ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 576/2016

Decizia nr. 576/29016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 815 din 04 iulie 2014, pronunțată în ultim ciclu procesual, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată; a admis cererea de intervenție în interes accesoriu formulată de intervenientul A. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul B.; a obligat pârâții C. să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților D. și intervenientului în interes propriu imobilul situat în București, sector 1; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997; a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională având ca obiect nulitatea încheierii de autentificare și a transcrierii contractului din 31 mai 1995. Prin Decizia nr. 270/A din 26 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă I. și apelanții-intervenienți B., A. și de apelanții-pârâți E., F. și G., împotriva sentinței civile nr. 815 din 04 iulie 2014 și a încheierii din 20 iunie 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008*, în contradictoriu cu intimații-pârâți Primăria Municipiului București,

prin primar general și SC H. SA. 1. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește istoricul litigiilor între părți, în esență, că sentința prin care moștenitorului fostei proprietare, A., i s-a admis acțiunea în revendicare a fost desființată printr-un recurs în anulare, în condițiile în care acesta vânduse, anterior admiterii recursului, imobilul situat în Buciurești, sector 1 numitei I. Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 au dobândit acest imobil F. și E. Sesizarea petentei E. față de I. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals prevăzute de art. 291 C. pen. și art. 288 C. pen. la încheierea contractului din 31 mai 1995 a fost respinsă într-un litigiu penal.

Acțiunea în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din mai 1995 încheiat între A. și I. formulată de J. și E. a fost respinsă irevocabil, din acel dosar fiind disjunsă și suspendată cererea reconvențională privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997. Prin sentința civilă nr. 242 din 19 februarie 2010 pronunțată într-un alt dosar, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2702 din 09 aprilie 2012 a Îaltei Curții de Casație și Justiție s-a constatat că reclamanții-pârâți D. sunt proprietarii imobilului situat în București, sector 1, instanțele reținând că titlul vânzătorului A. nu a fost constatat nul absolut pentru a opera resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, cu privire la dobânditorii cu titlu particular.

2. Referitor la motivele de apel s-au reținut următoarele: - Este probată chestiunea identității dintre imobilul dobândit de către apelanta-reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995 și cel dobândit de apelanții-pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997. Apelanții-pârâți C. nu au dovedit că, după ce K. a dobândit apartamentul situat la etajul 4 al imobilului, l-ar fi înstrăinat până la momentul naționalizării.

În plus, prin sentința nr. 242 din 19 februarie 2010, definitivă și irevocabilă, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat cu putere de lucru judecat că reclamanții-pârâți sunt proprietarii imobilului situat în București, sector 1. - Referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997, s-a reținut că acest contract nu a fost încheiat cu încălcarea dispoziției din art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 care impunea calitatea de chiriaș la momentul intrării în vigoare a legii, dată fiind existența contractului de închiriere din 11 octombrie 1984 încheiat între I.C.R.A.L.

Herăstrău Nord și J. Referitor la buna credință a chiriașilor cumpărători, Curtea de apel apreciat că nu este rezonabil a se pretinde din partea cumpărătorilor verificări pe care nu le-au făcut nici chiar autoritățile publice (procurorul general - care a formulat recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiție - care a admis recursul în anulare referindu-se la existența bunului în patrimoniul statului, respectiv Primăria Municipiului București - care a dispus reintrarea bunului în patrimoniul statului), în contextul socio-juridic existent la acel moment o asemenea problemă neputând fi luată în calcul decât de o persoană cu un nivel de prudență deosebit de ridicat.

- Cu privire la soluția dată cererii reconvenționale privind constatarea nulității încheierii de autentificare din 31 mai 1995 și netranscrierea în registrul de publicitate imobiliară, s-a reținut că, în speță, chestiunea săvârșirii unei infracțiuni de fals în legătură cu data autentificării a fost definitiv tranșată în cursul unui proces penal, situație în care instanța civilă nu poate reține decât că nu a avut loc o asemenea antedatare. Nerelevanța erorilor din registrul de transcripțiuni și inscripțiuni asupra valabilității contractul de vânzare-cumpărare, încheiat anterior transcrierii, a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 5148 din 29 iunie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. x/2003 (în care s-a invocat nulitatea a însuși contractului de vânzare-cumpărare, în timp ce în prezenta cauză s-a invocat nulitatea încheierii de autentificare), dosar în care s-a mai reluat și problema antedatării.

- În ceea ce privește acțiunea în revendicare, s-a reținut că proprietarul deposedat în mod abuziv, respectiv intervenientul A., nu putea să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru că transmisese anterior datei de 14 februarie 2001 dreptul de proprietate care s-a aflat în patrimoniul autoarei sale, reclamantei I. Nici reclamanta I. nu putea formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că nu îi pot fi aplicate nici regulile privind prioritatea respectivului act normativ. De aceea, în ipoteza de excepție la care a făcut referire Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, titlul vechi de proprietate invocat de reclamantă are forță juridică chiar și în contextul legislativ actual.

Nu în ultimul rând, s-a reținut împrejurarea că reclamanta are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în contextul în care intimații-reclamanți au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru că titlul vânzătorului A. nu a fost constatat nul. Comparând titlurile de proprietate prezentate de către părți, s-a constatat că ultima persoană care deține un titlu de proprietate valabil obținut într-un șir de transferuri succesive intervenite cu respectarea legii este recunoscută ca fiind proprietarul bunului, în vreme ce persoanele care au participat la actele juridice ulterioare nu au putut dobândi dreptul în discuție.

S-a constatat că prevederile Decretului nr. 92/1950, contravin Constituției din 1948, art. 8, 10 și 16, și art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului. În concluzie, s-a apreciat că trebuie dată preferință în cadrul acțiunii în revendicare de față titlului vechi de proprietate al autoarei reclamantei, respectiv contractul de construcție autentificat din 24 mai 1933 de fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat, în detrimentul contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997 încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995 cu statul, autor care nu avea calitatea de proprietar.

Anterioritatea transcrierii actului de dobândire prezintă relevanță numai atunci când titlurile de proprietate supuse comparației provin de la același autor. De asemenea, nu s-a putut reține niciun alt criteriu de preferință, cum ar fi înscrierea anterioară a imobilului în cartea funciară, și această regulă aplicându-se tot pentru situația în care titlurile provin de la același autor. Acțiunea în revendicare constituie unul dintre mijloacele procedurale prin care adevăratul proprietar al unui imobil înscris în cartea funciară în favoarea unei alte persoane înțelege să îndeplinească condiția prealabilă impusă de art. 36 din Legea nr. 7/1996, aceea a existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se constate că situația juridică reală a imobilului este cea pe care o pretinde.

S-au apreciat ca fiind lipsite de relevanță, sub aspectul analizării acțiunii în revendicare, înscrierile din evidențele autorităților fiscale, precum și posesia imobilului, tot ce interesează în cauză fiind compararea titlurilor de proprietate. S-a constatat că toate argumentele în legătură cu anularea contractului de vânzare-cumpărare din 31 mai 1995 ca efect al admiterii recursului în anulare, prin aplicarea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), au fost înlăturate cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 2702 din 09 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, reținându-se existența unui impediment de ordin legal în a relua analiza lor.

Prin Decizia nr. 2684 din 26 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta I. și intervenienții B., A., modificată în parte decizia recurată, admis apelul declarat de reclamantă și intervenienți împotriva sentinței civile nr. 815 din 4 iulie 2014 și încheierii din 20 iunie 2014, care reprezintă încheierea de amânare a pronunțării sau practicaua hotărârii, schimbată în parte sentința apelată, în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997 și a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâții E., G. și F. 1. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă și intervenienți referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997 Înalta Curte a reținut că cererea cade sub incidența Legii nr. 10/2001, care conține dispoziții legale exprese, instituite prin art. 45 (fost 46), ce reglementează soarta juridică a actelor de înstrăinare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada de referință a acestei legi.

Deși, în circumstanțele speței, s-a constatat că exista valabil încheiat contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 București, notat în registrul corespunzător al Notariatului, cu privire la imobilul în litigiu, situat în București, sector 1, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997 a fost încheiat ulterior, în baza Legii nr. 112/1995, urmare punerii în mișcare a mecanismului recursului în anulare de către procurorul general al României. Înalta Curte a apreciat că nu se putea reține nulitatea acestui contract pentru fraudarea Legii nr. 112/1995 de către fostul chiriaș al imobilului, astfel cum susțin recurenții, date fiind circumstanțele speciale în care a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare, expuse în precedent.

Nici critica recurenților vizând „motivarea cu caracter general și străină de prezenta cauză”, raportat la incidența în cauză a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a fost primită, întrucât nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. A fost considerată fondată, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica referitoare la faptul că instanța de apel a aplicat în mod nelegal prezumția de bună credință instituită de art. 45 alin. (2) (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, republicată, la situația de fapt reținută în cauză. S-a reținut că, în speță, bunul nu a reintrat în proprietatea statului ca efect al admiterii recursului în anulare (ipoteza clasică), deoarece anterior demarării acestui demers judiciar de către procurorul general, bunul imobil litigios era deja înstrăinat de către adevăratul proprietar al imobilului, intervenientul A., către reclamanta I., căsătorită.

Contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 București, a fost transcris în Registrul de Trancripțiuni Imobiliare al Notariatului sub nr. 5647 din 31 mai 1995, intrând în circuitul civil și fiind opozabil erga omnes. Ca atare, cum la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997, a cărui nulitate se invocă, bunul imobil era deja înstrăinat printr-un contract de vânzare - cumpărare autentic, perfect valabil încheiat și transcris pentru opozabilitate față de terți în registrul corespunzător al Notariatului, Înalta Curte, în aprecierea bunei-credințe în cauză, a constatat că obligația generală de conduită a părților contractante, de prudență și diligență - implicând inclusiv informarea clară asupra situației juridice a imobilului - nu a fost respectată.

Așa cum în mod corect a surprins și instanța de apel, este pe deplin adevărat că, dacă pârâții C. ar fi făcut verificări la Registrul de Transcripțiuni Imobiliare al Notariatului, precum și la Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 1, ar fi putut să afle despre existența contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 București și deci, despre faptul că imobilul solicitat se afla în proprietatea altei persoane, în baza unui act de înstrăinare autentic, valabil încheiat. În acest context, Înalta Curte a înlăturat ca nefiind convingătoare și, mai ales, determinantă în pronunțarea soluției, motivarea curții de apel cu privire la criteriul rezonabilității verificărilor ce se puteau pretinde din partea cumpărătorilor cu privire la existența bunului în patrimoniul statului.

În baza demersului inițiat - sesizarea pentru recurs în anulare și cererea de cumpărare a imobilului înregistrată la SC H. SA din 21 ianuarie 1997 - cumpărătorul J. ar fi trebuit să facă verificări serioase, în primul rând, cu privire la cine deținea calitatea de proprietar al imobilului solicitat. Acesta trebuia să fie documentat, în privința eventualelor transmiteri cu titlu particular sau universal care au operat de la data de 19 mai 1994 când s-a pronunțat sentința civilă nr. 5270 privind restituirea imobilului către fostul proprietar. Prin urmare, trebuia să facă dovada unui cumpărător extrem de diligent, nu de nivel mediu, cum se apreciază că a dat dovadă, dată fiind situația juridică a imobilului cumpărat, pentru a se putea statua asupra bunei sale credințe.

Primăria Municipiului București, în situația dată, nu a acționat din poziția de autoritate publică, ci de reprezentant al unității teritorial administrative care avea o deținere precară a bunului. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte a reținut că s-au încălcat dispozițiile art. 45 alin. (2) (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, republicată, actul de înstrăinare nefiind încheiat cu bună - credință de către părțile contractante, situație în care este lovit de nulitate absolută. 2. Recursul declarat de recurenții - pârâți E., F. și G. a fost respins ca nefondat, reținându-se că recurenții pârâți invocă, de fapt, o motivare greșită a hotărârii (din punctul lor de vedere) iar o motivare greșită, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, pentru a fi incident cazul reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., instanța putând suplini motivarea dacă soluția dată cererii, așa cum rezultă din dispozitivul deciziei, este juridic corectă. Înalta Curte a constatat că nu este aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenții pârâți, hotărârilor de control judiciar prin care se păstrează în întregime soluțiile atacate, respingându-se calea de atac, întrucât în aceste situații instanța nu rejudecă cererile de chemare în judecată, pentru a da mai mult decât s-a cerut. S-a apreciat că motivul de recurs privind modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt a apartamentului în litigiu, cu referire la stabilirea identității între apartamentul dobândit de reclamantă și intervenientul D. prin actul lor de cumpărare, în funcție de probele administrate, vizează netemeinicia hotărârii atacate și nu poate face obiectul analizei de nelegalitate exercitate de către instanța de recurs.

Luând în examinare ultima critică de recurs, Înalta Curte constatat că a fost tranșată definitiv în cursul unui proces penal susținerea recurenților pârâți privind săvârșirea unei infracțiuni de fals în legătură cu data autentificării contractului de vânzare cumpărare încheiat între A. și I. De asemenea, în mod corect a reținut și instanța de apel, în ceea ce privește chestiunea nulității încheierii de autentificare a acestui act de vânzare-cumpărare, aspectul nerelevanței erorilor din registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare asupra valabilității contractului de vânzare cumpărare ce a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 5148 din 29 iunie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, proces în care s-a invocat însăși nulitatea contractului de vânzare cumpărare și în care s-a reluat și problema antedatării actului.

Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat că, deși recurenții pârâți au indicat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestuia nu se deduc critici privind modul de judecată al instanței de apel, raportat la motivul de recurs invocat. Mai mult, nu se deduce norma de drept material sau procedural încălcată, instanța de recurs analizându-l totuși, din perspectiva chestiunilor de nulitate mai sus menționate. Împotriva Deciziei nr. 2684/2015 a declarat contestație în anulare recurenta pârâtă E., solicitând anularea deciziei, respingerea recursului formulat de I. și B., respectiv de A. și admiterea recursului său. În motivarea contestației se invocă motivul prevăzut de art. 318 prima teză C. proc.

civ. semnalându-se două greșeli materiale evidente ale instanței de recurs. Astfel aceasta a apreciat eronat că „în baza demersului inițiat - sesizarea pentru recurs în anulare și cererea de cumpărare a imobilului înregistrată la SC H. SA din 21 ianuarie 1997 - cumpărătorul J. ar fi trebuit să facă verificări serioase, în primul rând, cu privire la cine deținea calitatea de proprietar al imobilului solicitat. Acesta trebuia să fie documentat, în privința eventualelor transmiteri cu titlu particular sau universal care au operat de la data de 19 mai 1994 când s-a pronunțat sentința civilă nr. 5270 privind restituirea imobilului către fostul proprietar”. Or, susține contestatoarea, J. nu a formulat o cerere de promovare a recursului în anulare ci o cerere de suspendare a executării sentinței.

A doua greșeală constă în afirmațiile conform cărora „(…) în circumstanțele speței, s-a constatat că exista valabil încheiat contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 București, notat în registrul corespunzător al Notariatului” și „Contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 București, a fost transcris în Registrul de Trancripțiuni Imobiliare al Notariatului din 31 mai 1995, intrând în circuitul civil și fiind opozabil erga omnes”. Se susține în contestația în anulare că greșit s-a reținut că ultima transcriere era a intimatei I. și că verificarea registrului ar fi însemnat că J. ar fi putut afla eventualele transmisiuni cu titlu particular sau universal după 19 mai 1994, lipsa documentării ducând la lipsa bunei credințe și la constatarea nulității absolute a contractului său de vânzare-cumpărare.

În realitate, ultima transcriere, verificată de societatea de administrare conform mențiunii pe verso-ul cererii de cumpărare, nu era cea din 31 mai 1995 a contractului D., neaccesibilă publicului, ci cea din 2 decembrie 1996 a Dispoziției nr. 1342 din 3 noiembrie 1996 prin care bunul reintră în patrimoniul Mun. București, neînlăturată ca nevalidă pentru a fi o eroare de judecată. Deci ultima transcriere, cea accesibilă pârâtului, menționa dreptul de proprietate al Mun. București și nu dreptul reclamantei D. pentru ca solicitantul să fi putut afla respectiva informație, anterior cumpărării. Intimații au formulat întâmpinare solicitând respingerea contestației în anulare. Analizând criticile formulate ce au fost încadrate în dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele și în condițiile limitativ și strict determinate de lege. Caracterul acesteia de cale de atac de retractare nu permite instanței exercitarea unui control judiciar de legalitate al hotărârii atacate ci doar verificarea punctuală a neregularităților invocate. În speță, s-au invocat două erori materiale care, în opinia contestatoarei, au determinat soluționarea greșită, de către ultima instanță, a recursului declarat de recurenții reclamanți și intervenienți și constatarea nulității contractului de vânzare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Este de remarcat faptul că, deși a solicitat și admiterea propriului recurs, erorile menționate de contestatoare nu vizează considerentele acestuia ci, exclusiv, recursul reclamanților și al intervenientului. Astfel, contestatoarea invocă greșeli materiale din considerentele ce susțin soluția de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare al pârâților, și anume cele pe baza cărora s-ar fi reținut reaua credință a acestora. Înalta Curte apreciază că motivele invocate prin contestația în anulare nu se circumscriu tezei reglementate de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. întrucât nu vizează o eroare materială ce ar fi putut conduce la adoptarea unui anumite soluții, ci împrejurări de fapt care, chiar reale fiind, nu sunt de natură a fi determinante pentru soluția pronunțată.

În accepțiunea textului de lege menționat, motivul de contestație referitor la săvârșirea unei greșeli materiale în dezlegarea recursului are în vedere o eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, noțiune ce nu se poate interpreta extensiv, pe această cale neputând fi analizate nemulțumiri ale părții cu privire la actul de judecată, întrucât, în atare caz, s-ar deschide calea recursului la recurs. Primul aspect considerat o eroare în sensul art. 318 C. proc. civ. este acela privind afirmația instanței de recurs în sensul că J. ar fi formulat sesizare pentru recurs în anulare, moment la care ar fi trebuit să facă verificări serioase, în primul rând, cu privire la cine deținea calitatea de proprietar al imobilului solicitat.

Se susține de către contestatoare că J. nu a formulat o cerere de promovare a recursului în anulare, aceasta fiind în competența Procurorului General, ci o cerere de suspendare a executării sentinței. Interpelată fiind, cu ocazia dezbaterilor publice asupra contestației în anulare, cu privire la relevanța acestei situații în economia soluției, contestatoarea a susținut că instanța de recurs a formulat o astfel de constatare în contextul aprecierii seriozității demersurilor pârâților întreprinse anterior încheierii contractului în baza Legii nr. 112/1995, reținând lipsa bunei credințe în ceea ce îi privește. Înalta Curte constată că aserțiunea instanței cu privire la inițiatorul recursului în anulare nu a vizat sesizarea propriu-zisă, al cărei titular este evident Procurorul General, ci faptul că partea s-a adresat Parchetului General, existența demersului fiind menționată în contextul analizei conduitei părții.

Chiar și în ipoteza în care ar fi fost greșit reținut, în condițiile în care conținutul și consecințele acestui demers nu au fost analizate de instanța de recurs, aspectul este nerelevant în a proba teza contestatoarei, neputând fi calificat ca o eroare de natură a modifica situația de fapt pe baza căreia instanța de recurs a formulat respectiva constatare. În al doilea rând, se arată că instanța de recurs ar fi reținut în mod eronat, ca element pe care s-a întemeiat constatarea relei credințe a pârâților, că ultima transcriere cu privire la imobil ar fi fost cea din 31 mai 1995 a contractului D., pe care pârâtul ar fi putut să o consulte pentru a afla de respectiva înstrăinare, deși, în realitate, era cea cu nr. 12176 din 2 decembrie 1996 a dispoziției nr. 1342 din 3 noiembrie 1996 prin care bunul reintră în patrimoniul Mun.

București. Se constată că instanța de recurs nu a dat afirmațiilor citate de contestatoare înțelesul pe care aceasta le susține, pentru a fi calificate drept o eroare materială. Astfel, în prima afirmație se enunță un fapt, acela al notării contractului valabil în registrul de publicitate, fără enunțarea unor consecințe juridice, iar a doua afirmație nu se referă la transcrierea contractului ca fiind ultima pentru imobilul respectiv, cum susține contestatoarea, ci doar la împrejurarea că aceasta dovedește că, la acel moment, imobilul era în circuitul civil și titlul opozabil terților și se reproșează chiriașilor cumpărători faptul că nu au făcut demersuri personale, pe lângă cele ale mandatarului vânzătoarei, atât la registrul de publicitate imobiliară, verificând transcrierile anterioare, cât și la autoritățile fiscale.

Este evident că aceste considerente reprezintă un act de judecată al instanței de recurs prin care își expune raționamentul ce a stat la baza aprecierii, ca îndeplinit, a criteriului instituit prin art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001 privind reaua credință a cumpărătorului, în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, o astfel de situație neîncadrându-se, ca atare, în textul menționat care reglementează posibilitatea retractării hotărârii pronunțate de o instanță de recurs atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată. În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga contestatoarea să plătească intimaților A., I. și B. 3.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de E. împotriva Deciziei nr. 2684 din 26 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă pe contestatoare la 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimații A., I. și B. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2016.