ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3195/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 august 2005 pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, reclamanții U.D.C. și U.E. au formulat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General, contestație împotriva dispoziției nr. 4154 din 31 martie 2005, solicitând instanței reanalizarea posibilității restituirii în natură a apartamentului nr. 212, situat în București, sector 6, să se stabilească, drept modalitate de măsuri reparatorii prin echivalent, forma despăgubirilor bănești și să se majoreze suma cuvenita ca despăgubire, conform prețului pieței, aferent imobilului pentru care s-a formulat notificarea.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin dispoziția contestată, le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a apartamentului cu privire la care au formulat notificarea, menționându-se ca acesta a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995. De asemenea, s-a stabilit ca valoare echivalentă suma de 438.500.000 ROL, respectiv 15.132 dolari SUA și li s-a oferit posibilitatea de a opta pentru titluri de valoare nominala, folosite exclusiv în procesul de privatizare și acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital. Reclamanții au arătat că, în ceea ce privește adresa actuală a imobilului, aceasta a fost menționată greșit în dispoziție, astfel încât nu se poate ști în ce măsură respingerea restituirii în natură este corectă.

De asemenea, s-a arătat că, la data soluționării notificării, dispozițiile nemodificate ale art. 36 din Legea nr. 10/2001 permiteau petiționarului posibilitatea de a alege între măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de titluri de valoare nominală sau acțiuni și sub formă de despăgubiri bănești, reclamanții solicitând acordarea acestora din urma și reevaluarea, la prețul pieței. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 24 alin. (3 1 ) din Legea nr. 10/2001 si art. 16 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin sentința civilă nr. 1496 din 14 noiembrie 2005, tribunalul a respins acțiunea, ca nefondată, reținând că restituirea în natură nu este posibilă conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, iar acordarea despăgubirilor bănești este posibilă în regimul Legii nr. 10/2001, numai în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, cererea de apel fiind înregistrata pe rolul Curții de Apel București - secția a IV- a civilă. Prin prima critica formulata, reclamanții au arătat din perspectiva primului capăt de cerere că instanța era în măsură să verifice și legalitatea titlului statului prin care li s-a preluat apartamentul și respectarea Legii nr. 112/1995 la înstrăinarea proprietății, fiind invocate în acest sens dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 si art. 46.3 din H.G. nr. 498 din 14 martie 2003, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare. În acest sens, apelanții au arătat ca imobilul intra în categoria imobilelor preluate fără titlu, și, prin urmare, nu intra sub incidenta Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare fiind nul absolut.

În mod nelegal, susțin recurenții, instanța s-a rezumat să menționeze pe scurt constatarea că imobilul s-a vândut, constatare ce nu constituie o motivare a imposibilității restituirii în natură. S-a mai arătat totodată că Legea nr. 10/2001 impune prevalenta cercetării posibilității restituirii în natură, ca fiind determinantă, obligatorie și pentru celelalte forme de despăgubiri. Contrar principiilor impuse prin Legea nr. 10/2001, susțin apelanții, cenzurarea valabilității actului de vânzare cumpărare nu a făcut obiectul judecății instanței de fond, hotărârea fiind nelegală și sub acest aspect, ca produs al unui proces neechitabil și discriminatoriu.

Apelanții mai susțin că, în condițiile în care, părților contractante le-a fost cunoscut faptul că obiectul tranzacției nu este proprietatea vânzătorului, acestea fraudează în complicitate Legea nr. 112/1995, astfel ca actul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absoluta, deoarece are o cauza ilicită, încălcându-se astfel prevederea imperativă a art. 948 pct. 4 C. proc. civ.

Prin cea de-a doua critică formulată, apelanții au arătat că instanța nu s-a pronunțat pe capătul 2 din petitul acțiunii principale, întrucât, deși s-a prevalat de dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, instanța nu s-a pronunțat în consecință, având în vedere faptul că, apelanții, au solicitat la fond, în subsidiar, acordarea unui alt imobil, această solicitare, reprezentând, de fapt, o compensare cu alte bunuri. Apelanții au mai invocat dispozițiile art. 44 din Constituție, art. 481 C. civ., susținând că despăgubirile propuse de PMB, pentru că nu au fost prealabile exproprierii trebuie să fie cel puțin drepte și imediate.

Prin cea de-a patra critica formulată, apelanții susțin că instanța de fond nu s-a pronunțat nici pe ultimul capăt de cerere dedus judecății. În acest sens, apelanții au arătat că instanța era obligată și competentă să aprecieze asupra nivelului cuantumului despăgubirilor fixat de unitatea deținătoare a imobilului iar potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, despăgubirile trebuie acordate la valoarea de piață corespunzătoare a imobilului, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare. O ultima critică formulată, este aceea ca, potrivit dispozitivului hotărârii, instanța nu s-a pronunțat cu privire la contestația formulată și de contestatoarea U.E.

În consecință, reclamanții solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, anularea dispoziției contestate și obligarea paratei la restituirea în natura a apartamentului în litigiu, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la acordarea despăgubirilor în echivalent, constând în compensare cu alte bunuri imobile echivalente, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri imediate bănești la nivelul pieței. Apelanții mai solicită obligarea pârâtei la plata pagubelor create prin lipsa de folosință pentru perioada 08 iunie 2002 (dată când, în conformitate cu legea trebuia soluționată notificarea) până la data când va fi posibilă preluarea liberă de orice sarcini a apartamentului, conform art. 998 C. civ., cu cheltuieli de judecată și despăgubiri morale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282-298 C. proc. civ.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, prin decizia civilă nr. 489 din 29 iunie 2007. Prin decizia civilă nr. 8406 din 13 decembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia Curții de Apel București și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași Curte, în decizia de casare reținându-se că reclamanții au solicitat, printr-un prim motiv de apel, să se reanalizeze posibilitatea restituirii în natură a imobilului, pe considerentul că preluarea lui s-a făcut fără titlu și că acesta a fost vândut unui terț cu încălcarea flagrantă a legii, or, instanța de apel a refuzat expres să analizeze acest motiv, argumentând că respectivele critici puteau fi examinate numai în condițiile unei acțiuni în revendicare clasice, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii, instanța de recurs fiind, astfel, împiedicată să exercite controlul judiciar.

Rejudecând apelul, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a pronunțat decizia civilă nr. 566 din 4 iulie 2008 prin care a admis apelul declarat de reclamanți, a modificat sentința, a admis contestația, a modificat în parte dispoziția nr. 4154 din 31 martie 2005 emisă de Municipiul București, a stabilit dreptul reclamanților la măsuri compensatorii constând în despăgubiri bănești pentru apartamentul în litigiu și l-a obligat pe pârât să predea dispoziția, astfel cum a fost modificată, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Legii nr. 247/2005.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București a reținut că reclamanții au investit instanța de apel cu o cerere de constatare a nulității unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pe care nu au formulat-o în fața primei instanțe și că, din punct de vedere procedural, aceasta reprezintă o cerere nouă formulată în apel cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care nu poate fi analizată. În ceea ce privește restituirea în natură a imobilului, conform dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu există o asemenea posibilitate, deoarece imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 numitei V.E., prin contractul din 19 ianuarie 1999, care, nefiind anulat, se bucură de prezumția de legalitate.

Constatarea nulității contractului nu mai este posibilă în raport de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nici pe cale de acțiune și nici pe cale de excepție. Referitor la posibilitatea stabilirii unei despăgubiri constând în alte bunuri imobile, Curtea a reținut că Municipiul București este singura entitate autorizată de lege să propună astfel de măsuri, iar prin dispoziția emisă acesta a propus măsuri de despăgubire constând în titluri de valoare sau acțiuni. Curtea a mai stabilit că reclamanta are dreptul la acordarea de despăgubiri bănești și că această modalitate de despăgubire era prevăzută de legea în vigoare la data pronunțării dispoziției contestate, respectiv de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior modificării acesteia prin Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește executarea dispoziției, Curtea a reținut că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 247/2005 – Titlul VII, varianta anterioară a Legii nr. 10/2001, neavând prevăzută o procedură de executare a despăgubirilor bănești. În atare situație, Curtea de Apel București a constatat că este inutilă stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanță, deoarece aceasta ar reprezenta numai o propunere estimativă, calculul despăgubirilor urmând să se realizeze conform art. 4 din Legea nr. 247/2005 de evaluatori speciali, iar cuantumul final va fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, putând fi, ulterior, disputată în justiție. În acest context, suma stabilită de pârât pentru imobilul în litigiu – 15.000 euro – care este în mod evident de o valoare foarte redusă, reprezintă doar o propunere, iar cuantumul final va fi stabilit conform procedurii și principiilor prevăzute de Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanții au declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 4939 din 27 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, decizia recurată fiind casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a hotărî în acest fel, instanța de recurs a reținut, în primul rând, că reclamanții au investit tribunalul cu o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, formulată împotriva dispoziției Primarului Municipiului București nr. 4154 din 31 martie 2005, prin care le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului și li s-a recunoscut reclamanților dreptul la măsuri reparatorii, prin echivalent, în limita sumei de 15.132 dolari SUA.

În al doilea rând, Înalta Curte a reținut că în mod corect instanța de apel a hotărât că cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reprezintă o cerere nouă formulată direct în apel și că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, o atare cerere nu mai poate fi formulată nici pe cale de acțiune și nici pe cale de excepție, în raport de termenul special de prescripție reglementat de lege. Aceste considerente au condus în mod corect instanța de apel la concluzia imposibilității restituirii în natură a imobilului în raport de art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Critica referitoare la acordarea despăgubirilor bănești a fost apreciată ca întemeiată, având în vedere că prin decizia dată în interesul legii nr. 52/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite a statuat că, în scopul respectării art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, acestea rămânând supuse controlului instanțelor de judecată, atât în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii, cât și întinderea acestora. Întrucât în cauză dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța era datoare să cenzureze dispoziția și sub aspectul valorii despăgubirilor bănești la care sunt îndreptățiți reclamanții.

Referitor la pretinsa nepronunțare a instanței de apel asupra despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților pentru lipsa de posesie a imobilului, pe toată perioada tergiversării procesului, instanța de recurs a constatat că, pentru a se putea imputa curții de apel o atare omisiune, ar fi trebuit ca reclamanții sa fi avut un capăt de cerere cu acest obiect și un motiv de apel care să privească modul de soluționare a acestuia. Or, Înalta Curte a constatat ca prin cererea de chemare in judecata reclamanții nu au sesizat instanța cu o cerere având acest obiect. De altfel, s-a constatat ca și în cererea de recurs a acestuia menționează care au fost cele trei capete de cerere care au alcătuit petitul acțiunii si anume: reevaluarea posibilității restituirii în natura a imobilului, stabilirea masurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești si stabilirea valorii acestora la nivelul prețului pieței.

Prin decizia civilă nr. 616 din 26 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă, s-a admis apelul formulat de reclamanții U.D.C. și U.E., împotriva sentinței civile nr. 1496 din 14 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, a fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că s-a admis contestația, a fost modificată în parte dispoziția nr. 4154 din 31 martie 2005 emisă de Primăria Municipiului București și a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite contestatorilor la suma de 45.194,75 euro, în echivalent în lei la data plății, au fost menținute celelalte prevederi ale dispoziției contestate și a fost obligat intimatul la plata sumei de 8.355,93 euro, în echivalent în lei la data plății, către contestatori, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru pronunța aceasta soluție, Curtea a constatat, în raport cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ. că instanța de recurs a stabilit cu valoare obligatorie că, potrivit deciziei dată în interesul legii nr. 52/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, instanța de apel este chemată să stabilească valoarea despăgubirilor corespunzătoare apartamentului imposibil de restituit în natură, respectiv a apartamentului nr. 212, situat în București, sector 6. În temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., Curtea a pus în discuția părților la termenul din 12 noiembrie 2009, necesitatea efectuării unei noi expertize tehnice imobiliare care să stabilească valoarea apartamentului, apelanții refuzând în mod explicit administrarea probei, cu motivarea că solicită ca valoarea actuală să fie stabilită în funcție de evaluările cuprinse în Ghidul pentru anul 2009 privind valorile orientative ale proprietăților imobiliare în Municipiul București, întocmit de SC E.E. SRL și SC E.V. SRL, proba pe care Curtea nu a apreciat-o ca fiind pertinentă și concludentă. S-a considerat ca singura probă care corespunde condițiilor de admisibilitate a probelor, este expertiza tehnică imobiliară efectuată de expertul în construcții civile și industriale, domnul B.C., la data de 18 mai 2006 în dosarul nr. 4323/2005, in raport cu care s-a stabilit valoarea de 45 197, 74 euro, drept cuantum al despăgubirilor solicitate de contestatori.

În baza art. 274 C. proc. civ. și art. 1169 C. civ., Curtea a acordat cheltuielile ocazionate de acest proces, începând cu data introducerii acțiunii – 26 august 2005 în cuantum de 8.355,93 euro, echivalent în lei la data plații. Prin decizia civilă nr. 3502/4 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 616 din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă, a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut următoarele: Prin decizia de casare nr. 4939 din 27 aprilie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel pentru a se stabili valoarea despăgubirilor bănești la care sunt îndreptățiți reclamanții, avându-se în vedere faptul că decizia contestată cu nr. 4154 din 31 martie 2005 a fost emisă înainte de apariția Legii nr. 247/2005, iar apartamentul preluat de către stat a fost înstrăinat de către acesta în baza Legii nr. 112/1995.

La termenul din 12 noiembrie 2009, în raport de considerentele deciziei de casare și de susținerile părților instanța de apel a pus în discuția părților necesitatea întocmirii unui nou raport de expertiză tehnică care să evalueze apartamentul aflat în litigiu și față de poziția apelanților – reclamanți care au învederat faptul că nu doresc readministrarea acestei probe, cauza a rămas în pronunțare. Înalta Curte a constatat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 129 alin. (5) care reglementează rolul activ al judecătorului și a dispozițiilor art. 201 – 214 ce reglementează administrarea probei cu expertiză, deoarece avea posibilitatea să ordone administrarea tuturor probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă reclamanții s-au împotrivit, în considerentelor deciziei de casare și a prevederilor art. 315 C. proc.

civ. Neprocedând astfel și neordonând efectuarea unei expertize tehnice care să evalueze imobilul aflat în litigiu, s-a considerat că instanța de rejudecare nu a respectat îndrumările deciziei de casare, respectiv a prevederilor art. 315 C. proc. civ. S-a arătat că, în cauza era necesara efectuarea unei noi expertize tehnice avându-se în vedere dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, potrivit cărora – „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii în echivalent pentru valoarea de piață a întregului imobil, tren și construcții, stabilite potrivit standardelor internaționale de evaluare”, stabilindu-se ca, în rejudecare, instanța de apel sa pună în discuție efectuarea acestei expertize.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate de reclamanți și care privesc decizia de casare pronunțată anterior în cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a constatat faptul că nu pot fi primite și nici analizate întrucât se referă la o hotărâre judecătorească irevocabilă intrată în puterea lucrului judecat, prezumându-se că reflectă adevărul potrivit, principiului „res judicata pro veritate habetur”. Pe de altă parte, fiind o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este obligatorie pentru instanțele de rejudecare potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În rejudecare, prin încheierea din 7 octombrie 2010 Curtea, în temeiul art. 315 C. proc. civ. și având în vedere art. 295 raportat la art. 167 alin. (1) C. proc.

civ. a încuviințat pentru apelanții – reclamanți proba cu expertiză tehnică de evaluare a imobilului, cu obiectivele stabilite prin decizia de casare, și anume stabilirea prețului de piață al apartamentului în litigiu, potrivit standardelor internaționale de evaluare, respingând obiectul propus de apelanții – reclamanți privind stabilirea prejudiciilor materiale create prin lipsa de posesie a imobilului, pentru motivele consemnate în încheierea respectivă. La data de 17 ianuarie 2011 a fost depus la dosar raportul de expertiză tehnică întocmit de expert O.G.

(filele 57 - 72). Apelanții - reclamanți au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză care au fost încuviințate prin încheierea din data de 3 martie 2011, răspunsul la obiecțiuni formulat de expert, fiind depus la dosar la data de 23 martie 2011 (filele 148 - 150). Apelanții au depus în aceasta fază procesuală mai multe cereri, sesizări și concluzii scrise invocând nulitatea sentinței pentru nerespectare principiului nemijlocirii solicitând admiterea apelului, anularea sentinței apelate si a dispoziției contestate, plata imediata de către PMB a sumei de 73.304 euro, reprezentând valoarea de piață a imobilului expropriat, plata imediata a sumei de 52.000 lei, pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de posesie cauzata de nejudecarea notificării timp de 9 ani, a sumei de 14.047 lei, cheltuieli de judecata și a sumei de 5000 euro, despăgubiri morale.

Prin decizia civilă nr. 404 A din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți, împotriva sentinței civile nr. 1496 din 14 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 4323/2005, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a admis în parte contestația, a modificat în parte dispoziția nr. 4154 din 31 martie 2005 emisă de Primăria Municipiului București, în sensul că a stabilit dreptul contestatorilor la acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri bănești în cuantum de 71.017 euro (echivalent în lei la data plății) pentru apartamentul nr. 212, situat în București, sector 6. A menținut celelalte prevederi ale dispoziției și ale sentinței cu privire la respingerea cererii de restituire în natură și a obliga intimatul la plata către contestatori a sumei de 9.296,21 euro (echivalent în lei la data plății), cu titlu de cheltuieli de judecată.

În argumentarea acestei soluții instanța de apel a reținut prin prisma criticilor formulate de apelanții reclamanți și având în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ., că reclamanții au sesizat instanța cu o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, formulată împotriva dispoziției Primarului Municipiului București nr. 4154 din 31 martie 2005, prin care le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a apartamentului nr. 212, sector 6, deoarece acesta a fost vândut, conform Legii nr. 112/1995 și li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, prin echivalent, în limita sumei de 15.132 dolari SUA, propunându-se oferta privind acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv in procesul de privatizare sau acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital.

Prin cererea de chemare în judecata, reclamanții au solicitat, punctual, reanalizarea posibilității restituirii în natură, să se stabilească, drept modalitate de măsuri reparatorii prin echivalent, forma despăgubirilor bănești și să se majoreze suma cuvenita ca despăgubire, conform prețului pieței, aferent imobilului pentru care s-a formulat notificarea. Cauza se află în al patru-lea ciclu procesual, în urma a trei casări ale deciziilor pronunțate de instanțele de apel, ceea ce determina aplicabilitatea cu prioritate a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În acest sens, Curtea a reținut că, în ceea ce privește criticile formulate de contestatori cu privire la capătul de cerere privind reanalizarea posibilității restituirii în natura a imobilului, prin decizia nr. 4939 din 27 aprilie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, în al doilea ciclu procesual, s-a statuat cu privire la imposibilitatea în cauză a restituirii în natură a imobilului, în raport cu prevederile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că acesta a fost înstrăinat, conform Legii nr. 112/1995. În același sens, Înalta Curte a reținut ca cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reprezintă o cerere nouă formulată direct în apel, inadmisibilă, conform art. 294 C. proc.

civ. și că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, o atare cerere nu mai poate fi formulată nici pe cale de acțiune și nici pe cale de excepție, în raport de termenul special de prescripție reglementat de lege (art. 46, actual art. 45 din lege). Aceste considerente se impun cu putere de lucru judecat și cu forță obligatorie în cauză, astfel cum s-a reținut și prin decizia de casare nr. 3502 din 4 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în al treilea ciclu procesual, la rândul ei, obligatorie pentru instanța de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ. Prin urmare, reanalizarea acestor critici nu mai poate și nu se mai impune a fi făcută în aceasta fază procesuală, care mai poate privi, conform dispozițiilor deciziei de casare doar aspectul referitor la stabilirea valorii de piața a imobilului in litigiu, potrivit standardelor internaționale de evaluare, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, Curtea a reținut, în prealabil, că, în cauză s-a stabilit, de asemenea, cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 4939 din 27 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, că instanța este datoare să cenzureze dispoziția atacată, emisa anterior intrării in vigoare a Legii nr. 247/2005, și în privința valorii despăgubirilor bănești, la care s-a stabilit că sunt îndreptățiți reclamanții, fiind avută in vedere în acest sens decizia in interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite. Prin decizia de casare nr. 3502 din 4 iunie 2010, Înalta Curte de Casație a stabilit obligativitatea pentru instanța de trimitere de a ordona efectuarea unei expertize, proba care a fost încuviințată la termenul din data de 7 octombrie 2010. Expertiza întocmită în cauză de expert O.G.

depusă la filele 57– 72 din dosar a stabilit o valoare a apartamentului în litigiu, în sumă de 61.340 euro. S-a mai reținut că apelanții - reclamanți au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, care au fost încuviințate prin încheierea din data de 3 martie 2011, Curtea punând în vedere expertului să propună o varianta de calcul, ținând seama de coeficientul de uzură pentru apartament aplicabil doar pana la data de 06 februarie 2002, precum și înlăturând coeficientul de tranzacție (de 10%) precum si coeficientul aplicat pentru imobil in litigiu (de 5%). Potrivit răspunsului formulat de expert (filele 148-150), valoarea imobilului, in varianta de calcul propusă mai sus, a fost stabilita la suma de suma de 71.017 euro.

Curtea a apreciat că această din urmă valoare corespunde unei despăgubiri echitabile, având în vedere că nu poate fi imputată reclamanților contravaloarea gradului de uzură dobândit de apartamentul în litigiu după momentul la care, potrivit legii, notificarea trebuia soluționată, precum si faptul că, dat fiind regimul juridic al imobilului, preluat abuziv de stat si modalitatea prevăzută de lege de acordare a masurilor reparatorii pentru acesta, nu se impune aplicarea coeficientului de imobil aflat in litigiu, respectiv a coeficientului de tranzacție. Existenta unui litigiu ar putea scădea valoarea imobilului numai in situația in care s-ar pune problema unei înstrăinări a imobilului pe bază de negociere, ceea ce nu este cazul in speță, după cum, coeficientul de tranzacție dedus din efectul pe care îl are negocierea prețului nu poate fi aplicabil in situația supusă judecății care privește procedura de acordare a masurilor reparatorii pentru un imobil preluat abuziv.

Modalitatea de calcul propusă de apelanții reclamanți, care au solicitat stabilirea valorii despăgubirilor ce li se cuvin la suma de 73.304 euro, nu poate fi avuta în vedere de instanță, întrucât aceasta nu a fost confirmată pe baza unei metode științifice. În consecință, curtea apel a constatat nelegalitatea soluției primei instanțe sub acest aspect, stabilind valoarea despăgubirilor bănești la care apelanții reclamanți sunt îndreptățiți, la suma de 71.017 euro (echivalent în lei la data plății).

În ceea ce privește critica din apel referitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin compensare cu un alt imobil, instanța de control a constatat că, în rejudecarea apelului, apelanții reclamanți nu au mai reiterat acest aspect, reține însă că o asemenea critică, este oricum neîntemeiată, în condițiile în care, reclamanții nu au formulat o atare solicitare prin cererea de chemare în judecată, în care au menționat expres că solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri bănești.

Referitor la solicitarea din finalul cererii de apel de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor create prin lipsa de folosință a imobilului, Curtea a constatat că, și sub acest aspect, se opun cu putere de lucru judecat, cele statuate prin decizia nr. 4939 din 27 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, prin care s-a reținut că o asemenea solicitare poate fi analizată doar dacă reclamanții ar fi avut un capăt de cerere cu acest obiect în acțiunea introductiva și un motiv de apel care să privească modul de soluționare a acestuia.

Or, Înalta Curte a constatat ca prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au sesizat instanța cu o cerere având acest obiect, reținându-se că și în cererea de recurs aceștia menționează care au fost cele trei capete de cerere care au alcătuit petitul acțiunii, și anume: reevaluarea posibilității restituirii în natură a imobilului, stabilirea masurilor reparatorii sub formă de despăgubiri bănești și stabilirea valorii acestora la nivelul prețului pieței. Prin urmare, considerentele instanței de recurs în sensul celor arătate mai sus, se impun cu valoare obligatorie, conform art. 315 C. proc. civ., astfel că, nu mai pot fi primite susținerile reclamanților din această fază procesuală, în sensul că ar fi formulat în fața primei instanțe solicitarea de cheltuieli pentru prejudiciile materiale si morale la care consideră că sunt îndreptățiți.

Sub acest aspect, s-a mai reținut că solicitările în sensul menționat, din finalul concluziilor scrise depuse de reclamanți în ședința publică din data de 14 noiembrie 2006, când cauza a rămas în pronunțare (fila 154 dosar fond), nu puteau fi avute in vedere de prima instanță, întrucât nu au fost formulate în termen legal, reclamanții având posibilitatea de a completa acțiunea cu noi capete de cerere, doar în termenul prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii. Prima zi de înfățișare prevăzută de art. 134 C. proc. civ. și definită ca fiind aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii, a fost la data de 14 februarie 2006, când au fost încuviințate probele, termen la care reclamanții nu au solicitat sa își completeze acțiunea, după aceasta dată nemaiputând fi formulate, in prima instanță alte capete de cerere.

Cu atât mai mult, după ce s-a intrat in dezbaterea in fond a pricinii, părțile nu mai puteau formula alte solicitări in fața instanței. De altfel, în concluziile orale menționate în practicaua sentinței, reclamanții nu au pretins acordarea unor asemenea despăgubiri. Drept urmare, susține curtea, tribunalul nu avea obligația de a se pronunța cu privire la despăgubirile solicitate, care nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată și nu au fost formulate in termen legal, iar pe de altă parte, în faza procesuală a apelului, formularea unor asemenea cereri este inadmisibilă, conform art. 294 C. proc. civ. potrivit cu care în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare in judecată si nici nu se pot face alte cereri noi, apelanții reclamanți având posibilitatea valorificării pretențiilor care nu au făcut obiectul judecății în acest proces, pe cale separată.

De asemenea, instanța de control a înlăturat susținerile făcute de apelanții reclamanți în ceea ce privește nerespectarea de către prima instanța a principiului continuității și principiului nemijlocirii, invocate în aceasta fază procesuală și care se impun a fi analizate, din perspectiva art. 294 alin. (1) teza a II a C. proc. civ., dat fiind caracterul de ordine publica al motivelor invocate. Astfel, s-a reținut că principiul continuității presupune, în aplicarea sa integrală, ca judecarea cauzei să se facă de la început și până la sfârșit de același complet de judecată, într-o singură ședință, care să se încheie cu deliberarea și pronunțarea hotărârii, or, în cauză, acest principiu a fost pe deplin respectat, întrucât sentința apelată a fost pronunțată în aceeași zi, de același judecător în fața căruia au avut loc dezbaterile în fond.

Totodată, principiul nemijlocirii, consacrat de art. 169 alin. (1) C. proc. civ., care presupune obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele care interesează dezlegarea pricinii, a fost respectat, întrucât administrarea probelor a fost făcută în fata primei instanțe, în mod nemijlocit, astfel cum rezultă din încheierile de ședință premergătoare pronunțate în cauză, motivul invocat de apelanții reclamanți privind nerespectarea principiului nemijlocirii fiind vădit nefondat. În fine, referitor la cheltuielile de judecată solicitate de contestatori, în raport cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

și art. 1169 C. civ., Curtea a acordat cheltuielile pentru care au fost depuse acte doveditoare, începând cu data introducerii acțiunii (26 august 2005), în toate ciclurile procesuale, exceptând cheltuielile suportate de reclamanți cu ocazia declanșării și urmării procedurii administrative (notificări, copii acte), care nu au fost determinate de procesul pendinte, precum și cheltuielile de „cazare în București privat paușal” apreciate ca nedovedite. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanții și pârâtul Municipiul București prin Primar General. Recurentul pârât a criticat decizia atacată susținând că este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, prevalându-se în drept de dispozițiile art. 304 pct. (9) C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul a arătat, în esență, că în mod greșit instanța de apel, cu încălcare dispozițiilor art. 16, capitolul 5 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a acordat reclamanților dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, în condițiile în care recurentul avea în competență, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar emiterea dispoziției și stabilirea calității de proprietar. A susținut că în raport de aceste dispoziții sus-invocate competența revenea Comisiei Centrale care pe baza raportului întocmit de evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată a efectua procedura de specialitate proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

Astfel, susține recurentul Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este cea care emite titlu de despăgubire până la concurenta sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situație ce nu se regăsește în speța de față. Arată că în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamanții au primit/sau nu au primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

În fine, o ultimă critică privește cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat recurentul, apreciindu-se de acesta că onorariul avocatului este „disproporționat și tendențios”, susținând că în raport de art. 2 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel era obligată să se pronunțe funcție de apărările ambelor părți, privind temeinicia pretențiilor acordării cheltuielilor de judecată, indiferent că acestea sunt pretinse cu titlu de taxe judiciare de timbru sau onorariu de avocat, cu atât mai mult cu cât întinderea lor, stabilită într-un cuantum substanțial, - în opinia pârâtului nu se justifică - în raport cu întinderea prestației apărătorului reclamanților. În acest context, a invocat dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., și decizia nr. 3564 din 26 martie 1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România. Recurenții reclamanți au criticat decizia atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, prevalându-se în drept d dispozițiile art. 304 pct. (7), (8) și (9) C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs au susținut, în esență, următoarele: