ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5573/2005

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

La data de 7 iunie 2002 reclamantul L.M.

a chemat în judecată pe pârâții: Municipiul București prin Primarul General,

Ministerul Finanțelor Publice și A.P.A.P.S. pentru a fi obligați să-i restituie

în natură apartamentul nr. 2 din București, sau, în cazul în care restituirea

în natură nu este posibilă, pârâții să fie obligați la plata unor despăgubiri

reprezentând prețul de circulație al apartamentului pe piața liberă.

Acțiunea a fost precizată la 21

octombrie 2002 în sensul că se solicită titluri de valoare nominală, conform

art. 30 din Legea nr. 10/2001, în subsidiar.

S-au admis probe cu înscrisuri și

efectuarea unei expertize care a stabilit că valoarea de circulație a

imobilului în litigiu este de 1.728.966.000 lei, respectiv 51.595 dolari SUA.

Părțile nu au formulat obiecțiuni la această lucrare.

Prin sentința civilă nr.287 din 31 martie

2003 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondată

acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, în esență, că reclamantul nu a făcut dovada că imobilul a

fost înstrăinat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și acest bun nu

mai face parte din patrimoniul pârâților, așa încât a respins cererea de

restituire în natură.

Capătul de cerere subsidiar privind

obligarea pârâților la restituirea prin echivalent, a fost respins ca nefondat,

întrucât pentru a obține despăgubiri pentru imobilul în litigiu reclamantul

trebuie să parcurgă procedura prealabilă prevăzută de art. 36-40 din Legea nr. 10/2001.

Apelul formulat de reclamant

împotriva sentinței primei instanțe, a fost admis de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 376 din 16 septembrie 2003 care a

schimbat în tot sentința și a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul L.M.

A obligat Municipiul București să

emită dispoziție de restituire prin echivalent, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001,

pentru apartamentul nr. 2 situat în București, în limita valorii de circulație

a acestuia de 1.728.966.000 lei, conform expertizei G.C.

A respins capătul de cerere privind

restituirea în natură a apartamentului menționat.

A admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a A.P.A.P.S. și a respins acțiunea reclamantului față de

acest pârât.

A respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului invocată de A.P.A.P.S.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că reclamantul a făcut dovada cu înscrisurile depuse la dosar că

este unicul moștenitor al părinților săi, L.L.V. și L.L.N., care au cumpărat

apartamentul în litigiu conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 32483 din 28 iunie 1945.

Acest bun a fost preluat de stat

conform Decretului nr. 111/1951, prin Decizia nr. 942/1964, în care era indicat

proprietar „L.L.”. Or, cu actele depuse, s-a făcut dovada că proprietarii

apartamentului erau părinții reclamantului care au cumpărat bunul în anul 1945.

Imobilul a fost, așadar preluat de

stat fără titlu valabil și apoi vândut conform Legii nr. 112/1995 familiei P.

și numitei C.V., potrivit constatărilor expertului, lucruri la care părțile nu

au avut obiecțiuni.

În aceste condiții, apartamentul nu

mai poate fi restituit în natură conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001,

câtă vreme înstrăinările făcute de pârâtul Municipiul București nu au fost

anulate și bunul nu se mai află în patrimoniul acestei entități administrative.

Față de cele expuse, în mod legal

tribunalul a respins cererea de restituire în natură a imobilului, dar fără

temei, nu a reținut că bunul a fost preluat de stat fără titlu.

În aceste condiții, pârâtul

Municipiul București, persoană juridică deținătoare conform art. 21 din Legea

nr. 10/2001, este obligat să răspundă notificării adresată de reclamant la data

de 6 martie 2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire prin echivalent a

apartamentului, conform art. 23 și art. 24 din legea menționată.

Reclamantul nu a primit o asemenea

dispoziție, deși termenul defipt ale art. 23 din Legea nr. 10/2001 a fost cu

mult depășit de persoana juridică deținătoare a bunului.

În mod nelegal tribunalul nu a

obligat pe pârâtul Municipiul București să se conformeze dispozițiilor art. 23

și art. 24 din Legea nr. 10/2001, știut fiind că instanța nu poate ea însăși să

se substituie persoanei juridice deținătoare a bunului, ci doar poate să

cenzureze dispoziția acesteia de restituire.

Instanța de apel a mai reținut că

este fondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.P.A.P.S

care nu are vreun titlu asupra imobilului și nu este persoană juridică

deținătoare a bunului, dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 nefiind

incidente prezentei cauze.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, invocând

nelegalitatea acesteia conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul apreciază greșit

hotărârea instanței de apel, întrucât Municipiul București nu are calitate

procesuală pasivă, ci Primarul General, în raport de prevederile art. 23 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

Mai susține că în raport de obiectul

acțiunii, obligație de a face, competența soluționării cauzei aparține

judecătoriei și nu tribunalului.

Pe fond, susține că hotărârea

atacată este greșită, deoarece pentru obținerea despăgubirilor pentru imobilul

preluat de stat trebuia respectată procedura prealabilă reglementată de art. 36-40

din Legea nr. 10/2001.

Recursul este nefondat.

Referitor la prima critică ce

vizează lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București, nu poate fi

primită, în condițiile în care, raportat la obiectul acțiunii deduse judecății,

persoana juridică deținătoare obligată conform art. 23 și art. 24 din Legea nr.

10/2001 să răspundă notificării adresată de reclamant la 6 martie 2001, este

Municipiul București, reprezentat legal de Primarul General și nu Primarul

General ca entitate distinctă.

Susținerea conform căreia în cauza

dedusă judecății competența materială de soluționare ar aparține judecătoriei

și nu tribunalului, nu poate fi primită.

Într-adevăr, Legea nr. 10/2001 a

omis să reglementeze și situația când unitatea notificată omite sau refuză (cum

este cazul în speță) să răspundă cererii adresată de persoana îndreptățită,

însă, aceasta din urmă, are deschisă calea unei acțiuni de drept comun tot la

secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia unitatea pârâtă își are

sediul [art. 24 alin. (7) aplicabil prin asemănare].

Drept urmare, în mod just tribunalul

a soluționat cauza în primă instanță.

Referitor la ultima susținere, nici

aceasta nu poate fi primit.

Conform art. 24 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001, deținătorul imobilului nerestituibil este obligat ca în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare să facă persoanei îndreptățite o ofertă de

restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului solicitat.

Oferta unității deținătoare trebuie

făcută printr-o decizie sau, după caz, dispoziție motivată.

Cum, în speță, recurentul pârât, nu

s-a conformat dispoziției legale menționate, în mod corect instanța de apel l-a

obligat să emită dispoziție de restituire prin echivalent (cum a cerut

reclamantul în notificare) pentru apartamentul în litigiu, în limita valorii de

circulație stabilită de expertiză și necontestată de părți.

Drept urmare, în raport de

considerentele arătate, recursul se privește ca nefondat și va fi respins în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva

deciziei nr. 376 din 16 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2005.