ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5396/2003

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 665 din 19

iunie 2001 pronunțată de Tribunalul București, s-a admis acțiunea în

revendicare și constatare nulitate act, formulată de reclamanții: A.N. și A.G.,

împotriva pârâților: Consiliul General al Municipiului București și M.I. și

S.C. A. S.A. București și pe cale de consecință: pârâta M.I. a fost obligată să

lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, format

din garsoniera nr. 17 și terenul aferent acesteia; s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 3 iunie 1997

încheiat între Primăria Municipiului București și S.C. A. S.A. București și M.I.

Pentru a hotărî astfel instanța de

fond în rejudecarea cauzei a reținut că imobilul în litigiu a trecut în

proprietatea statului fără titlu valabil, iar actul de vânzare-cumpărare

încheiat la data de 3 iunie 1997 este lovit de nulitate absolută deoarece a

fost încheiat cu nerespectarea condițiilor prevăzute de art. 9 și art. 14 din

Legea nr. 112/1995.

Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 56 din 6 februarie 2002, a respins ca nefondate apelurile

declarate de pârâții: Consiliul General al Municipiului București și M.I.,

împotriva sentinței civile nr. 665 din 19 iunie 2001 pronunțată de Tribunalul

București, în contradictoriu cu reclamanții: A.N. și A.G.

Pentru a hotărî astfel instanța de

apel a reținut că în conformitate cu prevederile art. 2, art. 4, art. 5 și art.

20 lit. g) din Legea nr. 69/1991 republicată și în vigoare la data introducerii

acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, precum și cu art. 12 alin. (5)

din Legea nr. 123/1998, Consiliul General al Municipiului București are

calitate procesuală pasivă în cauză.

De asemenea, s-a reținut că imobilul

în litigiu – garsoniera nr. 17, și terenul   aferent – din   București a   fost

preluată de stat fără titlu valabil, deoarece Decretul nr. 92/1950 în baza

căruia a fost preluat imobilul contravenea Constituției din 1948 în - vigoare

la data preluării precum și tratatelor internaționale la care România era

parte. Mai mult, autorul reclamanților era persoană exceptată – avocat – de la

actul de naționalizare.

Cu privire la constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997, s-a

reținut că acesta a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 9 și art. 14

din Legea nr. 112/1995, deoarece cumpărătoarea M.I., nu a avut calitatea de

chiriași în momentul facerii actului vânzare-cumpărare menționat mai sus.

Împotriva

deciziei civile mai sus enunțată, au declarat recurs pârâții: Consiliul General

al Municipiului București și M.I..

Consiliul

General al Municipiului București, critică decizia atacată ca fiind netemeinică

și nelegală – invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.– deoarece:

-

În mod greșit instanțele au reținut că preluarea imobilului în litigiu –

garsoniera nr. 17, și terenul aferent din București – s-a făcut fără titlu

valabil, de vreme ce în cauză au fost aplicate corect prevederile Decretului

nr. 92/1950;

-

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997 a fost încheiat cu

respectarea prevederilor art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995.

M.I.,

critică decizia atacată ca fiind nelegală și netemeinică – invocând prevederile

art. 304 pct. 9 și  10 C. proc. civ.– deoarece:

-

Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra bunei credințe avută de

pârâta-recurentă M.I. la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

nr. 03837 din 30 iunie 1997;

-

Aprecierea instanței de apel în sensul că Decretul nr. 92/1950 nu este un titlu

valabil deoarece contravine dispozițiilor Constituției din 1948 – în vigoare la

data preluării imobilului în litigiu – și tratatelor internaționale la care

România era parte – Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de

Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, este nefondată întrucât

aspectele de inechitate și neconstituționalitate au fost înlăturate la data de

24 noiembrie 1955 și respectiv 25 noiembrie 1955 prin adoptarea Decretului nr. 524

al Prezidiului Marii Adunări Naționale și respectiv H.C.M. nr. 2586;

-

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997 a fost încheiat cu

respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995.

I.

Cu privire la recursul declarat de Consiliul General al Municipiului București,

se rețin următoarele:

Reclamanții

A.N. și A.G. au dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu – garsoniera nr. 17 de la etajul 6 și terenul aferent –

situat în București, și au solicitat restabilirea acestui drept prin aplicarea

greșită a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. În sensul celor solicitate,

reclamanții au invocat calitatea de avocat a autorului lor, A.G. decedat la 16

decembrie 1970 și dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950 privind

exceptarea anumitor categorii de persoane de la naționalizare.

Într-adevăr,

potrivit textului de lege menționat, așa cum a fost modificat prin Decretul nr.

524/1955 „nu intră în prevederile decretului de față și nu pot fi naționalizate

imobilele clădite proprietatea muncitorilor și a pensionarilor proveniți din

muncitori, precum și a funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor

profesioniști și a celorlalți pensionari -  provenite din muncă”.

În

speță, reclamanții au făcut dovada că imobilul în litigiu a aparținut autorilor

lor respectiv A.G. și A.E. decedată la 16 ianuarie 1997, în baza contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6484 din 24 februarie 1940 transcris

sub nr. 2702/1940 –  dosar 16525/1997 anexat la dosarul cauzei, care făceau

parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată în mod expres și imperativ

de la naționalizare, astfel că în mod corect instanțele au reținut că

dispozițiile art. II ale Decretului nr. 92/1950 erau aplicabile acestora.

Încălcarea

dispozițiilor legale amintite, respectiv art. II din Decretul  nr. 92/1950,

conferă caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu

emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de

nulitate absolută.

Drept

urmare – de vreme ce statul nu poate invoca proprietatea asupra imobilului în

baza unui titlu nul – nu poate fi reținută critica în sensul că în speță au

fost aplicate corect prevederile Decretului nr. 92/1950.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la faptul că

actul de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997 a fost încheiat cu

respectarea art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995 pentru următoarele

considerente:

Potrivit

art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor

imobile cu destinație de locuințe trecute în proprietatea statului, chiriașii

titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor

proprietari sau succesorilor acestora pot opta, după expirarea termenului de 6

luni prevăzut de art. 14 din lege, pentru cumpărarea acestor apartamente cu

plata integrală sau în rate a prețului.

Normele

metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, așa cum au fost aprobate

prin H.G. nr. 20/1996 și republicate în temeiul art. II din H.G. nr. 11/1997,

în art. 6 prevăd că au dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc

potrivit art. 9 din lege numai chiriașii care, având contract de închiriere

valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a

legii.

În

speță, pârâta-recurentă M.I. nu a avut calitatea de chiriași la data intrării

în vigoare a Legii nr. 112/1995 – 27 ianuarie 1996, deoarece contractul de

închiriere nr. 11375 ce a intervenit între ea și S.C. A.S.A. București s-a

perfectat la data de 11 martie 1999 – fila 18 dosar 882/2001 al Tribunalului București

anexat la dosarul cauzei.

Cum

actul de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997 fila 51 dosar 16525/1997

al Tribunalului București anexat la dosarul cauzei, a fost întocmit cu

încălcarea normelor imperative prevăzute de Legea nr. 112/1995 – cauza actului

juridic respectiv fiind ilicită, deoarece vine în contradicție cu normele

imperative ale legii (art. 968 C. civ.) – sancțiunea aplicabilă este nulitatea

absolută a actului de vânzare-cumpărare, și nu nulitatea relativă așa cum

susține pârâta-recurentă M.I.

II.

Cu privire la recursul declarat de pârâta M.I. se rețin următoarele:

Potrivit

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 regimul juridic al unor imobile

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, „actele juridice

de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având

ca obiect imobile preluate fără titlu, sunt lovite de nulitate absolută, în

afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”.

Textul

de lege mai sus menționat despre care face vorbire recurenta-pârâtă M.I. în

motivele de recurs și de apel nu-și găsește aplicabilitate în cauză, deoarece

Legea nr. 10/2001  a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, iar

prezentul litigiu (acțiunea în revendicare și constatare nulitate contract de

vânzare-cumpărare) a fost soluționat pe calea dreptului comun așa cum au

solicitat reclamanții A.N. și A.G. încă de la introducerea procesului – 29

octombrie 1997.

Principiul

ocrotirii bunei-credințe, a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros este o

creație a doctrinei și jurisprudenței însă în prezent a primit și o consacrare

legislativă - art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În

speță nu poate fi vorba de buna credință a pârâtei-recurente M.I. în momentul

întocmirii contractului de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997, de

vreme ce acest act de vânzare a fost încheiat cu nesocotirea normelor

imperative prevăzute de Legea nr. 112/1995, iar încălcarea art. II din Decretul

nr. 92/1950 de către Statul Român atunci când a naționalizat imobilul

(garsoniera nr. 17, București) conferă caracterul abuziv al măsurii de

naționalizare și un astfel de titlu emis cu încălcarea legii este lovit de

nulitate absolută.

Pentru

cele ce preced nu poate fi reținută critica pârâtei-recurente în sensul că a

fost de bună credință în momentul facerii contractului de vânzare-cumpărare din

30 iunie 1997.

Instanțele

au rezolvat în mod judicios și problema privitoare la naționalizarea imobilului

din litigiu – garsoniera nr. 17, București – în sensul statuării faptului că

Decretul nr. 92/1950 nu este un titlu valabil, deoarece naționalizarea

imobilului respectiv s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. II din decretul

amintit.

Autorii,

reclamanților făceau parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată în

mod expres de la naționalizare.

Susținerea

pârâtei-recurente în sensul că aspectele de inechitate și neconstituționalitate

cuprinse în Decretul nr. 92/1950  au fost înlăturate prin Decretul nr. 524/1995,

nu poate fi reținută întrucât chiar acest decret prevede că „nu intră

prevederile decretului de față și nu pot fi naționalizate imobilele clădite,

proprietatea muncitorilor și a pensionarilor proveniți din muncitori, precum și

a funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și a

celorlalți pensionari, provenite din muncă”.

În

speță, autorul reclamanților a fost de profesie intelectual (avocat) deci era

persoană exceptată de la actul de naționalizare.

De

asemenea, nu poate fi reținută nici susținerea pârâtei-recurente în sensul că

actul de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997 a fost întocmit cu

respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru considerentele

arătate atunci când s-a răspuns la criticile formulate de recurentul C.G.M.B.

Pentru

toate aceste considerente, Curtea va reține că motivele de recurs invocate nu

se circumscriu temeiurilor de casare prevăzute de art. 304, pct. 9 și  10 C.

proc. civ. și în consecință se vor respinge ca nefondate recursurile declarate

de Consiliul General al Municipiului București, și de pârâta M.I. împotriva

deciziei civile nr. 56 din 6 februarie 2002 a Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și de pârâta M.I.

împotriva deciziei civile nr. 56 A din 6 februarie 2002 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2003.