ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1748/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1748/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1748/2016
Asupra cauzei
civile de față, constată următoarele:
La data de 22 februarie 2012,
reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu
cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin
hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în temeiul art.
50 alin. (2
1
) din Legea nr. 10/2001, obligarea pârâtului să le
plătească prețul de piață pentru apartamentul nr. 2, din
București, sectorul 2, estimat la 150.000 euro.
În motivarea
cererii, reclamanții au arătat că A., căsătorit fiind
cu B., a cumpărat conform Legii nr. 112/1995, apartamentul de la adresa
menționată, în calitatea sa de titular al contractului de închiriere
privind acest bun imobil.
Dobândirea
dreptului de proprietate s-a realizat prin contractul de vânzare-cumpărare
din 23 octombrie 1996, prețul vânzării fiind integral achitat de
reclamanți.
Prin
Sentința civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000 a Judecătoriei
Sectorului 2 București și prin Decizia civilă nr. 1546 din 07
iunie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, au
fost respinse acțiunea civilă, prin care fosta proprietară C. a
solicitat anularea contractului mai sus menționat și respectiv apelul
formulat de aceeași reclamantă.
Prin Decizia
civilă nr. 3567 din 01 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de
Apel București, irevocabilă, a fost admis recursul declarat de C., a
fost casată decizia tribunalului, a fost admis apelul și
schimbată Sentința civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000, iar, pe
fond, a fost admisă acțiunea și s-a constatat nulitatea
contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat între SC
F. SA și A.
Prin
Sentința civilă nr. 1758 din 11 martie 2004, definitivă și
irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2
București în Dosarul nr. x/2003, a fost admisă acțiunea
reclamantului A. și s-a constatat că el și soția sa B. sunt
cumpărători de buna-credință, în baza Legii nr. 112/1995 ai
imobilului în litigiu, respectiv apartamentul nr. 2 din București,
sectorul 2.
Prin Decizia
civilă nr. 1061 din 25 iunie 2009, irevocabilă, pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul
nr. x/300/2006, reclamanții A. și B. au fost obligați să
predea proprietarei C. acest apartament.
Prin
procesul-verbal încheiat la 8 martie 2011, în Dosarul de executare nr. x/2010,
s-a luat act de predarea imobilului mai sus menționat, către C.
Reclamanții
au apreciat că se încadrează în normele legii speciale reparatorii,
Legea nr. 10/2001, care acordă protecție
chiriașilor-cumpărători din imobilele preluate abuziv, ale
căror contracte au fost desființate.
În drept, au
fost invocate dispozițiile art. 50 alin. (2
1
), alin. (3) din
Legea nr. 10/2001, art. 2 pct. 1 lit. b) și art. 112 și urm. C. proc.
civ.
La data de 14
septembrie 2012, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,
a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția
prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților
și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului
Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
La termenul
din data de 16 noiembrie 2012, reclamanții au învederat că
înțeleg să formuleze acțiunea în contradictoriu cu pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice.
La termenul
din data de 18 ianuarie 2013, instanța a respins excepția
prescripției dreptului material la acțiune și excepția
lipsei calității procesuale pasive invocate de Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice, reținând că, prin raportare la
momentul admiterii în mod irevocabil a acțiunii în revendicare,
acțiunea civilă a fost introdusă în termen precum și faptul
că, prin precizarea cadrului procesual pasiv, în sensul că pârât este
Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, excepția lipsei
calității procesuale pasive rămâne fără obiect.
Tribunalul
București, secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă
nr. 234 din 28 februarie 2014 a respins, ca neîntemeiată, cererea de
chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în
contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția
Generală a Finanțelor Publice a Municipiul București.
Pentru a
hotărî astfel, prima instanță a reținut că în temeiul
Legii nr. 112/1995, între reclamantul A. și Primăria Municipiului
București - prin SC F. SA a fost încheiat contractul de
vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, având ca obiect imobilul situat
în București, ap. 2, sector 2.
Prin
Sentința civilă nr. 1758 din 11 martie 2004 pronunțată de
Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă și
irevocabilă, s-a constatat calitatea reclamantului de cumpărător
de bună-credință al apartamentului menționat.
Prin Decizia
nr. 3567 din 01 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel
București în Dosarul nr. x/2000, irevocabilă, la solicitarea numitei
C. a fost constatată nulitatea absolută a contractului de
vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 încheiat între SC F. SA și
reclamantul din prezenta cauză, A.
Pentru a
pronunța această soluție, s-a reținut cu putere de lucru
judecat împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu
nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece imobilul vândut nu
intra sub incidența acestei legi speciale, dar și faptul că
eventuala bună-credință a cumpărătorului A. nu este de
natură să asaneze nulitatea de care este lovit contractul, întrucât
statul vânzător nu avea un titlu valabil asupra bunului.
Prin Decizia
civilă nr. 1061 din 25 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel
București în Dosarul nr. x/300/2006, ca efect al admiterii acțiunii
în revendicare, reclamanții au fost obligați să predea numitei
C. imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia
civilă nr. 430 A din 4 noiembrie 2014, Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat
în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea
formulată și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a
sumei de 2.366,6766 lei, reprezentând prețul achitat în baza contractului
de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, actualizat cu rata
inflației la data plății efective, a menținut soluția
din sentință cu privire la respingerea cererii pentru
diferență până la prețul de piață.
Pentru a se
pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că
art. 50
1
din lege se referă la contracte de vânzare
cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.
112/1995", fiind vorba de acele contracte în privința cărora nu
s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost
"desființate", în sensul că au devenit ineficace în urma
promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus,
instanța constatând, astfel, că titlul acestuia din urmă este
mai puternic față de cel reprezentat de contract.
Din acest
punct de vedere, a apreciat instanța de apel, Legea nr. 10/2001, distinge
între două situații:
1) ipoteza în
care a contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente disp. art. 50 alin 2,
chiriașul cumpărător fiind îndreptățit la restituirea
prețului actualizat, și
2) ipoteza în
care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind
încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind
implicit desființat, de exemplu în situația admiterii acțiunii
în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (2
1
)
din lege.
Deși în
textele menționate, care vizează ipotezele arătate mai sus se
folosește termenul "desființat" în privința
contractelor de vânzare-cumpărare, este evident ca înțelesul juridic
al acestuia este diferit, astfel cum rezultă din interpretarea
sistematică și literală a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
De altfel,
înțelesul juridic al "desființării", a reținut
instanța de apel, se deduce din însăși litera legii, în
cuprinsul căreia la art. 20 alin. (2
1
) se prevede în mod expres
că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au
cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și
ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie
ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în
revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din
fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de
Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.
Prin urmare,
chiar legea statuează asupra celor două ipoteze în care contractul de
vânzare poate fi desființat și, deși textul legal menționat
mai sus nu este incident în cauză, referirea la acesta s-a făcut
pentru justificarea interpretării noțiunii de desființare
analizată în speță și care a fost dată de legiuitor.
Recursurile
declarate împotriva acestei hotărâri de reclamanții A., B. și de
pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Regională a
Finanțelor Publice București, au fost admise de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția I civilă, care, prin
Decizia nr. 685 din 12 martie 2015 a casat decizia recurată și a
trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.
Pentru a se
pronunța astfel, instanța supremă a reținut în
esență că, prin dispozițiile art. 50
1
din Legea
nr. 10/2001, legiuitorul a condiționat restituirea prețului de
piață al imobilelor (astfel cum au solicitat reclamanții prin
cererea introductivă) către proprietarii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea
respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Dispozițiile
art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează situația
cererilor sau acțiunilor în justiție privind restituirea
prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte
de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.
112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile.
Spre
deosebire de dispozițiile de drept comun, unde reaua-credință
înlătură garanția pentru evicțiune, dispozițiile legii
speciale dau posibilitatea cumpărătorilor care au încheiat contracte
de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu eludarea prevederilor
acestei legi, să beneficieze de plata prețului reactualizat.
Față
de dispozițiile art. 50 alin. (2) și art. 50
1
din Legea
nr. 10/2001, trebuie realizată distincția între prețul
actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine
persoanelor interesate, distincție ce se raportează la modalitatea în
care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de
vânzare-cumpărare, a achiziționat acest bun prin eludarea sau cu
respectarea Legii nr. 112/1995.
Or, se
arată, instanța de apel nu a verificat dacă la data
cumpărării imobilului de către reclamanți au fost
respectate prevederile Legii nr. 112/1995, inclusiv din perspectiva conduitei
cumpărătorilor, a atitudinii subiective a părților la
încheierea contractului, respectiv a existenței bunei-credințe a
reclamanților la data încheierii contractului, raportat la sentința
de care aceștia se prevalează.
În raport de
cadrul procesual care a învestit instanța în prezenta cauză,
instanțele de fond aveau a cerceta dacă la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare cu chiriașii-reclamanți A. și B. au fost
respectate sau, dimpotrivă, eludate dispozițiile Legii nr. 112/1995
în raport de criteriile legale și jurisprudențiale, inclusiv din
perspectiva verificării argumentului bunei-credințe de care s-au
prevalat reclamanții.
În
speță, instanța de apel s-a raportat strict la Decizia
civilă nr. 3567 din 1 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de
Apel București, prin care a fost admisă acțiunea fostei
proprietare în detrimentul chiriașilor-cumpărători
(reclamanții din prezenta speță) și a fost constatată
nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996,
încheiat între SC F. SA și reclamantul A. Astfel, instanța de apel a
reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 50
1
,
ci ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, contractul fiind încheiat cu
nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât imobilul litigios
a fost preluat fără titlul valabil în proprietatea statului.
Instanța
de apel nu a răspuns criticilor formulate de către reclamanți,
referitoare la relevanța bunei-credințe în aplicarea art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 și la existența în patrimoniul lor a unui bun
și a unei speranțe legitime protejate de art. 1 din Primul Protocol
la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, argumente ce se
sprijineau pe existența, cu putere de lucru judecat, a Sentinței
civile nr. 1758 din 11 martie 2004 pronunțată de Judecătoria
sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, prin
care s-a constatat că aceștia au fost de bună-credință
la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în baza art. 9 din Legea
nr. 112/1995.
Instanța
de apel nu a verificat relevanța în speța dedusă
judecății a hotărârii prin care s-a statuat că
reclamanții au fost de bună-credință la data
cumpărării imobilului în litigiu, reținând doar că printr-o
hotărâre judecătorească anterioară s-a reținut cu
putere de lucru judecat nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta fiind constatat nul,
pe motiv că imobilul litigios a fost preluat fără titlu valabil
în proprietatea statului.
În acest sens
este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza
Pincova și Pinc contra Republicii Cehe în care s-a arătat că
instanța europeană acceptă că obiectivul general al legilor
de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări
ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim
(...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că aceasta
atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri
disproporționate și că în acest scop, legislația trebuie
să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor
particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit
bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de
a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru
faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat și în
cauza Raicu contra României).
În
consecință, reținând că nu a cenzurat toate criticile cu
care a fost învestită prin motivele de apel, respectiv argumentele
referitoare la speranța legitimă a reclamanților cărora li
s-a recunoscut buna-credință printr-o hotărâre irevocabilă și
nu s-a pronunțat prin raportare la situația de fapt concretă din
speță, instanța de apel a pronunțat o decizie supusă
casării în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cât
privește recursul Ministerului Finanțelor Publice, s-au reținut
ca nefondate criticile acestuia, întrucât calitatea procesuală pasivă
a pârâtului și obligația sa de plată, rezidă din
poziția sa juridică de reprezentant legal al Statului și din
dispozițiile speciale ale art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001, normă
derogatorie de la dreptul comun, unde obligația de garanție se
instituie în persoana vânzătorului.
Ca atare, se
conchide, norma dobândește prevalență față de
dispozițiile de drept comun din materia evicțiunii astfel că în
baza ei se justifică în cauză, legitimarea procesuală
pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în respectarea principiului
specialia generalibus derogant.
În
rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin
Decizia nr. 74/A din 10 februarie 2016, a respins ca nefondat apelul formulat
de reclamanți împotriva Sentinței nr. 234 din 28 februarie 2014 dată
de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.
S-a
reținut, în esență, că față de conținutul
prevederilor art. 50
1
(1) din Legea nr. 10/2001,
buna-credință a cumpărătorului la momentul încheierii
contractului de vânzare-cumpărare desființat ulterior, este o
împrejurare care nu influențează modul de aplicare al textului,
definitoriu fiind dacă au fost sau nu respectate dispozițiile Legii
nr. 112/1995, la data contractării.
Atitudinea
subiectivă a cumpărătorului, se arată, poate fi
raportată la una din cerințele generale de valabilitate ale
oricărui act juridic (art. 948 C. civ. de la 1864) respectiv la cauza
licită, astfel încât o eventuală rea-credință ar duce la
aceea ca încheierea actului să fie afectată de o cauză
ilicită și contractul ar fi deci, anulabil.
Astfel, se
conchide, împrejurarea constatării ulterioare a bunei-credințe a
cumpărătorului la încheierea actului (într-un litigiu distinct) nu
poate lipsi de efecte hotărârea irevocabilă prin care s-a constatat
nulitatea contractului, nefiind îndeplinită cerința
esențială a respectării prevederilor Legii nr. 112/1995.
Tot astfel,
se mai reține, prevederile art. 45 al Legii nr. 10/2001, invocate de
reclamanți în sprijinul cererii lor, au intrat, în vigoare ulterior
finalizării litigiului în care s-a pronunțat Decizia nr. 3567/2000 a
Curții de Apel București, prin care s-a constatat nulitatea
contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru spațiul în
cauză, iar în lipsa unui capăt de cerere privind despăgubirea cu
prețul actualizat, o asemenea măsură nu poate fi luată.
Împotriva
acestei ultime hotărâri, dată în rejudecarea apelului, au declarat
recurs reclamanții A. și B. care, invocând prevederile art. 304 pct.
7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică decizia
după cum urmează:
- au fost
încălcate dispozițiile explicite ale instanței de casare,
referitoare la limitele rejudecării, prin prisma efectelor legale ale
Sentinței civile nr. 1758 din 11 martie 2004 a Judecătoriei Sector 2
București, definitivă și irevocabilă.
Astfel, în
considerente se susține că respectarea condițiilor impuse de
Legea nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu mai
poate fi analizată, în condițiile puterii de lucru judecat de care se
bucură Decizia nr. 3567 din 1 noiembrie 2000 a Curții de Apel
București.
- decizia
recurată este pronunțată cu încălcarea art. 1 din Primul
Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a
dreptului la un proces echitabil consfințit prin art. 6 (1) din
Convenție și art. 21 (3) din Constituția României.
Astfel,
instanța de apel a apreciat în mod greșit că
buna-credință a reclamanților la momentul încheierii actului,
este o împrejurare care nu influențează motivul de aplicare a
dispozițiilor art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 și ca urmare
nu a mai analizat criticile din apelul reclamanților referitoare la
efectele bunei-credințe, astfel cum sunt reglementate prin prevederile
art. 45 (2) din lege.
- Decizia nr.
3567 din 1 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, este
anterioară adoptării Legii nr. 10/2001, situație în care
sancțiunea nulității a fost aplicată în temeiul art. 966 -
968 C. civ. de la 1864.
Ca atare,
aprecierea asupra desființării titlului reclamanților trebuie
realizată prin raportare la buna-credință a chiriașului
cumpărător, la momentul încheierii contractului, constatată prin
prisma dispozițiilor legii speciale, cu consecința beneficiului legal
al unor despăgubiri la nivelul valorii de circulație a imobilului.
Se ajunge,
prin interpretarea dată de instanța de rejudecare, la aplicarea unei
sancțiuni prevăzută de o lege specială, pe baza unei
hotărâri judecătorești, care nu a fost dată în aplicarea
acestei legi, și care este anterioară intrării ei în vigoare.
- în virtutea
art. 45 (2
1
) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au avut
"un bun" sau cel puțin o speranță legitimă, în
sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană deci este
"legal și echitabil" ca despăgubirea pentru acest bun,
dobândit cu bună-credință, să constea în valoarea
actuală de piață a acestuia.
- s-a
conferit o "valoare absolută" hotărârii de constatare a
nulității contractului de vânzare-cumpărare care, nu se
raportează la criteriile instituite prin legea specială,
instanța încălcând astfel și normele art. 261 (1) pct. 5 C.
proc. civ.
-
instanța de rejudecare a dat eficiență deplină Deciziei nr.
1 din 19 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, deși aceasta a intervenit după pronunțarea în
speță a Deciziei nr. 430A din 4 noiembrie 2014 a Curții de Apel
București, fiind încălcat principiul accesibilității
și previzibilității legii, dezvoltat ca și concept autonom
de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea
art. 6 (1) din Convenție.
Recursul se
privește a nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce
succed.
Contractul de
vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 2, în litigiu - situat
în București, sector 2 - a fost încheiat la 23 octombrie 1996, între
reclamantul A. și Primăria Municipiului București, prin SC F.
SA, în baza Legii nr. 112/1995.
Ulterior,
prin hotărâre judecătorească irevocabilă - Decizia nr. 3567
din 1 noiembrie 2000 - a fost admisă acțiunea formulată de
reclamanta C., și s-a constatat nulitatea contractului de
vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, reținându-se că
imobilul, trecut fără titlu în proprietatea statului, nu intră
în sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995 și ca atare, nu putea face
obiect al înstrăinării.
Au fost
invocate dispozițiile art. 1 (4) și art. 12 lit. a) din Normele
metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr.
20/1997, conform cărora contractele de vânzare-cumpărare, ce au ca
obiect imobile trecute fără titlu în posesia statului, încheiate în
baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, sunt nule absolut.
În sprijinul
acestei soluții a fost invocată Sentința civilă nr. 7672
din 4 octombrie 1996 a Judecătoriei Sectorului 2 București,
irevocabilă, care a stabilit cu autoritate de lucru judecat că
imobilul în care este situat apartamentul în litigiu a fost preluat de stat, fără
titlu și s-a aflat, în consecință, permanent în proprietatea
autoarei recurentei, D. (Dosar nr. x/3/2012 al Tribunalului București,
secția a IV-a civilă).
S-a
reținut astfel, cu putere de lucru judecat că actul de
vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,
deoarece imobilul vândut nu intra sub incidența acestei legi speciale
precum și faptul că eventuala bună-credință a
cumpărătorului A. nu este de natură să "asaneze"
nulitatea de care este lovit contractul, în condițiile în care statul
vânzător nu avea un titlu valabil asupra bunului.
Ulterior,
aceeași instanță, în soluționarea irevocabilă a
cererii vizând "obligație de a face" formulate de C., prin
Decizia nr. 1061 din 25 iunie 2009 i-a obligat pe pârâții A. și B.
să predea reclamantei apartamentul nr. 2 din București, sector 2,
reținând în esență că, nulitatea constatată prin
hotărârile anterioare este una totală, întemeiată pe fraudarea
legii și ca atare actul astfel încheiat este lipsit de orice efect
juridic, atât față de cumpărător cât și față
de soția acestuia, căci "frauda corupe totul" iar
drepturile dobândite în aceste condiții nu se mai pot bucura de
recunoaștere juridică.
În acest
context, este de observat că asupra uneia din cele două condiții
stipulate expres prin dispozițiile art. 50
1
al Legii nr.
10/2001, republicată (potrivit căruia "proprietarii ale
căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost
desființate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al
imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare)
instanțele s-au pronunțat prin hotărâri judecătorești
anterioare, intrate în puterea lucrului judecat, care au statuat irevocabil
că actul de înstrăinare în discuție a fost încheiat prin
fraudarea legii.
Ca atare, în
mod corect se reține, prin decizia atacată, puterea de lucru judecat
a acestor hotărâri cât și faptul că nu se poate ajunge la o
soluție contrară sub aspectul chestiunii deja dezlegate, a
neîntrunirii cerințelor prevăzute de textul mai sus citat, în vederea
restituirii prețului de piață al locuinței, în acest
context, buna-credință a cumpărătorului neinfluențând modul
de aplicare a dispozițiilor art. 50
1
din lege.
Cum statuarea
asupra încălcării cerințelor impuse de Legea nr. 112/1995
intrase în puterea lucrului judecat, anterior pronunțării
Sentinței civile nr. 1758 din 11 martie 2004 dată de Judecătoria
Sectorului 2 București și respectiv intrării în vigoare a
modificărilor operate art. 45 din Legea nr. 10/2001, împrejurarea
constatării ulterioare, într-un alt litigiu, a bunei-credințe a
cumpărătorului la data încheierii contractului, nu poate lipsi de
efecte hotărârea irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea actului,
chiar dacă aceasta a fost pronunțată sub imperiul dreptului
comun.
Ceea ce a
aplicat instanța de control judiciar în cauza dedusă
judecății, este efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care
derivă din obligativitatea hotărârii irevocabile pronunțate în
litigiul anterior, prin care se reține neechivoc împrejurarea că
buna-credință a cumpărătorilor nu poate înlătura
nulitatea rezultată din încălcarea unor dispoziții legale
imperative.
Tot astfel,
nu se poate reține încălcarea de către instanța de rejudecare
a prevederilor art. 315(1) C. proc. civ., în condițiile în care
indicațiile deciziei de casare vizau tocmai analizarea relevanței
bunei-credințe în aplicarea art. 50
1
din Legea nr. 10/2001
și cenzurarea tuturor criticilor cu care a fost învestită prin
motivele de apel, inclusiv a celor referitoare la eludarea dispozițiilor
Legii nr. 112/1995, în raport de criteriile legale și
jurisprudențiale, inclusiv din perspectiva verificării argumentului
bunei-credințe de care s-au prevalat reclamanții.
Cât privește
pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa
cum corect s-a reținut, nu este negat dreptul reclamanților la
despăgubire, instanța de rejudecare constatând doar că, în cadrul
procesual pe care chiar reclamanții l-au stabilit și în contextul
legislativ și probator amintit, nu poate fi primită cererea vizând
acordarea unor despăgubiri la valoarea de piață a imobilului iar
raportarea la prețul actualizat nu poate fi făcută, fără
a se încălca principiul disponibilității, în condițiile în
care o asemenea ipoteză a fost, din start, refuzată de către
reclamanți.
Potrivit
jurisprudenței Curții Europene, un reclamant nu poate invoca o
încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care
hotărârile contestate se raportează la "bunurile" sale, în
sensul de "bunuri actuale" ori valori patrimoniale, inclusiv
creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are
cel puțin "o speranță legitimă" de a beneficia
efectiv de un drept de proprietate.
Or, simpla
speranță la recunoașterea unui drept de proprietate, ce nu se
exercită efectiv, sau creanța condițională stinsă din
cauza neîndeplinirii condiției, nu pot fi interpretate ca "un
bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea, în acest sens, hotărârea
din cauza Păduraru împotriva României din 1 decembrie 2005 și cauza
Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei - 2001 - VIII).
Nu poate fi
reținută nici critica recurentului-reclamant referitoare la
împrejurarea că instanța de rejudecare ar fi dat
"eficiență deplină" Deciziei nr. 1 din 19 ianuarie
2015 dată de instanța supremă în interpretarea și aplicarea
dispozițiilor art. 50 (2) și art. 50
1
(1) din Legea nr. 10/2001,
republicată care, se arată, a "intervenit" după
pronunțarea în speță a Deciziei nr. 430/A din 4 noiembrie 20124
a Curții de Apel București prin care, admițând recursul
reclamanților s-a stipulat asupra obligației pârâtului Ministerul
Finanțelor Publice de a achita acestora despăgubiri constând în
prețul actualizat al imobilului.
Astfel, se
ignoră de către recurent faptul că litigiului, demarat la 22
februarie 2012, îi sunt aplicabile prevederile Codului de procedură
civilă de la 1865 care, în art. 129 (6) stipulează fără
echivoc că "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc
numai asupra obiectului cererii deduse judecății".
Textul, o
aplicare a principiului disponibilității, stabilește practic
limitele în care trebuie să se desfășoare activitatea judiciară
în materie civilă, lăsând la libera apreciere a reclamantului fixarea
cadrului procesual și a limitelor cererii, inclusiv cu privire la
persoanele cu care înțelege să-și dispute obiectul procesului.
În acest
cadru, judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza
cererii părții interesate și numai în limitele sesizării.
Or, așa
cum s-a arătat, prin acțiunea formulată la 22 februarie 2012,
reclamanții au învestit instanța cu cererea vizând obligarea
pârâtului - în temeiul art. 50 alin. (2)1 - de a plăti prețul de
piață pentru apartamentul nr. 2 din București, sector 2, estimat
la 150.000 euro.
În
exercitarea rolului activ, la termenul din 15 noiembrie 2013, Tribunalul a
solicitat reclamanților, reprezentați la acel termen de avocatul
ales, să specifice dacă înțelege să-și completeze
acțiunea și cu un capăt de cerere subsidiar, având ca obiect
obligarea pârâtului la plata prețului plătit, actualizat, al
apartamentului în litigiu.
La termenul
din 13 decembrie 2013, reclamanții au învederat instanței că nu
înțeleg să susțină un astfel de capăt de cerere
și că își mențin acțiunea exclusiv în forma
introductivă de instanță, asumându-și eventualele
consecințe ale acestei opțiuni.
Și cu
ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, la termenul din 14 februarie 2014,
reclamanții au reiterat opțiunea menținerii cererii de chemare
în judecată în forma inițială, de la data sesizării
instanței.
Or, chiar
dacă potrivit principiului rolului activ, judecătorul este obligat
să descopere adevărul și să ajute părțile în
apărarea drepturilor și intereselor lor legitime, acesta nu se poate
substitui voinței părților și nu poate hotărî asupra
obiectului acțiunii care, nu poate fi schimbat și nici
depășit.
În
consecință, cererea de chemare în judecată determină cadrul
procesual în care se va desfășura judecata, inclusiv din punctul de
vedere al obiectului acțiunii, instanța neavând posibilitatea de a
lărgi acest cadru prin modificarea obiectului cererii.
Așa
fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge,
ca nefondat.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 74 A din
10 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2016.
Procesat
de GGC - NN