ÎCCJ, decizie (scj.ro #82189)

Acțiune în revendicarea locuinței de vacanță naționalizată. Admisibilitate. Cuprins pe materii . Drept civil. Dreptul de proprietate. Proprietate privată. Locuință de vacanță . Restituire. Index alfabetic. Drept civil. - Locință/casă de vacanță (naționalizată). - Revendicare. Decretul nr . 92/1950: art . II. C.civ .: art . 480-481. Legea nr . 213/1998: art . 6. Legea nr . 112/1995: art . 25. Legea nr . 114/1996: art . 2 lit.h . Legea nr . 15/1990. O.U.G. nr . 32/1998: art . 17. Acțiunea în revendicarea imobilului naționalizat, - întemeiată pe art . 480-481 C.civ . și înregistrată anterior Legii nr . 10/2001 – este admisibilă chiar dacă proprietarul nu a făcut contestație la timpul respectiv, deoarece din art.6 al Legii nr . 213/1998 rezultă accesul la justiție – pentru recuperarea unor bunuri preluate de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 – necondiționat de un astfel de demers.

Statul nu paote avea „ titul legal” pentru locuința de serviciu naționalizată cu încălcarea Decretului nr . 92/1950 ale căror dispoziții, de altfel, contraveneau art . 8 al Constituției din 1948 prin care se garanta proprietatea privată și dreptul de moștenire fără a se limita numărul de imobile ce puteau fi deținute de o persoană. Locuința de serviciu/casă de vacanță, astfel definite de art . 2 lit.h din Legea nr . 114/1996 și, anterior, de Legea nr . 4/1973, nu face parte din categoria imobilelor pentru care, potrivit art . 25 din Legea nr . 112/1995, urma să se dispună prin legi speciale, făcând inadmisibilă acțiunea în revendcare întemneiată pe dreptul comun – art . 480-481- (anterior Legii nr . 10/2001).

În speță, societatea comercială privatizată, deținătoare a bunului, nu poate avea un drept de proprietate asupra locuinței, limitându-se a invoca Legea nr . 15/1990, fără a produce actul de proprietate obținut în temeiul acestei legi. De altfel, conform art . 17 din O.U.G. nr . 32/1998, activele, trecute în proprietatea statului prin legi de naționalizare, aparținând societăților comerciale de turism, la care statul era acționar, puteau fi înstrăinate doar dacă nu au fost revendicate în termen de un an – împlinit la 17 noiembrie 1998 -, după ce, în speță, se înregistrase acțiunea în revendicare. Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr . 741 din 2 februarie 2005. Tribunalul Harghita, prin sentința nr . 605 din 15 august 2000, confirmată, în apel, de Curtea de Apel Târgu Mureș , prin decizia civilă nr . 100/A din 14 decembrie 2000, a admis acțiunea reclamanților S.G.D.

și S.G.C. și a obligat orașul Gheorghieni și Societatea Comercială A.T.Lacul Roșu S.A., să le restituie un imobil – teren și vilă, descrise în acțiune - situat în stațiunea „Lacul Roșu”- naționalizat abuziv din patrimoniul autorului lor, profesor S.T.F.

Prin recursul declarat, pârâta SCAT Lacul Roșu SA a susținut, în esență, că: imobilul în dispută a intrat în patrimoniul și proprietatea sa,(a recurentului), în baza prevederilor art . 19-20 din Legea nr . 15/1990, fiind înscris în capitalul social al său, care, ulterior, s-a privatizat prin achiziționarea pachetului de acțiuni de la fostul FPS; imobilul nu avea destinația de locuință, pentru că o locuință de vacanță situată în stațiunea Lacul Roșu, la 26 km de orașul Gheorghieni , nu constituia o casă de locuit, mai ales că autorul reclamantelor, fost profesor universitar în municipiul Cluj nu putea locui la 250 km de locul de muncă, încât, din această perspectivă și în raport de dispozițiile art . 25 din Legea nr . 112/1995 acțiunea este inadmisibilă; Decretul nr.92/1950 era constituțional în raport cu Constituția României din 1948 și respectiv 1965 și, deci, statul deținea un titlu valabil de proprietate asupra bunului; în orice caz, indiferent de statutul profesional al proprietarului, dacă acesta deținea mai multe proprietăți, acțiuni, participații, îi erau aplicabile prevederile art . I din Decretul nr . 92/1950.

S-a reproșat autorului reclamanților și faptul că, la timpul respectiv, nu a atacat pe cale administrativă măsura naționalizării și că retrocedarea imobilului în dispută ar fi de natură a genera alte litigii vizând investițiile ce le-ar fi efectuat cu bună credință la imobil. Recursul nu este fondat . Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art . 6 din Legea nr . 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia care statornicesc competența instanțelor judecătorești de a soluționa litigiile inițiate de foștii proprietari sau de succesorii acestora pentru revendicarea bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil în perioada 6.03.1945 – 22.XII.1989 și de a stabili valabilitatea titlului.

În sensul textului legal invocat, prin titlu valabil urmează a se înțelege titlul constituit cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Din această perspectivă, procedând la verificarea titlului statului cu privire la imobilul înscris în CF nr . 10535 Gheorghieni cu nr.top 24485 - 24493/1/9/2 și CF nr . 10534 Gheorghieni cu nr.top 24485-24493/1/9/1, cunoscut și sub denumirea de „Vila Goangă”, instanțele au constatat corect că actul normativ în baza căruia bunul a fost preluat de stat, respectiv Decretul nr . 92/1950 a fost greșit aplicat.

Dispozițiile Decretului nr.92/1950 contraveneau Constituției din 1948 care, în art . 8 garanta proprietatea privată și dreptul de moștenire și nu limita numărul de imobile ce putea fi deținute de o persoană; pe de altă parte, înseși dispozițiile Decretului nr . 92/1950 conțineau prevederi care exceptau de la naționalizare imobilele aparținând, între alte categorii socio-profesionale, și intelectualilor. Or, așa cum s-a dovedit în cauză, autorul reclamantelor a fost profesor universitar, iar la data naționalizării era pensionar. Prin urmare, corect instanțele au reținut că imobilul în discuție nu intra sub incidența Decretului nr . 92/1950 și că preluarea lui în temeiul acestui act normativ era abuzivă astfel că statul nu a obținut un titlu valid de proprietate asupra menționatului bun.

Susținerea recurentei că, pentru imobilul în discuție. s-ar fi putut aplica prevederile art . 1 din Decretul nr . 92/1950 nu au nici un suport probator cât timp textul legal menționat viza exclusiv pe foștii industriași, foștii meseriași, foștii bancheri, foștii mari comercianți, categorii sociale din care autorul reclamanților nu făcea parte, după cum nu se încadra nici în categoria „exploatatorilor de locuințe” de asemenea vizată de text. Față de cele ce preced, concluzia corectă ce se putea trage și care a fost reținută și de instanțele judecătorești era aceea că, în speță, aplicarea Decretului nr . 92/1950 s-a făcut greșit și că, din acest punct de vedere, statul nu deținea un titlu valid de proprietate cu privire la imobil.

Astfel fiind, este lipsită de semnificație juridică și critica potrivit căreia imobilul în discuție nu avea destinația de locuință, întrucât era o casă de paiantă și, raportat și la art . 25 din Legea nr . 112/1995, acțiunea ar fi fost inadmisibilă. În adevăr, chiar dacă s-ar reține că imobilul a avut destinația de casă de vacanță, ceea ce însă nu e dovedit în speță, prevederile art . 6 din Legea nr . 213/1998 permiteau revendicarea inclusiv a unei astfel de categorii de imobile care, prin natura lor, au fost edificate tot pentru a fi locuite, chiar dacă nu constituiau o locuință permanentă. Prevederile art . 25 din Legea nr . 112/1995, care trimit la legi speciale numai pentru acele imobile ce nu au avut destinația de locuințe, nu se aplică și celui din litigiu, care constituie o locuință așa cum a fost ea definită de art . 2 din Legea nr . 114/1996 a locuinței și anterior de Legea nr . 4/1973.

Legea nr . 15/1990 nu constituie prin ea însăși un titlu de proprietate pentru recurentă, asupra imobilului în discuție, cât timp aceasta nu a produs și actul de proprietate obținut în temeiul ei; oricum, art.17 din O.U.G.

nr . 32/1998 făcând referire la activele trecute în proprietatea statului prin legi de naționalizare aparținând societăților comerciale din turism, la care statul era acționar, stabilește că ele puteau fi înstrăinate doar dacă nu erau revendicate în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a ordonanței (15 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial, publicare ce a avut loc la 17 noiembrie 1998) ceea ce nu s-a realizat, în speță, pentru că reclamanții au promovat acțiunea în interiorul acestui termen (24 noiembrie 1999). În fine, în cauză nu a existat preocuparea de a se stabili dacă autorul reclamanților a formulat la timpul respectiv contestație administrativă în contra măsurii naționalizării și, de altfel, acest aspect este nesemnificativ speței, pentru că, față de prevederile art . 6 din Legea nr . 213/1998, accesul la justiție, pentru recuperarea unor bunuri preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 nu este condiționat de un astfel de demers.

Recursul pârâtei SCAT Lacul Roșu SA a fost respins ca nefondat .