ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 602/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanții R.M.F. și D.C. s-au adresat Tribunalului București, la data de 15 august 2002, solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată în temeiul Legii nr. 10/2001: - să se constate că apartamentul nr. 2 din București a trecut fără titlu în proprietatea statului; - să se constate că sunt îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului (apartamentul și terenul aferent); - să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5418/27319 din 10 aprilie 1998, prin care apartamentul menționat a fost vândut chiriașilor N.R. și N.A.

în temeiul Legii nr. 112/1995; - să fie obligată Primăria Municipiului București să emită dispoziție motivată de restituire în natură a apartamentului; - în subsidiar, în situația în care va fi respinsă cererea de restituire în natură, să fie obligată Prefectura Municipiului București să emită decizie de acordare a despăgubirilor bănești pentru apartament. În cuprinsul acțiunii s-a arătat că reclamanții sunt nepoții foștilor proprietari D.C. și D.F., de la care imobilul aflat în litigiu a fost preluat de stat, în mod abuziv, în anul 1959, în temeiul Decretului nr. 224/1951. Reclamanții au mai arătat, în acțiune, că nu au primit răspuns la notificarea comunicată Primăriei Municipiului București, prin executor judecătoresc, la data de 21 mai 2001, notificare prin care au cerut restituirea în natură a apartamentului și a terenului aferent.

Soluționând litigiul în primă instanță, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1115 din 17 decembrie 2004, a admis în parte acțiunea, a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu legal și a obligat Municipiul București, prin primarul general, să emită dispoziție de acordare a despăgubirilor legale pentru apartamentul care nu poate fi restituit în natură. Prin aceeași sentință, au fost respinse atât capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5418/27319 din 10 aprilie 1998 cât și capătul de cerere privind restituirea în natură a apartamentului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a motivat că reclamanții, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari, sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în înțelesul Legii nr. 10/2001, dar apartamentul, care a fost preluat în mod abuziv, nu poate fi restituit în natură deoarece a fost vândut foștilor chiriași, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 551 din 21 noiembrie 2006, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanții R.M.F. și D.C. și de pârâții N.R., N.A. și Municipiul București împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București. În cuprinsul deciziei, curtea de apel a dezvoltat considerentele din hotărârea primei instanțe.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanții R.M.F. și D.C. care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii deoarece: - după adoptarea Legii nr. 112/1995, autoarea reclamanților a acționat cu intenția de a cere restituirea în natură a apartamentului, dar a fost nevoită să completeze un formular, solicitând, astfel, doar despăgubiri; - pârâții N. au inițiat procedura de cumpărare a apartamentului, făcând, în mod intenționat, abstracție de existența cererii autoarei reclamanților; - contractul prin care pârâții N. au cumpărat apartamentul a fost încheiat la o dată când încă nu se finalizase procedura administrativă conform Legii nr.112/1995, fapt ce evidențiază nerespectarea acestei legi și reaua credință a cumpărătorilor.

- nu au fost administrate probe care să confirme existența unui mandat valabil, în baza căruia SC H.N. SA a vândut apartamentul aflat în litigiu; - contractul din 10 aprilie 1998, prin care apartamentul a fost vândut foștilor chiriași, a fost încheiat de părți cu rea credință și ca atare este lovit de nulitate absolută. Pârâții N.R. și N.A. au declarat, de asemenea, recurs, întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că: - instanța de apel a respins, în mod greșit, excepția tardivității apelului formulat de reclamanți; - acțiunea în constatare formulată de reclamanți este inadmisibilă; - în mod greșit instanța a constatat nevalabilitatea titlului statului; Recursurile declarate nu sunt întemeiate.

După adoptarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, D.M. (autoarea reclamanților) a înregistrat la Municipiul București, la data de 27 iunie 1996 (fila 87 din dosarul instanței de apel), o cerere prin care a solicitat despăgubiri pentru apartamentul menționat, în prezentul litigiu, în cererea de chemare în judecată. Prin respectiva cerere, autoarea reclamanților nu a solicitat restituirea în natură a apartamentului, anulând, explicit, rubrica referitoare la restituire. Ținând seamă de conținutul cererii formulate de autoarea reclamanților, atât vânzătoarea, Primăria Municipiului București, reprezentată de mandatara SC H.N.

SA, cât și cumpărătorii N.R. și N.A. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 5418/27319 din 10 aprilie 1998, cu bună-credință și cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (fila 92). Aflând că fosta proprietară nu solicită restituirea în natură ci despăgubiri, chiriașii apartamentului aflat în litigiu aveau motive să fie încredințați că vânzătoarea avea toate însușirile cerute de lege spre a le putea transmite proprietatea imobilului, care anterior fusese preluat de stat. În atare situație, nu este întemeiată susținerea formulată prin recursul declarat de reclamanți că ar fi lovit de nulitate absolută contractul prin care apartamentul a fost vândut foștilor chiriași. Cererea fostei proprietare de a i se acorda despăgubiri, în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost admisă prin hotărârea nr. 1221/1998 a Consiliului General al Municipiului București, care a fost comunicată (filele 86 și 103 din dosarul instanței de apel).

Contractele de mandat pentru vânzarea unor locuințe în baza Legii nr. 112/1995 au fost încheiate între societățile comerciale (fostele I.C.R.A.L.) și Direcția Generală a Fondului Imobiliar (Administrația Fondului Imobiliar, instituție aflată în subordinea Consiliului General al Municipiului București. Mai mult, Comisia Municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a adoptat hotărârea nr. 117/1996 prin care societățile comerciale (fostele I.C.R.A.L.) au fost abilitate să întocmească actele de vânzare-cumpărare pentru locuințele ce au făcut obiectul dosarelor întocmite în baza respectivei legi (filele 85 și 108 din dosarul instanței de apel). Contrar celor susținute prin recurs, instanța a administrat probele care confirmă existența unui mandat valabil, în baza căruia SC H.N.

SA a vândut apartamentul aflat în litigiu. Referitor la recursul declarat de pârâții N.R. și N.A. se constată că instanța de apel a respins, în mod corect, excepția tardivității apelului formulat de reclamanți. Sentința primei instanțe a fost comunicată reclamanților la data de 27 ianuarie 2005 (filele 323 și 324), iar apelul reclamanților a fost înregistrat luni 14 februarie 2005 (fila 10). Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Potrivit art. 101 C. proc. civ., termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul; când termenul se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare.

Cum, în cauză, termenul legal de apel de 15 zile libere s-a sfârșit într-o zi nelucrătoare, s-a prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, adică până luni 14 februarie 2005. Nu este întemeiată nici susținerea recurenților pârâți că este inadmisibilă acțiunea în constatare formulată de reclamanți. Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, solicitându-se restituirea în natură a unui apartament preluat în mod abuziv. Prin acțiune reclamanții au urmărit realizarea dreptului pretins și nu doar constatarea existenței sau neexistenței unui drept.

Legea nr. 10/2001, prin art. 46 (art. 45 după modificare) permite persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii să ceară și constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate de stat. Instanța de apel, ca, de altfel, și prima instanță a hotărât corect că imobilul aflat în litigiu a fost preluat în mod abuziv. Conform Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului. Imobilul aflat în litigiu, în prezentul dosar, a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului.

Examinând sentința civilă nr. 4149 din 6 iulie 1957 a fostului Tribunal popular al raionului I. V. Stalin (fila 240) prin care s-a dispus scoaterea în vânzare a imobilului pentru acoperirea unui debit restant către secția financiară și decizia nr. 60/1959 a fostului Sfat Popular al Raionului I. V. Stalin (fila 237) se constată că au fost încălcate dispozițiile Decretului nr. 224/1951 privitoare la procedura obligatorie pentru urmărirea restanțelor și majorărilor de impozite, taxe și alte venituri bugetare datorate de populație. În sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg și imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor, ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, așa încât această dispoziție legală a fost corect aplicată.

Decizia instanței de apel fiind dată cu aplicarea corectă a legii, urmează să fie respinse recursurile exercitate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de reclamanții R.M.F. și D.C. și de pârâții N.R. și N.A. împotriva deciziei nr. 551 din 21 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2008.