solicitat ajutorul reclamantului, astfel că acesta a făcut aceste plăți, urmând ca datoriile între cei doi să se regleze cu prilejul viitoarelor tranzacții imobiliare, care însă nu au mai avut loc.

Reclamantul nu s-a gândit niciodată că se va ajunge la un astfel de litigiu, a fost de bună credință și a avut în permanență în vedere bunele relații anterioare, și speranța unor relații viitoare de bună înțelegere cu defuncta C. Așa cum se poate observa din precizarea de acțiune formulată de reclamanți la termenul din 28 iunie 2010 reclamantul a solicitat restituirea acestei sume în momentul în care a aflat că defuncta C. a încheiat contractul de donație din 16 iunie 2010 cu pârâții D. și E. Se poate observa reaua credință a pârâților D. și E. și chiar a defunctei C., din modalitatea în care au înțeles să-și respecte obligațiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în 17 iulie 2002. Mai mult, aceștia s-au folosit de reclamant pentru a suporta toate cheltuielile de judecată: onorarii avocat, expertize, documentații de parcelare, întabulări, precum și alte cheltuieli aferente litigiilor ce s-au derulat pe o perioadă de 7 ani, iar când situația juridică a terenului a fost clarificată, au refuzat să se mai prezinte la notar.

După ce reclamantul, împreună cu C. au stabilit să încheie Procura nr. 1737/2007 pentru a vinde repede - cu evitarea întabulărilor succesive - parcela de teren în suprafața de 2858 mp, în 2009, la doi ani de la data tranzacției, reclamantul a fost chemat în judecată pentru a plăti suma încasată din această vânzare, cu toate că niciodată defuncta C. pe parcursul celor 7 ani de litigii nu i-a spus reclamantului că nu mai vrea să-i elibereze act autentic pentru terenul cumpărat de acesta prin antecontractul de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2002. C. a decedat în ziua anterioară termenului de judecată la care urma să i se ia interogatoriul în fața instanței, astfel că multe aspecte au rămas neclarificate (în mod "convenabil" pentru moștenitorii acesteia), aspecte cunoscute doar de aceasta.

Recurenții solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâții D. și E. împotriva Sentinței civile nr. 1666/2013 pronunțată de Tribunalul Alba și menținerea hotărârii instanței de fond sub aspectul obligării pârâților D. și E. la plata sumei de 526.000 lei în favoarea reclamanților, cu obligarea pârâților intimați la plata cheltuielilor de judecată atât în apel cât și în prezentul recurs. Examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al posibilității de încadrare a criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunțare în ședința publică din 6 octombrie 2016, Înalta Curte reține următoarele: Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul și condițiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., norme imperative, de ordine publică. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Prin exercitarea recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs părțile sunt obligate a-și conforma conduita procesuală dispozițiilor imperative anterior invocate. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri. În speță, deși recurenții au indicat prin memoriile de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acestea. Astfel, dezvoltarea criticilor formulate nu permite încadrarea recursului nici în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății, în sens de negotium juris, iar nu a actelor, ca înscrisuri probatorii și nici în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunțarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Aceasta deoarece, nemulțumirea exprimată de recurenți vizează exclusiv greșita stabilire de către instanță a situației de fapt, raportat la probele administrate.

Astfel, recurenții contestă soluția instanței de apel, sens în care aduc în discuție situația de fapt, precum și modul de interpretare a înscrisurilor, tinzând la schimbarea situației de fapt prin reaprecierea probelor. Or, modul în care instanța de apel se pronunță asupra probelor administrate și stabilește pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 10 și pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permiteau cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt și pronunțarea asupra mijloacelor de probă. În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta.

Așa fiind, având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurenta-reclamantă nu se circumscriu acestui cadru legal, iar în cauză nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând excepția cu acest obiect. În raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurenților-reclamanți la plata către intimații-pârâți D. și E., cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumei de 3600 lei, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 547 din 07 aprilie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Obligă pe recurenții-reclamanți să plătească intimaților - pârâți D. și E. suma de 3600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2016. Procesat de GGC - NN