ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 999/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 8148/1999, reclamanții G.P., L.R., N.F., toți prin mandatar G.M.S., și în nume propriu G.M.S., în calitate de moștenitori ai defuncților G.P. și G.S., au chemat în judecată pe pârâții Consiliul general al Primăriei municipiului București, SC H.N. SA, D.M., E.T.F., O.D., I.M., G.E. și I.R.D., solicitând anularea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate între aceștia și Consiliul general al municipiului București, prin intermediul SC H.N. SA. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că defuncții G.P. și G.S. au cumpărat, prin act de vânzare – cumpărare autentic, imobilele situate în București, la data de 15 ianuarie 1940, ce au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950; că defunctul G.P.

nu intră în categoria persoanelor incriminate de Decretul nr. 92/1950, fiind intelectual, iar G.S. era casnică, și că în actul de vânzare – cumpărare figurează G.S., însă naționalizarea s-a făcut pe numele G.P. Reclamanții au mai arătat că, după apariția Legii nr. 112/1995, s-au adresat Primăriei Sectorului 1 București cu cererea înregistrată sub nr. 1765 din 18 iunie 1996, în vederea restituirii imobilelor, însă nu au primit nici un răspuns, că au fost înstrăinate două apartamente din imobilul și patru apartamente, și că solicită restituirea imobilelor în litigiu, în calitate de moștenitori. În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 112/1995, art. 480, 483 C. civ., art. 111 C. proc. civ.

La data de 09 septembrie 1999, reclamanții G.P., L.R., N.F. și G.M.S. au formulat cerere precizatoare și modificatoare, solicitând că, în contradictoriu cu pârâții din acțiunea introductivă de instanță, să se dispună obligarea acestora la retrocedarea în deplină proprietate și posesie a imobilelor proprietatea reclamanților situate în București, sector 1, formate din teren în suprafață de 901 mp. și construcțiile edificate pe acesta. În motivarea cererii, s-a arătat că, pe calea acțiunii în revendicare, reclamanții solicită să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate asupra imobilelor în litigiu arătând că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat, întrucât actul de vânzare - cumpărare deținut de autorii lor este primul act autentificat și transcris; că este de notorietate caracterul abuziv și anticonstituțional al Decretului nr. 92/1950, prin care statul comunist a înțeles să preia imobilele; că, potrivit art. 481 C. civ.

„nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai în cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”, iar autorii reclamanților se încadrau în categoriile exceptate de la naționalizare de către însăși legea comunistă; că titlurile pârâților sunt lovite de nulitate, fiind încheiate cu rea credință. Prin sentința civilă nr. 21341 din 09 decembrie 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a admis excepția de necompetență materială și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului municipiului București. Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 654/2000. La 16 mai 2000, au formulat cerere de intervenție în nume propriu L.I.C.

și S.M.N., solicitând a se constata că, alături de reclamanți, sunt și ele proprietarele imobilului în litigiu, cerere ce a fost admisă în principiu la termenul din 17 octombrie 2000. Prin sentința civilă nr. 341 din 05 aprilie 2004, Tribunalul București, secția a III-a civil, a respins ca rămase fără obiect acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu formulate de L.I.C., S.M.N., G.P., L.R., N.F. și G.M.S., în calitate de moștenitori ai defuncților G.P. și G.S., în contradictoriu cu pârâții Consiliul general al municipiului București, SC H.N. SA, D.M., E.T.F., O.D., I.M., G.E. și I.R.D., iar prin Decizia civilă nr. 1492/ A din 18 noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, s-a respins, ca nefundat, apelul declarat de intervenientele L.I.C., R. (fosta S.) M.N., și de reclamanții G.P., L.R., G.M.S.

și N.F. Prin Decizia civila nr. 1458 din 08 februarie 2006, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 13662/1/2005, s-a admis recursul declarat de R.M.N., L.I.C., N.F., G.A., G.A. și G.P.; s-a casat decizia atacată și sentința civilă nr. 341 din 05 aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. La data de 18 octombrie 2006, au formulat cerere precizatoare L.I.C., R.M.N., G.A., G.A., G.P., N.F., G.M.S. și M.H.G., în contradictoriu cu pârâții Consiliul general al municipiului București, SC H.N. SA, D.M., E.T.F.L., O.D., I.M., G.R.G. și I.R.D., arătând că solicită: - să se dispună lăsarea în deplină proprietate a întregului teren, în suprafață de 901 mp., împreună cu toate construcțiile aflate pe acesta, situat în București, întrucât prin dispozițiile Primăriei municipiului București s-au restituit în natură în total suprafața de 683,01 m.p.

teren construit și neconstruit, și apartamentele ocupate cu contracte de închiriere, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, cu cotele aferente de teren de 191,99 mp., fără a preciza motivele pentru care nu s-a restituit și restul suprafeței de 26 mp. rezultat din actul de proprietate; - să se ia act de cesionarea drepturilor litigioase rezultate din convenția denumită „tranzacție” cu nr. 1284 din 12 iulie 2001 autentificată la Biroul Notarului Public R.C., încheiată între moștenitorii autorilor G.P. și S. cu privire la imobilele revendicate; - să se dispună constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de Primăria municipiului București cu foștii chiriași (contractul de vânzare-cumpărare din 12 august 1998 încheiat cu G.E.

pentru apartamentul, situat în sectorul 1; contractul de vânzare-cumpărare din 07 martie 1997 încheiat cu E.T.F.L. pentru apartamentul situat în sectorul 1; contractul de vânzare-cumpărare din 04 noiembrie 1996 încheiat cu O.D.; contractul de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat cu D.M. pentru apartamentul situat în sectorul 1; contractul de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1997 încheiat cu I.R.D. pentru apartamentul situat în sectorul 1; contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997 încheiat cu I.M. pentru apartamentul de la parter, situat în sectorul 1, ca fiind încheiate în lipsa unui titlu valabil al statului, prin preluare abuzivă cu încălcarea dispozițiilor Constituției din 1948, care garanta dreptul de proprietate.

S-a mai arătat, că aceste contracte s-au încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, care au prevăzut că pot fi vândute către chiriași imobilele trecute cu titlu în proprietatea statului, iar prin precizarea adusă legii prin H.G.

nr. 20/1996 s-a arătat că sunt considerate preluări de imobile „cu titlu” doar preluările făcute cu respectarea legilor și decretelor de la data respectivă; că aceste contracte nu au avut un obiect valabil; că cel ce s-a obligat să vândă nu era titularul dreptului subiectiv, astfel că vânzarea reprezintă o acțiune speculativă, ce are o cauză ilicită și nulă absolut, conform art. 948 C. civ.; că s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare – cumpărare cu foștii chiriași, deși reclamanții au formulat cereri de restituire în natură, în termenul prevăzut de art. 14 din lege, contractele încheindu-se astfel cu nerespectarea măsurilor de suspendare a procedurilor de vânzare pe cale administrativă, potrivit Dispoziției nr. 1449 din 08 octombrie 1996 a Comisiei municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 293 din 08 februarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea principală formulată de reclamanții G.P., G.A., G.A., N.F., G.M.S. și M.H.G., în contradictoriu cu pârâții Consiliul general al municipiului București, SC H.N. SA, O.D., I.M., I.R.D., E.T.F.L., D.M. și G.R.G. și cererea de intervenție principală formulată de intervenienții în nume propriu R. (fostă S.) M.N.

și L.I.C.; a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 12 august 1998, din 07 martie 1997, din 04 noiembrie 1996, din 11 decembrie 1996, din 29 ianuarie 1997 și din 20 ianuarie 1997; a obligat pârâții persoane fizice să lase reclamanților și intervenienților în deplină proprietate imobilele-apartamente și terenul situat sub construcție, ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare sus menționate; a respins, ca inadmisibilă, cererea de obligare a pârâtului Municipiul București de a lăsa în deplină proprietate reclamanților și intervenientelor diferența de suprafață de teren aferentă imobilului în litigiu, precum și a diferenței de suprafață construită; a obligat pârâții la 2.000 lei cheltuieli de judecată către intervenienta L.I.C., reținând, în esență, că imobilele situate în București, au fost cumpărate de S.G.

prin contractul de vânzare-cumpărare de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și transcris sub nr. 45711940, și au fost naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950 de Ia G.P. și S., așa cum rezultă din adresa din 23 februarie 1999 emisă de SC H.N. SA; că reclamanții și intervenientele au făcut dovada calității de moștenitori ai acestora; că sub nr. 1765 din 18 iulie 1996 a fost înregistrată cererea formulată de G.M.S., prin care solicită să se procedeze „conform prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru imobilele situate în București”; că parte din imobilele situate în București, au fost înstrăinate de Primăria municipiului București, prin SC H.N.

SA, prin contractele de vânzare – cumpărare a căror nulitate absolută se invocă, către pârâții persoane fizice; că prin Dispozițiile nr. 1680 și nr. 1684 din 05 noiembrie 2003, astfel cum au fost modificate prin Dispozițiile nr. 2521 din 23 februarie 2004 și nr. 3040 din 31 mai 2004 emise de Primarul general al municipiului București, s-a dispus restituirea în natură către G.M.S., L.R., N.F. și în folosință specială către L.I.C., S.M.N. și G.P., terenul în suprafață de 410,39 mp. din terenul în suprafață totală de 529 m.p., teren construit și neconstruit, sector 1, precum și terenul în suprafață de 272,62 mp. din suprafața totală de 346 mp.

teren construit și neconstruit situat în sectorul 1, și, de asemenea, s-a restituit în proprietate tuturor celor sus-numiți construcția situată în București în sectorul 1, mai puțin apartamentele vândute, în baza Legii nr. 112/1995; că măsura naționalizării imobilelor în litigiu a fost abuzivă în raport cu prevederile constituționale și organice în vigoare la data aplicării măsurii; că la aplicarea măsurii naționalizării nu au fost respectate chiar dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950, astfel că titlul statului asupra imobilului nu este unul valabil; că, întrucât imobilul a intrat în posesia statului fără titlu valabil, acestuia nu îi erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995, care vizau doar imobilele trecute în posesia statului cu titlu valabil, așa încât contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestei legi sunt nule absolut, fiind încheiate cu fraudarea legii, încheierea lor realizându-se prin folosirea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin eludarea dispozițiilor art. 1 și 25 din aceeași lege, și că nu se poate reține buna-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât, din rezoluțiile de pe verso-ul cererilor de cumpărare, rezultă că aceștia au cunoscut la momentul încheierii contractelor că s-a formulat de către moștenitorii proprietarilor o cerere cu privire la imobilul în litigiu,

cerere ce nu fusese soluționată la momentul încheierii contractelor; că, potrivit art. 1 și 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, doar imobilele care fac obiectul Legii nr. 112/1995 și care nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora puteau fi cumpărate de chiriași. S-a mai reținut, că, la încheierea contractelor, au fost eludate și dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, care impuneau sub sancțiunea nulității forma autentică actelor între vii având ca obiect terenuri.

Cât privește cererea de revendicare, tribunalul a constatat că titlul reclamanților și intervenientelor este mai caracterizat din punct de vedere formal și mai eficient din punct de vedere al efectelor juridice decât titlurile invocate de către pârâți și, în consecință, comparând titlurile invocate de reclamante și interveniente, pe de o parte, și pârâții persoane fizice, pe de altă parte, a dat preferință titlului reclamantelor și intervenientelor, și a obligat pe pârâții persoane fizice să lase reclamantelor și intervenientelor în deplină proprietate apartamentele care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare sus-menționate.

Cât privește revendicarea îndreptată împotriva Consiliului General al municipiului București, tribunalul a respins-o, ca inadmisibilă, cu motoivarea că reclamantele și intervenientele au urmat împotriva statului procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, finalizată prin dispoziții emise de primarul general, prin care s-a dispus restituirea suprafețelor de teren care nu au făcut obiectul contractelor de vânzare – cumpărare, iar în ipoteza în care suprafețele de teren restituite prin dispozițiile sus-menționate erau mai mici decât cele rezultate din diferența între suprafața menționată în titlul de proprietate și suma suprafețelor de teren care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii, reclamantele și intervenintele au avut deschisă calea contestației împotriva respectivelor dispoziții.

Din încheierea de la termenul din 3 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, rezultă că la acest termen au avut loc dezbaterile asupra apelurilor declarate de apelanții-reclamanți, apelanții-pârâți și de apelanții-intervenienți, și că s-a amânat pronunțarea la termenul din 10 iunie 2010, iar ulterior la 17 iunie 2010, când instanța a pronunțat Decizia nr. 378/ A din 17 iunie 2010. Prin Decizia civilă nr. 378/ A din 17 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții – reclamanți G.P., G.A., G.A., de apelanții-pârâți Consiliul general al municipiului București, O.D., E.T.F.L., D.M., I.R.D., G.R.G., I.M.

și de apelanții – intervenienți L.I.C. și R. (S.) M.N. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, după ce a redat, în esență, considernetele pentru care prima instanță a pronunțat hotărârea cuprinsă în dispozitivul sentinței apelate, a conchis că, față de cele arătate și probele administrate, „aceste critici nu pot fi primite iar o argumentare mai amplă nu mai este necesară o motivare a instanței de apel”, și că „celelalte cereri (respingerea excepțiilor, renunțarea la judecată) se reține ca fiind neîntemeiate motivele principale de apel (valabilitatea titlului statului și bună credință a cumpărătorilor) nu mai prezintă interes”. Prin Decizia nr. 628/ A din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondată, cerera de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 378/ A din 17 iunie 2010, pronunțată de aceeași instanță, formualtă de apelanții-reclamanți G.P., G.A.

și G.A. și de apelantele-interveniente L.I.C. și R. (S.) M.N., și de intimații-reclamanți G.M.S. și N.F., în temeiul art. 2812 C. proc. civ., cu motivarea că temeiurile invocate de petenți, așa cum rezultă din cerera de la fila 240 dosar apel, în sensul că s-a formualt apel și împotriva sentinței civile nr. 1458 din 16 septembrie 2008, pronunțată în completarea sentinței civile nr. 293 din 8 februarie 2008, ambele pronunțate de prima instanță, iar instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestuia, nu sunt motive care să intre sub incidența secțiunii a VI-a a C. proc. civ., ci constituie un veritabil apel, iar față de dispozițiile art. 2812 C. proc. civ. nu poate fi primit. Împotriva încheierii din 3 iunie 2010 și a Deciziei nr. 378/ A din 17 iunie 2010, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții G.A., G.A., G.P., N.F.

și G.M.S., pârâții D.M., E.T.F.L., decedată, a cărei calitate procesuală a fost preluată de recurentul E.N., I.R.D., O.D. și G.R.G. și intervenientele L.I.C. și R.G.M.N., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Astfel, prin recursul său, recurentul G.R.G. a arătat, indicând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în esență, că decizia recurată cuprinde 10 pagini și jumătate, dintre care, cu excepția mențiunilor din practica, în cuprinsul paginilor 1-9, se regăsește, în procent de 95%, preluat prin metoda „copii-paste”, conținutul sentinței apelate, hotărârea fiind pronunațtă astfel cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. S-a mai arătat, că, la primul termen de judecată, reclamanții au depus o „Cerere precizatoare” prin care au solicitat instanței de judecată să dispună lăsarea în liniștită posesie și deplină proprietate a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 cu cotele aferente de teren în suprafață de 191,99 m.p. și a unei suprafețe de 26 m.p. teren, să se ia act de cesionarea drepturilor litigioase rezultate din convenția denumita „tranzacție” cu nr. 1284 din 12 iulie 2001 autentificată la BNP R.C., încheiată între moștenitorii autorilor G.P. și S., cu privire la imobilele revendicate, și să se dispună constatarea nulității absolute a contractelor de vanzare-cumparare încheiate cu foștii chiriași.

Or, această „Cerere precizatoare” trebuia judecată prin prisma dispo¬zițiilor art. 315 alin. (2) C. proc. civ., întrucât casarea hotărârilor pronunțate în fond și apel s-a făcut pentru nerespectarea unor forme de procedură privitoare la introducerea în cauză și la citarea moștenitorului pârâtei G.E., situație în care instanța investită cu rejudecarea fondului cauzei trebuia să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată din 10 mai 1999, asa cum a fost modificată la data de 09 septembrie 1999, pe de o parte, iar pe de altă parte „întregirea și modificarea cererii” introductive, făcută în temeiul dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., trebuia analizată prin prisma prevederilor legale incidente în materie, inclusiv a celor care sancționează decăderea din dreptul de a formula unele cereri sau prescrierea dreptului la acțiune.

Sub acest aspect, cu privire la pct. 3 din „Cerere precizatoare”, a arătat că reclamanții erau decăzuți din dreptul de a solicita instanței constatarea nulității absolute a contractelor de vanzare-cumparare 'încheiate de foștii chiriași, deși, până la acel moment, reclamanții au solicitat constant instanțelor de judecata „anularea” contractelor respective, ceea ce, din punct de vedere juridic, reprezintă o altă instituție. Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul la acțiune în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fara titlu valabil se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii; acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, expirând la data de 14 august 2002. Ca atare, s-a arătat că, în speță, operează excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la constatarea nulității absolute a contractelor de vanzare-cumparare încheiate de pârâții persoane fizice. Pentru stabilirea definitiva și exactă a obiectului cererii de chemare în judecată, instanța de apel, ce a fost lipsită de rol activ, potrivit art. 129 C. proc.

civ., trebuia să stabilească care este petitul acțiunii și temeiul juridic al acesteia; obligarea reclamanților de a depune la dosarul cauzei verificările făcute de aceștia în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru a vedea ce anume s-a solicitat și cine au fost semnatarii acestora, iar privitor la dispozițiilor emise de Primăria municipiului București, prin primarul general, cu nr. 1680 și nr. 1684 din 2003 și nr. 2521 și nr. 3040 din 2004, obligarea emitentului de a comunica instanței când și cui a fost comunicată fiecare dintre acestea, precum și obligarea reclamanților de a face dovada contestării acestora la instanțele judecătorești competente și la ce dată.

Cu privire la valabilitatea titlului statului si a contractelor de vanzare-cumparare a căror anulare se cere, s-a arătat că statul avea asupra imobilului solicitat de reclamanți și interveniente un titlu valabil, fără a implica în cauză rațiuni de ordin politic și istoric, el devenind titularul dreptului de proprietate cu toate atributele conferite de acest drept, respectiv posesia, folosința și dispoziția, în plenitudinea lor, și, în consecință, la data la care s-au perfectat actele de vânzare-cumparare ale pârâților din prezenta cauză, în baza Legii nr. 112/1995, statul avea un titlu valabil în baza căruia dreptul de proprietate se transferase din patrimoniul fostului proprietar în patrimoniul său, iar moștenitorii fostului proprietar nu puteau beneficia de restituirea în natură a imobilelor, deoarece nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 112/1995.

S-a mai arătat, că pârâții, în calitate de chiriașii-cumparatori, au fost de bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, îndeplinind toate condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995; că desființarea titlului statului, prin dispozițiile de retrocedare parțial a imobilului în baza Legii nr. 10/2001, nu putea avea niciun efect asupra titlului subdobanditorilor, tocmai pentru că intimații-pârâți-recurenți au fost de bună-credință și au dobândit cu titlu oneros apartamentele. Prin recursul lor, formulat împotriva aceleiași decizii, reclamanții G.A., G.A., G.P., G.M.S., N.F. și intervenientele L.I.C. și R.M.N. au arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., și că, potrivit art. 304 pct 8 și 9 C. proc. civ., instanța a pronunțat o hotărâre „ilegală” ca urmare a interpretării greșite a convenției încheiate între comoștenitori. Astfel, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt si de drept ce au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile pârâților. Instanța este obligată să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere și, mai mult, sunt aspecte care au fost omise sau nelămurite de către instanța de fond și respinse apoi tot de către aceasta prin hotărâre aparte, împotriva căreia s-a formulat apel, dar pe care instanța l-a ignorat cu desăvârșire.

S-a mai arătat, că instanța trebuia să oblige toți pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută s-a solicitat și admis, ca o consecință firească a constatării lipsei unui titlu valabil al statului; că nu poate fi considerată inadmisibilă cererea de revendicare a diferenței de teren în suprafață de 26 m.p., în condițiile în care a fost admisă o expertiză topografică care a stabilit că suprafețele din actele de proprietate ale autorilor reclamanților corespund și cu cele din teren, iar Municipiul București a stabilit, prin proces-verbal, că limitele proprietății preluate de către stat la naționalizare nu au fost modificate în timp.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâții O.D., D.M., E.T.F.L. și I.R.D., deși au motivat reursul separat, au arătat, în esență, că, în opinia lor, Decizia civilă nr 378/ A din 17 iunie 2010 este în principal „nemotivată și nelegală”, potrivit art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. Potrivit art 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Așa cum rezultă din examinarea deciziei recurate, instanța de apel, față de criticile invocate referitoare la excepțiile prescripției și a tardivității, este nemotivată, instanța mărginindu-se să considere că cererile nu mai prezintă interes.

Or, instanța de apel nu poate substitui obligativitatea indicării considerentelor de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, și, procedând astfel, aceasta a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât hotărârea pronunțată face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității și temeiniciei pe fond a hotărârii. S-a mai arătat, că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât dreptul material la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este prescris, și, pe cale de consecință, se impune respingerea cererii privind constatarea nulității absolute a contractelor de vănzare-cumpărare, ca fiind prescrisă.

Referitor la excepția tardivității cererii completatoare, s-a arătat că modificarea acțiunii, în raport de dispozițiile art. 132 C. proc. civ., este tardivă. În ceea ce privește criticile privind fondul litigiului, referitoare la valabilitatea titlului statului asupra imobilului și a bunei credințe a cumpărătorilor, s-a arătat că, în opinia lor, decizia instanței de apel prin care s-a respins apelul privitor la valabilitatea titlului statului este nelegală, întrucât, așa cum reiese din contractul de cumpărare aflat la dosar, imobilul a fost cumpărat de G.S., casnică, și a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, art. 1, pct. 2, poz. 3096 a anexei la decret, unde figurează G.P.

și S., cu 13 apartamente, niciunul dintre aceștia nefăcâd parte din categoriile exceptate de la naționalizare, iar pârâții au cumpărat imobilele cu bună-ceredință, cercetând situația juridică a acestora; că hotărârea recurată este nelegală și pentru că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv instanța s-a pronunțat cu privire la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, deși nu a fost investită cu acest capăt de cerere, ci cu o cerere de revendicare și, inițial, cu o cerere de anulare a acestor contracte, cerere abandonată pe parcurs, iar, din verificarea dosarului a rezultat, fără niciun dubiu, că obiectul acțiunii a fost unul de revendicare, și nicidecum în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

S-a conchis, că, față de precizările și modificarea acțiuinii reclamanților,instanța a rămas investită cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.; că, având în vedere cele de mai sus, instanța nu a fost niciodată investită legal cu un capăt de acțiune privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, și că hotărârea prin care se admite o asemenea cerere este nelegală, deoarece s-a acordat ceea ce nu s-a cerut. Or, potrivit art. 129, pct. 6 C. proc. civ, „Judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, s-a arătat că instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la acțiunea în revendicare formulată și față de pârâții persoane fizice, deși, instanța nu a fost învestită cu o asemenea cerere și că, din examinarea petitului cererilor formulate, coroborat cu faptul că reclamanții au atacat în instanță deciziile emise de primarul general, este evident că instanța a fost învestită doar cu o cerere de revendicare a suprafeței de 26 m.p., care nu le-a fost restituită prin dispozițiile invocate, nu și cu o acțiune în revendicare a apartamentelor ce au fost cumpărate de chiriași. Împotriva Deciziei nr. 628 din 4 noiembrie 2010 pronunțată de aceeași instanță, au declarat recurs, în termen legal, intervenientele L.I.C.

și R.M.N., și reclamanții G.A., G.A. și G.P., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat că instanța de apel trebuia să se pronunțe, în mod expres, și asupra apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1458 din 16 septembrie 2008, pronunațtă de prima instanță. Calificarea cererii de completare drept un veritabil apel în care motivele invocate nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., este evident eronată, întrucât dispozițiile procedurale sunt foarte clare, obligând instanța să se pronunțe supra tuturor apelurilor, cât și asupra cererilor de cheltuieli de judecată.

Se mai arată, că, prin sintagma „respinge toate apelurile din Decizia nr. 378/ A din 17 iunie 2010”, nu s-au avut în vedere declarațiile de apel formulate, fapt ce rezultă și din decizia a cărei completare se solicită, întrucât prin această decizie nu s-a făcut nicio referire, în considerente și nici în dispozitiv, la sentința civilă nr. 1458 din 16 septembrie 2008 și încheierea din 11 noiembrie 2010. S-a conchis, că nu se poate reține că prin Decizia nr. 378/ A din 17 iunie 2010 s-au respins toate motivele de apel invocate împotriva tuturor celor trei hotărâri și că nu este necesară o completare a dispozitivului hotărârii. În ședința publică din 16 februarie 2012, instanța, din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 7 C. proc.

civ., cu referire la art. 313 și art. 314 C. proc. civ., respectiv art. 261 alin. (1) C. proc. civ., a invocat nemotivarea deciziilor din apel, iar cu privire la Decizia nr. 378/ A din 17 iunie 2010, recurenții-pârâți și recurentele- interveniente au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., repectiv nemotivarea acesteia, ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. De aceea, instanța, verificând deciziile recurate, cu prioritate, în raport de motivul de ordine publică invocat de instanță din oficiu, cât și de recurenții-reclamanți, recurenții-pârâți și recurentele-interveniente, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., al nemotivării deciziilor recurate, constată recursurile fondate, pentru cele ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților, „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Prin urmare, motivarea hotărârii însemană arătarea, în scris, în mod clar, pertinent, complet, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel cum aceasta se conjugă cu soluția de primă instanță, respectiv care sunt considerentele care au format convingerea judecătorului că trebuie să admită sau să respingă cererile părților.

În speță, instanța de apel, în motivarea Deciziei nr. 378/ A din 17 iunie 2010, după ce a redat, în esență, cele reținute prin hotărârea primei instanțe cu privire la soluția dată cererilor formulate în cauză, a reținut că „față de cele arătate și probele administrative aceste critici nu pot fi primite iar o argumentare mai amplă nu mai este necesară o motivare a instanței de apel” și că „totodată, celelalte cereri (respingerea excepțiilor, renunțarea la judecată) se reține ca fiind neîntemeiate motivele principale de apel (valabilitatea titlului statului și buna-credință a cumpărătorilor) nu mai prezintă interes”, iar în motivarea Deciziei nr. 628/ A din 4 noiembrie 2010 a aceleiași instanțe, cu privire la soluția dată cererii de completare formualtă în temeiul art. 2812 C. proc.

civ., s-a reținut că „referitor la cererea de completare a dispozitivului, în condițiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., Curtea reține că acestea nu sunt motive care să intre sub incidența secțiunii a VI-a a C. proc. civ., ci constituie un veritabil apel, iar față de dispozițiile art. 2812 C. proc. civ. nu poate fi primită”.

Or, față de complexitatea cauzei, se constată că se impunea o analiză detaliată a chestiunilor de esență ale raportului juridic dedus judecății, din perspectiva susținerilor părților, apărărilor formulate, circumstanțelor administrării probatoriului, relevanței acestuia în proces, precum și stabilirea argumentelor de fapt și de drept, decisive pentru clarificarea și soluționarea raportului juridic dedus judecății, însă, instanța de apel nu a analizat niciunul din argumentele invocate de părți în susținerea apelurilor formulate și a cererii de completare dispozitiv și nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările pârâților, rezumându-se în motivarea deciziilor recurate la cele expuse mai sus, respectiv la argumente neclare și imprecise, ceea ce echivalează cu nemotivarea acestor hotărâri și are conotații care vizează nelegalitatea acestora, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., și neîndeplinirea obligației judecătorului de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege. Neîndeplinirea acestei cerințe legale, a motivării hotărârilor pronunțate de către instanța de apel, constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar această situație face imposibilă analiza legalității deciziilor în raport de soluțiile pronunțate prin acestea, câtă vreme criticile de nelegalitate formulate în apel sunt reluate și pe calea prezentelor recursuri. De aceea, instanța, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., fără a mai analiza celelate motive de recurs formulate de recurenți, va admite recursurile declarate de reclamanți, pârâți și interveniente, va casa încheirea recurată, ce face corp comun cu Decizia nr. 378/ A din 17 iunie 2010, precum și deciziile recurate, și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va ține seama de celelalte critici formulate de recurenții-reclamanți, recurenții-pârâți și recurentele-interveniente, precum și de toate mijloacele de apărare invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții G.A., G.A., G.P., N.F. și G.M.S., pârâții D.M., E.T.F.L., decedată, a cărei calitate procesuală a fost preluată de recurentul E.N., I.R.D., O.D. și G.R.G. și intervenientele L.I.C. și R.G.M.N. împotriva Deciziei nr. 378/ A din 17 iunie 2010 și încheierii din 3 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și de reclamanții G.A., G.A., G.P. și intervenientele L.I.C. și R.G.M.N. împotriva Deciziei nr. 628/ A din 4 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care le casează. Trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2012.