ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 576/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 576/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 576/29016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 815 din 04 iulie 2014,

pronunțată în ultim ciclu procesual, Tribunalul București, secția IV-a

civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost

completată; a admis cererea de intervenție în interes accesoriu formulată de

intervenientul A. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de

intervenientul B.; a obligat pârâții C. să lase în deplină proprietate și

posesie reclamanților D. și intervenientului în interes propriu imobilul situat

în București, sector 1; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997;

a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională având ca obiect nulitatea

încheierii de autentificare și a transcrierii contractului din 31 mai 1995.

Prin Decizia nr.

270/A din 26 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile

formulate de apelanta-reclamantă I. și apelanții-intervenienți B., A. și de

apelanții-pârâți E., F. și G., împotriva sentinței civile nr. 815 din 04 iulie 2014

și a încheierii din 20 iunie 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008*, în contradictoriu cu intimații-pârâți

Primăria Municipiului București, prin primar general și SC H. SA.

această hotărâre, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește istoricul

litigiilor între părți, în esență, că sentința prin care moștenitorului fostei

proprietare, A., i s-a admis acțiunea în revendicare a fost desființată

printr-un recurs în anulare, în condițiile în care acesta vânduse, anterior admiterii

recursului, imobilul situat în Buciurești, sector 1 numitei I.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 au dobândit acest imobil F.

și E.

Sesizarea petentei E.

față de I. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals prevăzute de art. 291

C. pen. și art. 288 C. pen. la încheierea contractului din 31 mai 1995 a fost

respinsă într-un litigiu penal.

Acțiunea în nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare din mai 1995 încheiat între A. și I.

formulată de J. și E. a fost respinsă irevocabil, din acel dosar fiind disjunsă

și suspendată cererea reconvențională privind nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997.

Prin sentința civilă nr.

242 din 19 februarie 2010 pronunțată într-un alt dosar, irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 2702 din 09 aprilie 2012 a Îaltei Curții de Casație

și Justiție s-a constatat că reclamanții-pârâți D. sunt proprietarii

imobilului situat în București, sector 1, instanțele reținând că titlul

vânzătorului A. nu a fost constatat nul absolut pentru a opera resoluto iure

dantis, resolvitur ius accipientis, cu privire la dobânditorii cu titlu

particular.

motivele de apel s-au reținut următoarele:

- Este probată

chestiunea identității dintre imobilul dobândit de către apelanta-reclamantă

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995 și cel

dobândit de apelanții-pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în

rate din 14 mai 1997. Apelanții-pârâți C. nu au dovedit că, după ce K. a

dobândit apartamentul situat la etajul 4 al imobilului, l-ar fi înstrăinat până

la momentul naționalizării. În plus, prin sentința nr. 242 din 19 februarie 2010,

definitivă și irevocabilă, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

constatat cu putere de lucru judecat că reclamanții-pârâți sunt proprietarii

imobilului situat în București, sector 1.

- Referitor la

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în

rate din 14 mai 1997, s-a reținut că acest contract nu a fost încheiat cu

încălcarea dispoziției din art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 care impunea

calitatea de chiriaș la momentul intrării în vigoare a legii, dată fiind

existența contractului de închiriere din 11 octombrie 1984 încheiat între

I.C.R.A.L. Herăstrău Nord și J. Referitor la buna credință a chiriașilor

cumpărători, Curtea de apel apreciat că nu este rezonabil a se pretinde din

partea cumpărătorilor verificări pe care nu le-au făcut nici chiar autoritățile

publice (procurorul general - care a formulat recursul în anulare, Curtea

Supremă de Justiție - care a admis recursul în anulare referindu-se la

existența bunului în patrimoniul statului, respectiv Primăria Municipiului

București - care a dispus reintrarea bunului în patrimoniul statului), în

contextul socio-juridic existent la acel moment o asemenea problemă neputând fi

luată în calcul decât de o persoană cu un nivel de prudență deosebit de

ridicat.

- Cu privire la

soluția dată cererii reconvenționale privind constatarea nulității încheierii

de autentificare din 31 mai 1995 și netranscrierea în registrul de publicitate

imobiliară,

s-a reținut că, în speță, chestiunea

săvârșirii unei infracțiuni de fals în legătură cu data autentificării a fost

definitiv tranșată în cursul unui proces penal, situație în care instanța

civilă nu poate reține decât că nu a avut loc o asemenea antedatare.

Nerelevanța erorilor

din registrul de transcripțiuni și inscripțiuni asupra valabilității

contractul de vânzare-cumpărare, încheiat anterior transcrierii, a fost

stabilită cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 5148 din 29 iunie

2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. x/2003 (în

care s-a invocat nulitatea a însuși contractului de vânzare-cumpărare, în timp

ce în prezenta cauză s-a invocat nulitatea încheierii de autentificare), dosar

în care s-a mai reluat și problema antedatării.

- În ceea ce privește

acțiunea în revendicare, s-a reținut că proprietarul deposedat în mod abuziv,

respectiv intervenientul A., nu putea să formuleze notificare în temeiul Legii nr.

10/2001, pentru că transmisese anterior datei de 14 februarie 2001 dreptul de

proprietate care s-a aflat în patrimoniul autoarei sale, reclamantei I. Nici

reclamanta I. nu putea formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel

că nu îi pot fi aplicate nici regulile privind prioritatea respectivului act

normativ. De aceea, în ipoteza de excepție la care a făcut referire Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008,

titlul vechi de proprietate invocat de reclamantă are forță juridică chiar și

în contextul legislativ actual.

Nu în ultimul rând, s-a

reținut împrejurarea că reclamanta are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în contextul în

care intimații-reclamanți au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu, pentru că titlul vânzătorului A. nu a fost constatat nul.

Comparând titlurile

de proprietate prezentate de către părți, s-a constatat că ultima persoană care

deține un titlu de proprietate valabil obținut într-un șir de transferuri

succesive intervenite cu respectarea legii este recunoscută ca fiind

proprietarul bunului, în vreme ce persoanele care au participat la actele

juridice ulterioare nu au putut dobândi dreptul în discuție.

S-a constatat că

prevederile Decretului nr. 92/1950, contravin Constituției din 1948, art. 8,

10 și 16, și art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor tratatelor internaționale

la care România era parte privitoare la proprietate, și anume Declarația

Universală a Drepturilor Omului.

În concluzie, s-a

apreciat că trebuie dată preferință în cadrul acțiunii în revendicare de față

titlului vechi de proprietate al autoarei reclamantei, respectiv contractul de

construcție autentificat din 24 mai 1933 de fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat,

în detrimentul contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997 încheiat de

pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995 cu statul, autor care nu avea calitatea de

proprietar.

Anterioritatea

transcrierii actului de dobândire prezintă relevanță numai atunci când

titlurile de proprietate supuse comparației provin de la același autor.

De asemenea, nu s-a

putut reține niciun alt criteriu de preferință, cum ar fi înscrierea anterioară

a imobilului în cartea funciară, și această regulă aplicându-se tot pentru

situația în care titlurile provin de la același autor. Acțiunea în revendicare

constituie unul dintre mijloacele procedurale prin care adevăratul proprietar

al unui imobil înscris în cartea funciară în favoarea unei alte persoane

înțelege să îndeplinească condiția prealabilă impusă de art. 36 din Legea nr. 7/1996,

aceea a existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin

care să se constate că situația juridică reală a imobilului este cea pe care o

pretinde.

S-au apreciat ca

fiind lipsite de relevanță, sub aspectul analizării acțiunii în revendicare, înscrierile

din evidențele autorităților fiscale, precum și posesia imobilului, tot ce

interesează în cauză fiind compararea titlurilor de proprietate.

S-a constatat că toate

argumentele în legătură cu anularea contractului de vânzare-cumpărare din 31

mai 1995 ca efect al admiterii recursului în anulare, prin aplicarea

principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal

(resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), au fost înlăturate cu

putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 2702 din 09 aprilie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, reținându-se

existența unui impediment de ordin legal în a relua analiza lor.

Prin Decizia nr. 2684

din 26 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

a fost admis recursul declarat de reclamanta I. și intervenienții B., A., modificată

în parte decizia recurată, admis apelul declarat de reclamantă și intervenienți

împotriva sentinței civile nr. 815 din 4 iulie 2014 și încheierii din 20 iunie

2014, care reprezintă încheierea de amânare a pronunțării sau practicaua

hotărârii, schimbată în parte sentința apelată, în sensul constatării nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997 și

a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâții E., G. și F.

recursul declarat de reclamantă și intervenienți referitor la constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14

mai 1997 Înalta Curte a reținut că cererea cade sub incidența Legii nr. 10/2001,

care conține dispoziții legale exprese, instituite prin art. 45 (fost 46), ce

reglementează soarta juridică a actelor de înstrăinare având ca obiect imobile

preluate în mod abuziv în perioada de referință a acestei legi.

Deși, în

circumstanțele speței, s-a constatat că exista valabil încheiat contractul de

vânzare - cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat

Local al sectorului 1 București, notat în registrul corespunzător al

Notariatului, cu privire la imobilul în litigiu, situat în București, sector 1,

contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997 a fost

încheiat ulterior, în baza Legii nr. 112/1995, urmare punerii în mișcare a

mecanismului recursului în anulare de către procurorul general al României.

Înalta Curte a apreciat

că nu se putea reține nulitatea acestui contract pentru fraudarea Legii nr. 112/1995

de către fostul chiriaș al imobilului, astfel cum susțin recurenții, date fiind

circumstanțele speciale în care a fost încheiat contractul de vânzare -

cumpărare, expuse în precedent.

Nici critica

recurenților vizând „motivarea cu caracter general și străină de prezenta

cauză”, raportat la incidența în cauză a prevederilor art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 nu a fost primită, întrucât nu se încadrează în dispozițiile art.

304 pct. 7 C. proc. civ..

A fost considerată

fondată, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica referitoare la faptul

că instanța de apel a aplicat în mod nelegal prezumția de bună credință

instituită de art. 45 alin. (2) (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001,

republicată, la situația de fapt reținută în cauză.

S-a reținut că, în

speță, bunul nu a reintrat în proprietatea statului ca efect al admiterii

recursului în anulare (ipoteza clasică), deoarece anterior demarării acestui

demers judiciar de către procurorul general, bunul imobil litigios era deja

înstrăinat de către adevăratul proprietar al imobilului, intervenientul A.,

către reclamanta I., căsătorită.

Contractul de vânzare

- cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului

1 București, a fost transcris în Registrul de Trancripțiuni Imobiliare al

Notariatului sub nr. 5647 din 31 mai 1995, intrând în circuitul civil și fiind

opozabil erga omnes.

Ca atare, cum la data

încheierii contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997,

a cărui nulitate se invocă, bunul imobil era deja înstrăinat printr-un contract

de vânzare - cumpărare autentic, perfect valabil încheiat și transcris pentru

opozabilitate față de terți în registrul corespunzător al Notariatului, Înalta

Curte, în aprecierea bunei-credințe în cauză, a constatat că obligația generală

de conduită a părților contractante, de prudență și diligență - implicând

inclusiv informarea clară asupra situației juridice a imobilului - nu a fost

respectată.

Așa cum în mod corect

a surprins și instanța de apel, este pe deplin adevărat că, dacă pârâții C. ar

fi făcut verificări la Registrul de Transcripțiuni Imobiliare al

Notariatului, precum și la Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 1, ar fi

putut să afle despre existența contractului de vânzare-cumpărare autentificat din

31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 București și deci,

despre faptul că imobilul solicitat se afla în proprietatea altei persoane, în

baza unui act de înstrăinare autentic, valabil încheiat.

În acest context,

Înalta Curte a înlăturat ca nefiind convingătoare și, mai ales, determinantă în

pronunțarea soluției, motivarea curții de apel cu privire la criteriul

rezonabilității verificărilor ce se puteau pretinde din partea

cumpărătorilor cu privire la existența bunului în patrimoniul statului.

În baza demersului

inițiat - sesizarea pentru recurs în anulare și cererea de cumpărare a

imobilului înregistrată la SC H. SA din 21 ianuarie 1997 - cumpărătorul J. ar

fi trebuit să facă verificări serioase, în primul rând, cu privire la cine

deținea calitatea de proprietar al imobilului solicitat. Acesta trebuia să fie

documentat, în privința eventualelor transmiteri cu titlu particular sau

universal care au operat de la data de 19 mai 1994 când s-a pronunțat sentința

civilă nr. 5270 privind restituirea imobilului către fostul proprietar.

Prin urmare, trebuia

să facă dovada unui cumpărător extrem de diligent, nu de nivel mediu, cum se

apreciază că a dat dovadă, dată fiind situația juridică a imobilului cumpărat,

pentru a se putea statua asupra bunei sale credințe.

Primăria Municipiului

București, în situația dată, nu a acționat din poziția de autoritate publică,

ci de reprezentant al unității teritorial administrative care avea o deținere

precară a bunului.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte a reținut că s-au încălcat dispozițiile art. 45 alin. (2)

(fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, republicată, actul de înstrăinare nefiind

încheiat cu bună - credință de către părțile contractante, situație în care este

lovit de nulitate absolută.

de recurenții - pârâți E., F. și G. a fost respins ca nefondat, reținându-se că

recurenții pârâți invocă, de fapt, o motivare greșită a hotărârii (din punctul

lor de vedere) iar o motivare greșită, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii,

pentru a fi incident cazul reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

instanța putând suplini motivarea dacă soluția dată cererii, așa cum rezultă

din dispozitivul deciziei, este juridic corectă.

Înalta Curte a

constatat că nu este aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C.

proc. civ., invocat de recurenții pârâți, hotărârilor de control judiciar prin

care se păstrează în întregime soluțiile atacate, respingându-se calea de atac,

întrucât în aceste situații instanța nu rejudecă cererile de chemare în

judecată, pentru a da mai mult decât s-a cerut.

S-a apreciat că

motivul de recurs privind modul în care instanța de apel a stabilit situația de

fapt a apartamentului în litigiu, cu referire la stabilirea identității între

apartamentul dobândit de reclamantă și intervenientul D. prin actul lor de

cumpărare, în funcție de probele administrate, vizează netemeinicia hotărârii

atacate și nu poate face obiectul analizei de nelegalitate exercitate de către

instanța de recurs.

Luând în examinare

ultima critică de recurs, Înalta Curte constatat că a fost tranșată definitiv

în cursul unui proces penal susținerea recurenților pârâți privind săvârșirea

unei infracțiuni de fals în legătură cu data autentificării contractului de

vânzare cumpărare încheiat între A. și I.

De asemenea, în mod

corect a reținut și instanța de apel, în ceea ce privește chestiunea nulității

încheierii de autentificare a acestui act de vânzare-cumpărare, aspectul

nerelevanței erorilor din registrul de transcripțiuni și inscripțiuni

imobiliare asupra valabilității contractului de vânzare cumpărare ce a fost

stabilit cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 5148 din 29 iunie 2004

pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, proces în care s-a invocat

însăși nulitatea contractului de vânzare cumpărare și în care s-a reluat și

problema antedatării actului.

Pe de altă parte,

Înalta Curte a constatat că, deși recurenții pârâți au indicat motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestuia nu

se deduc critici privind modul de judecată al instanței de apel, raportat la

motivul de recurs invocat. Mai mult, nu se deduce norma de drept material sau

procedural încălcată, instanța de recurs analizându-l totuși, din perspectiva

chestiunilor de nulitate mai sus menționate.

Împotriva Deciziei

nr. 2684/2015 a declarat contestație în anulare recurenta pârâtă E., solicitând

anularea deciziei, respingerea recursului formulat de I. și B., respectiv de A.

și admiterea recursului său.

În motivarea

contestației se invocă motivul prevăzut de art. 318 prima teză C. proc. civ.

semnalându-se două greșeli materiale evidente ale instanței de recurs.

Astfel aceasta a apreciat

eronat că „în baza demersului inițiat - sesizarea pentru recurs în anulare și

cererea de cumpărare a imobilului înregistrată la SC H. SA din 21 ianuarie 1997

- cumpărătorul J. ar fi trebuit să facă verificări serioase, în primul rând, cu

privire la cine deținea calitatea de proprietar al imobilului solicitat. Acesta

trebuia să fie documentat, în privința eventualelor transmiteri cu titlu

particular sau universal care au operat de la data de 19 mai 1994 când s-a

pronunțat sentința civilă nr. 5270 privind restituirea imobilului către fostul

proprietar”.

Or, susține

contestatoarea, J. nu a formulat o cerere de promovare a recursului în anulare

ci o cerere de suspendare a executării sentinței.

A doua greșeală

constă în afirmațiile conform cărora „(…) în circumstanțele speței, s-a

constatat că exista valabil încheiat contractul de vânzare - cumpărare

autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1

București, notat în registrul corespunzător al Notariatului” și „Contractul de

vânzare - cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat

Local al sectorului 1 București, a fost transcris în Registrul de Trancripțiuni

Imobiliare al Notariatului din 31 mai 1995, intrând în circuitul civil și fiind

opozabil erga omnes”.

Se susține în contestația

în anulare că greșit s-a reținut că ultima transcriere era a intimatei I. și că

verificarea registrului ar fi însemnat că J. ar fi putut afla eventualele

transmisiuni cu titlu particular sau universal după 19 mai 1994, lipsa

documentării ducând la lipsa bunei credințe și la constatarea nulității

absolute a contractului său de vânzare-cumpărare. În realitate, ultima

transcriere, verificată de societatea de administrare conform mențiunii pe

verso-ul cererii de cumpărare, nu era cea din 31 mai 1995 a contractului D.,

neaccesibilă publicului, ci cea din 2 decembrie 1996 a Dispoziției nr. 1342 din

3 noiembrie 1996 prin care bunul reintră în patrimoniul Mun. București,

neînlăturată ca nevalidă pentru a fi o eroare de judecată.

Deci ultima

transcriere, cea accesibilă pârâtului, menționa dreptul de proprietate al Mun. București

și nu dreptul reclamantei D. pentru ca solicitantul să fi putut afla respectiva

informație, anterior cumpărării.

Intimații au formulat

întâmpinare solicitând respingerea contestației în anulare.

Analizând criticile

formulate ce au fost încadrate în dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac de retractare ce nu poate fi

exercitată decât pentru motivele și în condițiile limitativ și strict

determinate de lege.

Caracterul acesteia

de cale de atac de retractare nu permite instanței exercitarea unui control

judiciar de legalitate al hotărârii atacate ci doar verificarea punctuală a

neregularităților invocate.

În speță, s-au

invocat două erori materiale care, în opinia contestatoarei, au determinat

soluționarea greșită, de către ultima instanță, a recursului declarat de

recurenții reclamanți și intervenienți și constatarea nulității contractului de

vânzare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Este de remarcat

faptul că, deși a solicitat și admiterea propriului recurs, erorile menționate

de contestatoare nu vizează considerentele acestuia ci, exclusiv, recursul

reclamanților și al intervenientului. Astfel, contestatoarea invocă greșeli

materiale din considerentele ce susțin soluția de constatare a nulității

contractului de vânzare cumpărare al pârâților, și anume cele pe baza cărora

s-ar fi reținut reaua credință a acestora.

Înalta Curte apreciază

că motivele invocate prin contestația în anulare nu se circumscriu tezei

reglementate de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. întrucât nu vizează o

eroare materială ce ar fi putut conduce la adoptarea unui anumite soluții, ci

împrejurări de fapt care, chiar reale fiind, nu sunt de natură a fi determinante

pentru soluția pronunțată.

În accepțiunea

textului de lege menționat, motivul de contestație referitor la săvârșirea unei

greșeli materiale în dezlegarea recursului are în vedere o eroare materială evidentă

în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, noțiune ce nu se poate

interpreta extensiv, pe această cale neputând fi analizate nemulțumiri ale

părții cu privire la actul de judecată, întrucât, în atare caz, s-ar deschide

calea recursului la recurs.

Primul aspect

considerat o eroare în sensul art. 318 C. proc. civ. este acela privind afirmația

instanței de recurs în sensul că J. ar fi formulat sesizare pentru recurs în

anulare, moment la care ar fi trebuit să facă verificări serioase, în primul

rând, cu privire la cine deținea calitatea de proprietar al imobilului

solicitat. Se susține de către contestatoare că J. nu a formulat o cerere de

promovare a recursului în anulare, aceasta fiind în competența Procurorului

General, ci o cerere de suspendare a executării sentinței.

Interpelată fiind, cu

ocazia dezbaterilor publice asupra contestației în anulare, cu privire la

relevanța acestei situații în economia soluției, contestatoarea a susținut că

instanța de recurs a formulat o astfel de constatare în contextul aprecierii

seriozității demersurilor pârâților întreprinse anterior încheierii

contractului în baza Legii nr. 112/1995, reținând lipsa bunei credințe în ceea

ce îi privește.

Înalta Curte constată

că aserțiunea instanței cu privire la inițiatorul recursului în anulare nu a

vizat sesizarea propriu-zisă, al cărei titular este evident Procurorul General,

ci faptul că partea s-a adresat Parchetului General, existența demersului fiind

menționată în contextul analizei conduitei părții. Chiar și în ipoteza în care

ar fi fost greșit reținut, în condițiile în care conținutul și consecințele

acestui demers nu au fost analizate de instanța de recurs, aspectul este nerelevant

în a proba teza contestatoarei, neputând fi calificat ca o eroare de natură a

modifica situația de fapt pe baza căreia instanța de recurs a formulat

respectiva constatare.

În al doilea rând, se

arată că instanța de recurs ar fi reținut în mod eronat, ca element pe care s-a

întemeiat constatarea relei credințe a pârâților, că ultima transcriere cu

privire la imobil ar fi fost cea din 31 mai 1995 a contractului D., pe care

pârâtul ar fi putut să o consulte pentru a afla de respectiva înstrăinare, deși,

în realitate, era cea cu nr. 12176 din 2 decembrie 1996 a dispoziției nr. 1342

din 3 noiembrie 1996 prin care bunul reintră în patrimoniul Mun. București.

Se constată că

instanța de recurs nu a dat afirmațiilor citate de contestatoare înțelesul pe

care aceasta le susține, pentru a fi calificate drept o eroare materială.

Astfel, în prima afirmație se enunță un fapt, acela al notării contractului

valabil în registrul de publicitate, fără enunțarea unor consecințe juridice,

iar a doua afirmație nu se referă la transcrierea contractului ca fiind ultima

pentru imobilul respectiv, cum susține contestatoarea, ci doar la împrejurarea

că aceasta dovedește că, la acel moment, imobilul era în circuitul civil și

titlul opozabil terților și se reproșează chiriașilor cumpărători faptul că nu

au făcut demersuri personale, pe lângă cele ale mandatarului vânzătoarei, atât

la registrul de publicitate imobiliară, verificând transcrierile anterioare, cât

și la autoritățile fiscale.

Este evident că

aceste considerente reprezintă un act de judecată al instanței de recurs prin

care își expune raționamentul ce a stat la baza aprecierii, ca îndeplinit, a

criteriului instituit prin art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001 privind

reaua credință a cumpărătorului, în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare cumpărare, o astfel de situație neîncadrându-se, ca

atare, în textul menționat care reglementează posibilitatea retractării

hotărârii pronunțate de o instanță de recurs atunci când dezlegarea dată este

rezultatul unei erori materiale.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.

În baza art. 274 C.

proc. civ., Înalta Curte va obliga contestatoarea să plătească intimaților A., I.

și B. 3.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în

anulare formulată de E. împotriva Deciziei nr. 2684 din 26 noiembrie 2015 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă pe contestatoare la 3.000 lei

cheltuieli de judecată către intimații A., I. și B.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16

martie 2016.