ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1082/2016

Decizia nr. 1082/2016 Asupra recursului de față constată următoarele: Prin cererea din 21 mai 2010, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții SC C. SRL, D., E., F., G. și SC H. SRL, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților persoane fizice la plata contravalorii lipsei de folosința a apartamentului 1, parter și apartamentului 2, precum și a terenului aferent, imobile situate în București, sect. 1, pentru perioada august 2002 - decembrie 2006, evaluată provizoriu la 50.000 euro.

S-a mai solicitat obligarea pârâților SC C. SRL și a SC H. SRL, în solidar cu pârâții D., E., F. și G. la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului construcție compus din ap. 1, parter, și apartamentul, precum și a terenului aflat sub acesta, imobile situate în București, sectorul 1, pe perioada 01 ianuarie 2007 - 19 februarie 2009, evaluată provizoriu, la suma de 100.000 euro; S-a cerut obligarea pârâților SC C. SRL și a SC H. SRL în solidar cu pârâta G., la plata contravalorii lipsei de folosința a apartamentului nr. 3 al imobilului construcție și a terenului aferent, situat în București, sectorul 1, pe perioada 19 februarie 2009 - 23 aprilie 2009, evaluată provizoriu la 8.000 euro; obligarea tuturor pârâților, în solidar, la plata contravalorii unei centrale termice, evaluată provizoriu la suma de 7.000 lei și obligarea pârâților, în solidar, la plata de daune interese, în cuantum estimat provizoriu la 20.000 euro, pentru distrugerile aduse imobilului și pentru schimbarea fără drept a destinației acestuia.

Prin sentința civilă nr. 164 din 17 februarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate atât excepția tardivității, cât și excepția netimbrării, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților D., E. G., F. și SC H. SRL (aceasta din urmă în raport de capătul 2 și capătul 3 de cerere), a respins, ca rămasă fără obiect, excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SRL în ceea ce privește capătul 4 al cererii de chemare în judecată, a admis, în parte acțiunea precizată, a obligat pârâta G. la plata contravalorii lipsei de folosință a apartamentului nr. 3 din imobilul situat în București, sector 1, în cuantum de 3.004,49 euro pentru perioada 11 decembrie 2008 - 23 aprilie 2009. A respins, ca neîntemeiate, pretențiile reclamanților formulate în contradictoriu cu pârâta G. pentru perioada august 2002 - 10 decembrie 2008, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A., și I. împotriva pârâților D., E., F., G. și SC H. SRL.

A luat act că reclamanții și pârâții D., E., F. și SC H. SRL și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că fapta civilă delictuală imputată pârâților de către reclamanți ar consta în aceea că prin contractele de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 2006 pârâții F., D., și E. au înstrăinat către SC C. SRL apartamentele, iar pârâta G. a încheiat cu SC C. SRL un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 3 și ulterior, un contract de comodat, deși cunoșteau că acestea sunt revendicate. În aprecierea reclamanților, prin conduita lor, pârâții au fost de rea credință, ceea ce ar avea semnificația săvârșirii unei fapte delictuale.

Or, probatoriul administrat relevă faptul că în intervalul în discuție (2002 - 2009) pârâții au folosit imobilul. Dacă și în ce măsură faptul de a înstrăina un imobil litigios are configurația unei fapte delictuale este o chestiune ce ține de fondul cauzei. Instanța a reținut că, întrucât la termenul din data de 16 septembrie 2011, reclamanții au renunțat la judecarea capetelor 4 și 5 ale cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SRL în ceea ce privește capătul 4 de cerere a rămas fără obiect. Procedând la cercetarea fondului cauzei, a constatat, conform art. 998-999 C. civ., că reclamanții trebuiau să facă dovada îndeplinirii cumulative a celor patru condiții: săvârșirea unei fapte ilicite, crearea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între cele două și vinovăția autorilor faptelor ilicite.

Or, vânzarea apartamentelor din imobilul situat în București, sector 1, de către pârâții F., D., și E. nu are configurația unei fapte ilicite, ci reprezintă exercitarea atributului de dispoziție juridică asupra bunurilor pe care, fiecare dintre pârâți le aveau în proprietate la momentul înstrăinărilor. Totodată, încheierea unui antecontract cu privire la apartament de către pârâta G. are aceeași semnificație juridică. Contrar susținerilor reclamanților, promovarea acțiunii în revendicare de către proprietarul căruia i s-a naționalizat imobilul în perioada 1945 - 1989, nu are ca efect scoaterea din circuitul civil a bunului respectiv.

Interdicția de înstrăinare la care reclamanții au făcut trimitere în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, vizează ipoteza în care bunul care face obiectul Legii nr. 10/2001, se află la unitatea deținătoare sau la cea învestită cu soluționarea notificării, unitate care, sub sancțiunea nulității absolute, nu îl poate înstrăina până la soluționarea notificării. Or, este evident că încă din 1996 cele trei apartamente fuseseră dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1996 de către cei patru pârâți - persoane fizice, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De altfel, cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 (nr. 1153/24171 din 05 noiembrie 1996, nr. 1278/20289 din 14 noiembrie 1996 și nr. 1136/20288 din 15 noiembrie 1996), nefiind declarate nule pe cale judecătorească, se bucură de prezumție de legalitate, ele fiind doar ineficace ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și I., precum și pârâții G., F., D. și E., crticând soluția pentru netemeinicie și nelegalitate. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 91 din 12 februarie 2016 a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-reclamanți A., și I., și de apelanții-pârâți G., F., D. și E. și intimata-pârâtă SC H. SRL, împotriva încheierii de ședință din data de 20 mai 2011 și a sentinței civile nr. 164 din 17 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că prin încheierea din 20 mai 2011, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu motivarea că acesta a început să curgă la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești pronunțate asupra revendicării și că de atunci și până la data intentării prezentei acțiuni nu s-a împlinit termenul de 3 ani. Într-adevăr, acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Când revendicarea poartă asupra însuși dreptului de proprietate, aceasta tinde nu numai la recuperarea posesiei, ci și la reconfirmarea a însăși dreptului de proprietate.

În speță, reclamanții, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar al imobilului, care a fost în imposibilitate de a-și exercita prerogativele sale o perioadă îndelungată de timp, nu s-au aflat numai în situația de a redobândi posesia imobilului de la foștii chiriași, ci și de a obține reînvierea a însăși dreptului de proprietate în patrimoniul lor cu consecințele scoaterii bunului din patrimoniul chiriașilor deveniți proprietari în baza Legii nr. 112/1995. De aceea, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în revendicare ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia civilă nr. 8018 din 11 decembrie 2008, nimeni nu-i putea recunoaște drept proprietari pentru a-și putea exercita prerogativele dreptului lor de proprietate respectiv: posesia, folosința și dispoziția.

Ca atare, de-abia după admiterea acțiunii în revendicare, se reînnoiește dreptul de proprietate al reclamanților și devine ineficace dreptul de proprietate al pârâților. Tot de atunci, respectiv din 11 decembrie 2008, se naște raportul de drept dintre reclamanți și pârâți, constând în dreptul reclamanților de a obține restituirea imobilului și obligația pârâților de a-l preda către aceștia. Drept urmare, dreptul la acțiune pentru plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului și, implicit, dreptul la restituirea contravalorii acestei folosințe, curge de la data de 11 decembrie 2008, când s-a născut obligația pârâților. Or, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Momentul nașterii dreptului la acțiune și, implicit, al curgerii termenului de prescripție este identic cu cel când reclamantul începe să estimeze paguba și să o poată pretindă de la pârâți, cum prescriu dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în cazul răspunderii civile delictuale invocate. Ca urmare, până la data de 11 decembrie 2008, când s-a soluționat irevocabil acțiunea în revendicare, termenul de prescripție nu a curs pentru reclamanți, dar nici dreptul lor la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului nu s-a născut. Cum acțiunea a fost intentată la data de 21 mai 2010, evident, termenul de prescripție de 3 ani reglementat prin prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu este îndeplinit, motiv pentru care just a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune de către prima instanță.

Pentru aceleași considerente și acțiunea intentată de reclamanți pentru lipsa de folosință pe perioada 2002 - 11 decembrie 2008, este neîntemeiată. Acțiunea în revendicare a avut drept obiect compararea titlurilor autorilor părților, respectiv al autorului reclamanților neexercitat o perioadă îndelungată de timp și al statului, care a preluat bunul în mod abuziv și apoi l-a transmis prin vânzare către pârâții persoane fizice.

Și excepția tardivității formulării acestei pretinse modificări a acțiunii prin aceeași cerere este neîntemeiată, căci, cum pe bună dreptate a reținut instanța, reclamanții nu au extins perioada de plată a lipsei de folosință, ci au menținut întinderea ei până la 19 februarie 2009 și respectiv 23 aprilie 2009 pentru pârâta G. Cererea lor vizează exclusiv precizarea cuantumului pretențiilor în funcție de estimarea lor prin raportul de expertiză și nu modificarea acțiunii, astfel încât, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., ci prevederile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., conform cu care, cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință susținerile reclamantului cu privire la majorarea sau micșorarea câtimii obiectului cererii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și I., precum și pârâții F., D. și E., criticând soluția pentru nelegalitate. Reclamanții A. și I. au arătat că li se cuvin despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru următoarele perioade de timp: august 2002 - decembrie 2006, respectiv decembrie 2006 - februarie 2009. În mod eronat a fost respins apelul cu motivarea că dreptul la despăgubiri se naște numai la data admiterii irevocabile a revendicării, întrucât numai atunci a fost invalidat titlul pârâților și reclamanții își pot exercita dreptul de proprietate. Astfel, în esență, reclamanții au arătat că dreptul de proprietate este un drept exclusiv și că nu există două drepturi de proprietate concurente asupra unui bun, iar hotărârea dată în acțiunea în revendicare este declarativă și nu constitutivă de drepturi.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 480 C. civ., în sensul că pârâții au avut numai o aparență de proprietate rezultată din existența unui titlu care s-a bucurat de o prezumție de validitate. Or, aparența este distinctă de realitate și nu creează un drept în favoarea pârâților. Instanța a reținut în mod greșit că pârâții și-au exercitat propriul drept de proprietate, decurgând din prezumția de validitate a contractului de vânzare-cumpărare. Ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare instanța a statuat că dreptul de proprietate dobândit de pârâți nu este opozabil reclamanților, ceea ce înseamnă, continuând raționamentul că nici dreptul de folosință nu le poate fi opus acestora, deci datorează despăgubiri pentru folosința imobilului, de vreme ce nu au dobândit proprietatea asupra acestuia.

O a doua critică se referă la faptul că acțiunea în revendicare confirmă irevocabil că reclamanții au fost proprietari și nu pârâții. Greșita reținere a naturii juridice a acțiunii în revendicare și a hotărârii judecătorești de admitere a revendicării a dus la statuarea nelegală a faptului că dreptul de proprietate a fost confirmat prin hotărâre. Astfel, reclamantul primește posesia pentru că este proprietar, nu devine împroprietărit ca urmare a pronunțării hotărârii judecătorești. În consecință, nu există niciun drept de proprietate sau de folosință care facă licită fapta ocupării imobilului și să justifice respingerea acțiunii. O a treia critică se referă la încălcarea prevederilor art. 480 C. civ., sub aspectul caracterului dreptului de proprietate care este perpetuu și nu se stinge prin neuzanță.

În consecință, acesta nu se poate stinge și nici nu poate reînvia ca urmare a neuzului, dar poate fi prescris achizitiv, ceea ce nu este cazul, în speță. O a patra critică se referă la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii date în revendicare, în cadrul căreia s-a reținut că statul român nu a dobândit dreptul de proprietate, preluând imobilul abuziv, astfel încât nu a putut să transmită în patrimoniul pârâților un drept pe care nu-l avea. Dimpotrivă, s-a reținut că înstrăinarea către chiriașii-cumpărători nu a fost valabilă, încălcându-se dispozițiile Legii nr. 112/1995. Mai mult, se face o confuzie între validitatea vânzării și eficacitatea vânzării față de terțul care este adevăratul proprietar.

Instanța a reținut că pârâții au titluri valabile, deci au obținut un drept de proprietate. Trebuie subliniat că operațiunea de vânzare a bunului altuia poate fi valabilă, dar este inopozabilă adevăratului proprietar, ceea ce înseamnă că poate fi translativă de drepturi între părți, dar nu și față de verus dominus. Or, în speță pârâții opun existența unui drept de proprietate până la data de 11 decembrie 2008, tocmai celui căruia s-a stabilit deja cu putere de lucru judecat că îi este inopozabilă așa zisa dobândire a proprietății. În procesul de revendicare, reclamanții au solicitat instanței și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, însă acest capăt de cerere a fost respins ca fiind fără interes, soluție rămasă irevocabilă.

Au fost aplicate greșit dispozițiile art. 43 din Legea nr. 10/2001, în sensul că apartamentele au fost vândute, deși au fost solicitate în natură, iar pârâții persoane fizice au avut inserate clauze de cumpărare pe propriul risc, ceea ce demonstrează cauza ilicită a contractelor și arată lipsa bunei-credințe la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. În fine instanțele nu au reținut lipsa de vinovăție a pârâților, deși convingerea lor că au dreptate nu trebuie confundată cu nevinovăția. Mai mult, pârâții au înstrăinat imobilul către SC C. SRL, pentru a forța o protecție a cumpărătorului de bună-credință, deși se aflau în proces cu proprietarii. În ceea ce privește perioada decembrie 2006 - februarie 2009, pârâții persoane fizice nu au mai posedat imobilul, întrucât l-au vândut societății deja menționate, dar prin vânzare s-a săvârșit o faptă ilicită, iar notarea litigiului s-a făcut după încheierea contractului.

S-a arătat că apartamentele nu puteau fi vândute, în raport de dispozițiile art. 43 din Legea nr. 10/2001 și mai mult au fost vândute în timpul procesului cu reclamanții, ceea ce înseamnă de fapt o situație tipică de fraudă, tocmai pentru a îngreuna recuperarea bunului. În ceea ce-o privește pe pârâta SC H. SRL, se reține greșit că nefiind parte în hotărârea de revendicare, nu era obligată la restituire. S-a ignorat faptul că pretinsul drept al acestei societăți comerciale nu există raportat la verus dominus. Aceasta are, în cel mai bun caz, un drept de creanță, împotriva persoanelor de la care a dobândit dreptul. Fapta ilicită a lui SC H. SRL constă în folosirea bunului proprietatea reclamantului, de altfel, societatea a fost evacuată în temeiul titlului executor, chiar dacă nu figura printre pârâți.

Pârâta G. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În esență, pârâta a susținut că nu datorează reclamanților despăgubiri pentru perioada 11 decembrie 2008 - 23 aprilie 2009, cu un subsidiar referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, în situația admiterii recursului reclamanților, pentru pretenții ce vizează perioada anilor 2002 -2007. Pentru perioada ulterioară admiterii acțiunii în revendicare împotriva pârâților, s-a arătat că în mod greșit instanța a reținut că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale pentru apartamentul din imobilul situat în, sector 1, București. S-a arătat că nu există faptă ilicită și nici vinovăție, deoarece încheierea unui act juridic înainte de data de 11 decembrie 2008, data soluționării irevocabile a acțiunii în revendicare, nu poate fi considerată un fapt ilicit.

Astfel, la momentul pronunțării hotărârii, apartamentul era folosit de SC C. SRL, în temeiul unui contract de comodat, ceea ce înseamnă că pârâta nu putea asigura folosința în favoarea reclamanților. Ulterior, SC C. SRL a încheiat la rândul său un contract de comodat cu SC H. SRL, aspect care iarăși nu-i poate fi imputat pârâtei G. La data prezentării executorilor judecătorești, respectiv 05 februarie 2009, SC H. SRL trebuia să plece din imobil, prelungirea șederii sale până la 23 aprilie 2009, nefiind imputabilă pârâtei. În măsura în care nu se reține existența unei fapte ilicite, atunci nu se poate reține nici vinovăția pârâtei și în consecință nu poate fi obligată la despăgubiri. Cu privire la teza subsidiară s-a arătat că instanțele trebuiau să aibă în vedere două momente, raportat la aplicarea prescripției extinctive, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958: momentul subiectiv și momentul obiectiv de la care începea să curgă termenul de prescripție.

Pârâții F., D. și E. au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În esență, pârâții au susținut excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru perioada anilor 2002 - 2007, arătând că la data introducerii acțiunii în pretenții dreptul la despăgubiri era prescris. S-a invocat de către pârâți că instanțele trebuiau să aibă în vedere două momente, raportat la aplicarea prescripției extinctive, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958: momentul subiectiv și momentul obiectiv de la care începea să curgă termenul de prescripție. Recursul reclamantului A. este nefondat. Deși, alături de reclamantul A. a declarat recurs și I., aceasta a transmis drepturile litigioase în favoarea reclamantului, astfel încât instanța luând act de această transmisiune, constată că titularul recursului a devenit un singur reclamant, cel deja menționat mai sus.

Examinând susținerile recurentului, Înalta Curte reține că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă. Susținerile reclamantului privind încălcarea dreptului său de proprietate, prin prisma aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ. din 1864 sunt neîntemeiate. Astfel, trebuie subliniat că prin acțiunea formulată la data de 21 mai 2010, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâților persoane juridice și persoane fizice la plata lipsei de folosință pentru folosirea imobilului construcție și teren situat în București, str. Aviatorilor nr. 54, pentru perioadele august 2002 - decembrie 2006 și 01 ianuarie 2007 - 19 februarie 2009. În susținerea acțiunii, reclamanții au arătat că au chemat în judecată în anul 2002, pe pârâții persoane fizice pentru a fi obligate să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, care a fost naționalizat.

Acțiunea a fost admisă și hotărârea pronunțată în revendicare a rămas irevocabilă la data de 11 decembrie 2008 prin decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție. Temeiul juridic al formulării unei acțiuni pentru ”lipsa de folosință” este răspunderea civilă delictuală și constă în lipsirea nejustificată a reclamanților de folosința imobilului. Pentru a antrena răspunderea civilă delictuală, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ. din 1864 este necesar să se stabilească existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamanților, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului. De altfel, acesta este și temeiul juridic al acțiunii introductive, astfel încât în căile de atac instanțele vor aprecia asupra motivelor de nelegalitate invocate, dar raportat la natura acțiunii introductive.

În mod corect au statuat instanțele anterioare, că fapta ilicită a pârâților poate fi demonstrată numai după rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțate în recurs de instanța supremă, de la acea dată luând naștere dreptul de creanță constând în despăgubiri pentru folosința imobilului. Este neîndoielnic că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost confirmat prin admiterea acțiunii în revendicare, apreciindu-se că titlul reclamanților este preferabil și că dreptul real se află în patrimoniul acestora. Dreptul de proprietate înglobează ca prerogative posesia și folosința, astfel încât, în măsura în care s-a constatat că dreptul reclamanților prevalează asupra drepturilor obținute de pârâți și folosința se exercită abuziv de către aceștia, atunci acțiunea în pretenții este întemeiată.

Întrucât, imobilul în litigiu a fost naționalizat de statul român, dreptul de proprietate al reclamanților, în raport cu pârâții, chiriași-cumpărători s-a confirmat de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești în revendicare, iar dreptul de creanță invocat de reclamanți, constând în despăgubiri pentru lipsa de folosință se naște numai din momentul menționat. În speță, pârâții persoane fizice au cumpărat apartamentele situate în imobilul din str… prin contracte încheiate în anul 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995. În cadrul acțiunii în revendicare, formulată de reclamanți împotriva pârâților în anul 2002 (anterior formulării acțiunii în pretenții) instanța a procedat la operațiunea de comparare a titlurilor, care prin ipoteză presupune existența unor titluri valabile, pentru părțile din litigiu.

Prezumția de valabilitate a contractelor a determinat utilizarea apartamentelor de către pârâți, până la momentul când a avut loc evicțiunea, adică rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțată în revendicare. Pentru perioada 2002-2006 dreptul la despăgubiri nu exista în favoarea reclamanților, deoarece acesta a luat naștere după confirmarea dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească. Din acel moment devine ilicită folosința pârâților asupra imobilului și pot fi obligați la despăgubiri pentru ”lipsa de folosință”, adică să-și valorifice dreptul de creanță ce rezultă din raportul juridic născut ulterior pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Deținerea imobilului de către pârâți după pronunțarea hotărârii judecătorești constituie o faptă ilicită ce cauzează reclamantului un prejudiciu care poate fi reparat prin acordarea unei despăgubiri echivalentă cu o chirie ce ar putea fi eventual obținută, dacă imobilul ar fi fost folosit de recurent. Faptul că în contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților s-a trecut o clauză de limitare a garanției pentru evicțiune a vânzătorului societate comercială locativă, privește raportul juridic dintre aceste părți și nu are legătură cu terțul evingător care-și poate valorifica dreptul de proprietate și implicit pe cel de folosință, numai după ce s-a pronunțat hotărârea în revendicare.

Această hotărâre, opozabilă pârâților în virtutea principiului relativității hotărârii judecătorești va determina conținutul raporturilor juridice dintre reclamanți și pârâți, nu numai în ceea ce privește executarea silită și evacuarea lor din imobil, dar și cu privire la exercițiul dreptului de proprietate, cu toate prerogativele ce decurg din acesta. În speță, trebuie avute în vedere și considerentele Curții Europene de la Strasbourg, în hotărârea Maria Atanasiu și alții împotriva României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22/11/2010, potrivit parag. 134 -137: ”(...) Un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39.794/98, § 69, Convenția Europeană a Drepturilor Omului 2002-VII. (...) În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, § 35, Convenția Europeană a Drepturilor Omului 2004-IX)”.

La parag. nr. 140 din cadrul hotărârii menționate s-a reținut că luându-se în considerare sensul autonom al noțiunii "bunuri", precum și criteriile reținute în jurisprudența Curții, rezultă că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este efectivă dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Așadar, pentru ca instanțele interne să se conformeze jurisprudenței Curții Europene rezultă că în mod corect s-a apreciat că efectul hotărârii judecătorești irevocabile pronunțate în favoarea reclamanților a fost acela de a confirma dreptul real asupra imobilului revendicat, generându-se un nou drept de proprietate (așa cum reiese din exprimarea Curții de la Strasbourg), care își produce efectele față de pârâți, de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de restituire a imobilului.

Așadar, dreptul de proprietate al recurentului-reclamant își produce efectele față de pârâți, numai după admiterea acțiunii în revendicare, iar acțiunea în pretenții poate fi formulată, tocmai datorită situației juridice nou-create în favoarea reclamantului (având în vedere că în recurs a rămas un singur reclamant). În ceea ce privește dispozițiile art. 43 din Legea nr. 10/2001, acestea nu sunt incidente în cauză, de vreme ce acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu se desfășoară în temeiul dreptului comun și are ca temei răspunderea civilă delictuală, conform art. 998-999 C. civ. Având în vedere obiectul acțiunii introductive, care constă într-o acțiune în pretenții, nu au relevanță juridică argumentele privind cauza juridică a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți cu unitatea locativă și nici buna lor credință, pentru că aceste aspecte pot fi analizate de instanță numai într-o acțiune în constatarea nulității actelor juridice.

De altfel, așa cum s-a subliniat anterior, raporturile juridice dintre reclamant și pârâți au fost pe deplin stabilite ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, hotărârea judecătorească fiind pusă în executare, iar pârâții fiind evacuați. Așa fiind, în mod corect instanțele anterioare au apreciat că despăgubirile se cuvin reclamantului numai pentru perioada 11 decembrie 2008 - 23 aprilie 2009, în ceea ce o privește pe pârâta G. care a încheiat un contract de comodat cu SC C. SRL, iar aceasta din urmă a încheiat un alt contract cu SC H. SRL. Așadar, până la predarea efectivă către reclamanții din acțiunea în revendicare, utilizarea imobilului s-a considerat a fi ilicită pe perioada menționată, încălcându-se prerogativa folosinței, ca atribut al dreptului de proprietate.

În ceea ce-i privește pe ceilalți pârâți, persoane fizice s-a reținut că înainte de rămânerea definitivă a hotărârii în revendicare, au înstrăinat apartamentele în care locuiau și nu datorează sumele solicitate drept despăgubiri de către recurentul-reclamant. Înstrăinarea s-a făcut către SC C. SRL, care a fost parte în procesul de revendicare, pârâtă care a fost evacuată din imobil prin executare silită. Recursul declarat de pârâta G. este nefondat. Examinând susținerile pârâtei, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9, urmând să fie analizate din această perspectivă. În mod corect instanțele anterioare au apreciat că despăgubirile se cuvin reclamantului numai pentru perioada 11 decembrie 2008 - 23 aprilie 2009, în ceea ce o privește pe pârâta G. care a încheiat un contract de comodat cu SC C. SRL, iar aceasta din urmă a încheiat un alt contract cu SC H. SRL.

Așadar, până la predarea efectivă către reclamanții din acțiunea în revendicare, folosința asupra imobilului s-a considerat a fi ilicită pe perioada menționată. Reiterăm argumentul că temeiul juridic al formulării unei acțiuni pentru ”lipsa de folosință” este răspunderea civilă delictuală și constă în lipsirea nejustificată a reclamanților de folosința imobilului. Pentru a antrena răspunderea civilă delictuală, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ. din 1864 este necesar să se stabilească existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamanților, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului. În mod corect au statuat instanțele anterioare, că fapta ilicită a pârâtei poate fi demonstrată numai după rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțate în recurs de instanța supremă, de la acea dată luând naștere dreptul de creanță constând în despăgubiri pentru folosința imobilului.

Faptul că pârâta a încheiat un contract de comodat cu un terț, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii în revendicare nu o absolvă de răspundere după acest moment. Pârâta a exercitat posesia asupra apartamentului din imobil și continuând raporturile din contractul de comodat a exercitat folosința ca element al posesiei, corpore alieno, adică un terț a folosit imobilul, dar cu îngăduința pârâtei. Faptul că SC C. SRL a încheiat un alt contract de comodat cu o altă societate comercială, nu o absolvă pe pârâtă, care prin hotărâre judecătorească a fost evinsă în favoarea unor terți, adică reclamanții. Menținerea contractelor de comodat, subsecvent rămânerii irevocabile a hotărârii în revendicare la data de 11 decembrie 2008, este de natură să provoace un prejudiciu recurentului-reclamant, deoarece posesia pârâtei, chiar exercitată corpore alieno, nu mai este licită.

Susținerile privind perioada anterioară anului 2008, nu vor mai fi analizate, deoarece având în vedere soluția pronunțată pe recursul reclamantului, acestea devin fără relevanță juridică. Deși în cererea de recurs, pârâta s-a referit și la dispozițiile art. 304 pct. 8, acesta a fost invocat formal, întrucât nu s-a argumentat de ce instanța, interpretând actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia. Recursul declarat de pârâții F., D. și E. este lipsit de interes. Examinând criticile recurenților se constată că acestea sunt lipsite de interes, deoarece acțiunea principală a fost respinsă în totalitate față de aceștia, soluția fiind menținută, atât de instanța de apel, cât și de instanța de recurs.

În consecință, procesul nu le-a produs nicio vătămare, iar exercitarea căii de atac a recursului împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel nu le aduce niciun folos practic din punct de vedere procedural. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta G. împotriva Deciziei nr. 91/A din data de 12 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Urmează să respingă, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâții F., D. și E. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta G. împotriva Deciziei nr. 91/A din data de 12 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâții F., D. și E. împotriva Deciziei nr. 91/A din data de 12 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2016.