ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1979/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 aprilie 2009, pe rolul Tribunalului Alba, secția I civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 627.751,79 euro, reprezentând diferența între prețul încasat de acesta în calitate de mandatar al reclamantei, în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, pentru cota de proprietate de 1/1 părți asupra imobilului ce aparținea reclamantei în calitate de vânzătoare și la restituirea în original a Titlului de proprietate nr. x/1997, eliberat pe numele reclamantei și aflat în posesia pârâtului, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 969 C. civ., art. 1541 C. civ., art. 1544 C. civ. și art. 274 C. proc. civ.

Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 20 iunie 2012, urmare a decesului reclamantei A., au fost introduși în cauză, în calitate de moștenitori, C. și D., care au înțeles să continue judecarea cererii reclamantei.

Pârâtul B. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței: să constate caracterul simulat al procurii speciale autentificate sub nr. x din 20 august 2007 și să constate că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002, între defuncta A. și B., exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți, producând adevăratele efecte între părțile contractante.

Cererea reconvențională a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1175 C. civ. din 1864.

E. a formulat cerere de intervenție în contradictoriu cu reclamanții D. și C. și pârâtul B. prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de defuncta A. și admiterea acțiunii reconvenționale.

În drept, intervenienta a invocat dispozițiile art. 49 și următoarele C. proc. civ., art. 1175 C. civ. din 1864.

Prin Sentința civilă nr. 667 din 30 martie 2017, Tribunalul Alba, secția I civilă a admis cererea reconvențională formulată de B. și, în consecință: a constatat caracterul simulat al procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007 de BNP F.; a constatat că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de A. cu pârâtul B. la data de 17 iulie 2002 constituie actul ce exprimă voința reală a părților; a admis cererea de intervenție în interesul pârâtului, formulată de E.; a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A. (decedată la 6 iunie 2011) și continuată de C. și D. împotriva pârâtului B.; a obligat reclamanții C. și D. să restituie suma de 30.179 RON, taxă judiciară de timbru, de care au beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar; a obligat reclamanții să plătească pârâtului suma de 5.145 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, la data de 4 octombrie 2007, A. a încheiat prin pârâtul B., în calitate de mandatar, conform procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007, Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, prin care a transmis cumpărătoarei SC G. SRL, dreptul de proprietate în cotă de 1/1 părți, asupra imobilului înscris în CF x UAT Alba Iulia, nr. ord. x, nr. cadastral al parcelei x arabil în suprafață de 2.658 mp.

Prețul total stabilit în contract pentru imobilul anterior menționat a fost de 757.530 euro, fiind achitat mandatarului - pârât în două tranșe: arvuna în cuantum de 75.753 euro, și diferența de preț, de 681.777 euro, la data încheierii și autentificării contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamanta solicită ca pârâtul să-i plătească diferența de preț încasată din vânzarea imobilului în suprafață de 2.658 mp, respectiv 627.751,79 euro, în temeiul contractului de mandat, conform prevederilor art. 1541 - 1544 C. civ., indicate ca temei al cererii introductive.

Pârâtul B. invocă prin cererea reconvențională caracterul simulat al procurii speciale autentificate sub nr. x din 20 august 2007, susținând că raporturile dintre părți nu sunt guvernate de procură, care e doar formală, ci de antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002. În realitate, și în pofida conținutului procurii, pârâtul devenise proprietar al terenului în suprafață de 5.935 mp, teren care include și suprafața de 2.658 mp pe care, în baza procurii, a vândut-o către SC G. SRL prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, prin care a încasat suma de 757.530 euro, în echivalent RON la acea dată. Ca urmare, a vândut terenul și a încasat prețul în calitate de proprietar, fiind doar un mandatar aparent al defunctei A. De aceea, pârâtul consideră că sunt întrunite condițiile art. 1175 C. civ. din 1864 pentru a fi declarată simulația procurii speciale autentificate sub nr. x din 20 august 2007, pentru ca aceasta să fie lipsită de efecte juridice.

Aceleași părți au finalizat irevocabil un proces, prin Decizia nr. 443 din 13 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, prin care s-a constatat valabilitatea Antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002 între pârâta A., în calitate de vânzătoare, și reclamanții B. și E., în calitate de cumpărători, cu privire la imobilul situat în Alba Iulia înscris ulterior în CF x UAT Alba Iulia, nr. ord. x, nr. cadastral x în suprafață de 3.277 mp, provenit din CF x Alba Iulia, top. x și au fost obligați pârâții D. și C., în calitate de moștenitori ai defunctei A., să predea reclamanților act apt de intabulare asupra imobilului ce a făcut obiectul antecontractului sus menționat, în caz contrar sentința urmând a ține loc de act autentic de vânzare cumpărare.

În consecință, toate susținerile și apărările reclamanților pârâți-reconvenționali, care încalcă puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterior menționate nu vor putea fi primite.

În cazul simulației, aceleași părți încheie două contracte: unul public (aparent), care constituie actul simulat, prin care este creată o aparență juridică ce nu corespunde realității, și un altul secret (contraînscris) care reprezintă voința reală a părților, prin care este anihilată în tot sau în parte aparența juridică creată prin actul public.

În speța de față, printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, s-a dat eficiență antecontractului încheiat în anul 2002 între reclamantă și pârât, tranșându-se definitiv adevărul despre voința reală a părților.

Astfel, apare dovedită susținerea pârâtului-reclamant reconvențional în sensul că procura specială autentificată sub nr. x din 20 august 2007 este un act simulat, el fiind cumpărătorul terenului în suprafață de 5.935 mp de la A. din anul 2002. Nefiind însă încheiată vânzarea în formă autentică, și dată fiind conjunctura găsirii unui cumpărător la un preț bun, părțile au convenit ca A. să încheie, prin mandatar, Contractul de vânzare-cumpărare a parcelei de 2.858 mp, cu SC G. SRL, Contract autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007.

Tribunalul a apreciat că în cauză este vorba de o simulație prin interpunere de persoană, fără a se încheia un contraînscris, în condițiile în care adevăratul proprietar al terenului, (B., devenit proprietar în anul 2002) a fost și mandatarul proprietarului aparent, A., fiind explicabilă și imposibilitatea morală a încheierii unui contraînscris, în condițiile expuse pe larg în decizia pronunțată în litigiul anterior.

Contractul de interpunere de persoană este de fapt un mandat simulat prin interpunere de persoane, caracterizat prin aceea că mandatarul, care lucrează în interesul mandantului, încheie actul în numele său personal, fără a-l reprezenta pe mandant, dat fiind că reprezentarea nu este de esența, ci numai de natura contractului de mandat. Indiferent dacă persoana cu care contractează mandatarul ocult este sau nu părtaș la simulație, actul public consfințește o situație juridică necorespunzătoare realității, fiind simulat, și intrând sub incidența regimului juridic prevăzut de art. 1175 C. civ.

Contrar celor susținute de reclamanți, este dovedită și existența acordului simulatoriu, condiție fundamentală de existență a unei simulații, care face legătură dintre actul public mincinos și actul secret real. Voința neechivocă a părților de a ascunde realitatea rezultă tocmai din faptul că nu pot coexista atât antecontractul anterior, (a cărui valabilitate a fost tranșată definitiv, și prin care reclamanta a vândut pârâtului întregul teren de 5.935 mp., acesta devenind cu titlu retroactiv proprietar, conform Deciziei 443 din 13 februarie 2015 pronunțată de Înalt Curte), cât și procura în care reclamanta A. are calitate de mandant, proprietar al terenului, anterior înstrăinat pârâtului, și prin care dă împuternicire proprietarului real (B.) să vândă parte din terenul obiect al antecontractului încheiat în anul 2002.

Dezlegările obligatorii cuprinse în hotărârile irevocabile pronunțate în Dosar nr. x/2009 se impun în prezenta cauza cu puterea lucrului judecat și ele nu mai pot fi repuse în discuție. Cu privire la pretențiile de restituire a sumei de 526.000 RON, ca plată nedatorată, respinse definitiv în dosarul anterior menționat, s-a reținut "că plata nu a fost făcută din eroare, în condițiile în care sumele de bani au fost plătite succesiv și au un cuantum ridicat, astfel că a treia condiție a restituirii plății nedatorate nu este îndeplinită."

În litigiul de față, nu se contestă realitatea unor acte publice, respectiv cea a Contractul de vânzare-cumpărare a parcelei de 2.858 mp, autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, ci doar realitatea celor consemnate în conținutul procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007, care atestă care este actul simulat, prin interpunere de persoană.

Prin urmare, tribunalul a apreciat ca întemeiată cererea reconvențională, a constatat caracterul simulat al procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007 și a reținut că antecontractul vânzare-cumpărare încheiat de A. cu pârâtul B. la data de 17 iulie 2002, executat în natură, conform Deciziei nr. 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți, constituie actul ce exprimă voința reală a părților.

Sancțiunea specifică simulației este inopozabilitatea actului secret față de terți, iar în raporturile dintre părți, care prezintă interes în litigiu, se execută actul real, acest fapt producându-se parțial prin efectele Deciziei nr. 443 din 13 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte, prin care s-a constatat valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002 între pârâta A. în calitate de vânzătoare și reclamanții B. și E. în calitate de cumpărători, cu privire la imobilul situat în Alba Iulia (lumea nouă) înscris ulterior în CF x UAT Alba Iulia, nr. ord. x, nr. cadastral x în suprafață de 3.277 mp, provenit din CF x Alba Iulia, top. x.

Diferența de 2.658 mp. din terenul ce a făcut obiectul antecontractului anterior menționat a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, iar prețul acestei vânzări a fost încasat de B., adevăratul proprietar, astfel că nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a acestuia pe regulile mandatului, în considerarea procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007.

În privința capătului de cerere privind predarea originalului Titlului de proprietate nr. x/1997, tribunalul a reținut că reclamanții nu au dovedit că acest înscris autentic se află în posesia pârâtului, deși le revenea sarcina probei, conform art. 1169 C. civ.

Prin Decizia civilă nr. 1285 din 12 octombrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul formulat de reclamanții D. și C. împotriva Sentinței civile nr. 667 din 30 martie 2017 a Tribunalului Alba, secția I civilă.

Reclamanții D. și C. au formulat recurs, iar prin Decizia nr. 2364 din 5 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza acestei instanțe în vederea rejudecării.

Înalta Curte a constatat că prin decizia pronunțată nu au fost analizate efectiv criticile formulate prin motivele de apel, încălcându-se astfel dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., precum și cele ale art. 295 C. proc. civ., în temeiul cărora, instanța de apel trebuia să verifice, în limitele în care a fost învestită, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către tribunal din perspectiva dispozițiilor art. 1541 C. civ. și art. 1175 C. civ.

Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 1038 din 3 iulie 2019, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții D. și C. împotriva Sentinței civile nr. 667 din 30 martie 2017 a Tribunalului Alba, secția I civilă.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prima critică din apel a vizat faptul că sentința atacată nu este motivată. Verificând conținutul sentinței atacate, curtea a reținut că aceasta îndeplinește exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., fiind indicate motivele de fapt și de drept în temeiul cărora instanța și-a format convingerea. Dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății este pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitivul hotărârii recurate.

Printr-o altă critică, apelanții au susținut că, deși prin Decizia civilă nr. 443 din 13 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut că între părți au existat două raporturi juridice, acest aspect nu a fost analizat de prima instanță învestită cu soluționarea apelului. Apelanții au susținut că se impune a se analiza dacă plata sumei de 550.000 RON achitată defunctei A. reprezintă o plată parțială în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 octombrie 2007.

Curtea de apel a apreciat că, în mod corect, Tribunalul Alba a reținut că raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 17 februarie 2002, constatând caracterul simulat al procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007.

Acestea sunt cele două raporturi juridice la care face trimitere Decizia 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, raporturi juridice stabilite clar și corect de prima instanță.

Apelanții nu contestă încheierea antecontractului, însă pretind că voința părților s-a schimbat ulterior, iar prin încheierea procurii autentice nr. 1737 din 20 august 2007 s-a revocat acest act.

Instanța de apel a apreciat că afirmațiile reclamanților contravin dezlegărilor date de instanțe din Dosarul nr. x/2009, în care posibila revocare a antecontractului a făcut obiect al analizei. În mod definitiv, s-a stabilit cu puterea lucrului judecat că antecontractul nu a fost revocat printr-o înțelegere ulterioară, că nu s-a probat revocarea antecontractului prin încheierea mandatului de vânzare din anul 2007. Însuși faptul că, analizând cele două acte juridice încheiate de părți - Antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 februarie 2002 și procura autentică nr. 1737 din 20 august 2007 - instanțele care au pronunțat hotărâri în Dosarul nr. x/2009 au dat relevanță antecontractului, constatându-l valabil, reprezintă dovada că nu s-a probat revocarea acestuia.

În alte cuvinte, odată ce instanțele, fiind învestite cu apărări în sensul revocării înțelegerii din antecontract prin încheierea procurii autentice, au stabilit valabilitatea antecontractului și au pronunțat o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, orice pretenții derivate din procura autentică contravin celor reținute cu puterea lucrului judecat în Dosarul nr. x/2009.

Nu prezintă relevanță împrejurarea că hotărârile judecătorești arătate anterior privesc doar o parte a terenului care face obiect al antecontractului, întrucât raționamentul instanțelor a vizat antecontractul privit ca un tot unitar.

Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care presupune că, atâta timp cât un drept a fost recunoscut unei persoane printr-o hotărâre judecătorească definitivă, același drept să nu mai poată fi repus în discuție în nicio altă circumstanță și de nicio altă instanță.

Prin urmare, așa cum a constatat Tribunalul Alba, chestiunea de drept vizând revocarea antecontractului din anul 2002 prin încheierea procurii nr. procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007 nu mai poate fi supusă dezbaterii contradictorii a altor instanțe cu privire la aspectele care au fost deja tranșate în mod definitiv prin Decizia nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia.

În plus, în același litigiu este stabilit - iar considerentele se impun cu puterea lucrului judecat, întrucât susțin dispozitivul - că motivul încheierii mandatul special a constat în posibilitatea vânzării unei porțiuni din teren la un preț foarte bun, existând un potențial cumpărător, în contextul în care vânzătoarea, A., era bolnavă, greu de transportat. Imobilul era intabulat pe numele său, iar încheierea unor contracte și realizarea unor intabulări succesive presupuneau cheltuieli suplimentare.

Reiese astfel că motivele încheierii procurii autentice nu au constat în schimbarea voinței părților sau dorința de a revoca prima înțelegere, ci în celeritatea procesului de înstrăinare și intenția de a nu suporta cheltuieli aferente unor înstrăinări succesive.

Prin urmare, între părțile simulației își produce efectele actul care a reprezentat voința reală a lor - și anume antecontractul, astfel cum s-a stabilit cu autoritate de lucru dejucat în Dosarul nr. x/2009.

Curtea de apel a reținut că tribunalul a identificat actul public ca fiind procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007, iar cel secret antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 17 februarie 2002, a analizat îndeplinirea condițiilor art. 1175 C. civ. și a stabilit corect că în speță există o unei simulație prin interpunere de persoane.

Persoana interpusă o reprezintă mandatarul B., scopul aceste operațiuni juridice fiind acela de a se înstrăina cu celeritate o parte a terenului ce forma obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare.

Antecontractul prin care se stabilește calitatea de proprietar al numitului B. a fost considerat valabil de instanțe în procesele anterioare și apt să producă efecte juridice.

Caracterul fictiv al procurii nu este înlăturat de faptul că ar fi fost executată, întrucât acesta este scopul încheierii actului fictiv - executarea în raporturile față de terți.

Deși hotărârea judecătorească care ține loc de contract de vânzare- cumpărare este constitutivă de drepturi, relevant este că antecontractul a dat naștere unor obligații în sarcina promitentului-vânzător, în speță A., de a înstrăina imobilul. Între anii 2002 - 2007, promitentul-cumpărător s-a considerat proprietar asupra terenului ce a constituit obiectul antecontractului, comportându-se ca atare. Însă nu această calitate de proprietar/pretins proprietar a condus instanța de fond la concluzia existenței unei simulații, ci faptul că cele două acte juridice nu pot produce efectele juridice pretinse de părți concomitent, în condițiile în care s-a reținut cu putere de lucru judecat, prin Decizia 60 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, că intenția părților prin încheierea procurii a vizat vânzarea mai rapidă a unei părți a terenului și evitarea unor taxe suplimentare, iar nu revocarea antecontractului.

Cu privire la plata sumei de 526.000 RON curtea de apel a reținut că, prin Decizia civilă nr. 547/2016 pronunțată în Dosar nr. x/2009 al Curții de Apel Alba Iulia, irevocabilă prin constatarea nulității recursului, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că plata s-a făcut în condițiile în care între părți exista un raport juridic anterior, rezultat din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 februarie 2002. S-a mai arătat că plata nu a fost făcută din eroare, iar între părți au existat mai multe raporturi juridice, în virtutea cărora atât reclamanții, cât și pârâta au avut convingerea că există o datorie care se stinge prin plata efectuată.

Este adevărat că reclamanții-reconvenționali au plătit sume mai mari decât cele menționate în antecontractul de vânzare-cumpărare din anul 2002, care, privite în contextul mai larg al relațiilor dintre părți, nu au fost considerate de instanță ca fiind nedatorate. Însă, raportat la constatarea anterioară a caracterului simulat al procurii, care a avut ca scop evitarea unor taxe suplimentare și celeritatea procedurii, la existența anterioară a antecontractului de vânzare-cumpărare, ce implică o obligație a promitentei de transfer a proprietății, la contextul faptic al raporturilor dintre părți, care a impus concluzia că între anii 2002 și 2007 a crescut mult valoarea terenului respectiv, curtea de apel a apreciat că, în cauză, nu s-a făcut dovada că suma de 526.000 RON a fost achitată în vederea executării obligației de a da socoteală a mandatarului B.. Dimpotrivă, întreg contextul menționat anterior formează concluzia că în această modalitate pârâtul B. a înțeles să se achite de obligația de plată a terenului potrivit antecontractului încheiat între părți în anul 2002.

Modalitatea în care a procedat prima instanță - de a analiza prioritar acțiunea reconvențională, și de a respinge acțiunea principală ca o consecință a admiterii acesteia - nu impietează asupra temeiniciei soluției asupra ambelor acțiuni, câtă vreme acțiunea principală formulată de reclamanții C. și D. se impunea a fi respinsă pentru considerentele arătate anterior, chiar și în lipsa formulării unei acțiuni reconvenționale.

Critica vizând ajutorul public judiciar a fost considerată neîntemeiată cu motivarea că beneficiara ajutorului public judiciar a decedat în timpul procesului, la data de 6 iunie 2011, iar în temeiul art. 10 și art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, întrucât reclamanții apelanți C. și D. sunt succesorii în drepturi ai defunctei A., aceștia sunt obligați la plata sumei pentru care autoarea lor a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții D. și C.

Prin motivele de recurs, recurenții formulează următoarele critici, pe care le grupează, în funcție de aspectul dezlegat prin hotărârea instanței de apel, în critici legate de: (1)"premisa falsă, străină de obiectul judecății", (2) "chestiunea simulației", (3) "acțiunea principală", (4) "cererea de intervenție", (5) "situația ajutorului judiciar":

Considerentele hotărârii recurate potrivit cărora recurenții ar susține că procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 s-ar fi încheiat cu scopul "revocării" antecontractului ori că "voința părților s-a schimbat ulterior" sunt străine cauzei.

Prin urmare, instanța de apel a nesocotit obiectul cauzei, așa cum a fost configurat de reclamanți, precum și principiul disponibilității, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea deciziei, în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În plus "chestiunea de drept" a aptitudinii procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007 de a "revoca" antecontractul nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților, încălcându-se astfel și principiul contradictorialității,

În consecință, arată recurenții, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Mai mult, curtea de apel se prevalează în mod greșit de puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, întrucât "revocarea antecontractului" nu face obiectul prezentei cauze.

Puterea de lucru judecat impune ca o chestiune litigioasă dezlegată anterior să nu poată fi dezlegată în mod diferit într-un al doilea proces. Aceasta presupune ca în discuție să fie aceeași chestiune litigioasă, iar nu o alta, așa cum se întâmplă în prezenta cauză.

Or, curtea de apel, pornind de la analiza unui dosar având alt obiect (pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic cu privire la alt teren decât cel vândut în baza procurii), reține puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia cu privire la chestiunile deduse judecații în prezenta cauză. Însă, prezenta cauză are ca obiect plata unei sume de bani, iar nu pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare; în prezenta cauză nu se discută valabilitatea sau revocarea antecontractului încheiat între părți, valabilitate care nu a fost contestată.

Reținând existența unui lucru judecat cu incidență în prezenta cauză, curtea de apel a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece nu există o dezlegare jurisdicțională anterioară cu privire la fictivitatea procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007, ci cu privire la (în)aptitudinea acestei procuri de a modifica raporturile juridice instituite între părți prin antecontractul încheiat în anul 2002.

Ca urmare, arată recurenții, este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții susțin că nu există lucru judecat cu privire la legătura dintre antecontract și procură, în sensul că primul ar fi real, iar cea de a doua, fictivă. De aceea, instanța de apel, în realitate, nu a soluționat apelul cu care a fost învestită, întrucât decizia nu cuprinde convingerea proprie a judecătorilor, ci doar o parafrază a altor hotărâri judecătorești, fără legătură cu prezentul dosar.

Prin urmare, este incident atât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Curtea de apel nu reține că motivele încheierii procurii speciale autentificate sub nr. x din 20 august 2007 au fost de a ascunde realitatea actului secret și real - și anume antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 februarie 2002. Dimpotrivă, se subliniază că s-au stabilit, prin considerente care "se impun cu puterea lucrului judecat", anumite motive care au stat la baza încheierii procurii.

Însă, arată recurenții, în primul rând, aceste motive (celeritatea vânzării, evitarea cheltuielilor) par a aparține doar uneia dintre părțile contractului de mandat, respectiv mandatarului B., nu și mandantului A., ceea ce exclude intenția comună a părților de a simula. În al doilea rând, aceste motive nu sunt de esența simulației pentru ca, o dată stabilite, să se poată trage concluzia caracterului simulat al procurii.

Ca urmare, pe de o parte, din considerentele deciziei nu rezultă că instanța ar fi interpretat procura conform intenției comune a părților, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 977 C. civ., iar pe de alta parte, curtea de apel nu a identificat "animus simulandi", care este de esența simulației.

Pentru a reține în concret incidența instituției simulației, instanța de apel ar fi trebuit să identifice intenția comună a părților A. și B. de a simula, adică de a ascunde, prin încheierea procurii, realitatea juridică ce ar decurge din antecontract.

Or, tocmai cu privire la existența acestui acord stimulatoriu, instanța de apel nu s-a pronunțat, ignorând criticile formulate în apel.

Ca urmare, arată recurenții, este incident motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Întrucât susținerile conform cărora procura s-a încheiat în executarea antecontractului sunt diferite de motivele încheierii procurii deja stabilite cu putere de lucru judecat, se pune problema încălcării puterii de lucru judecat a hotărârilor anterioare.

Aceeași putere de lucru judecat exclude în mod direct existența lui animus simulandi în cauză. Atât timp cât s-a stabilit prin considerente care se impun cu puterea lucrului judecat care au fost motivele care au stat la baza încheierii mandatului special, curtea de apel nu mai avea posibilitatea să aducă în discuție și alte motive, respectiv intenția ascunderii de către părți a cuprinsului ori existenței acordului real de voință. Procedând astfel, prin decizia recurată s-a încălcat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 443 din 13 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2009.

Ca urmare, în soluționarea acțiunii reconvenționale, atât prima instanță cât și curtea de apel au aplicat greșit legea, respectiv art. 1175 C. civ., dar și regulile de interpretare a contractelor (art. 977 și urm. C. civ.) răstălmăcind înțelesul lămurit și neîndoielnic al singurului act dedus judecații, respectiv procura autentificată sub nr. x/20 august 2007.

Recurenții susțin că este astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Întrucât instanța de apel introduce în conținutul procurii elemente care nu se regăsesc în cuprinsul acesteia (nici intenția ca efectele procurii să se producă față de o altă persoană decât mandantul, nici voința comună a părților de a ascunde realitatea antecontractului) și care nu pot rezulta nici pe cale de interpretare logico-juridică în acord cu normele prevăzute de art. 977 și urm. C. civ., este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Nici o instanță nu a analizat pretențiile deduse judecății prin acțiunea introductivă, raportat la motivele de fapt și de drept expuse în acțiune. Simplul fapt că s-a reținut, cu încălcarea normelor de drept material, existența unei simulații cu privire la actul juridic pe care se întemeiază pretențiile deduse judecații, nu constituie o motivare pertinentă, concretă și convingătoare a soluției de respingere a acțiunii introductive.

Obiectul acțiunii introductive este dreptul de creanță cu privire la preț, întemeiat pe dispozițiile art. 1294 C. civ., art. 1322 C. civ. și art. 1361 C. civ. raportat la art. 969 C. civ. Proprietarul vânzător, în speță A., este titularul dreptului de creanță cu privire la preț, în virtutea legii și a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007. Acest drept de creanță, care s-a născut direct în patrimoniul vânzătorului proprietar al terenului, a fost ignorat de instanța de apel, deși a fost învestită în mod expres să se pronunțe asupra lui.

Satisfacerea acestui drept de creanță, în ipoteza încheierii vânzării prin mandatar, se face în temeiul obligației prevăzute de art. 1541 C. civ., adică nu direct de la cumpărător, care în speță a plătit deja prețul către mandatar, ci de la mandatarul care l-a încasat.

Atunci când curtea de apel reține simulația prin interpunere de persoane, arată în mod explicit faptul că pârâtul B. ar fi o persoana interpusă, adică nu persoana în patrimoniul căreia trebuie să se producă efectele contractului de vânzare cumpărare încheiat de el în calitate de mandatar. Or, efectele contractului de vânzare cumpărare nu se puteau produce în patrimoniul persoanei pretins interpuse, ci doar în patrimoniul mandantului A., patrimoniul din care ieșea dreptul de proprietate asupra terenului și în care se naște dreptul de creanță cu privire la prețul vânzării.

Recurenții susțin că devin astfel incidentele motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenții arată că au invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al Deciziei nr. 443 din 13 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost casată în parte Decizia nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, de care hotărârea recurată se prevalează. Însă, hotărârea sau partea de hotărâre casată nu poate avea nici un efect, cu atât mai puțin putere de lucru judecat.

Or, Decizia nr. 443 din 13 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție reține explicit existența a două raporturi juridice, ambele născând obligații de plată în sarcina lui B. față de A.. Prin urmare, arată recurenții, prin decizia recurată se încălcă puterea de lucru judecat a acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mandatarul B. și-a executat parțial obligația de a da socoteală, prin aceea că a achitat cu patru ordine de plată succesive suma de 550.000 RON.

Curtea de apel reține că, prin Decizia nr. 547 din 7 aprilie 2016 "nu s-a statuat că această plată provine din executarea procurii, dar nici nu se exclude acest lucru (...)". Ca urmare, instanța de apel nu a putut exclude, pe baza probelor administrate în cauză, faptul că mandatarul B. a efectuat plați în baza procurii. O astfel de statuare este incompatibilă cu exigentele motivării unei hotărâri judecătorești.

Prin urmare, instanța de apel încalcă conținutul lămurit al procurii și al actelor juridice unilaterale de plată efectuate de mandatar și consemnate în cele patru ordine de plată, puterea de lucru judecat a deciziei nr. 443/13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (care identifică două raporturi juridice între părți), precum și puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 547 din 7 aprilie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia (care statuează că cele patru plăți nu au fost datorate și efectuate în baza antecontractului).

Ca urmare, arată recurenții, sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În acest fel, susțin recurenții, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Problema de drept în discuție este temeiul în care s-ar putea naște, direct în sarcina succesorilor legali, o obligație de rambursare a ajutorului public judiciar primit de antecesorul lor pe când era în viață. Recurenții susțin că stingerea dreptului la ajutor public judiciar ca urmare a morții părții nu înseamnă nașterea unei obligații în sarcina succesorilor acesteia, dispoziția instanței fiind lipsită de temei legal.

Ca urmare, arată recurenții, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte urmează a respinge excepția nulității recursului invocată de intimații B. și E., întemeiată pe prevederile 306 C. proc. civ. și justificată prin argumentul că motivele de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. O parte din criticile formulate pot fi circumscrise cazurilor de modificare ori de casare a unei hotărâri, prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel încât, față de prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportate la art. 304 C. proc. civ., excepția nulității recursului nu poate fi primită.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Principiul disponibilității, astfel cum este reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prevede obligația judecătorilor de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății, cu respectarea liberei aprecieri a reclamantului în fixarea cadrului procesual.

Verificarea respectării acestui principiu presupune verificarea identității dintre obiectului cererilor formulate de părți pe parcursul soluționării cauzei și dezlegările cuprinse în dispozitivul hotărârilor judecătorești.

Astfel cum este dezvoltată critica analizată, ea nu poate fi circumscrisă unei nelegalități rezultate din încălcarea principiului disponibilității. Recurenții nu susțin pronunțarea greșită a instanței de apel asupra unui alt obiect al cererii formulate, ori asupra unor altor critici decât cele cuprinse în motivele de apel, ci pretind mai degrabă o interpretare greșită a curții de apel asupra susținerilor pe care le-au formulat pe parcursul soluționării litigiului.

Dacă procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 "s-a încheiat cu scopul revocării antecontractului" ori dacă "voința părților s-a schimbat ulterior", nu reprezintă "obiectul cererii deduse judecății" în sensul art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care, schimbat fiind în mod nelegal de instanța de apel, să permită admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru încălcarea principiului disponibilității.

Nu poate fi primită nici critica recurenților în sensul că, instanța de apel, încălcându-și obligația de a pune în discuție "chestiunea de drept a aptitudinii procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007 de a revoca antecontractul" a încălcat principiul contradictorialității, făcând incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Este adevărat că principiul contradictorialității presupune dreptul fiecărei părți de a participa la argumentarea și dovedirea pretențiilor sale și de a discuta și combate susținerile și probele administrate la propunerea celeilalte părți. Acest principiu presupune totodată posibilitatea oferită fiecărei părți de a-și exprima punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt și de drept invocate de instanță din oficiu.

Însă, aspectele menționate de recurenți nu fac parte din categoria celor care trebuiau puse în discuția contradictorie a părților, ele nereprezentând chestiuni de drept invocate din oficiu de instanță, ci argumente ale instanței folosite în calificarea raporturilor juridice dintre părți și a instituțiilor juridice incidente în cauză.

Nu sunt fondate nici criticile formulate de recurenți cu privire la nelegalitatea deciziei recurate pentru greșita interpretare a condițiilor și a efectelor puterii lucrului judecat. În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel a apreciat eronat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia. În opinia recurenților, decizia respectivă nu poate avea un astfel de efect întrucât "puterea de lucru judecat impune ca o chestiune litigioasă dezlegată anterior să nu poată fi dezlegată în mod diferit într-un al doilea proces Aceasta presupune ca în discuție să fie aceeași chestiune litigioasă, iar nu o alta, așa cum se întâmplă în prezenta cauză". Or, arată în continuare recurenții, prezenta cauză are ca obiect plata unei sume de bani, iar nu pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte reamintește că puterea de lucru judecat și autoritatea de lucru judecat nu sunt noțiuni juridice sinonime. Existența unei hotărâri anterioare poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, atunci când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, același obiect și aceeași cauză.

Din perspectiva acestei distincții, este irelevant în verificarea legalității deciziei recurate sub aspectul reținerea puterii lucrului judecat a Deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia dacă între prezentul litigiu și cel soluționat prin decizia menționată există identitate de obiect. Interesează numai dacă instanța de apel a avut în vedere dezlegările cuprinse în Decizia nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia asupra unor chestiuni litigioase incidente în prezentul litigiu.

Or, dezlegările cuprinsă în Decizia nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia în sensul că "antecontractul nu a fost revocat prin încheierea mandatului de vânzare din anul 2007", cele prin care, stabilindu-se valabilitatea antecontractului încheiat între părți, s-a pronunțat o hotărâre care să țină loc se act autentic de înstrăinare, precum și acelea prin care s-a tranșat chestiunea motivului care a determinat părțile să încheie procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 se impun, așa cum în mod corect a stabilit instanța de apel, cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu. Efectul pe care aceste dezlegări îl produce este acela al obligativității aplicării lor în cauza de față, în temeiul puterii de lucru judecat al hotărârii care le cuprinde, iar nu al exclusivității, pe temeiul autorității de lucru judecat al hotărârii, în lipsa triplei identități de părți, obiect și cauză.

Recurenții susțin că decizia recurată "nu cuprinde convingerea proprie a judecătorilor, ci doar o parafrază a altor hotărâri judecătorești, fără legătură cu prezentul dosar", ceea ce atrage incidența de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Verificând legalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurenți, că hotărârea instanței de apel nu cuprinde reproducerea considerentelor unor alte decizii. Faptul că puterea de lucru judecat a unor alte hotărâri a reprezentat unui dintre argumentele avute în vedere de curtea de apel la adoptarea soluției la care s-a oprit nu poate atrage modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât timp, instanța de apel a dezvoltat propriul raționament în soluționarea cauzei și a prezentat argumentele care susțin soluția adoptată. Modul de redactare a hotărârii respectă dispozițiile art. 261 C. proc. civ. și permite exercitarea controlului de legalitate pe calea recursului, astfel încât, Înalta Curte va respinge critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, recurenții susțin că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1175 C. civ., în sensul că motivele reținute de curtea de apel pentru încheierea procurii speciale - celeritatea vânzării, evitarea cheltuielilor - aparțin doar uneia dintre părți, respectiv mandatarului B., nu și mandantului A., ceea ce exclude intenția comună a părților de a simula. Or, existența unui acord simulatoriu este o condiție ce ține de esența simulației. În plus, arată recurenții, instanța de apel nu a interpretat procura conform intenției comune a părților, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 977 C. civ.

Deși recurenții își întemeiază aceste critici pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte le va analiza din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece ceea ce recurenții critică este interpretarea dispozițiilor art. 977 C. civ. și ale art. 1175 C. civ. În cauză, natura juridică a procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007 nu este contestată, ceea ce se contestă este caracterul fictiv al acesteia, reținut de curtea de apel, și care, în opinia recurenților a fost determinat de interpretarea greșită a dispozițiilor legale menționate.

Critica nu este fondată.

Niciuna dintre părți nu contestă existența celor două acte juridice - antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002 și procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007. Ceea ce contestă recurenții este caracterul fictiv al procurii, deoarece, în opinia lor, în cauză nu este probat un acord simulatoriu.

Însă, prin Decizia nr. 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți s-a stabilit cu putere de lucru judecat că "mandatul special a fost dat reclamantului B. de către vânzătoarea A. în considerarea posibilității vânzării unei porțiuni de teren la un preț foarte bun, în contextul în care aceasta era bolnavă și greu de transportat" și că "antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2002 nu a fost înlocuit de o altă convenție a părților în litigiu, de natură a conduce la respingerea acțiunii reclamanților", acțiune care avea ca obiect constatarea valabilității antecontractului încheiat în anul 2002 și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, ceea ce a constatat instanța cu putere de lucru judecat prin decizia menționată a fost tocmai faptul că, prin încheierea procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007, intenția părților nu a fost aceea de a încheia un contact de mandat real, ci de a obține o vânzare mai rapidă a unei părți din terenul ce făcea obiectul antecontractului încheiat în anul 2002 și de a evita dificultățile pe care le presupunea deplasarea vânzătoarei A.. De altfel, numai acceptând că procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 nu a dat naștere unor noi raporturi juridice între părți, diferite de cele născute prin încheierea antecontractului de vânzare- cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002, că cele două acte juridice - antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002 și procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 - coexistă, instanțele de judecată puteau pronunța în Dosarul nr. x/2009 hotărârea irevocabilă prin care au constatat valabilitatea antecontractului și au obligat pe pârâții D. și C. (în calitate de moștenitori ai defunctei A.) să predea reclamanților B. și E. act apt de intabulare, în caz contrar hotărârea judecătorească urmând a ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Acordul simulatoriu, înțeles ca acord al părților de a încheia un act public ce nu reflectă voința lor reală, este astfel dovedit. Cât timp intenția reală a părților la încheierea procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007 nu a fost aceea de a-l mandata pe intimatul B. să o reprezinte pe A., astfel cum rezultă din decizia judecătorească menționată anterior, procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 este un act juridic fictiv.

Acordul simulatoriu nu poate avea decât semnificația unei intenții comune a părților de a deghiza raporturile juridice existente, iar aplicarea art. 977 C. civ. trebuie realizată în contextul stabilirii caracterului fictiv al actului juridic.

Au susținut că instanța nu a analizat pretențiile deduse judecății prin acțiunea introductivă, raportat la motivele de fapt și de drept expuse în acțiune, deoarece obiectul cererii principale este dreptul de creanță cu privire la preț, întemeiat pe dispozițiile art. 1294 C. civ., art. 1322 C. civ. și art. 1361 C. civ. raportat la art. 969 C. civ.

Această critică, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmează a fi respinsă. Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns, prin considerentele deciziei recurate, motivelor se apel formulate de reclamanți cu privire la dezlegările date cererii principale. Așa cum s-a reținut în considerente, și astfel cum rezultă din actele dosarului, instanța de apel, în respectarea îndrumărilor date de Înalta Curte prin Decizia nr. 2364 din 5 iunie 2018, a încercat lămurirea raporturilor dintre părți prin administrarea unui probatoriu suplimentar și, constatând că părțile nu mai doresc administrarea unor noi dovezi, a pronunțat decizia în baza probelor existente.

În temeiul probatoriului administrat, instanța de apel a concluzionat argumentat că, dat fiind caracterul simulat al procurii și contextul faptic analizat cu privire la raporturile juridice dintre părți, intimatul nu datorează recurenților plata vreunei sume de bani în executarea obligației de a da socoteală care să își aibă izvorul în procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 și în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, încheiat în baza ei. Or, plata sumelor de bani respective reprezenta pretenția dedusă judecății prin cererea principală, astfel încât recurenții nu pot susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra pretențiilor pe care ei le-au dedus judecății.

În ceea ce privește modalitatea de soluționare a pretențiilor formulate pe calea cererii principale, recurenții arată că soluția la care s-a oprit instanța de apel este nelegală, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În opinia lor, A., este titularul dreptului de creanță cu privire la preț, în virtutea legii și a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007. Satisfacerea acestui drept de creanță cade în sarcina mandatarului care a încasat prețul, în temeiul obligației prevăzute de art. 1541 C. civ.

Nici această critică nu este fondată. Dispozițiile legale menționate și principiile rezultate din executarea unor obligații asumate de mandatar sunt aplicabile în ipoteza existenței unui contract de mandat real, iar nu a unei procuri fictive, așa cum s-a stabilit în prezentul litigiu. Numai în ipoteza unui contract real, raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de regulile enunțate de recurenți. Or, în cauză, faptul că instanța de apel a reținut caracterul fictiv al procurii - actul juridic care ar fi putut da naștere raporturilor juridice specifice contractului de mandat - împiedică executarea unor obligații proprii acestui tip de act juridic.

Înalta Curte constată, de asemenea, că în cuprinsul criticilor privitoare la soluționarea cererii principale, recurenții indică și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă niciuna dintre susținerile formulate la acest punct al motivelor de recurs nu permite încadrarea în cazul de modificare a unei hot