ÎCCJ, decizie (scj.ro #82172)

Acțiune

în revendicarea imobilului naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și

constatarea nulității contractului prin care statul a vândut chiriașului bunul

respectiv.

Cuprins pe materii

.

Drept civil. Dreptul de proprietate. Imobil naționalizat în baza Decretului nr.

92/1950. Revendicarea imobilului și constatarea nulității contractului prin

care statul a vândut chiriașului bunul.

Index alfabetic

.

Drept civil.

-

Imobil

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.

-

Revendicare

-

Acțiune

în nulitatea contractului prin care statul a vândut chiriașului imobilul

revendicat.

Legea

nr. 112/1995 alin. 2

C. Civ. art. 966, art. 1303, art. 1899

alin. 2.

Admiterea acțiunii de

revendicare este condiționată de admiterea cererii de constatarea nulității

contractului prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat, chiar

dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil.

Numai existența

dovedită a relei credințe a chiriașului cumpărător poate conduce la

desființarea contractului de vânzare – cumpărare prin sancțiunea nultății

absolute, buna credință prezumându-se potrivit art. 1899 alin. (2) din Codul

civil.

Câtă vreme au existat

prestația vânzătorului și contraprestația cumpărătorului, nu poate fi reținută

încălcarea art. 966 Cod civil, referitor la sancțiunea obligației fără cauză

sau fondată pe ocauză falsă sau nelicită.

Prețul vânzării,

determinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi

considerat neserios, în temeiul art. 1303 Cod civil

.

Î.C.C.J., secția

civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 417 din 25 ianuarie 2005

La 30 noiembrie 1999,

Z.M.P. și alții au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului

București solicitând să fie obligat să le lase, în deplină proprietate și

liniștită posesie un imobilul din București de care autorii lor au fost

deposedați în mod abuziv de stat, prin naționalizare, în baza Decretului art.

92/1950

La 11 decembrie 2000, reclamanții au cerut introducerea în cauză

a pârâților V.N. și V.G. soți,  care, la 27 martie 1997, în baza dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, au cumpărat apartamentul în litigiu, compus din patru

camere și dependințe.

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ, prin sentința civilă nr. 157 din 5 martie 2001, a admis acțiunea

și a obligat pe pârâți să lase reclamanților, în deplină proprietate și

posesie, imobilul din București.

Curtea de Apel București,secția a III-a civilă, prin decizia nr.

235/A din 16 mai 2002, a admis apelurile declarate de pârâți, a schimbat în tot

sentința și pe fond a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând  că

reclamanții nu au făcut dovada că autorii lor au fost exceptați de la

naționalizarea dispusă prin Decretul nr. 92/1950.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs

reclamanții  susținând, în esență, următoarele:

- s-au ignorat probele care atestă că autorii reclamanților au

fost exceptați de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950;

- lipsește cauza contractului de vânzare-cumpărare prin care

apartamentul în litigiu a fost dobândit de foștii chiriași-pârâți în dosar;

- neseriozitatea prețului și frauda la lege constituie alte

cauze de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin care foștii

chiriași au achiziționat apartamentul.

Recursul nu este întemeiat.

Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, completată

reclamanții au revendicat un imobil naționalizat abuziv, obligația pârâților de

a preda imobilul reclamanților urmând să fie dispusă după constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 27 martie 1997 prin

care pârâții, persoane fizice, au cumpărat, de la stat, conform Legii nr.

112/1995, apartamentul în litigiu.

Soluționarea cererii de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare este considerată, corect, chiar de către reclamanți, ca

obligatorie pentru a se putea hotărî asupra restituirii imobilului. Prin

urmare, instanța este ținută să soluționeze și să se pronunțe asupra cererii de

constatare a nulității, interesul persoanelor îndreptățite, adică al

reclamanților, fiind, evident, în acest sens.

Referitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

menționat, recurenții reclamanți au invocat dispozițiile Codului civil din

materia condițiilor de validitate ale actului juridic și anume frauda la lege,

lipsa cauzei și neseriozitatea prețului.

Prin fraudă la lege se înțelege încălcarea intenționată, de

către părți, prin utilizarea unor mijloace viclene, a dispozițiilor legale

imperative cu ocazia încheierii sau executării unui act juridic.

În cazul dedus judecății, legea în vigoare la data încheierii

contractului -în temeiul căreia apartamentul a fost vândut foștilor chiriași -

era Legea nr. 112/1995.

Cum, potrivit

art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o

dovedească, iar reclamanții nu au probat afirmația că pârâții persoane fizice

ar fi încheiat contractul cu încălcarea unei dispoziții imperative a legii,

soluția corectă era aceea de respingere ca nefondat a acestui capăt de cerere.

Referitor la buna credință, invocată în apărare de pârâții V.N.

și V.G., se constată că art. 1898 alin. 1 din Codul civil prevede: buna

credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea

toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea. Cu toate că

acest text de lege se referă la uzucapiunea de scurtă durată, care pretinde pe

lângă justul titlu și buna credință a posesorului, el este incident și în alte

situații, cum este cea în discuție.

Buna credință se prezumă potrivit art. 1899 alin. (2) din Codul

civil.

Reclamanții nu au reușit să răstoarne, prin probe, prezumția de

bună credință cu care au acționat chiriașii când au cumpărat locuința pe care o

ocupau, deoarece numai existența dovedită a relei credințe poate conduce la

neaplicarea teoriei fondate pe error communis facit ius, cu consecința

desființării contractului de vânzare-cumpărare, prin sancțiunea nulității

absolute.

Esențială în soluționarea motivului de casare invocat de

recurenți este examinarea atitudinii cumpărătorilor; or, probele administrate

nu îndreptățesc concluzia că pârâții cumpărători  aveau cunoștință că

imobilul nu aparținea vânzătorului.

Este neîntemeiată și susținerea că lipsește cauza contractului

de vânzare-cumpărare, prin care apartamentul în litigiu a fost dobândit de

foștii chiriași, câtă vreme au existat prestația și contraprestația

vânzătorului și cumpărătorului, așa încât nu poate fi reținută încălcarea

dispozițiilor art. 966 din Codul civil.

Neseriozitatea prețului, de asemenea invocată de recurenți, nu

poate conduce la casarea deciziei. Potrivit art. 1303 din Codul civil prețul

vânzării trebuie să fie serios și determinat de părți; or, în cauză, prețul a

fost determinat de părți cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Probele administrate conducând la concluzia valabilității

contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâții V.N. și V.G. au dobândit

apartamentul în litigiu, acțiunea în revendicare introdusă de reclamanți nu mai

putea fi admisă chiar dacă s-a dovedit că imobilul a fost preluat de stat fără

titlu valabil.

Întrucât decizia curții de apel are temei legal iar instanța s-a

pronunțat asupra mijloacelor de apărare și a dovezilor administrate, recursul a

fost  respins ca neîntemeiat.