ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1748/2016

Decizia nr. 1748/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 22 februarie 2012, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în temeiul art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, obligarea pârâtului să le plătească prețul de piață pentru apartamentul nr. 2, din București, sectorul 2, estimat la 150.000 euro. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că A., căsătorit fiind cu B., a cumpărat conform Legii nr. 112/1995, apartamentul de la adresa menționată, în calitatea sa de titular al contractului de închiriere privind acest bun imobil. Dobândirea dreptului de proprietate s-a realizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, prețul vânzării fiind integral achitat de reclamanți.

Prin Sentința civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000 a Judecătoriei Sectorului 2 București și prin Decizia civilă nr. 1546 din 07 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, au fost respinse acțiunea civilă, prin care fosta proprietară C. a solicitat anularea contractului mai sus menționat și respectiv apelul formulat de aceeași reclamantă.

Prin Decizia civilă nr. 3567 din 01 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă, a fost admis recursul declarat de C., a fost casată decizia tribunalului, a fost admis apelul și schimbată Sentința civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000, iar, pe fond, a fost admisă acțiunea și s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat între SC F. SA și A. Prin Sentința civilă nr. 1758 din 11 martie 2004, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. x/2003, a fost admisă acțiunea reclamantului A. și s-a constatat că el și soția sa B. sunt cumpărători de buna-credință, în baza Legii nr. 112/1995 ai imobilului în litigiu, respectiv apartamentul nr. 2 din București, sectorul 2. Prin Decizia civilă nr. 1061 din 25 iunie 2009, irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/300/2006, reclamanții A. și B. au fost obligați să predea proprietarei C. acest apartament.

Prin procesul-verbal încheiat la 8 martie 2011, în Dosarul de executare nr. x/2010, s-a luat act de predarea imobilului mai sus menționat, către C. Reclamanții au apreciat că se încadrează în normele legii speciale reparatorii, Legea nr. 10/2001, care acordă protecție chiriașilor-cumpărători din imobilele preluate abuziv, ale căror contracte au fost desființate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ), alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 2 pct. 1 lit. b) și art. 112 și urm. C. proc. civ. La data de 14 septembrie 2012, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

La termenul din data de 16 noiembrie 2012, reclamanții au învederat că înțeleg să formuleze acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. La termenul din data de 18 ianuarie 2013, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că, prin raportare la momentul admiterii în mod irevocabil a acțiunii în revendicare, acțiunea civilă a fost introdusă în termen precum și faptul că, prin precizarea cadrului procesual pasiv, în sensul că pârât este Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, excepția lipsei calității procesuale pasive rămâne fără obiect.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 234 din 28 februarie 2014 a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiul București. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în temeiul Legii nr. 112/1995, între reclamantul A. și Primăria Municipiului București - prin SC F. SA a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, având ca obiect imobilul situat în București, ap. 2, sector 2. Prin Sentința civilă nr. 1758 din 11 martie 2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, s-a constatat calitatea reclamantului de cumpărător de bună-credință al apartamentului menționat.

Prin Decizia nr. 3567 din 01 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2000, irevocabilă, la solicitarea numitei C. a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 încheiat între SC F. SA și reclamantul din prezenta cauză, A. Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut cu putere de lucru judecat împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece imobilul vândut nu intra sub incidența acestei legi speciale, dar și faptul că eventuala bună-credință a cumpărătorului A. nu este de natură să asaneze nulitatea de care este lovit contractul, întrucât statul vânzător nu avea un titlu valabil asupra bunului.

Prin Decizia civilă nr. 1061 din 25 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/300/2006, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, reclamanții au fost obligați să predea numitei C. imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. Prin Decizia civilă nr. 430 A din 4 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea formulată și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2.366,6766 lei, reprezentând prețul achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, actualizat cu rata inflației la data plății efective, a menținut soluția din sentință cu privire la respingerea cererii pentru diferență până la prețul de piață.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că art. 50 1 din lege se referă la contracte de vânzare cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fiind vorba de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost "desființate", în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând, astfel, că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract. Din acest punct de vedere, a apreciat instanța de apel, Legea nr. 10/2001, distinge între două situații: 1) ipoteza în care a contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente disp.

art. 50 alin 2, chiriașul cumpărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat, și 2) ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desființat, de exemplu în situația admiterii acțiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (2 1 ) din lege. Deși în textele menționate, care vizează ipotezele arătate mai sus se folosește termenul "desființat" în privința contractelor de vânzare-cumpărare, este evident ca înțelesul juridic al acestuia este diferit, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

De altfel, înțelesul juridic al "desființării", a reținut instanța de apel, se deduce din însăși litera legii, în cuprinsul căreia la art. 20 alin. (2 1 ) se prevede în mod expres că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.

Prin urmare, chiar legea statuează asupra celor două ipoteze în care contractul de vânzare poate fi desființat și, deși textul legal menționat mai sus nu este incident în cauză, referirea la acesta s-a făcut pentru justificarea interpretării noțiunii de desființare analizată în speță și care a fost dată de legiuitor. Recursurile declarate împotriva acestei hotărâri de reclamanții A., B. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Regională a Finanțelor Publice București, au fost admise de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care, prin Decizia nr. 685 din 12 martie 2015 a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut în esență că, prin dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a condiționat restituirea prețului de piață al imobilelor (astfel cum au solicitat reclamanții prin cererea introductivă) către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează situația cererilor sau acțiunilor în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Spre deosebire de dispozițiile de drept comun, unde reaua-credință înlătură garanția pentru evicțiune, dispozițiile legii speciale dau posibilitatea cumpărătorilor care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu eludarea prevederilor acestei legi, să beneficieze de plata prețului reactualizat. Față de dispozițiile art. 50 alin. (2) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, distincție ce se raportează la modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, a achiziționat acest bun prin eludarea sau cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Or, se arată, instanța de apel nu a verificat dacă la data cumpărării imobilului de către reclamanți au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, inclusiv din perspectiva conduitei cumpărătorilor, a atitudinii subiective a părților la încheierea contractului, respectiv a existenței bunei-credințe a reclamanților la data încheierii contractului, raportat la sentința de care aceștia se prevalează. În raport de cadrul procesual care a învestit instanța în prezenta cauză, instanțele de fond aveau a cerceta dacă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu chiriașii-reclamanți A. și B. au fost respectate sau, dimpotrivă, eludate dispozițiile Legii nr. 112/1995 în raport de criteriile legale și jurisprudențiale, inclusiv din perspectiva verificării argumentului bunei-credințe de care s-au prevalat reclamanții.

În speță, instanța de apel s-a raportat strict la Decizia civilă nr. 3567 din 1 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost admisă acțiunea fostei proprietare în detrimentul chiriașilor-cumpărători (reclamanții din prezenta speță) și a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat între SC F. SA și reclamantul A. Astfel, instanța de apel a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 , ci ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, contractul fiind încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât imobilul litigios a fost preluat fără titlul valabil în proprietatea statului.

Instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate de către reclamanți, referitoare la relevanța bunei-credințe în aplicarea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și la existența în patrimoniul lor a unui bun și a unei speranțe legitime protejate de art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, argumente ce se sprijineau pe existența, cu putere de lucru judecat, a Sentinței civile nr. 1758 din 11 martie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat că aceștia au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Instanța de apel nu a verificat relevanța în speța dedusă judecății a hotărârii prin care s-a statuat că reclamanții au fost de bună-credință la data cumpărării imobilului în litigiu, reținând doar că printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a reținut cu putere de lucru judecat nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta fiind constatat nul, pe motiv că imobilul litigios a fost preluat fără titlu valabil în proprietatea statului.

În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe în care s-a arătat că instanța europeană acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că aceasta atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate și că în acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag.

58, citat și în cauza Raicu contra României). În consecință, reținând că nu a cenzurat toate criticile cu care a fost învestită prin motivele de apel, respectiv argumentele referitoare la speranța legitimă a reclamanților cărora li s-a recunoscut buna-credință printr-o hotărâre irevocabilă și nu s-a pronunțat prin raportare la situația de fapt concretă din speță, instanța de apel a pronunțat o decizie supusă casării în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cât privește recursul Ministerului Finanțelor Publice, s-au reținut ca nefondate criticile acestuia, întrucât calitatea procesuală pasivă a pârâtului și obligația sa de plată, rezidă din poziția sa juridică de reprezentant legal al Statului și din dispozițiile speciale ale art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001, normă derogatorie de la dreptul comun, unde obligația de garanție se instituie în persoana vânzătorului.

Ca atare, se conchide, norma dobândește prevalență față de dispozițiile de drept comun din materia evicțiunii astfel că în baza ei se justifică în cauză, legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în respectarea principiului specialia generalibus derogant. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 74/A din 10 februarie 2016, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți împotriva Sentinței nr. 234 din 28 februarie 2014 dată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. S-a reținut, în esență, că față de conținutul prevederilor art. 50 1 (1) din Legea nr. 10/2001, buna-credință a cumpărătorului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare desființat ulterior, este o împrejurare care nu influențează modul de aplicare al textului, definitoriu fiind dacă au fost sau nu respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, la data contractării.

Atitudinea subiectivă a cumpărătorului, se arată, poate fi raportată la una din cerințele generale de valabilitate ale oricărui act juridic (art. 948 C. civ. de la 1864) respectiv la cauza licită, astfel încât o eventuală rea-credință ar duce la aceea ca încheierea actului să fie afectată de o cauză ilicită și contractul ar fi deci, anulabil. Astfel, se conchide, împrejurarea constatării ulterioare a bunei-credințe a cumpărătorului la încheierea actului (într-un litigiu distinct) nu poate lipsi de efecte hotărârea irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea contractului, nefiind îndeplinită cerința esențială a respectării prevederilor Legii nr. 112/1995.

Tot astfel, se mai reține, prevederile art. 45 al Legii nr. 10/2001, invocate de reclamanți în sprijinul cererii lor, au intrat, în vigoare ulterior finalizării litigiului în care s-a pronunțat Decizia nr. 3567/2000 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru spațiul în cauză, iar în lipsa unui capăt de cerere privind despăgubirea cu prețul actualizat, o asemenea măsură nu poate fi luată. Împotriva acestei ultime hotărâri, dată în rejudecarea apelului, au declarat recurs reclamanții A. și B. care, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică decizia după cum urmează: - au fost încălcate dispozițiile explicite ale instanței de casare, referitoare la limitele rejudecării, prin prisma efectelor legale ale Sentinței civile nr. 1758 din 11 martie 2004 a Judecătoriei Sector 2 București, definitivă și irevocabilă.

Astfel, în considerente se susține că respectarea condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu mai poate fi analizată, în condițiile puterii de lucru judecat de care se bucură Decizia nr. 3567 din 1 noiembrie 2000 a Curții de Apel București. - decizia recurată este pronunțată cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului la un proces echitabil consfințit prin art. 6 (1) din Convenție și art. 21 (3) din Constituția României. Astfel, instanța de apel a apreciat în mod greșit că buna-credință a reclamanților la momentul încheierii actului, este o împrejurare care nu influențează motivul de aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și ca urmare nu a mai analizat criticile din apelul reclamanților referitoare la efectele bunei-credințe, astfel cum sunt reglementate prin prevederile art. 45 (2) din lege.

- Decizia nr. 3567 din 1 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, este anterioară adoptării Legii nr. 10/2001, situație în care sancțiunea nulității a fost aplicată în temeiul art. 966 - 968 C. civ. de la 1864. Ca atare, aprecierea asupra desființării titlului reclamanților trebuie realizată prin raportare la buna-credință a chiriașului cumpărător, la momentul încheierii contractului, constatată prin prisma dispozițiilor legii speciale, cu consecința beneficiului legal al unor despăgubiri la nivelul valorii de circulație a imobilului. Se ajunge, prin interpretarea dată de instanța de rejudecare, la aplicarea unei sancțiuni prevăzută de o lege specială, pe baza unei hotărâri judecătorești, care nu a fost dată în aplicarea acestei legi, și care este anterioară intrării ei în vigoare.

- în virtutea art. 45 (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au avut "un bun" sau cel puțin o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană deci este "legal și echitabil" ca despăgubirea pentru acest bun, dobândit cu bună-credință, să constea în valoarea actuală de piață a acestuia. - s-a conferit o "valoare absolută" hotărârii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare care, nu se raportează la criteriile instituite prin legea specială, instanța încălcând astfel și normele art. 261 (1) pct. 5 C. proc. civ.

- instanța de rejudecare a dat eficiență deplină Deciziei nr. 1 din 19 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși aceasta a intervenit după pronunțarea în speță a Deciziei nr. 430A din 4 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, fiind încălcat principiul accesibilității și previzibilității legii, dezvoltat ca și concept autonom de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 (1) din Convenție. Recursul se privește a nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 2, în litigiu - situat în București, sector 2 - a fost încheiat la 23 octombrie 1996, între reclamantul A. și Primăria Municipiului București, prin SC F. SA, în baza Legii nr. 112/1995.

Ulterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă - Decizia nr. 3567 din 1 noiembrie 2000 - a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta C., și s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, reținându-se că imobilul, trecut fără titlu în proprietatea statului, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995 și ca atare, nu putea face obiect al înstrăinării. Au fost invocate dispozițiile art. 1 (4) și art. 12 lit. a) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1997, conform cărora contractele de vânzare-cumpărare, ce au ca obiect imobile trecute fără titlu în posesia statului, încheiate în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, sunt nule absolut.

În sprijinul acestei soluții a fost invocată Sentința civilă nr. 7672 din 4 octombrie 1996 a Judecătoriei Sectorului 2 București, irevocabilă, care a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul în care este situat apartamentul în litigiu a fost preluat de stat, fără titlu și s-a aflat, în consecință, permanent în proprietatea autoarei recurentei, D. (Dosar nr. x/3/2012 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă). S-a reținut astfel, cu putere de lucru judecat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece imobilul vândut nu intra sub incidența acestei legi speciale precum și faptul că eventuala bună-credință a cumpărătorului A. nu este de natură să "asaneze" nulitatea de care este lovit contractul, în condițiile în care statul vânzător nu avea un titlu valabil asupra bunului.

Ulterior, aceeași instanță, în soluționarea irevocabilă a cererii vizând "obligație de a face" formulate de C., prin Decizia nr. 1061 din 25 iunie 2009 i-a obligat pe pârâții A. și B. să predea reclamantei apartamentul nr. 2 din București, sector 2, reținând în esență că, nulitatea constatată prin hotărârile anterioare este una totală, întemeiată pe fraudarea legii și ca atare actul astfel încheiat este lipsit de orice efect juridic, atât față de cumpărător cât și față de soția acestuia, căci "frauda corupe totul" iar drepturile dobândite în aceste condiții nu se mai pot bucura de recunoaștere juridică.

În acest context, este de observat că asupra uneia din cele două condiții stipulate expres prin dispozițiile art. 50 1 al Legii nr. 10/2001, republicată (potrivit căruia "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare) instanțele s-au pronunțat prin hotărâri judecătorești anterioare, intrate în puterea lucrului judecat, care au statuat irevocabil că actul de înstrăinare în discuție a fost încheiat prin fraudarea legii.

Ca atare, în mod corect se reține, prin decizia atacată, puterea de lucru judecat a acestor hotărâri cât și faptul că nu se poate ajunge la o soluție contrară sub aspectul chestiunii deja dezlegate, a neîntrunirii cerințelor prevăzute de textul mai sus citat, în vederea restituirii prețului de piață al locuinței, în acest context, buna-credință a cumpărătorului neinfluențând modul de aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din lege.

Cum statuarea asupra încălcării cerințelor impuse de Legea nr. 112/1995 intrase în puterea lucrului judecat, anterior pronunțării Sentinței civile nr. 1758 din 11 martie 2004 dată de Judecătoria Sectorului 2 București și respectiv intrării în vigoare a modificărilor operate art. 45 din Legea nr. 10/2001, împrejurarea constatării ulterioare, într-un alt litigiu, a bunei-credințe a cumpărătorului la data încheierii contractului, nu poate lipsi de efecte hotărârea irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea actului, chiar dacă aceasta a fost pronunțată sub imperiul dreptului comun. Ceea ce a aplicat instanța de control judiciar în cauza dedusă judecății, este efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care derivă din obligativitatea hotărârii irevocabile pronunțate în litigiul anterior, prin care se reține neechivoc împrejurarea că buna-credință a cumpărătorilor nu poate înlătura nulitatea rezultată din încălcarea unor dispoziții legale imperative.

Tot astfel, nu se poate reține încălcarea de către instanța de rejudecare a prevederilor art. 315(1) C. proc. civ., în condițiile în care indicațiile deciziei de casare vizau tocmai analizarea relevanței bunei-credințe în aplicarea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și cenzurarea tuturor criticilor cu care a fost învestită prin motivele de apel, inclusiv a celor referitoare la eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în raport de criteriile legale și jurisprudențiale, inclusiv din perspectiva verificării argumentului bunei-credințe de care s-au prevalat reclamanții.

Cât privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum corect s-a reținut, nu este negat dreptul reclamanților la despăgubire, instanța de rejudecare constatând doar că, în cadrul procesual pe care chiar reclamanții l-au stabilit și în contextul legislativ și probator amintit, nu poate fi primită cererea vizând acordarea unor despăgubiri la valoarea de piață a imobilului iar raportarea la prețul actualizat nu poate fi făcută, fără a se încălca principiul disponibilității, în condițiile în care o asemenea ipoteză a fost, din start, refuzată de către reclamanți.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene, un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile contestate se raportează la "bunurile" sale, în sensul de "bunuri actuale" ori valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Or, simpla speranță la recunoașterea unui drept de proprietate, ce nu se exercită efectiv, sau creanța condițională stinsă din cauza neîndeplinirii condiției, nu pot fi interpretate ca "un bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea, în acest sens, hotărârea din cauza Păduraru împotriva României din 1 decembrie 2005 și cauza Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei - 2001 - VIII).

Nu poate fi reținută nici critica recurentului-reclamant referitoare la împrejurarea că instanța de rejudecare ar fi dat "eficiență deplină" Deciziei nr. 1 din 19 ianuarie 2015 dată de instanța supremă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 (2) și art. 50 1 (1) din Legea nr. 10/2001, republicată care, se arată, a "intervenit" după pronunțarea în speță a Deciziei nr. 430/A din 4 noiembrie 20124 a Curții de Apel București prin care, admițând recursul reclamanților s-a stipulat asupra obligației pârâtului Ministerul Finanțelor Publice de a achita acestora despăgubiri constând în prețul actualizat al imobilului.

Astfel, se ignoră de către recurent faptul că litigiului, demarat la 22 februarie 2012, îi sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă de la 1865 care, în art. 129 (6) stipulează fără echivoc că "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". Textul, o aplicare a principiului disponibilității, stabilește practic limitele în care trebuie să se desfășoare activitatea judiciară în materie civilă, lăsând la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înțelege să-și dispute obiectul procesului. În acest cadru, judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării.

Or, așa cum s-a arătat, prin acțiunea formulată la 22 februarie 2012, reclamanții au învestit instanța cu cererea vizând obligarea pârâtului - în temeiul art. 50 alin. (2)1 - de a plăti prețul de piață pentru apartamentul nr. 2 din București, sector 2, estimat la 150.000 euro. În exercitarea rolului activ, la termenul din 15 noiembrie 2013, Tribunalul a solicitat reclamanților, reprezentați la acel termen de avocatul ales, să specifice dacă înțelege să-și completeze acțiunea și cu un capăt de cerere subsidiar, având ca obiect obligarea pârâtului la plata prețului plătit, actualizat, al apartamentului în litigiu. La termenul din 13 decembrie 2013, reclamanții au învederat instanței că nu înțeleg să susțină un astfel de capăt de cerere și că își mențin acțiunea exclusiv în forma introductivă de instanță, asumându-și eventualele consecințe ale acestei opțiuni.

Și cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, la termenul din 14 februarie 2014, reclamanții au reiterat opțiunea menținerii cererii de chemare în judecată în forma inițială, de la data sesizării instanței. Or, chiar dacă potrivit principiului rolului activ, judecătorul este obligat să descopere adevărul și să ajute părțile în apărarea drepturilor și intereselor lor legitime, acesta nu se poate substitui voinței părților și nu poate hotărî asupra obiectului acțiunii care, nu poate fi schimbat și nici depășit. În consecință, cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfășura judecata, inclusiv din punctul de vedere al obiectului acțiunii, instanța neavând posibilitatea de a lărgi acest cadru prin modificarea obiectului cererii.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 74 A din 10 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2016. Procesat de GGC - NN