ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1082/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1082/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1082/2016
Asupra
recursului de față constată următoarele:
Prin cererea din 21 mai 2010,
reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții SC C.
SRL, D., E., F., G. și SC H. SRL, pentru ca prin hotărârea ce se va
pronunța să se dispună obligarea pârâților persoane fizice
la plata contravalorii lipsei de folosința a apartamentului 1, parter
și apartamentului 2, precum și a terenului aferent, imobile situate
în București, sect. 1, pentru perioada august 2002 - decembrie 2006,
evaluată provizoriu la 50.000 euro.
S-a mai
solicitat obligarea pârâților SC C. SRL și a SC H. SRL, în solidar cu
pârâții D., E., F. și G. la plata contravalorii lipsei de
folosință a imobilului construcție compus din ap. 1, parter,
și apartamentul, precum și a terenului aflat sub acesta, imobile
situate în București, sectorul 1, pe perioada 01 ianuarie 2007 - 19
februarie 2009, evaluată provizoriu, la suma de 100.000 euro;
S-a cerut obligarea
pârâților SC C. SRL și a SC H. SRL în solidar cu pârâta G., la plata
contravalorii lipsei de folosința a apartamentului nr. 3 al imobilului
construcție și a terenului aferent, situat în București,
sectorul 1, pe perioada 19 februarie 2009 - 23 aprilie 2009, evaluată
provizoriu la 8.000 euro; obligarea tuturor pârâților, în solidar, la
plata contravalorii unei centrale termice, evaluată provizoriu la suma de
7.000 lei și obligarea pârâților, în solidar, la plata de daune
interese, în cuantum estimat provizoriu la 20.000 euro, pentru distrugerile
aduse imobilului și pentru schimbarea fără drept a
destinației acestuia.
Prin
sentința civilă nr. 164 din 17 februarie 2014, Tribunalul
București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate atât
excepția tardivității, cât și excepția
netimbrării, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei
calității procesuale pasive a pârâților D., E. G., F. și SC
H. SRL (aceasta din urmă în raport de capătul 2 și capătul
3 de cerere), a respins, ca rămasă fără obiect,
excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SRL în ceea
ce privește capătul 4 al cererii de chemare în judecată, a
admis, în parte acțiunea precizată, a obligat pârâta G. la plata
contravalorii lipsei de folosință a apartamentului nr. 3 din imobilul
situat în București, sector 1, în cuantum de 3.004,49 euro pentru perioada
11 decembrie 2008 - 23 aprilie 2009.
A respins, ca
neîntemeiate, pretențiile reclamanților formulate în contradictoriu
cu pârâta G. pentru perioada august 2002 - 10 decembrie 2008, a respins, ca
neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A., și
I. împotriva pârâților D., E., F., G. și SC H. SRL.
A luat act
că reclamanții și pârâții D., E., F. și SC H. SRL
și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale
separată.
Pentru a
hotărî astfel, instanța a reținut că fapta civilă
delictuală imputată pârâților de către reclamanți ar
consta în aceea că prin contractele de vânzare-cumpărare din 13
decembrie 2006 pârâții F., D., și E. au înstrăinat către SC
C. SRL apartamentele, iar pârâta G. a încheiat cu SC C. SRL un antecontract de
vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 3 și ulterior, un
contract de comodat, deși cunoșteau că acestea sunt revendicate.
În aprecierea reclamanților, prin conduita lor, pârâții au fost de
rea credință, ceea ce ar avea semnificația săvârșirii
unei fapte delictuale.
Or,
probatoriul administrat relevă faptul că în intervalul în
discuție (2002 - 2009) pârâții au folosit imobilul. Dacă și
în ce măsură faptul de a înstrăina un imobil litigios are
configurația unei fapte delictuale este o chestiune ce ține de fondul
cauzei.
Instanța
a reținut că, întrucât la termenul din data de 16 septembrie 2011,
reclamanții au renunțat la judecarea capetelor 4 și 5 ale
cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității
procesuale pasive a SC H. SRL în ceea ce privește capătul 4 de cerere
a rămas fără obiect.
Procedând la
cercetarea fondului cauzei, a constatat, conform art. 998-999 C. civ., că
reclamanții trebuiau să facă dovada îndeplinirii cumulative a
celor patru condiții: săvârșirea unei fapte ilicite, crearea
unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între cele două și
vinovăția autorilor faptelor ilicite.
Or, vânzarea
apartamentelor din imobilul situat în București, sector 1, de către
pârâții F., D., și E. nu are configurația unei fapte ilicite, ci
reprezintă exercitarea atributului de dispoziție juridică asupra
bunurilor pe care, fiecare dintre pârâți le aveau în proprietate la
momentul înstrăinărilor. Totodată, încheierea unui antecontract
cu privire la apartament de către pârâta G. are aceeași
semnificație juridică.
Contrar
susținerilor reclamanților, promovarea acțiunii în revendicare
de către proprietarul căruia i s-a naționalizat imobilul în
perioada 1945 - 1989, nu are ca efect scoaterea din circuitul civil a bunului
respectiv.
Interdicția
de înstrăinare la care reclamanții au făcut trimitere în
cuprinsul cererii de chemare în judecată, prevăzută de art. 21 alin.
(5) din Legea nr. 10/2001, vizează ipoteza în care bunul care face
obiectul Legii nr. 10/2001, se află la unitatea deținătoare sau
la cea învestită cu soluționarea notificării, unitate care, sub
sancțiunea nulității absolute, nu îl poate înstrăina
până la soluționarea notificării.
Or, este
evident că încă din 1996 cele trei apartamente fuseseră
dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1996
de către cei patru pârâți - persoane fizice, anterior intrării
în vigoare a Legii nr. 10/2001.
De altfel,
cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995
(nr. 1153/24171 din 05 noiembrie 1996, nr. 1278/20289 din 14 noiembrie 1996
și nr. 1136/20288 din 15 noiembrie 1996), nefiind declarate nule pe cale
judecătorească, se bucură de prezumție de legalitate, ele
fiind doar ineficace ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și I., precum
și pârâții G., F., D. și E., crticând soluția pentru
netemeinicie și nelegalitate.
Curtea de
Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr.
91 din 12 februarie 2016 a respins, ca nefondate, apelurile formulate de
apelanții-reclamanți A., și I., și de
apelanții-pârâți G., F., D. și E. și intimata-pârâtă SC
H. SRL, împotriva încheierii de ședință din data de 20 mai 2011
și a sentinței civile nr. 164 din 17 februarie 2014
pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,
în Dosarul nr. x/3/2013.
Pentru a
hotărî astfel instanța a reținut că prin încheierea din 20
mai 2011, instanța a respins excepția prescripției dreptului
material la acțiune, cu motivarea că acesta a început să
curgă la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătorești pronunțate asupra revendicării și
că de atunci și până la data intentării prezentei
acțiuni nu s-a împlinit termenul de 3 ani.
Într-adevăr,
acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care
proprietarul, care a pierdut posesia bunului, cere restituirea acestui bun de
la posesorul neproprietar. Când revendicarea poartă asupra însuși
dreptului de proprietate, aceasta tinde nu numai la recuperarea posesiei, ci
și la reconfirmarea a însăși dreptului de proprietate.
În
speță, reclamanții, în calitate de moștenitori ai fostului
proprietar al imobilului, care a fost în imposibilitate de a-și exercita
prerogativele sale o perioadă îndelungată de timp, nu s-au aflat
numai în situația de a redobândi posesia imobilului de la foștii
chiriași, ci și de a obține reînvierea a însăși
dreptului de proprietate în patrimoniul lor cu consecințele scoaterii
bunului din patrimoniul chiriașilor deveniți proprietari în baza
Legii nr. 112/1995. De aceea, până la soluționarea definitivă
și irevocabilă a acțiunii în revendicare ce a făcut
obiectul Dosarului nr. x/3/2006 al Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția civilă și de proprietate
intelectuală, prin Decizia civilă nr. 8018 din 11 decembrie 2008,
nimeni nu-i putea recunoaște drept proprietari pentru a-și putea
exercita prerogativele dreptului lor de proprietate respectiv: posesia,
folosința și dispoziția.
Ca atare,
de-abia după admiterea acțiunii în revendicare, se reînnoiește
dreptul de proprietate al reclamanților și devine ineficace dreptul
de proprietate al pârâților. Tot de atunci, respectiv din 11 decembrie 2008,
se naște raportul de drept dintre reclamanți și pârâți,
constând în dreptul reclamanților de a obține restituirea imobilului
și obligația pârâților de a-l preda către aceștia.
Drept urmare,
dreptul la acțiune pentru plata contravalorii lipsei de
folosință a imobilului și, implicit, dreptul la restituirea
contravalorii acestei folosințe, curge de la data de 11 decembrie 2008,
când s-a născut obligația pârâților.
Or, conform art.
7 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă,
prescripția începe să curgă de la data când se naște
dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Momentul
nașterii dreptului la acțiune și, implicit, al curgerii
termenului de prescripție este identic cu cel când reclamantul începe
să estimeze paguba și să o poată pretindă de la
pârâți, cum prescriu dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958,
în cazul răspunderii civile delictuale invocate. Ca urmare, până la
data de 11 decembrie 2008, când s-a soluționat irevocabil acțiunea în
revendicare, termenul de prescripție nu a curs pentru reclamanți, dar
nici dreptul lor la despăgubiri pentru lipsa de folosință a
imobilului nu s-a născut.
Cum
acțiunea a fost intentată la data de 21 mai 2010, evident, termenul
de prescripție de 3 ani reglementat prin prevederile art. 3 din Decretul nr.
167/1958 nu este îndeplinit, motiv pentru care just a fost respinsă
excepția prescripției dreptului la acțiune de către prima
instanță.
Pentru
aceleași considerente și acțiunea intentată de
reclamanți pentru lipsa de folosință pe perioada 2002 - 11
decembrie 2008, este neîntemeiată. Acțiunea în revendicare a avut drept
obiect compararea titlurilor autorilor părților, respectiv al
autorului reclamanților neexercitat o perioadă îndelungată de
timp și al statului, care a preluat bunul în mod abuziv și apoi l-a
transmis prin vânzare către pârâții persoane fizice.
Și excepția
tardivității formulării acestei pretinse modificări a
acțiunii prin aceeași cerere este neîntemeiată, căci, cum
pe bună dreptate a reținut instanța, reclamanții nu au
extins perioada de plată a lipsei de folosință, ci au
menținut întinderea ei până la 19 februarie 2009 și respectiv 23
aprilie 2009 pentru pârâta G.
Cererea lor
vizează exclusiv precizarea cuantumului pretențiilor în funcție
de estimarea lor prin raportul de expertiză și nu modificarea
acțiunii, astfel încât, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 132
alin. (1) C. proc. civ., ci prevederile art. 132 alin. (2) C. proc. civ.,
conform cu care, cererea nu se socotește modificată și nu se va
da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință
susținerile reclamantului cu privire la majorarea sau micșorarea
câtimii obiectului cererii.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și I., precum
și pârâții F., D. și E., criticând soluția pentru
nelegalitate.
Reclamanții
A. și I. au arătat că li se cuvin despăgubiri pentru lipsa de
folosință pentru următoarele perioade de timp: august 2002 -
decembrie 2006, respectiv decembrie 2006 - februarie 2009. În mod eronat a fost
respins apelul cu motivarea că dreptul la despăgubiri se naște
numai la data admiterii irevocabile a revendicării, întrucât numai atunci
a fost invalidat titlul pârâților și reclamanții își pot exercita
dreptul de proprietate.
Astfel, în
esență, reclamanții au arătat că dreptul de
proprietate este un drept exclusiv și că nu există două
drepturi de proprietate concurente asupra unui bun, iar hotărârea
dată în acțiunea în revendicare este declarativă și nu
constitutivă de drepturi.
Instanța
de apel a încălcat dispozițiile art. 480 C. civ., în sensul că
pârâții au avut numai o aparență de proprietate rezultată
din existența unui titlu care s-a bucurat de o prezumție de
validitate. Or, aparența este distinctă de realitate și nu
creează un drept în favoarea pârâților. Instanța a reținut
în mod greșit că pârâții și-au exercitat propriul drept de
proprietate, decurgând din prezumția de validitate a contractului de
vânzare-cumpărare. Ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare
instanța a statuat că dreptul de proprietate dobândit de pârâți
nu este opozabil reclamanților, ceea ce înseamnă, continuând
raționamentul că nici dreptul de folosință nu le poate fi
opus acestora, deci datorează despăgubiri pentru folosința
imobilului, de vreme ce nu au dobândit proprietatea asupra acestuia.
O a doua
critică se referă la faptul că acțiunea în revendicare
confirmă irevocabil că reclamanții au fost proprietari și
nu pârâții. Greșita reținere a naturii juridice a acțiunii
în revendicare și a hotărârii judecătorești de admitere a
revendicării a dus la statuarea nelegală a faptului că dreptul
de proprietate a fost confirmat prin hotărâre. Astfel, reclamantul
primește posesia pentru că este proprietar, nu devine
împroprietărit ca urmare a pronunțării hotărârii
judecătorești. În consecință, nu există niciun drept
de proprietate sau de folosință care facă licită fapta
ocupării imobilului și să justifice respingerea acțiunii.
O a treia
critică se referă la încălcarea prevederilor art. 480 C. civ.,
sub aspectul caracterului dreptului de proprietate care este perpetuu și
nu se stinge prin neuzanță. În consecință, acesta nu se
poate stinge și nici nu poate reînvia ca urmare a neuzului, dar poate fi
prescris achizitiv, ceea ce nu este cazul, în speță.
O a patra
critică se referă la încălcarea puterii de lucru judecat a
hotărârii date în revendicare, în cadrul căreia s-a reținut
că statul român nu a dobândit dreptul de proprietate, preluând imobilul
abuziv, astfel încât nu a putut să transmită în patrimoniul
pârâților un drept pe care nu-l avea. Dimpotrivă, s-a reținut
că înstrăinarea către chiriașii-cumpărători nu a
fost valabilă, încălcându-se dispozițiile Legii nr. 112/1995.
Mai mult, se
face o confuzie între validitatea vânzării și eficacitatea
vânzării față de terțul care este adevăratul
proprietar. Instanța a reținut că pârâții au titluri
valabile, deci au obținut un drept de proprietate. Trebuie subliniat
că operațiunea de vânzare a bunului altuia poate fi valabilă,
dar este inopozabilă adevăratului proprietar, ceea ce înseamnă
că poate fi translativă de drepturi între părți, dar nu
și față de verus dominus.
Or, în
speță pârâții opun existența unui drept de proprietate
până la data de 11 decembrie 2008, tocmai celui căruia s-a stabilit
deja cu putere de lucru judecat că îi este inopozabilă așa zisa
dobândire a proprietății.
În procesul
de revendicare, reclamanții au solicitat instanței și
constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale
pârâților, însă acest capăt de cerere a fost respins ca fiind
fără interes, soluție rămasă irevocabilă.
Au fost
aplicate greșit dispozițiile art. 43 din Legea nr. 10/2001, în sensul
că apartamentele au fost vândute, deși au fost solicitate în
natură, iar pârâții persoane fizice au avut inserate clauze de
cumpărare pe propriul risc, ceea ce demonstrează cauza ilicită a
contractelor și arată lipsa bunei-credințe la încheierea contractelor
de vânzare-cumpărare.
În fine
instanțele nu au reținut lipsa de vinovăție a
pârâților, deși convingerea lor că au dreptate nu trebuie
confundată cu nevinovăția. Mai mult, pârâții au
înstrăinat imobilul către SC C. SRL, pentru a forța o
protecție a cumpărătorului de bună-credință,
deși se aflau în proces cu proprietarii.
În ceea ce privește
perioada decembrie 2006 - februarie 2009, pârâții persoane fizice nu au
mai posedat imobilul, întrucât l-au vândut societății deja
menționate, dar prin vânzare s-a săvârșit o faptă
ilicită, iar notarea litigiului s-a făcut după încheierea
contractului.
S-a
arătat că apartamentele nu puteau fi vândute, în raport de
dispozițiile art. 43 din Legea nr. 10/2001 și mai mult au fost
vândute în timpul procesului cu reclamanții, ceea ce înseamnă de fapt
o situație tipică de fraudă, tocmai pentru a îngreuna
recuperarea bunului.
În ceea ce-o
privește pe pârâta SC H. SRL, se reține greșit că nefiind
parte în hotărârea de revendicare, nu era obligată la restituire. S-a
ignorat faptul că pretinsul drept al acestei societăți
comerciale nu există raportat la verus dominus. Aceasta are, în cel mai
bun caz, un drept de creanță, împotriva persoanelor de la care a
dobândit dreptul.
Fapta
ilicită a lui SC H. SRL constă în folosirea bunului proprietatea
reclamantului, de altfel, societatea a fost evacuată în temeiul titlului
executor, chiar dacă nu figura printre pârâți.
Pârâta G. a
declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.
proc. civ.
În
esență, pârâta a susținut că nu datorează
reclamanților despăgubiri pentru perioada 11 decembrie 2008 - 23
aprilie 2009, cu un subsidiar referitor la excepția prescripției
dreptului la acțiune, în situația admiterii recursului
reclamanților, pentru pretenții ce vizează perioada anilor 2002
-2007.
Pentru
perioada ulterioară admiterii acțiunii în revendicare împotriva
pârâților, s-a arătat că în mod greșit instanța a
reținut că sunt întrunite elementele răspunderii civile
delictuale pentru apartamentul din imobilul situat în, sector 1,
București. S-a arătat că nu există faptă ilicită
și nici vinovăție, deoarece încheierea unui act juridic înainte
de data de 11 decembrie 2008, data soluționării irevocabile a
acțiunii în revendicare, nu poate fi considerată un fapt ilicit.
Astfel, la
momentul pronunțării hotărârii, apartamentul era folosit de SC
C. SRL, în temeiul unui contract de comodat, ceea ce înseamnă că
pârâta nu putea asigura folosința în favoarea reclamanților.
Ulterior, SC
C. SRL a încheiat la rândul său un contract de comodat cu SC H. SRL,
aspect care iarăși nu-i poate fi imputat pârâtei G.
La data
prezentării executorilor judecătorești, respectiv 05 februarie 2009,
SC H. SRL trebuia să plece din imobil, prelungirea șederii sale
până la 23 aprilie 2009, nefiind imputabilă pârâtei.
În
măsura în care nu se reține existența unei fapte ilicite, atunci
nu se poate reține nici vinovăția pârâtei și în
consecință nu poate fi obligată la despăgubiri.
Cu privire la
teza subsidiară s-a arătat că instanțele trebuiau să
aibă în vedere două momente, raportat la aplicarea prescripției
extinctive, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958: momentul subiectiv
și momentul obiectiv de la care începea să curgă termenul de
prescripție.
Pârâții F.,
D. și E. au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.
8 și 9 C. proc. civ.
În
esență, pârâții au susținut excepția prescripției
dreptului la acțiune al reclamanților pentru perioada anilor 2002 -
2007, arătând că la data introducerii acțiunii în pretenții
dreptul la despăgubiri era prescris.
S-a invocat
de către pârâți că instanțele trebuiau să aibă în
vedere două momente, raportat la aplicarea prescripției extinctive,
conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958: momentul subiectiv și momentul
obiectiv de la care începea să curgă termenul de prescripție.
Recursul
reclamantului A. este nefondat. Deși, alături de reclamantul A. a
declarat recurs și I., aceasta a transmis drepturile litigioase în
favoarea reclamantului, astfel încât instanța luând act de această
transmisiune, constată că titularul recursului a devenit un singur
reclamant, cel deja menționat mai sus.
Examinând
susținerile recurentului, Înalta Curte reține că acestea se
subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând
să fie analizate din această perspectivă.
Susținerile
reclamantului privind încălcarea dreptului său de proprietate, prin
prisma aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ. din 1864 sunt
neîntemeiate.
Astfel,
trebuie subliniat că prin acțiunea formulată la data de 21 mai 2010,
reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâților persoane
juridice și persoane fizice la plata lipsei de folosință pentru
folosirea imobilului construcție și teren situat în București,
str. Aviatorilor nr. 54, pentru perioadele august 2002 - decembrie 2006 și
01 ianuarie 2007 - 19 februarie 2009.
În
susținerea acțiunii, reclamanții au arătat că au
chemat în judecată în anul 2002, pe pârâții persoane fizice pentru a
fi obligate să le lase în deplină proprietate și
liniștită posesie imobilul în litigiu, care a fost naționalizat.
Acțiunea a fost admisă și hotărârea pronunțată în
revendicare a rămas irevocabilă la data de 11 decembrie 2008 prin
decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și
Justiție.
Temeiul
juridic al formulării unei acțiuni pentru ”lipsa de
folosință” este răspunderea civilă delictuală și
constă în lipsirea nejustificată a reclamanților de
folosința imobilului. Pentru a antrena răspunderea civilă
delictuală, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ. din 1864
este necesar să se stabilească existența unei fapte ilicite,
producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamanților, legătura de
cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și
vinovăția făptuitorului. De altfel, acesta este și temeiul
juridic al acțiunii introductive, astfel încât în căile de atac instanțele
vor aprecia asupra motivelor de nelegalitate invocate, dar raportat la natura
acțiunii introductive.
În mod corect
au statuat instanțele anterioare, că fapta ilicită a
pârâților poate fi demonstrată numai după rămânerea
irevocabilă a hotărârii pronunțate în recurs de instanța
supremă, de la acea dată luând naștere dreptul de
creanță constând în despăgubiri pentru folosința imobilului.
Este
neîndoielnic că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost
confirmat prin admiterea acțiunii în revendicare, apreciindu-se că
titlul reclamanților este preferabil și că dreptul real se
află în patrimoniul acestora. Dreptul de proprietate înglobează ca
prerogative posesia și folosința, astfel încât, în măsura în
care s-a constatat că dreptul reclamanților prevalează asupra
drepturilor obținute de pârâți și folosința se
exercită abuziv de către aceștia, atunci acțiunea în
pretenții este întemeiată.
Întrucât,
imobilul în litigiu a fost naționalizat de statul român, dreptul de
proprietate al reclamanților, în raport cu pârâții,
chiriași-cumpărători s-a confirmat de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătorești în revendicare, iar
dreptul de creanță invocat de reclamanți, constând în
despăgubiri pentru lipsa de folosință se naște numai din
momentul menționat.
În
speță, pârâții persoane fizice au cumpărat apartamentele
situate în imobilul din str. ... prin contracte încheiate în anul 1996, în
temeiul Legii nr. 112/1995.
În cadrul
acțiunii în revendicare, formulată de reclamanți împotriva pârâților
în anul 2002 (anterior formulării acțiunii în pretenții)
instanța a procedat la operațiunea de comparare a titlurilor, care
prin ipoteză presupune existența unor titluri valabile, pentru
părțile din litigiu.
Prezumția
de valabilitate a contractelor a determinat utilizarea apartamentelor de
către pârâți, până la momentul când a avut loc evicțiunea,
adică rămânerea irevocabilă a hotărârii
pronunțată în revendicare.
Pentru
perioada 2002-2006 dreptul la despăgubiri nu exista în favoarea
reclamanților, deoarece acesta a luat naștere după confirmarea
dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească.
Din acel
moment devine ilicită folosința pârâților asupra imobilului și
pot fi obligați la despăgubiri pentru ”lipsa de folosință”,
adică să-și valorifice dreptul de creanță ce
rezultă din raportul juridic născut ulterior pronunțării
deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Deținerea
imobilului de către pârâți după pronunțarea hotărârii
judecătorești constituie o faptă ilicită ce cauzează
reclamantului un prejudiciu care poate fi reparat prin acordarea unei
despăgubiri echivalentă cu o chirie ce ar putea fi eventual
obținută, dacă imobilul ar fi fost folosit de recurent.
Faptul
că în contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților s-a trecut
o clauză de limitare a garanției pentru evicțiune a
vânzătorului societate comercială locativă, privește
raportul juridic dintre aceste părți și nu are
legătură cu terțul evingător care-și poate valorifica
dreptul de proprietate și implicit pe cel de folosință, numai
după ce s-a pronunțat hotărârea în revendicare.
Această
hotărâre, opozabilă pârâților în virtutea principiului
relativității hotărârii judecătorești va determina
conținutul raporturilor juridice dintre reclamanți și
pârâți, nu numai în ceea ce privește executarea silită și
evacuarea lor din imobil, dar și cu privire la exercițiul dreptului de
proprietate, cu toate prerogativele ce decurg din acesta.
În
speță, trebuie avute în vedere și considerentele Curții
Europene de la Strasbourg, în hotărârea Maria Atanasiu și alții
împotriva României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr.
778 din 22/11/2010, potrivit parag. 134 -137:
”(...) Un
reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1,
decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se
referă la bunurile sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de
bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale,
inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că
are cel puțin o speranță legitimă de a obține
beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și
Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39.794/98, § 69, Convenția
Europeană a Drepturilor Omului 2002-VII. (...) În schimb, atunci când un
stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr.
1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau
parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate
considera că acea legislație generează un nou drept de
proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul
persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva
Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, § 35, Convenția Europeană a Drepturilor
Omului 2004-IX)”.
La parag. nr.
140 din cadrul hotărârii menționate s-a reținut că luându-se
în considerare sensul autonom al noțiunii "bunuri", precum și
criteriile reținute în jurisprudența Curții, rezultă că
existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este
efectivă dacă, printr-o hotărâre definitivă și
executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar
și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres
restituirea bunului.
Așadar,
pentru ca instanțele interne să se conformeze jurisprudenței
Curții Europene rezultă că în mod corect s-a apreciat că efectul
hotărârii judecătorești irevocabile pronunțate în favoarea
reclamanților a fost acela de a confirma dreptul real asupra imobilului
revendicat, generându-se un nou drept de proprietate (așa cum reiese din
exprimarea Curții de la Strasbourg), care își produce efectele
față de pârâți, de la rămânerea irevocabilă a
hotărârii de restituire a imobilului.
Așadar,
dreptul de proprietate al recurentului-reclamant își produce efectele
față de pârâți, numai după admiterea acțiunii în
revendicare, iar acțiunea în pretenții poate fi formulată,
tocmai datorită situației juridice nou-create în favoarea reclamantului
(având în vedere că în recurs a rămas un singur reclamant).
În ceea ce
privește dispozițiile art. 43 din Legea nr. 10/2001, acestea nu sunt
incidente în cauză, de vreme ce acțiunea ce face obiectul prezentului
litigiu se desfășoară în temeiul dreptului comun și are ca
temei răspunderea civilă delictuală, conform art. 998-999 C.
civ.
Având în
vedere obiectul acțiunii introductive, care constă într-o
acțiune în pretenții, nu au relevanță juridică argumentele
privind cauza juridică a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate
de pârâți cu unitatea locativă și nici buna lor
credință, pentru că aceste aspecte pot fi analizate de
instanță numai într-o acțiune în constatarea nulității
actelor juridice.
De altfel,
așa cum s-a subliniat anterior, raporturile juridice dintre reclamant
și pârâți au fost pe deplin stabilite ca urmare a admiterii
acțiunii în revendicare, hotărârea judecătorească fiind
pusă în executare, iar pârâții fiind evacuați.
Așa
fiind, în mod corect instanțele anterioare au apreciat că
despăgubirile se cuvin reclamantului numai pentru perioada 11 decembrie 2008
- 23 aprilie 2009, în ceea ce o privește pe pârâta G. care a încheiat un
contract de comodat cu SC C. SRL, iar aceasta din urmă a încheiat un alt
contract cu SC H. SRL.
Așadar,
până la predarea efectivă către reclamanții din
acțiunea în revendicare, utilizarea imobilului s-a considerat a fi
ilicită pe perioada menționată, încălcându-se prerogativa
folosinței, ca atribut al dreptului de proprietate.
În ceea ce-i
privește pe ceilalți pârâți, persoane fizice s-a reținut
că înainte de rămânerea definitivă a hotărârii în
revendicare, au înstrăinat apartamentele în care locuiau și nu datorează
sumele solicitate drept despăgubiri de către recurentul-reclamant. Înstrăinarea
s-a făcut către SC C. SRL, care a fost parte în procesul de
revendicare, pârâtă care a fost evacuată din imobil prin executare
silită.
Recursul
declarat de pârâta G. este nefondat. Examinând susținerile pârâtei, Înalta
Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304
pct. 9, urmând să fie analizate din această perspectivă.
În mod corect
instanțele anterioare au apreciat că despăgubirile se cuvin
reclamantului numai pentru perioada 11 decembrie 2008 - 23 aprilie 2009, în
ceea ce o privește pe pârâta G. care a încheiat un contract de comodat cu SC
C. SRL, iar aceasta din urmă a încheiat un alt contract cu SC H. SRL.
Așadar, până la predarea efectivă către reclamanții
din acțiunea în revendicare, folosința asupra imobilului s-a
considerat a fi ilicită pe perioada menționată.
Reiterăm
argumentul că temeiul juridic al formulării unei acțiuni pentru
”lipsa de folosință” este răspunderea civilă
delictuală și constă în lipsirea nejustificată a
reclamanților de folosința imobilului. Pentru a antrena
răspunderea civilă delictuală, în temeiul dispozițiilor art.
998-999 C. civ. din 1864 este necesar să se stabilească
existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu în patrimoniul
reclamanților, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită
și prejudiciu și vinovăția făptuitorului.
În mod corect
au statuat instanțele anterioare, că fapta ilicită a pârâtei
poate fi demonstrată numai după rămânerea irevocabilă a
hotărârii pronunțate în recurs de instanța supremă, de la
acea dată luând naștere dreptul de creanță constând în
despăgubiri pentru folosința imobilului. Faptul că pârâta a
încheiat un contract de comodat cu un terț, înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii în revendicare nu o absolvă de
răspundere după acest moment. Pârâta a exercitat posesia asupra
apartamentului din imobil și continuând raporturile din contractul de
comodat a exercitat folosința ca element al posesiei, corpore alieno,
adică un terț a folosit imobilul, dar cu îngăduința
pârâtei. Faptul că SC C. SRL a încheiat un alt contract de comodat cu o
altă societate comercială, nu o absolvă pe pârâtă, care
prin hotărâre judecătorească a fost evinsă în favoarea unor
terți, adică reclamanții.
Menținerea
contractelor de comodat, subsecvent rămânerii irevocabile a hotărârii
în revendicare la data de 11 decembrie 2008, este de natură să
provoace un prejudiciu recurentului-reclamant, deoarece posesia pârâtei, chiar
exercitată corpore alieno, nu mai este licită.
Susținerile
privind perioada anterioară anului 2008, nu vor mai fi analizate, deoarece
având în vedere soluția pronunțată pe recursul reclamantului,
acestea devin fără relevanță juridică.
Deși în
cererea de recurs, pârâta s-a referit și la dispozițiile art. 304 pct.
8, acesta a fost invocat formal, întrucât nu s-a argumentat de ce
instanța, interpretând actul juridic dedus judecății a schimbat
natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia.
Recursul
declarat de pârâții F., D. și E. este lipsit de interes.
Examinând
criticile recurenților se constată că acestea sunt lipsite de
interes, deoarece acțiunea principală a fost respinsă în
totalitate față de aceștia, soluția fiind
menținută, atât de instanța de apel, cât și de
instanța de recurs. În consecință, procesul nu le-a produs nicio
vătămare, iar exercitarea căii de atac a recursului împotriva
deciziei pronunțate de instanța de apel nu le aduce niciun folos
practic din punct de vedere procedural.
Față
de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.
(1) C. proc. civ. urmează să respingă, ca nefondate, recursurile
declarate de reclamantul A. și de pârâta G. împotriva Deciziei nr. 91/A
din data de 12 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția
a IV-a civilă. Urmează să respingă, ca lipsit de interes,
recursul declarat de pârâții F., D. și E. împotriva aceleiași
decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta G.
împotriva Deciziei nr. 91/A din data de 12 februarie 2016 a Curții de Apel
București, secția a IV-a civilă.
Respinge, ca
lipsit de interes, recursul declarat de pârâții F., D. și E. împotriva
Deciziei nr. 91/A din data de 12 februarie 2016 a Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 17 mai 2016.