ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2364/2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 667 din 30 martie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Alba, secția I civilă s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., decedată și continuată de succesorii B. și C., împotriva pârâtului D., s-a admis cererea reconvențională formulată de pârât împotriva succesorilor reclamantei și în consecință s-a constatat caracterul simulat al Procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007 de BNP E., s-a constatat că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de A. cu pârâtul D. la data de 17 iulie 2002, constituie actul ce exprimă voința reală a părților și s-a admis cererea de intervenție în interesul pârâtului formulată de F.. S-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta A., decedată la 6 iunie 2011 și continuată de B. și C. împotriva pârâtului.

Reclamanții B. și C. au fost obligați să restituie suma de 30.179 RON, taxă judiciară de timbru, de care au beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar, constând în scutire taxă judiciară de timbru și au fost obligați să plătească pârâtului 5.145 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 627.751,79 Euro, cu titlu diferență de preț, încasată de acesta în calitate de mandatar al reclamantei în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, pentru cota de proprietate de 1/1 părți asupra imobilului ce aparținea reclamantei în calitate de vânzătoare și obligarea pârâtului la restituirea în original a titlului de proprietate nr. x/1997, eliberat pe numele reclamantei și aflat în posesia acestuia.

În motivarea acțiunii, invocând dispozițiile art. 969 C. civ., art. 1541 și art. 1544 C. civ., reclamanta a arătat că pârâtul, în calitate de mandatar, conform procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007 a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, prin care reclamanta în calitate de proprietar a vândut cumpărătoarei S.C. G. S.R.L., terenul în suprafață de 2.658 m.p. pentru prețul de 757.530 Euro, achitat în două tranșe pârâtului în calitate de mandatar. Din suma încasată pârâtul i-a remis doar parțial prețul, respectiv suma de 129.778,19 Euro, rămânând o diferență care a generat litigiul dintre părți.

Pârâtul D. prin cererea reconvențională formulată a solicitat să se constate - în contradictoriu cu C. și B. în nume propriu cât și în calitate de succesori ai defunctei A. decedată pe parcursul litigiului - caracterul simulat al procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007 încheiată cu A. și să se constate că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002 între A. și pârât, exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți și produce adevăratele efecte între părțile contractante.

Pârâtul D. invocă în temeiul art. 1175 C. civ., caracterul simulat al procurii speciale, susținând că raporturile juridice dintre părți nu sunt guvernate de procură, care e doar formală, ci de antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat între părți la data de 17 iulie 2002.

Pârâtul susține că, contrar conținutului procurii, a devenit proprietar al terenului de 5.935 m.p., care include și suprafața de 2.658 m.p., vândută în baza procurii către S.C. G. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, pentru care a încasat și prețul, în calitate de proprietar, fiind doar un mandatar aparent al defunctei A..

Reține prima instanță că între părți s-a soluționat irevocabil, prin decizia nr. 443 din 13 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2009 litigiul având ca obiect solicitarea reclamanților D. și F., în calitate de promitenți cumpărători, de a se constata valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002 cu pârâta A. în calitate de vânzătoare, pentru suprafața de 3.277 m.p. teren, succesorii defunctei vânzătoare fiind obligați să predea reclamanților act apt de întabulare, în caz contrar sentința urmând să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Citând considerentele deciziei nr. 60/2014 a Curții de Apel Alba-Iulia, menținută prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, tribunalul arată că s-a tranșat definitiv, prin hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, voința reală a părților și s-a dat eficiență antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între acestea în anul 2002, motiv pentru care conform art. 1202 alin. (2) și art. 1200 alin. (4) C. civ. s-au înlăturat apărările reclamantei din prezentul litigiu, care încalcă puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anterioare.

Totodată s-a considerat ca fiind dovedită susținerea pârâtului potrivit căruia procura specială este un act simulat, pârâtul fiind cumpărătorul terenului în suprafață de 5.935 m.p. de la defuncta A. în anul 2002, însă nefiind încheiată vânzarea în formă autentică și pentru găsirea unui cumpărător la un preț bun, precum și pentru evitarea cheltuielilor generate de încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare succesive, au convenit să încheie direct, reclamanta A. prin pârât în calitate de mandatar, contractul de vânzare-cumpărare pentru suprafața de 2.858 m.p. cu S.C. G. S.R.L. autentificat sub nr. x din 4 octombrie 1997.

Prin urmare, este vorba de o simulație prin interpunere de persoane, fără a se încheia un contraînscris în condițiile în care pârâtul D. în calitate de proprietar al terenului din anul 2002 a avut și calitatea de mandatar al proprietarului aparent A., fiind explicabilă și imposibilitatea morală pentru întocmirea contraînscrisului.

Acordul simulatoriu, condiție esențială a simulației, care face legătura dintre actul public mincinos și actul secret, dar real, exprimând voința neechivocă a părților de a ascunde realitatea, este dovedit prin faptul că cele două acte, nu pot coexista. Astfel, antecontractul, a cărui valabilitate a fost tranșată definitiv și prin care reclamanta a vândut terenul în suprafață de 5.935 m.p. pârâtului, care a devenit cu titlu retroactiv, proprietar conform deciziei nr. 443/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă și procura prin care reclamanta A., în calitate de mandant, proprietar al terenului înstrăinat anterior pârâtului, îl împuternicește pe proprietarul real, D. să vândă o parte a terenului ce a format obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare din anul 2002, demonstrează voința neechivocă a părților de a ascunde realitatea. Prima instanță apreciind că sunt îndeplinite condițiile art. 1175 C. civ., a admis cererea reconvențională, precum și cererea de intervenție în interesul pârâtului, și pe cale de consecință a respins acțiunea formulată de reclamantă, decedată și continuată de succesori, ca nefondată, aceștia fiind obligați și la restituirea sumei de 30.179 RON taxă judiciară de timbru în temeiul art. 10 din O.U.G. nr. 51/2008.

Prin decizia civilă nr. 1285 din 12 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanții C. și B., cu motivarea că pentru lămurirea naturii raporturilor juridice dintre părți nu se poate face abstracție de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor pronunțate anterior, corect reținute și de prima instanță, astfel că statuările jurisdicționale anterioare nu pot fi înlăturate pentru a produce alte consecințe juridice.

În acest sens, reține instanța de apel, că potrivit deciziei nr. 443/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, antecontractul de vânzare-cumpărare din anul 2002 nu a fost revocat sau modificat prin încheierea contractului de mandat din anul 2007, acesta fiind încheiat în considerarea posibilității vânzării unei porțiuni de teren la un preț foarte bun, în condițiile în care promitenta vânzătoare era bolnavă și greu de transportat.

Totodată, faptul că prin decizia civilă nr. 547/2016 Curtea de Apel Alba-Iulia s-a statuat că plata sumei de 550.000 RON efectuată de promitentul cumpărător D. prin patru ordine de plată în contul vânzătoarei A. nu a fost supusă restituirii conform art. 1092 C. civ., nu justifică solicitarea reclamantei de restituire a întregii sume cu care a fost vândut imobilul în favoarea S.C. G. S.R.L., deoarece prin această hotărâre nu s-a stabilit că această plată ar fi fost făcută în baza contractului de mandat, ci doar că nu este îndeplinită și cea de-a treia condiție a plății nedatorate.

În aceste condiții, arată instanța de apel, acțiunea principală se impunea a fi respinsă, chiar și în lipsa cererii reconvenționale.

Având în vedere că prin admiterea irevocabilă a acțiunii din dosarul nr. x/2009 reclamanții D. și F. au obținut realizarea obligației decurgând din actul secret, rezultă că pretențiile reclamanților C. și B. din prezentul litigiu derivate din actul public sunt nejustificate.

Cu privire la admiterea cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta F. s-a reținut că prima instanță în mod corect a admis această cerere, deoarece aceasta a fost parte în litigiul care a consfințit validitatea antecontractului de vânzare-cumpărare și prin urmare avea interes în constatarea contractului simulat al actului public.

A fost înlăturată și critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10 din O.U.G. nr. 51/2008, în considerarea caracterului strict personal al dreptului la ajutor public judiciar nefiind incidente dispozițiile art. 12 din Ordonanță pentru a se justifica menținerea acestui drept pe tot parcursul litigiului.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții C. și B. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurenții arată că deși prin motivele de apel au invocat faptul că prima instanță analizând mai întâi cererea reconvențională pe care a apreciat-o ca fiind întemeiată, nu a mai examinat și acțiunea principală ci a respins-o pe cale de consecință, prin decizia recurată, încălcând dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, principiul contradictorialității, precum și dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel omite examinarea acestor critici.

Instanța de apel a avut în vedere considerente străine cauzei pentru acțiunea principală, iar soluția, în privința cererii reconvenționale aceasta este lipsită de motivare. Prin decizia pronunțată instanța de apel a arătat că se întemeiază pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 60/2014 a Curții de Apel Alba-Iulia, al deciziei nr. 443/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă și al deciziei civile nr. 547 din 7 aprilie 2016 a Curții de Apel Alba-Iulia, din care reține însă considerente irelevante pentru soluționarea acțiunii principale. Astfel, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu analizează și nu stabilește în mod concret temeiul restituirii de către pârât a sumei de 129.778,19 Euro încasată și plătită în baza procurii, dar nu și suma de 627.751,79 Euro, solicitată prin cererea de chemare în judecată cu titlu de diferență preț în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 2007.

Din considerentele deciziei lipsesc elementele din care să rezulte propria convingere cu privire la problema dedusă judecății, deși atât prin acțiunea principală cât și în combaterea cererii reconvenționale s-a susținut că plata sumei de 550.000 RON de către pârâtul D. reprezintă recunoașterea existenței contractului de mandat și executarea voluntară parțială a obligației de a da socoteală în sensul art. 1541 C. civ.

Totodată, arată recurenții, deși s-a invocat, prin decizia pronunțată, instanța de apel a ignorat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 443/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă care identifică două raporturi juridice între părți, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare din 2002 și procura din anul 2007 arătând că prin decizia nr. 60/2014 a Curții de Apel Alba-Iulia nu s-a stabilit în baza cărui act reclamantul din acel dosar, D. a achitat suma de 550.000 RON, reclamantei din prezenta cauză. Această apărare nu a fost analizată de instanța de apel și nici aceea întemeiată pe efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei nr. 547 din 7 aprilie 2016 a Curții de Apel Alba-Iulia, care a stabilit că această plată nu s-a efectuat în baza antecontractului, ceea ce nu exclude posibilitatea efectuării plății în baza procurii.

O altă critică vizează omisiunea instanței de apel de a analiza criticile privind modul de soluționare al cererii reconvenționale prin hotărârea primei instanțe, având în vedere că din hotărâre lipsește raționamentul juridic în baza căruia instanța și-a format convingerea că prin contractul de mandat s-ar fi creat o aparență care nu corespunde realități.

Faptul că procura a fost acordată tocmai promitentului-cumpărător din antecontractul de vânzare-cumpărare nu poate fi analizată ca fiind o contradicție între realitate, respectiv calitatea de promitent-cumpărător și aparența neconformă realității, respectiv calitatea de mandatar. Cele două calități nu sunt incompatibile logic s-au juridic, iar instanța nu indică temeiurile de fapt și de drept care au determinat această concluzie, ceea ce incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În aceste condiții, arată recurenții, instanța de apel aplică greșit dispozițiile art. 1175 C. civ., deoarece, contrar celor reținute prin decizia recurată nu s-au administrat probe din care să rezulte legătura dintre antecontractul de vânzare-cumpărare din 2002 și procură, din perspectiva simulației, respectiv a acordului simulatoriu. Procedând astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, ceea ce atrage nelegalitatea deciziei și pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greșit și fără nicio motivare, arată recurenții instanța de apel reține că este corectă soluția de admitere a cererii de intervenție în interes propriu, deși tribunalul a calificat această cerere ca fiind accesorie.

Prin ultima critică, recurenții invocă lipsa de temei legal a deciziei în privința obligării la restituirea sumei reprezentând ajutorul public judiciar, deoarece, contrar celor reținute de instanța de apel, stingerea dreptului părții decedate, nu înseamnă nașterea unei obligații în sarcina succesorilor.

Prin întâmpinarea formulată, intimații D. și F. au invocat excepția nulității recursului, care a fost respinsă conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. pentru motivele arătate în preambulul deciziei și pe fond au solicitat respingerea acestuia arătând în esență că instanța de apel a aplicat corect efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și dispozițiile art. 1175 C. civ.

Analizând recursul formulat prin prisma criticilor și dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este fondat.

În privința motivelor de nelegalitate decurgând din încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea sunt fondate, deoarece instanța de apel, prin decizia pronunțată nu a analizat efectiv criticile formulate prin motivele de apel.

Astfel, în speță apelanții au formulat critici concrete cu privire la soluția primei instanțe, atât în privința modului de soluționare al acțiunii introductive, respinsă ca efect al admiterii cererii reconvenționale, cât și cu privire la modul de soluționare a acesteia din urmă. S-a invocat omisiunea analizării apărărilor formulate la prima instanță și interpretarea eronată a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești invocate în acest scop, prin extinderea efectului deciziei nr. 60/2014 a Curții de Apel Alba-Iulia și respectiv restrângerea efectelor deciziei nr. 547/2016 a Curții de Apel Alba-Iulia și a deciziei nr. 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

S-a invocat omisiunea primei instanțe de a analiza probele, respectiv ordinele de plată care confirmă în opinia recurenților-reclamanți, executarea voluntară parțială de către pârâtul D. a obligației sale de a da socoteală, obligație prevăzută de art. 1541 C. civ., ceea ce echivalează cu recunoașterea calității de mandatar și a caracterului real al procurii, evidențiază și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1175 C. civ., în absența probelor din care să rezulte, în conformitate cu art. 1169 C. civ., existența acordului simulatoriu, condiție fundamentală pentru existența simulației.

Prin urmare considerentele deciziei trebuiau să cuprindă o analiză corespunzătoare a tuturor criticilor formulate de apelanți, condiție neîndeplinită, însă, în cauză.

Procedând astfel, prin decizia recurată s-au încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care stabilesc obligația instanței de a preciza motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile și apărările părților.

Sub acest aspect, susținerea instanței de apel, potrivit căreia acțiunea introductivă trebuia respinsă chiar și în lipsa formulării cererii reconvenționale, nu reprezintă un argument în sensul dispozițiilor legale anterior invocate, pentru a nu fi analizate și criticile referitoare la respingerea cererii de chemare în judecată, ci demonstrează că este fondată critica recurenților care au invocat nelegalitatea deciziei derivată din omisiunea instanței de apel de a examina în concret motivele referitoare la modul de soluționare a cererii introductive.

Instanța de apel trebuia să examineze cauza în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și nu potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ. cum din eroare s-a consemnat, verificând în limitele învestirii stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, nu prin raportare la situația ipotetică în care nu s-ar fi formulat cererea reconvențională.

Astfel, prin motivele de apel s-a criticat hotărârea primei instanțe, care nu a reținut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 443/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, potrivit căreia între părți au existat două raporturi juridice distincte, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare și procura, coexistența celor două convenții fiind statuată cu putere de lucru judecat și prin alte hotărâri irevocabile pronunțate între aceleași părți. Instanța de apel nu analizează în mod concret această critică, ci reia argumentele tribunalului, fără a dezvolta și raționamentul în baza căruia a concluzionat că nu este fondată susținerea reclamantei în sensul că pârâtul și-a executat voluntar, dar parțial obligația ce îi revenea în calitate de mandatar în conformitate cu dispozițiile art. 1541 C. civ., fiind prin urmare exclusă incidența dispozițiilor art. 1175 C. civ.

Verificarea împrejurării dacă plata sumei de 550.000 RON, achitată de către pârât, reclamantei reprezintă o plată parțială a prețului încasat de acesta în calitate de mandatar al reclamantei în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, constituie un aspect de fond, esențial pentru soluționarea cauzei, tocmai în considerarea faptului că prin decizia nr. 443/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă s-a reținut că între părți au existat două raporturi juridice distincte, iar prin decizia nr. 547/2016 a Curții de Apel Alba-Iulia s-a statuat că plata sumei anterior menționate nu s-a făcut din eroare și nu este supusă restituirii în conformitate cu dispozițiile art. 1092 C. civ.. Este real că prin această din urmă hotărâre judecătorească nu s-a stabilit că plata ar fi fost făcută în baza contractului de mandat, dar o astfel de interpretare nu a fost nici exclusă, motiv pentru care trebuia analizată de instanțele de fond, deoarece efectuarea acestei plăți a constituit motivul principal pentru care reclamanta a invocat existența și executarea parțială de către pârât a contractului de mandat și prin consecință obligația acestuia de a restitui în întregime prețul încasat în calitate de mandatar al reclamantei, precum și inexistența simulației.

Din considerentele deciziei recurate lipsește această analiză, astfel că Înalta Curte observă că este fondată și critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. derivată din încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. potrivit cărora instanța de apel trebuia să verifice, în limitele cererii, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către tribunal din perspectiva dispozițiilor art. 1541 C. civ. și art. 1175 C. civ.

În consecință, în speță, astfel cum justificat susțin recurenții, instanța de apel prin omisiunea analizării concrete a criticilor nu a cercetat efectiv fondul litigiului, fiind incidente și dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., soluția ce se impune fiind aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei aceleiași instanțe, motiv pentru care față de soluția preconizată, analizarea celorlalte critici nu se mai impune urmând ca în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanța de apel să analizeze toate motivele și apărările formulate de părți, administrând probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții C. și B. împotriva deciziei civile nr. 1285/2017 din 12 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 5 iunie 2018.