ÎCCJ, decizie (scj.ro #82189)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82189) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune în revendicarea locuinței de
vacanță naționalizată. Admisibilitate.
Cuprins pe materii
. Drept civil. Dreptul de proprietate. Proprietate
privată. Locuință de vacanță . Restituire.
Index alfabetic.
Drept civil.
-
Locință/casă
de vacanță (naționalizată).
-
Revendicare.
Decretul
nr
.
92/1950:
art
. II.
C.civ
.:
art
. 480-481.
Legea
nr
.
213/1998:
art
. 6.
Legea
nr
. 112/1995:
art
. 25.
Legea
nr
.
114/1996:
art
. 2
lit.h
.
Legea
nr
.
15/1990.
O.U.G.
nr
.
32/1998:
art
. 17.
Acțiunea în revendicarea imobilului naționalizat, -
întemeiată pe
art
. 480-481
C.civ
.
și înregistrată anterior Legii
nr
. 10/2001
– este admisibilă chiar dacă proprietarul nu a făcut
contestație la timpul respectiv, deoarece din art.6 al Legii
nr
. 213/1998 rezultă accesul la justiție – pentru
recuperarea unor bunuri preluate de stat în perioada 6 martie 1945- 22
decembrie 1989 – necondiționat de un astfel de demers.
Statul nu
paote
avea „
titul
legal” pentru locuința de serviciu naționalizată cu
încălcarea Decretului
nr
. 92/1950 ale căror
dispoziții, de altfel, contraveneau
art
. 8 al
Constituției din 1948 prin care se garanta proprietatea privată
și dreptul de moștenire fără a se limita numărul de
imobile ce puteau fi deținute de o persoană.
Locuința de serviciu/casă
de vacanță, astfel definite de
art
. 2
lit.h
din Legea
nr
. 114/1996
și, anterior, de Legea
nr
. 4/1973, nu face parte
din categoria imobilelor pentru care, potrivit
art
.
25 din Legea
nr
. 112/1995, urma să se
dispună prin legi speciale, făcând inadmisibilă acțiunea în
revendcare
întemneiată
pe dreptul comun –
art
. 480-481- (anterior Legii
nr
. 10/2001).
În speță, societatea comercială privatizată,
deținătoare a bunului, nu poate avea un drept de proprietate asupra
locuinței, limitându-se a invoca Legea
nr
.
15/1990, fără a produce actul de proprietate obținut în temeiul
acestei legi. De altfel, conform
art
. 17 din O.U.G.
nr
. 32/1998, activele, trecute în proprietatea statului
prin legi de naționalizare, aparținând societăților
comerciale de turism, la care statul era acționar, puteau fi
înstrăinate doar dacă nu au fost revendicate în termen de un an –
împlinit la 17 noiembrie 1998 -, după ce, în speță, se
înregistrase acțiunea în revendicare.
Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate
intelectuală, decizia
nr
. 741 din 2 februarie
2005.
Tribunalul Harghita, prin sentința
nr
. 605 din 15 august 2000, confirmată, în apel, de
Curtea de Apel Târgu
Mureș
, prin decizia
civilă
nr
. 100/A din 14 decembrie 2000, a admis
acțiunea reclamanților S.G.D. și S.G.C. și a obligat
orașul
Gheorghieni
și Societatea
Comercială
A.T.Lacul
Roșu S.A., să le
restituie un imobil – teren și vilă, descrise în acțiune -
situat în stațiunea „Lacul Roșu”- naționalizat abuziv din
patrimoniul autorului lor, profesor S.T.F.
Prin recursul declarat, pârâta SCAT Lacul Roșu SA a susținut,
în esență, că: imobilul în dispută a intrat în patrimoniul
și proprietatea sa,(a recurentului), în baza prevederilor
art
. 19-20 din Legea
nr
. 15/1990,
fiind înscris în capitalul social al său, care, ulterior, s-a privatizat
prin achiziționarea pachetului de acțiuni de la fostul FPS;
imobilul nu avea destinația de locuință, pentru că o
locuință de vacanță situată în stațiunea Lacul
Roșu, la 26
km
de orașul
Gheorghieni
, nu constituia o casă de locuit, mai ales
că autorul reclamantelor, fost profesor universitar în municipiul
Cluj
nu putea locui la 250
km
de locul
de muncă, încât, din această perspectivă și în raport
de dispozițiile
art
. 25 din Legea
nr
. 112/1995 acțiunea este inadmisibilă; Decretul
nr.92/1950 era constituțional în raport cu Constituția României din
1948 și respectiv 1965 și, deci, statul deținea un titlu valabil
de proprietate asupra bunului; în orice caz, indiferent de statutul
profesional al proprietarului, dacă acesta deținea mai multe
proprietăți, acțiuni, participații, îi erau aplicabile prevederile
art
. I din Decretul
nr
.
92/1950. S-a reproșat autorului reclamanților și faptul că,
la timpul respectiv, nu a atacat pe cale administrativă măsura
naționalizării și că retrocedarea imobilului în
dispută ar fi de natură a genera alte litigii vizând
investițiile ce le-ar fi efectuat cu bună credință la
imobil.
Recursul nu este fondat .
Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile
art
. 6 din Legea
nr
.
213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia
care statornicesc competența instanțelor judecătorești de a
soluționa litigiile inițiate de foștii proprietari sau de
succesorii acestora pentru revendicarea bunurilor preluate de stat
fără un titlu valabil în perioada 6.03.1945 – 22.XII.1989 și de
a stabili valabilitatea titlului.
În sensul textului legal invocat, prin titlu valabil urmează a se
înțelege titlul constituit cu respectarea Constituției, a tratatelor
internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la
data preluării lor de către stat.
Din această perspectivă, procedând la verificarea titlului statului
cu privire la imobilul înscris în CF
nr
. 10535
Gheorghieni
cu
nr.top
24485 -
24493/1/9/2 și CF
nr
. 10534
Gheorghieni
cu
nr.top
24485-24493/1/9/1, cunoscut și sub denumirea de „Vila Goangă”,
instanțele au constatat corect că actul normativ în baza căruia
bunul a fost preluat de stat, respectiv Decretul
nr
.
92/1950 a fost greșit aplicat.
Dispozițiile Decretului
nr.92/1950 contraveneau Constituției din 1948 care, în
art
.
8 garanta proprietatea privată și dreptul de moștenire și
nu limita numărul de imobile ce putea fi deținute de o persoană;
pe de altă parte, înseși dispozițiile Decretului
nr
. 92/1950 conțineau prevederi care exceptau de la
naționalizare imobilele aparținând, între alte categorii
socio-profesionale, și intelectualilor.
Or, așa cum s-a dovedit în cauză, autorul reclamantelor a fost
profesor universitar, iar la data naționalizării era pensionar.
Prin urmare, corect instanțele au reținut că imobilul în
discuție nu intra sub incidența Decretului
nr
.
92/1950 și că preluarea lui în temeiul acestui act normativ era
abuzivă astfel că statul nu a obținut un titlu valid de
proprietate asupra menționatului bun.
Susținerea recurentei că, pentru imobilul în discuție. s-ar fi
putut aplica prevederile
art
. 1 din Decretul
nr
. 92/1950 nu au nici un suport probator cât timp textul
legal menționat viza exclusiv pe foștii industriași, foștii
meseriași, foștii bancheri, foștii mari comercianți, categorii
sociale din care autorul reclamanților nu făcea parte, după cum
nu se încadra nici în categoria „exploatatorilor de locuințe” de asemenea
vizată de text.
Față de cele ce preced, concluzia corectă ce se putea trage
și care a fost reținută și de instanțele
judecătorești era aceea că, în speță, aplicarea
Decretului
nr
. 92/1950 s-a făcut
greșit și că, din acest punct de vedere, statul nu deținea
un titlu valid de proprietate cu privire la imobil.
Astfel fiind, este lipsită de semnificație juridică și
critica potrivit căreia imobilul în discuție nu avea destinația
de locuință, întrucât era o casă de paiantă și,
raportat și la
art
. 25 din Legea
nr
. 112/1995, acțiunea ar fi fost inadmisibilă.
În adevăr, chiar dacă s-ar reține că imobilul a avut
destinația de casă de vacanță, ceea ce însă nu e
dovedit în speță, prevederile
art
. 6 din
Legea
nr
. 213/1998 permiteau revendicarea inclusiv a
unei astfel de categorii de imobile care, prin natura lor, au fost edificate
tot pentru a fi locuite, chiar dacă nu constituiau o locuință
permanentă.
Prevederile
art
. 25 din Legea
nr
.
112/1995, care trimit la legi speciale numai pentru acele imobile ce nu au avut
destinația de locuințe, nu se aplică și celui din litigiu,
care constituie o locuință așa cum a fost ea definită de
art
. 2 din
Legea
nr
. 114/1996 a locuinței și anterior de
Legea
nr
. 4/1973.
Legea
nr
. 15/1990 nu constituie prin ea
însăși un titlu de proprietate pentru recurentă, asupra imobilului
în discuție, cât timp aceasta nu a produs și actul de proprietate
obținut în temeiul ei; oricum, art.17 din O.U.G.
nr
.
32/1998 făcând referire la activele trecute în proprietatea statului prin
legi de naționalizare aparținând societăților comerciale
din turism, la care statul era acționar, stabilește că ele
puteau fi înstrăinate doar dacă nu erau revendicate în termen de 1 an
de la intrarea în vigoare a ordonanței (15 zile de la data publicării
ei în Monitorul Oficial, publicare ce a avut loc la 17 noiembrie 1998) ceea ce
nu s-a realizat, în speță, pentru că reclamanții au
promovat acțiunea în interiorul acestui termen (24 noiembrie 1999).
În fine, în cauză nu a existat preocuparea de a se stabili
dacă autorul reclamanților a formulat la timpul respectiv
contestație administrativă în contra măsurii
naționalizării și, de altfel, acest aspect este nesemnificativ
speței, pentru că, față de prevederile
art
.
6 din Legea
nr
. 213/1998, accesul la justiție,
pentru recuperarea unor bunuri preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989 nu este condiționat de un astfel de demers.
Recursul pârâtei SCAT Lacul Roșu SA a fost respins ca
nefondat
.