ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6958/2012

Asupra recursului de față constată următoarele: Prin Sentința nr. 1538 din 26 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea precizată formulată de M.G. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 58.727,81 RON, reprezentând prețul actualizat din contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în București, str. R. nr. 41, et. I, ap. 2, sector 1. A obligat pe pârât la 2.000 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă. Examinând cauza în ansamblul său, în raport de dovezile existente, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 10 decembrie 1996 cu Primăria Municipiului București, reprezentată de mandatar SC H.N.

SA, reclamanta și soțul său au achiziționat apartamentul în litigiu situat în București, str. R. nr. 41, sector 1, în temeiul Legii nr. 112/1995, însă prin Decizia civilă nr. 1113 din 24 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București s-a constatat, urmare admiterii recursului declarat de reclamanții C., nulitatea respectivului contract, fiind obligată numita M.G. să retrocedeze reclamanților imobilul în litigiu.

Prin art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, s-a stabilit că „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Tribunalul a considerat că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite cerințele impuse de textul de lege menționat, întrucât prin decizia pronunțată de Curtea de Apel București s-a reținut că la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 10 decembrie 1996, în temeiul căruia reclamanta M. și soțul său au dobândit în proprietate imobilul din str. R., sector 1, nu au fost respectate dispozițiile art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, astfel că perfectarea convenției de înstrăinare a apartamentului s-a realizat ulterior demersurilor foștilor proprietari C. de revendicare în natură a acestei locuințe, acțiunea fiind înregistrată la instanță la data de 13 august 1996, ceea ce a pus în evidență reaua-credință de care au dat dovadă părțile contractante, sub acest aspect soții M. având obligația ca anterior încheierii contractului să depună diligențele necesare pentru a cunoaște situația juridică a respectivului imobil.

Instanța a apreciat pentru aceste motive că în speță sunt incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 conform cărora reclamanta, căreia i-a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare referitor la imobilul pe care îl achiziționase în temeiul Legii nr. 112/1995, poate să pretindă acordarea prețului actualizat potrivit indicelui de inflație, sens în care a fost avută în vedere valoarea stabilită prin raportul de expertiză tehnică depus la dosar. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 70 A din 16 februarie 2012, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul ales la D.G.F.P.M.B.

împotriva sentinței tribunalului. S-a reținut de către instanța de apel că în mod corect tribunalul a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului actualizat din contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu. S-a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, reclamanta căreia i-a fost desființat contractul referitor la imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 poate să pretindă acordarea prețului actualizat potrivit indicelui de inflație. Prin dispozițiile Legii nr. 1/2009, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, calitatea procesuală pasivă a acestuia fiind statuată prin lege, în mod clar și fără posibilitatea unei interpretări contrare.

Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată, prevede că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prin urmare, prin dispoziții legale speciale s-a derogat de la dreptul comun în materia garanției pentru evicțiune, consacrată la art. 1337 și urm. C. civ. A fost găsit fără relevanță faptul că pârâtul nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, față de dispozițiile legale speciale, consecința fiind că plata prețului se suportă exclusiv de către Ministerul Finanțelor Publice, cu excluderea participării la plata acestor despăgubiri a Municipiului București prin Primar general.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării sentinței tribunalului și respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. A arătat că în mod greșit s-a respins apelul prin care a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând a se observa că acesta nu a fost parte la încheierea contractului vânzare-cumpărare, iar potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terț.

A considerat că stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea unei probleme de drept substanțial și anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații. A apreciat că obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, respectiv cel al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă la situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză.

În acest context, pe plan procesual, calitate într-o astfel de acțiune nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speță Municipiul București prin mandatar, având în vedere și aspectele că este vorba de un raport juridic de drept privat în care statul nu poate interveni în sensul de a stabili o altă instituție răspunzătoare și că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual. A precizat că prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celei solicitate de reclamantă, fără ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite și Ministerul Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu această destinație.

Pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz, novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, nu se prezumă, voința animus donandi trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). A solicitat, în raport de considerațiile expuse, respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe fondul cauzei, a apreciat că în mod eronat s-a reținut că prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează a fi suportat de Ministerul Finanțelor Publice, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., în speță trebuia instituită răspunderea vânzătorului pentru evicțiune prin fapta unui terț.

A considerat că această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială, inclusiv prin cele cuprinse la alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât obligația pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantei de imobil, urmare anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, care este de natură a angaja răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului actualizat al imobilului în cauză. Mai mult, a solicitat a se observa că anularea contractului de vânzare-cumpărare s-a produs din culpa exclusivă a reclamantei, astfel cum a fost reținut inclusiv în considerentele sentinței tribunalului.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed. Nu pot fi primite motivele de recurs referitoare la lipsa calității procesuale pasive, pe motiv că s-ar opune principiului relativității efectelor contractului și poziției de terț a pârâtului, atâta timp cât legitimarea în proces a Ministerului Finanțelor Publice a fost dată, așa cum au reținut și instanțele fondului, de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora acestei instituții îi incumbă obligația de restituire a prețului, din fondul extrabugetar constituit conform Legii nr. 112/1995. Se reține ca atare ca fiind corect soluționată această problemă de drept de către instanțele fondului, în condițiile în care susținerea recurentului că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare, deși reală, nu produce efectele juridice pe care pârâtul le pretinde.

Obligația de restituire a prețului către persoanele ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost desființate nu este un efect al contractului ci o obligație care decurge ope legis. Astfel, în cauză nu se pune problema unei răspunderi contractuale, pentru a se invoca inopozabilitatea efectelor actului, ci aceea a activării unei obligații legale, instituită în sarcina recurentului. Aceste dispoziții legale, prin care se instituie legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului, au un caracter special, derogatoriu de la dispozițiile de drept comun pe care le invocă recurentul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Acesta nu se poate prevala nici de dispozițiile art. 1337 și 1341 din vechiul C. civ., pentru a pretinde că vânzătorul, respectiv Municipiul București, prin mandatar, ar trebui să răspundă pentru evicțiunea produsă, întrucât temeiul juridic al pretențiilor este dat de alte dispoziții legale. Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la constituirea fondului extrabugetar, conform art. 13, justifică adoptarea unei norme derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de foștii chiriași care nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat. Se reține totodată că obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.

De altfel, se constată că această critică este reluată de pârât, care nu a ținut cont de dezlegarea dată de instanța de apel acestei probleme de drept, care a reținut că raporturile juridice care fac obiectul prezentei judecăți își găsesc reglementarea într-o lege specială care înlătură norma de drept comun. Pentru cele ce preced, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București împotriva Deciziei nr. 70 A din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ