ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 527/2020

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 24 mai 2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat:

- pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare privind numărul de 4.557.750 puncte din Decizia de compensare nr. x/28.02.2017, emisă de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor pentru prețul de 600.000 RON, achitat integral potrivit antecontractului autentificat sub nr. x/17.12.2014;

- pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare cumpărare privind numărul de 1.519.250 puncte din Decizia de compensare nr. x/28.02.2017, emisă de către Comisia Naționala pentru Compensarea Imobilelor pentru prețul de 85.000 euro, achitat integral potrivit antecontractului autentificat sub nr. x/12.02.2015;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La 8 august 2017, reclamanta a formulat o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtei să achite suma de 6.077.000 RON cu titlu de daune interese ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate de pârâtă prin antecontractul autentificat sub nr. x/17.12.2014 și antecontractul autentificat sub nr. x/12.02.2015, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 18 iulie 2017, pârâta B. a formulat cerere reconvențională, în contradictoriu cu reclamanta A. și cu pârâtul C., prin care a solicitat să se constate că încheierea antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 4203 din 17.12.2014, precum și a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 557 din 12.02.2015 a avut loc în urma simulației prin interpunere de persoane, în sensul că adevăratul cesionar din cele două antecontracte nu este A., ci C., constatarea nulității absolute a antecontractelor de cesiune autentificate prin încheierea de autentificare nr. 4203 din 17.12.2014, precum și a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 557 din 12.02.2015, pentru cauză ilicită și, în consecință, să se dispună desființarea actelor arătate cu efecte retroactive, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal

Prin Sentința civilă nr. 326 din 20 iulie 2018, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesual active a reclamantei-pârâte reconvenționale A., invocate prin întâmpinarea pârâtei-reclamante B..

A respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului din cererea reconvențională, C., invocată prin întâmpinare.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată și modificată de reclamanta-pârâtă A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., având ca obiect despăgubiri.

A admis, în parte, cererea reconvențională formulată și precizată de pârâta-reclamantă B., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. și cu pârâtul C. și, în consecință:

A constatat nulitatea absolută a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 4203/17.12.2014, precum și a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 557/12.05.2015.

A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea simulației antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 4203/17.12.2014, precum și a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 557/12.05.2015.

Au fost respinse celelalte capete de cerere din cererea reconvențională.

Reclamanta-pârâtă A. a fost obligată să plătească pârâtei-reclamante B. suma de 21.540 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu avocațial și taxă judiciară de timbru.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel

Prin Decizia nr. 27 A din 31 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței tribunalului.

Apelanta a fost obligată să plătească intimatei B. suma de 2.380 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.1 Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a formulat, în esență, următoarele critici:

Prin decizia recurată, instanța de apel a respins toate criticile aduse de sentinței pronunțate de tribunal referitoare la (i) neîndeplinirea elementului obiectiv și subiectiv al fraudei la lege și la (ii) nelegalitatea soluției primei instanțe raportat la omisiunea de a se dispune repunerea părților în situația anterioară și restituirea prestațiilor ca efect al constatării nulității celor două antecontracte, pronunțând o decizie cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta susține că, în speță, nu se verifică frauda la lege.

Astfel cum instanțele de fond au reținut, potrivit art. 1236 alin. (1) din C. civ. "cauza trebui să existe, să fie licită și morală".

Raportat la prevederile de la art. 1237 din același cod: "cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative", iar conform 1238 alin. (2) - "cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască."

Totodată, valabilitatea cauzei este prezumată până la proba contrară, astfel cum prevede art. 1239 alin. (2) C. civ.

Din interpretarea dispozițiilor legale anterior citate, cauza ilicită atrage sancțiunea nulității absolute a contractului în măsura în care ea este comună și în măsura în care prezumția de existență a unei cauze valabile este răsturnată.

Frauda la lege presupune (i) un element obiectiv (exterior), constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate și (ii) un element subiectiv, iar elementul subiectiv presupune intenția comună a părților de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă; cele două condiții trebuie îndeplinite cumulativ.

Recurenta susține că în mod nelegal instanța de apel a reținut intenția părților de a eluda dispozițiile art. 24 alin. (2) - (4) din Legea nr. 165/2013.

Promisiunile de vânzare cumpărare și contractele de vânzare cumpărare ce au ca obiect puncte de compensare care urmează a fi acordate sau au fost acordate persoanelor îndreptățite sunt mijloacele juridice legale de tranzacționare a acestora și nicidecum mijloace aparent legale, astfel cum a reținut în mod eronat instanța de apel.

Recurenta pretinde că intenția de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă, respectiv art. 24 alin. (2) - (4) din Legea nr. 165/2013, lipsește.

Contrar raționamentului instanței de control judiciar, nu este îndeplinit niciunul dintre cele două elemente ale fraudei la lege (elementul obiectiv și elementul subiectiv).

În privința elementului obiectiv recurenta arată că niciunde în cuprinsul Legii nr. 165/2013 nu există o interdicție expresă cu privire la încheierea unor antecontracte, precum cele încheiate între recurentă și intimată.

Într-adevăr, plafonarea reținută și de către instanța de apel este prevăzuta la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 astfel: "În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali sau testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorilor legali sau testamentari ai acestuia pentru tranzacționarea dreptului de proprietate și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6)."

În opinia recurentei, interdicția se aplică în cazul tranzacționării acestor drepturi nu și în cazul promisiunii de a le tranzacționa, cum este cazul în speță.

Rezultă astfel, fără echivoc, că doar în situația cesiunilor de drepturi legiuitorul a înțeles să plafoneze valoarea despăgubirilor, iar nu și în cazul promisiunilor de vânzare-cumpărare și/sau a contractelor de vânzare-cumpărare de puncte.

În lipsa unei definiții a noțiunii de tranzacție din cuprinsul Legii nr. 165/2013 trebuie avut în vedere înțelesul comun al noțiunii, iar conform Dicționarului Explicativ al Limbii Romane prin tranzacție se înțelege "convenție între două sau mai multe părți, prin care se transmit anumite drepturi, se face un schimb comercial."

Astfel, din moment ce prin antecontractele în discuție nu s-au transmis drepturi (ci doar s-a promis transmiterea unor drepturi) nu se verifică sensul noțiunii de tranzacție avut în vedere de art. 24 din Legea nr. 165/2013, motiv pentru care nu este incidentă plafonarea menționată la această normă.

În opinia recurentei, este firesc să nu fie incidentă plafonarea, întrucât chiar dacă, așa cum a reținut și instanța de apel, antecontractele conțin toate clauzele esențiale ale viitorului contract, între acestea nu se poate pune semnul egalității, obiectul celor două convenții este diferit, iar încheierea unor antecontracte nu garantează nicidecum pe cesionarul drepturilor (recurenta) că se va încheia și contractul prin care se transmit efectiv drepturile.

Inexistența unei garanții în acest sens reiese chiar din prezent speță, în care intimata a refuzat încheierea contractelor în formă autentică și deci, transmiterea drepturilor în discuție.

Un raționament contrar, precum cel al instanței de apel de validare a opticii instanței de fond, contravine principiului de drept conform căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distingem (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Cât timp nu există o interdicție expresă în sensul încheierii unor antecontracte, precum cele din cauza de față, nu se poate susține că încheierea acestora ar îndeplini condiția obiectivă a fraudei la lege.

În acest context, și raportat la faptul că recurenta a încheiat cu intimata două promisiuni de vânzare a unor bunuri determinate viitoare, netranslative de proprietate, iar contractul autentic de vânzare prin care urma să fie transmisă proprietatea acestor bunuri trebuia să fie încheiat în termen de 5 zile de la data emiterii deciziei de compensare pe numele intimatei, rezultă că recurenta nu a încercat, nu a eludat și nici nu a avut intenția de a eluda prevederile art. 24 ale Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, instanțele de fond în mod greșit au interpretat dispozițiile legale și au stabilit că la încheierea celor două antecontracte de vânzare cumpărare a lipsit cauza licită și morală, iar actele au fost încheiate cu intenția evidentă de eludare a scopului Legii nr. 165/2013.

În privința sancțiunii incidente, în ipoteza necomunicării tranzacției prin care s-ar transfera dreptul de încasare a despăgubirii către CNCI, instanța de apel a reținut următoarele: "Curtea reține că dispoziția legală prevăzută la art. 24 din Legea nr. 165/2013 este una imperativă, iar nerespectarea ei atrage nulitatea, și nu inopozabilitatea, în condițiile în care se reține cauza ilicită urmărită de către părți la încheierea actului juridic."

În opinia recurentei, sancțiunea nerespectării prevederilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 având următorul conținut: "Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele care încheie tranzacții privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire au obligația să comunice Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în termen de 15 zile, un exemplar al actului prin care s-a încheiat tranzacția" este inopozabilitatea tranzacției, și nu nulitatea acesteia.

Astfel, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 și pentru a produce efectele stabilite de legiuitor trebuie în mod obligatoriu ca aceste tranzacții (privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire) să fie acte juridice translative de proprietate în ceea ce privește drepturile asupra imobilelor (și, evident, comunicate în termen de 15 zile). Doar în contextul în care prin aceste tranzacții se transmite dreptul titularului către cesionar au aplicabilitate aceste dispoziții legale și este obligatorie comunicarea tranzacției.

În plus, se poate observa că sancțiunea stabilită de legiuitor pentru necomunicarea tranzacției privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire nu este nulitatea, cum susține instanța de apel. Indicii concrete în acest sens se regăsesc chiar la alin. (6) al aceluiași art. 24 unde se reține că "documentele transmise după împlinirea termenului prevăzut la alin. (5) nu se iau în considerare de către Comisia Națională la emiterea deciziei."

Practic, dispozițiile imperative anterior indicate instituie obligativitatea asigurării unei publicități (în fața ANRP și CNCI) a tranzacțiilor prin care se transferă astfel de drepturi.

Or, conform art. 22 alin. (1) din C. civ. "dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicității sunt inopozabile terților, afară de cazul în care se dovedește că aceștia le-au cunoscut pe altă cale."

În situația în care legiuitorul ar fi apreciat că necomunicarea tranzacției ar putea îndeplini condiția obiectivă a fraudei la lege și că, implicit, prin aceasta modalitate s-ar frauda interesele statului, în mod cert ar fi prevăzut expres sancțiunea nulității.

Chiar și în contextul în care aceste două antecontracte ar fi fost comunicate ele nu puteau produce efecte (emiterea deciziei de compensare pe numele recurentei) deoarece prin aceste antecontracte intimata doar a promis vânzarea către recurentă a celor 6.077.000 puncte pe care urma să le primească și nu a transmis dreptul de proprietate asupra acestora (cum se întâmpla în cazul contractelor de cesiune).

În acest context, nu se poate reține, cum eronat a procedat instanța de apel, ca prin mecanismul de a încheia antecontracte de vânzare cumpărare prin care se promite vânzarea de puncte, s-ar fi urmărit deturnarea intenției legiuitorului, respectiv aceea de a acorda despăgubiri integrale doar foștilor proprietari și moștenitorilor legali ai acestora.

În plus, se poate observa că legiuitorul a prevăzut posibilitatea tranzacționării acestor puncte, urmare a emiterii deciziei de compensare. Astfel, în Normele metodologice de aplicare a dispozițiilor de la art. 31 din Legea nr. 165/2013 se prevăd următoarele: "(1) În situația în care drepturile care decurg din deciziile de compensare se transmit, în tot sau în parte, sau se valorifică parțial în cadrul licitațiilor naționale de imobile ori în numerar, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților emite certificate de deținător de puncte. (2) În baza deciziei de compensare emise pe numele titularului dreptului de proprietate se emit, cu titlu individual, certificate de deținător de puncte, în următoarele situații: a) în situația transmiterii drepturilor recunoscute prin decizia de compensare - dobânditorului de puncte și, în cazul transmiterii parțiale, pentru punctele netransmise, transmițătorului de drepturi."

Astfel, dacă după emiterea deciziei de compensare, titularul poate să opteze să transmită (prin vânzare, donație etc.) punctele, total sau parțial unei alte persoane, atunci se va emite pe numele acestei persoane un certificat de deținător de puncte. Se poate observa că legiuitorul a înțeles să diferențieze și să aplice un tratament juridic diferit în cazul operațiunii de cesiune de drepturi litigioase când se transmite dreptul către cesionar (încă din momentul încheierii contractului) și operațiunea de vânzare-cumpărare de puncte - ulterioară emiterii deciziei de compensare.

În cazul cesiunii de drepturi, încasarea despăgubirilor este plafonată pentru cesionar, iar în cazul vânzării de puncte nu există nicio plafonare. Din moment, ce legiuitorul nu plafonează în niciun fel încasarea despăgubirilor în ipoteza în care vânzarea de puncte are loc după emiterea deciziei de compensare este inexplicabil de ce s-ar considera că vânzarea acestora, tot după emiterea deciziei de compensare, dar având la baza o promisiune anterioară a părților în acest sens, ar eluda prevederile legale și ar reprezenta fraudă la lege.

Singura diferență dintre cele două exemple este faptul că în ipoteza a doua părțile și-au promis reciproc înstrăinarea, respectiv dobândirea punctelor, anterior emiterii deciziei de despăgubire, printr-un act distinct de actul de vânzare, act care nu transferă drepturi și nu oferă certitudini părților cu privire la materializarea unei astfel de vânzări după emiterea deciziei de compensare, cum e cazul și prezenta speță.

Recurenta susține că trebuie avut în vedere și demersul juridic efectuat de intimată, respectiv promovarea acțiunii civile înregistrate sub nr. x/2014 pe rolul Curții de Apel Cluj și declinată la Tribunalul Cluj sub nr. x/2014*. Prin aceasta acțiune, intimata solicita obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la soluționarea dosarului de despăgubire nr. x și la stabilirea despăgubirilor potrivit valorii reale de piața a imobilului.

Acțiunea a fost înregistrată de pârâtă la data de 06.03.2014, deci anterior încheierii celor două antecontracte de vânzare (data încheierii antecontractelor fiind 17.12.2014 și 12.02.2015) și a fost soluționată de Tribunalul Cluj la data de 25.01.2015 prin respingere, soluția instanței de fond fiind menținută de Curtea de Apel Cluj la data de 10.09.2015. După respingerea Acțiunii civile nr. x/33/2014* intimata și-a manifestat intenția de a încheia promisiune de vânzare și pentru diferența de puncte, respectiv pentru cele 1.519.250 puncte - promisiune care s-a concretizat prin antecontractul de vânzare nr. x/12.02.2015.

Rezultă astfel că părțile s-au înțeles să încheie promisiuni de vânzare a punctelor ce vor fi emise în viitor și nicidecum cesiuni de creanță. Dacă s-ar fi încheiat cesiuni de creanță intimata avea obligația de a promova acțiunea doar raportat la partea netransmisă din drepturile sale și nu prin raportare la întregul drept, iar ulterior încheierii celui de al doilea antecontract, avea obligația de a aduce la cunoștința instanței de apel faptul că a cesionat toate drepturile sale.

Recurenta susține că încheierea celui de al doilea antecontract este consecința directă a respingerii acțiunii formulate de intimata prin care încerca să obțină despăgubiri la valoarea reală de piață; prin urmare, nu se poate susține că prin încheierea celui de al doilea antecontract s-a urmărit fraudarea legii.

Inexistenta unei intenții de eludare a prevederilor de la art. 24 din Legea nr. 165/2013 reiese inclusiv din faptul că intimata a încasat în 2014 și 2015 circa 16% (nu 1/10 cum eronat retine și instanța de apel) din valoarea despăgubirilor care urmau să fie încasate în următorii 7 ani (dacă întinderea drepturilor ar fi fost cea reclamată cu ocazia încheierii antecontractelor).

Operațiunea calificată drept speculativă, nu a fost altceva decât rezultatul negocierii dintre părți, oferind avantaje ambelor părți implicate, avantaje financiare pe termen scurt intimatei și avantaje financiare recurentei pe termen de lung, dacă întinderea drepturilor promise de către intimată ar fi fost într-adevăr cea preconizată la momentul încheierii antecontractelor.

Referitor la elementul subiectiv, recurenta susține că această condiție presupune intenția comună a părților de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă.

Contrar raționamentului instanței de apel, recurenta susține că din probele administrate în cauză a rezultat în mod cert faptul că elementul subiectiv nu este îndeplinit, nefiind probată existența unei intenții comune a părților de eludare a dispozițiilor de la art. 24 din Legea nr. 165/2013 de către intimată.

Pe lângă prima condiție (elementul obiectiv), pentru a se reține existența fraudei la lege (și implicit pentru a se admite cererea reconvențională formulată de intimată) ar fi fost necesar să se probeze faptul ca părțile au acționat în conivență pentru a eluda prevederile legale, adică în complicitate; în continuare, recurenta procedează la expunerea unei propuneri de reapreciere a probelor, prin ample trimiteri la interogatoriul administrat intimatei și alte probe ale cauzei.

Recurenta mai susține că sarcina probei existenței intenției comune (a conivenței) de eludare a prevederilor de la art. 24 din Legea nr. 165/2013 revenea intimatei, ceea ce în speță nu s-a produs.

În continuare, recurenta susține că se impunea repunerea părților în situația anterioară și obligarea acestora la restituirea prestațiilor.

În acest context, se arată că instanța de apel în mod greșit nu a primit critica adusă sentinței tribunalului cu privire la omisiunea acesteia de a da valoare principiului restitutio in integrum, ca urmare a constatării nulității absolute a celor două antecontracte.

Cu privire la aceasta critică, prin decizia recurată, instanța de apel a făcut trimitere la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., calificând această cerere drept o cerere nouă formulată direct în apel.

Deși în dezacord cu această dezlegare a curții de apel, recurenta face trimitere la dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., așadar la rolul activ pe care ar trebui să îl fi exercitat instanța de fond care ar fi trebuit să pună în discuția părților necesitatea completării cererii reconvenționale privind constatarea nulității absolute a antecontractelor cu solicitarea repunerii părților în situația anterioară și, în consecință, a obligării acestora la restituirea prestațiilor sau chiar să dispună din oficiu o astfel de măsură, ca efect al constatării nulității absolute a celor două antecontracte.

Raportat la situația concretă, recurenta susține că instanța de apel trebuia să cenzureze această omisiune a tribunalului, iar în susținerea acestei critici face trimitere la cele reținute în considerentele Deciziei nr. 13 din 16.03.2009, pronunțată de completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu referire la interpretarea și aplicarea art. 129 alin. (5) și (6) din vechiul C. proc. civ. referitor la posibilitatea instanțelor de judecată investite cu soluționarea acțiunii în rezoluțiunea sau declararea nulității unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi, de a dispune, din oficiu, restabilirea situației anterioare ori repunerea părților în situația anterioară.

Dat fiind efectul retroactiv al nulității, prestațiile care au fost executate în temeiul unui act juridic constatat nul nu mai pot fi socotite valabil executate și, în consecință, ele sunt supuse restituirii. Prin restituirea acestor prestații se ajunge tocmai la înfăptuirea principiului repunerii părților în situația anterioară. În aceasta privință, în doctrina s-a reținut ca fără repunerea părților în situația inițiala (status quo antequit), desființarea actului juridic nu și-ar atinge finalitatea.

În sfârșit, recurenta arată că în ipoteza admiterii recursului, se impune și casarea și a sentinței tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, nu a fost analizată pe fond de prima instanță, dezvoltând argumente prin care susține temeinicia acesteia.

II.2. Apărările formulate în cauză

La 27 mai 2019, pârâta B. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în niciunul din motivele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial și taxă judiciară de timbru (dosar Înalta Curte de Casație și Justiție).

În termen legal, la 18 mai 2019, recurenta reclamantă-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că în cuprinsul memoriului de recurs a indicat teza de nelegalitate în care se încadrează criticile dezvoltate, astfel încât, intimata solicită în mod nefondat anularea recursului său pentru neîncadrarea sau imposibilitatea încadrării criticilor sal în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motiv pentru care recurenta solicită respingerea acestei excepții.

II.3. Procedura de filtru

După încheierea etapei prealabile a comunicărilor, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru la 15.10.2019, fiind comunicat părților, în vederea formulării unui punct de vedere asupra acestuia, în termenul prevăzut de lege.

Recurenta reclamantă-pârâtă a comunicat acest punct de vedere la 31.10.2019 (data poștei) arătând că aderă la concluziile din raport și solicitând fixarea termenului în ședință publică.

Completul de filtru a fixat termen la 14.01.2020 pentru discutarea admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea de la data menționată, recursul declarat de reclamanta-pârâtă a fost admis în principiu și s-a stabilit termen în ședința publică de azi, 25.02.2020, pentru analizarea pe fond a recursului; în cuprinsul aceleiași încheieri s-au arătat motivele pentru care nu a fost reținută excepția nulității recursului, pe temeiul art. 489 din C. proc. civ., astfel cum invocase intimata.

II. 4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele ce urmează a fi expuse.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut, în esență, două motive de recurs, fără a proceda la încadrarea acestora în ipotezele de casare reglementate expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte apreciază, în aplicarea per a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., că susținerile dezvoltate sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material -, în ceea ce privește motivele prin care se critică decizia curții de apel din perspectiva confirmării soluției date în primă instanță cu privire la cererea de constatare a nulității absolute, pentru fraudă la lege, a celor două antecontracte de cesiune.

Referitor la a doua categorie de motive de recurs, prin care s-a criticat neanalizarea sau calificarea dată cererii de repunere în situația anterioară ca fiind o cerere nouă în apel, Înalta Curte urmează a le analiza pe temeiul motivului de casare reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Vor fi analizate mai întâi criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 și ulterior cele ce susțin motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere precizările următoare.

Ca regulă generală, criticile prin care se susțin în recurs neregularități de ordin procedural săvârșite de instanța anterioară, ar trebui analizate cu prioritate, întrucât, dacă se constată caracterul fondat al acestora, intervine casarea hotărârii recurate și reluarea judecății, iar potrivit art. 501 alin. (2) din C. proc. civ., judecata va reîncepe de la actul anulat.

În cauza de față regula anterior enunțată nu este operantă, întrucât motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (5) din C. proc. civ. sunt subsidiare celor încadrate în pct. (8) și ele se activează sau capătă relevanță, în economia cauzei, numai în situația în care se resping criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor de drept material.

Altfel spus, dacă se confirmă legalitatea soluției asupra cererii reconvenționale prin care s-a constatat nulitatea antecontractelor de cesiune, are obiect chestiunea repunerii părților în situația anterioară.

Așa cum s-a arătat, intimata-pârâtă-reclamantă a formulat cererea reconvențională prin care a solicitat (între altele) constatarea nulității absolute a antecontractelor de cesiune autentificate sub nr. x din 17.12.2014 și nr. 557 din 12.02.2015, pentru cauză ilicită sub forma fraudei la lege și, în consecință, să se dispună desființarea cu efecte retroactive a actelor arătate.

În primul antecontract, promitenta-cedentă B. (intimată, în această etapă procesuală) se obliga să cesioneze recurentei A. un număr de 4.557.750 puncte din totalul punctelor pe care urma să le primească și care vor rezulta din Decizia de compensare prin puncte ce va fi emisă de CNCI în favoarea sa, conform Hotărârii nr. 125/19.03.2012 a Prefecturii jud. Cluj - Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor.

Prin cel de-al doilea antecontract de cesiune, aut. sub nr. x din 12.02.2015, promitenta-cedentă B. se obliga să cesioneze recurentei A. un număr de 1.519.250 puncte, din totalul punctelor ce vor rezulta din Decizia de compensare prin puncte ce va fi emisă de CNCI în favoarea sa, potrivit unor clauze similare cu cele din primul antecontract.

În ambele antecontracte, au fost enumerate drepturile urmează a fi cedate, aferente punctelor tranzacționate, prin încheierea ulterioară a contractelor de cesiune: dreptul de a primi certificate de deținător de puncte conform prevederilor art. 20 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 (în realitate, dreptul rezultând din prevederile art. 31 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013); dreptul de a participa la licitații de imobile, organizate în temeiul art. 27 din Legea nr. 165/2013 (în prezent, textul fiind abrogat); dreptul de a solicita valorificarea în numerar a punctelor, conform art. 31 din Legea nr. 165/2013.

Prin hotărârea tribunalului, a fost admisă această cerere, iar sentința a fost confirmată prin respingerea apelului declarat de reclamanta-pârâtă.

Recurenta-reclamantă-pârâtă susține că instanța de apel a înlăturat în mod nelegal criticile sale din motivele de apel cu privire la neîndeplinirea elementului obiectiv și a elementului subiectiv al fraudei la lege, formă particulară a cauzei ilicite.

Nulitatea celor două antecontracte de cesiune a fost solicitată pentru motivul cauzei ilicite, cedenta invocând nulitatea pentru motivul eludării, prin încheierea antecontractelor, în esență, a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora: "(2) În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacționarea dreptului de proprietate și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6)."

Nulitatea contractului este definită la art. 1246 alin. (1) din noul C. civ., astfel: "(1) Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede altfel."

Cauza licită și morală a contractului reprezintă una dintre condițiile esențiale prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a acestuia, alături de capacitatea de a contracta, consimțământul părților, obiectul determinat și licit, cerințe reglementate de art. 1179 alin. (1) din C. civ.

Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, astfel cum stipulează art. 1235 din C. civ., însă, din perspectiva sancțiunii nulității contractului, interesează nu scopul imediat - causa proxima - care este abstract și invariabil în cadrul unei anumite categorii de acte juridice, ci cauza sau scopul mediat - causa remota - care este concret și variabil de la o categorie de acte juridice la alta ori chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice.

Motivul de nulitate valorificat în cauza de față este - generic - cauza ilicită, prin urmare, o cauză contrară legii și ordinii publice [art. 1236 alin. (2) C. civ.].

Însă, având în vedere că prin motivele cererii reconvenționale s-a susținut că antecontractele încheiate între părți au constituit mijlocul prin care s-a eludat aplicarea unei norme legale imperative - art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - rezultă că motivul de nulitate valorificat în cauză privește frauda la lege, formă specială a caracterului ilicit al cauzei, potrivit art. 1237 din C. civ. care prevede astfel: "Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative."

Astfel cum s-a arătat în doctrină, art. 1237 C. civ. (cu denumirea marginală "fraudă la lege") reglementează o formă particulară a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifestă nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, întrucât respectivul contract este valabil încheiat, ci în legătură cu modul extrinsec de raportare a contractului față, de incidența unei norme legale imperative.

Rezultă că, prin reglementarea fraudei la lege ca un caz special al iliceității cauzei, noul C. civ. surprinde un aspect exterior contractului din care face parte.

Înalta Curte reține că art. 1237 din C. civ. stabilește caracterul ilicit al cauzei prin raportare la o normă imperativă care ar fi fost aplicată în defavoarea cel puțin a uneia dintre părțile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul.

În speță, în raport cu momentul ales de părți pentru încheierea celor două acte juridice, caracterul ilicit al cauzei antecontractelor de cesiune decurge din împrejurarea că, în absența lor, părțile ar fi fost nevoite să încheie contracte de cesiune a dreptului litigios (dreptul intimatei de a obține măsurile reparatorii prevăzute de legea special - puncta de compensare, în calitate de persoană îndreptățită), întrucât numai în situația în care cesiunea dreptului litigios are loc înainte de emiterea Deciziei de compensare în puncte în favoarea persoanei îndreptățite, în sensul legilor reparatorii, se creează premisele incidenței art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Contrar celor susținute de recurentă prin motivele de recurs (care s-au referit la vânzarea unui bun viitor, reglementată de art. 1658 C. civ.), Înalta Curte apreciază că, în absența antecontractelor, părțile ar fi avut și alternativa încheierii unor contracte de cesiune a unor creanțe viitoare certe (dreptul la obținerea deciziei de compensare în puncte), potrivit dispozițiilor art. 1572 alin. (1) din C. civ., caz în care deveneau aplicabile prevederile art. 1572 alin. (2) din același cod care stabilesc: "Creanța se consideră transferată din momentul încheierii contractului de cesiune."

Prin urmare, având în vedere cel din urmă text, și în această ipoteză, creanța (dreptul la obținerea punctelor de compensare) se considera transferată la momentul încheierii antecontractelor, în speță, la data de 17.12.2014 și, respectiv 12.02.2015, astfel că, norma de la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 ar fi fost, din nou, pe deplin operantă.

În sfârșit, încheierea unei cesiuni de puncte era posibil de luat în considerare numai după emiterea Deciziei de compensare în favoarea pârâtei-reclamante, ceea ce în speță a avut loc la o data ulterioară încheierii antecontractelor, astfel cum rezultă din Decizia de compensare nr. x/28.02.2017, emisă de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor pe numele pârâtei-reclamate, persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, iar nu terț față de raportul de restituire.

În acest din urmă caz însă, nu ar fi intrat în discuție aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, întrucât de această dată s-ar fi perfectat o tranzacție căreia legea specială îi stabilește în mod direct efectele, prin dispoziții exprese - art. 31 alin. (2) și art. 20 din H.G. nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013.

Înalta Curte apreciază că această opțiune a legiuitorului se explică prin faptul că după stabilirea punctelor de compensare la valoarea bunului, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în favoarea persoanei îndreptățite, operațiunea juridică de transfer al creanței își pierde potențialul speculativ pentru ambele părți, convenția având, în acest caz, caracter comutativ.

Această ultimă variantă ar fi condus, pentru intimată, la amânarea beneficiului de a încasa imediat o sumă de bani ca preț al antecontractelor de cesiune (chiar dacă o sumă mult inferioară contravalorii punctelor de compensare), iar pentru recurentă, ar fi însemnat anihilarea posibilității de a obține, la un preț derizoriu (16% din valoare), o creanță certă cu scadențe în tranșele stabilite de lege, deci, un câștig substanțial, chiar dacă într-un interval mai mare de timp (5 ani).

Ca atare, în cazul în care părțile ar fi tranzacționat însuși dreptul litigios în oricare dintre variantele anterior expuse, norma de la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 ar fi operat în defavoarea recurentei, prin acordarea, în mecanismul Legii nr. 165/2013, a unui număr de puncte egal cu prețul plătit de aceasta intimatei, plus un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod legal a reținut că în speță se verifică atât elementul obiectiv al fraudei la lege, cât și cel subiectiv.

Din perspectiva elementului obiectiv, Înalta Curte, la rândul său, apreciază că părțile s-au prevalat de încheierea acestor antecontracte de cesiune, care, în sine, sunt premise de lege, fiind perfectate în virtutea libertății de a contracta (art. 1169 C. civ.), dar ele reprezintă instrumentele juridice prin care părțile au evitat aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 față de promitenta-cesionară, o normă juridică imperativă defavorabilă recurentei, întrucât măsurile reparatorii constând în puncte de compensare ar fi fost plafonate.

Prin urmare, sancțiunea nulității antecontractelor operează în aplicarea dispozițiilor art. 1238 alin. (2) din C. civ., nu pentru un motiv intrinsec (elementul obiectiv), ci din cauza unui motiv extrinsec, exterior acestora - raportarea părților la dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, aspect de natură a contura elementul subiectiv, scopul încheierii antecontractelor fiind acela de a păstra beneficiul neplafonării măsurilor reparatorii în compensare, beneficiu stabilit de lege intuitu personae prin art. 24 alin. (1), respectiv în favoarea titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau a moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia.

Pe parcursul soluționării cauzei, astfel cum și instanța de apel a reținut, părțile nu au prezentat niciun argument plauzibil pentru a se putea reține un alt motiv pentru care au recurs la încheierea unor antecontracte de cesiune, iar nu la încheierea unor contracte de cesiune a drepturilor litigioase, potrivit celor analizate, în condițiile în care recurenta a achitat intimatei și prețul integral al cesiunii, stabilit prin fiecare antecontract.

Drept urmare, părțile s-au folosit de un mijloc legal (antecontractele de cesiune) pentru un scop ilicit, evitarea incidenței art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel încât, CNCI să procedeze la stabilirea măsurilor compensatorii sub formă de puncte în considerarea calității intimatei de persoană îndreptățită la măsurile compensatorii prevăzute de lege, în cuantum integral, neplafonat, potrivit art. 24 alin. (1) din același act normativ.

Altfel spus, după emiterea deciziei de compensare, intimata nu ar fi fost beneficiara punctelor (sau a integralității acestora), întrucât, potrivit executării cu bună credință a convențiilor (art. 1170 C. civ.), avea obligația de a încheia cu promitenta cesionară contractele de cesiune a punctelor (4.557.750 și, respectiv 1.519.250 puncte), astfel cum au convenit prin cele două antecontracte, având în vedere că prin efectul antecontractelor de cesiune nu s-a transferat dreptul asupra punctelor, ci doar s-a convenit o obligație de a face, de fi transmise în viitor, prin încheierea contractelor de cesiune.

Pentru aplicarea sancțiunii nulității absolute a antecontractelor, astfel cum prevede art. 1238 alin. (2) din C. civ., era necesar ca scopul ilicit să fie comun sau cel puțin cealaltă parte a cunoscut efectiv sau ar fi trebuit să cunoască acest scop în privința cocontractantului.

Dacă în privința recurentei un atare scop s-a impus cu evidență instanțelor de fond, întrucât nimic nu se opunea ca în prezența achitării integrale a prețului cesiunii, recurenta să fi încheiat chiar contractele de cesiune a dreptului litigios, iar nu doar antecontracte de cesiune a punctelor de compensare, și în ceea ce o privește pe intimată s-a impus aceeași concluzie, având în vedere că, între clauzele antecontractelor, prin referiri de detaliu la normele din Legea nr. 165/2013, sunt enumerate explicit ce drepturi vor fi transmise promitentei cesionare după emiterea deciziei de compensare prin puncte pe numele său și încheierea contractelor de cesiune.

Ca atare, și intimata era, la rândul său, în deplină cunoștință de cauză cu privire la plafonarea despăgubirilor în raport cu care ar fi fost calculate punctele de compensare în favoarea recurentei, dacă ar fi încheiat contracte de cesiune a drepturilor litigioase, iar nu antecontractele de cesiune de puncte de compensare, întrucât deveneau incidente dispozițiile art. 24 alin. (2) - (4) din Legea nr. 165/2013.

De asemenea, curtea de apel nu a identificat vreun motiv sustenabil în legătură cu opțiunea intimatei de a încheia promisiuni de cesiune a punctelor de compensare ce urmau a fi stabilite în favoarea sa de CNCI cu titlu de măsuri reparatorii, în calitate de persoană îndreptățită, cu atât mai mult cu cât anterior promovase o acțiune în justiție prin care solicita obligarea CNCI la soluționarea dosarului său de despăgubire și la stabilirea despăgubirilor ce i se cuveneau, potrivit valorii reale de piață a imobilului, în condițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Acțiunea menționată a fost înregistrată la 6.03.2014 pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/2014* (urmare a declinării de la Curtea de Apel Cluj, unde a fost înregistrată), iar pe parcursul soluționării acesteia, au fost încheiate cele două antecontracte de cesiune; sentința a fost pronunțată la 25.01.2015, iar decizia din apel, la 10.09.2015, în timp ce antecontractele au fost încheiate la 17.12.2014 și, respectiv 15.02.2015.

În consecință, în raport de toate aceste circumstanțe, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanța de apel a reținut că intenția de fraudare a legii se verifică și în privința intimatei, care a cunoscut dispozițiile legale și a participat la această operațiune speculativă, încasând de la recurentă, în temeiul antecontractelor, prețul viitoarelor cesiuni, întrucât a urmărit obținerea unui câștig imediat, într-un termen scurt, dată fiind incertitudinea cu privire la momentul la care autoritățile prevăzute de Legea nr. 165/2013 vor proceda la emiterea deciziei de compensare prin puncte în favoarea sa și, mai departe, în cazul valorificării acestora în numerar, data fiind stabilirea, prin dispozițiile legii, a tranșelor anuale de plată a sumelor corespunzătoare.

Înalta Curte reține, contrar celor susținute de recurentă, că frauda la lege, fiind sancționată cu nulitatea absolută potrivit dispozițiilor art. 1238 alin. (2) din C. civ., este un motiv ce poate fi valorificat de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, conform regimului juridic de invocare a nulității absolute stability de art. 1247 alin. (2) și (3) din C. civ., instanța având chiar obligația de invocare din oficiu a nulității absolute.

Ca atare, în mod corect instanța de apel a înlăturat susținerile reclamantei-pârâte în sensul că prin formularea cererii în constatarea nulității absolute a antecontractelor de cesiune, prin formularea cererii reconvenționale, intimata și-a invocat propria culpă.

Pe de altă parte, având în vedere că art. 1247 alin. (1) C. civ. stabilește că este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, sancțiunea nulității absolute poate fi cerută de orice persoană interesată, așadar și de părți, iar nu numai de terți.

Înalta Curte apreciază că întrucât în cauză se verifică atât elementul obiectiv cât și cel subiectiv specific fraudei la lege, prezumția de valabilitate a cauzei prevăzută de art. 1239 alin. (2) C. civ. a fost răsturnată, întrucât antecontractele au servit ca mijloc pentru eludarea aplicării dispozițiilor imperative ale art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2014, constatări care conduc la invalidarea cauzei, ca fiind contrară legii.

Recurenta mai susține că dispozițiile art. 24 alin. (2) din legea specială se aplică în cazul tranzacționării acestor drepturi, nu și în cazul promisiunii de a le tranzacționa, cum este cazul în speță.

Se apreciază că o atare susținere deși este corectă, ea ignoră mecanismul constatării nulității antecontractelor pentru fraudă la lege, întrucât, în cauză, nu s-a reținut că plafonarea despăgubirilor, reglementată de acest text, este aplicabilă antecontractelor de cesiune analizate, antecontracte care nu trebuie comunicate ANRP în temeiul art. 24 alin. (5) din lege, întrucât ele nu aduc nicio modificare cu privire la titularul măsurilor reparatorii ce vor fi stabilite prin decizia de compensare.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că nu are relevanță, în circumstanțele cauzei de față, sancțiunea de drept material ce ar fi intervenit dacă nu era comunicată către ANRP o tranzacție care intra în domeniul de aplicare a art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, după cum, în acest context, nu se poate reține nici incidența prevederilor art. 22 alin. (1) din C. civ., invocate de recurentă prin motivele de recurs.

Astfel cum s-a arătat, caracterul ilicit al cauzei nu se cercetează în raport cu modul intrinsec de formare a antecontractelor (care sunt permise de lege și valabil încheiate), ci iliceitatea cauzei se manifestă în legătură cu modul extrinsec de raportare a antecontractelor față de incidența unei norme legale imperative, antecontractele fiind doar mijlocul prin care se asigură excluderea de la aplicare a normei imperative în discuție.

Întrucât părțile au recurs la încheierea a unor antecontracte de cesiune a unui număr de puncte de compensare, iar nu a unor contracte de cesiune de drepturi litigioase, raporturile juridice privind finalizarea procedurii instituite de Legea nr. 165/2013 prin emiterea deciziei de compensare în puncte într-un cuantum neplafonat, la valoarea de piață a imobilului pentru care intimata a solicitat măsuri reparatorii, s-au derulat, și după încheierea acestor operațiuni juridice, între intimată și autoritatea implicată în aplicarea Legii nr. 165/2013 - Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Ca efect al obligațiilor generate de antecontracte - obligații de a face, de a încheia în viitor contractele de cesiune a punctelor convenite prin fiecare dintre acestea -, după emiterea de către CNCI în favoarea intimatei a Deciziei de compensare nr. x/28.02.2017, intimata, în absența constatării nulității, avea obligația de a transmite către recurentă numărul de puncte promis prin fiecare antecontract, prin încheierea în formă autentică a contractelor de cesiune, prețul cesiunii fiind deja încasat, un preț mult inferior valorii creanței.

Drept urmare, pentru punctele pe care le-ar fi dobândit prin cesiune de la intimată, recurenta ar fi dobândit, în limita acestor puncte, și toate celelalte drepturi prevăzute de lege și enumerate de părți în clauzele contractuale: dreptul de a primi certificate de deținător de puncte, conform prevederilor art. 20 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 [în realitate, potrivit art. 31 alin. (2) teza a II-a din lege]; dreptul de a participa la licitații de imobile, organizate în temeiul art. 27 din Legea nr. 165/2013 (norma fiind abrogată, în prezent); dreptul de a solicita valorificarea în numerar a punctelor conform art. 31 din Legea nr. 165/2013.

Scopul mediat al antecontractelor (causa remota) a fost unul ilicit, întrucât, prin executarea obligațiilor asumate prin antecontracte, recurenta ar fi dobândit un număr mai mare de puncte de compensare decât ar fi obținut prin aplicarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, normă aplicabilă dacă ar fi încheiat cu intimata contracte de cesiune de drepturi litigioase sau cesiuni ale unor creanțe viitoare, caz în care, aceste tranzacții trebuiau notificate Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 24 alin. (5) din lege.

Date fiind aceste dezlegări, Înalta Curte apreciază că sunt fără obiect susținerile recurentei privind semantica noțiunii de tranzacție, potrivit interpretării lit. a) art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 propuse de aceasta prin motivele de recurs.

Înalta Curte apreciază că recurenta invocă un argument de analogie a tratamentului juridic consacrat în dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum sunt explicitate prin art. 20 din H.G. nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013, în legătură cu pentru tranzacționarea de puncte și tratamentul juridic ce ar trebui aplicat antecontractelor de cesiune analizate în cauză.

Astfel, art. 31 alin. (1) și (2) din lege stabilesc astfel: "(1) În termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, deținătorul de puncte poate solicita valorificarea acestora în numerar. Pentru deciziile emise înainte de 1 ianuarie 2017, termenul începe să curgă de la această dată.

(2) Cererea de valorificare se depune, personal/prin mandatar cu