ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3195/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3195/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 26 august 2005 pe rolul Tribunalului București – Secția

a III-a Civilă, reclamanții U.D.C. și U.E. au formulat, în contradictoriu cu

pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General, contestație

împotriva dispoziției nr. 4154 din 31 martie 2005, solicitând instanței reanalizarea

posibilității restituirii în natură a apartamentului nr. 212, situat în

București, sector 6, să se stabilească, drept modalitate de măsuri reparatorii

prin echivalent, forma despăgubirilor bănești și să se majoreze suma cuvenita

ca despăgubire, conform prețului pieței, aferent imobilului pentru care s-a

formulat notificarea.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că, prin dispoziția contestată, le-a fost respinsă

cererea de restituire în natură a apartamentului cu privire la care au formulat

notificarea, menționându-se ca acesta a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, s-a stabilit ca valoare echivalentă suma de 438.500.000 ROL,

respectiv 15.132 dolari SUA și li s-a oferit posibilitatea de a opta

pentru titluri de valoare nominala, folosite exclusiv în procesul de

privatizare și acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de

capital.

Reclamanții au arătat

că, în ceea ce privește adresa actuală a imobilului, aceasta a fost menționată

greșit în dispoziție, astfel încât nu se poate ști în ce măsură respingerea

restituirii în natură este corectă.

De asemenea, s-a arătat

că, la data soluționării notificării, dispozițiile nemodificate ale art. 36 din

Legea nr. 10/2001 permiteau petiționarului posibilitatea de a alege între

măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de titluri de valoare nominală sau

acțiuni și sub formă de despăgubiri bănești, reclamanții solicitând acordarea

acestora din urma și reevaluarea, la prețul pieței.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 24 alin. (3

1

) din Legea nr. 10/2001

si art. 16 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr.

1496 din 14 noiembrie 2005, tribunalul a respins acțiunea, ca nefondată,

reținând că restituirea în natură nu este posibilă conform art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001, iar acordarea despăgubirilor bănești este posibilă în

regimul Legii nr. 10/2001, numai în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, cererea de apel fiind înregistrata pe

rolul Curții de Apel București - secția a IV- a civilă.

Prin prima critica

formulata, reclamanții au arătat din perspectiva primului capăt de cerere că instanța

era în măsură să verifice și legalitatea titlului statului prin care li s-a preluat

apartamentul și respectarea Legii nr. 112/1995 la înstrăinarea proprietății,

fiind invocate în acest sens dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 si art.

46.3 din H.G. nr. 498 din 14 martie 2003, în vigoare la data încheierii

contractului de vânzare cumpărare.

În acest sens, apelanții

au arătat ca imobilul intra în categoria imobilelor preluate fără titlu, și,

prin urmare, nu intra sub incidenta Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare

cumpărare fiind nul absolut.

În mod nelegal, susțin

recurenții, instanța s-a rezumat să menționeze pe scurt constatarea că imobilul

s-a vândut, constatare ce nu constituie o motivare a imposibilității

restituirii în natură.

S-a mai arătat

totodată că Legea nr. 10/2001 impune prevalenta cercetării posibilității restituirii

în natură, ca fiind determinantă, obligatorie și pentru celelalte forme de despăgubiri.

Contrar principiilor

impuse prin Legea nr. 10/2001, susțin apelanții, cenzurarea valabilității

actului de vânzare cumpărare nu a făcut obiectul judecății instanței de fond,

hotărârea fiind nelegală și sub acest aspect, ca produs al unui proces

neechitabil și discriminatoriu.

Apelanții mai susțin

că, în condițiile în care, părților contractante le-a fost cunoscut faptul că

obiectul tranzacției nu este proprietatea vânzătorului, acestea fraudează în

complicitate Legea nr. 112/1995, astfel ca actul de vânzare cumpărare este

lovit de nulitate absoluta, deoarece are o cauza ilicită, încălcându-se astfel

prevederea imperativă a art. 948 pct. 4 C. proc. civ.

Prin cea de-a doua

critică formulată, apelanții au arătat că instanța nu s-a pronunțat pe capătul

2 din petitul acțiunii principale, întrucât, deși s-a prevalat de dispozițiile art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că entitatea investită cu soluționarea

notificării este obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte

bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale, instanța nu s-a pronunțat în consecință, având în vedere faptul că,

apelanții, au solicitat la fond, în subsidiar, acordarea unui alt imobil,

această solicitare, reprezentând, de fapt, o compensare cu alte bunuri.

Apelanții au mai

invocat dispozițiile art. 44 din Constituție, art. 481 C. civ., susținând

că despăgubirile propuse de PMB, pentru că nu au fost prealabile exproprierii

trebuie să fie cel puțin drepte și imediate.

Prin cea de-a patra

critica formulată, apelanții susțin că instanța de fond nu s-a pronunțat nici

pe ultimul capăt de cerere dedus judecății.

În acest sens, apelanții

au arătat că instanța era obligată și competentă să aprecieze asupra nivelului

cuantumului despăgubirilor fixat de unitatea deținătoare a imobilului iar

potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, despăgubirile trebuie

acordate la valoarea de piață corespunzătoare a imobilului, stabilită conform

standardelor internaționale de evaluare.

O ultima critică

formulată, este aceea ca, potrivit dispozitivului hotărârii, instanța nu s-a

pronunțat cu privire la contestația formulată și de contestatoarea U.E.

În consecință,

reclamanții solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței,

anularea dispoziției contestate și obligarea paratei la restituirea în natura a

apartamentului în litigiu, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la acordarea

despăgubirilor în echivalent, constând în compensare cu alte bunuri imobile

echivalente, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri imediate bănești

la nivelul pieței.

Apelanții mai solicită

obligarea pârâtei la plata pagubelor create prin lipsa de folosință pentru perioada

08 iunie 2002 (dată când, în conformitate cu legea trebuia soluționată

notificarea) până la data când va fi posibilă preluarea liberă de orice sarcini

a apartamentului, conform art. 998 C. civ., cu cheltuieli de judecată și despăgubiri

morale.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 282-298 C. proc. civ.

Apelul declarat de

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de

Apel București – Secția a IV-a Civilă, prin decizia civilă nr. 489 din 29 iunie

2007.

Prin decizia civilă nr.

8406 din 13 decembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă

și de Proprietate Intelectuală a admis recursul declarat de reclamanți, a casat

decizia Curții de Apel București și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

Curte, în decizia de casare reținându-se că reclamanții au solicitat, printr-un

prim motiv de apel, să se reanalizeze posibilitatea restituirii în natură a

imobilului, pe considerentul că preluarea lui s-a făcut fără titlu și că acesta

a fost vândut unui terț cu încălcarea flagrantă a legii, or, instanța de apel a

refuzat expres să analizeze acest motiv, argumentând că respectivele critici

puteau fi examinate numai în condițiile unei acțiuni în revendicare clasice,

ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii, instanța de recurs fiind,

astfel, împiedicată să exercite controlul judiciar.

Rejudecând apelul,

Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a pronunțat decizia civilă nr. 566

din 4 iulie 2008 prin care a admis apelul declarat de reclamanți, a modificat

sentința, a admis contestația, a modificat în parte dispoziția nr. 4154 din 31

martie 2005 emisă de Municipiul București, a stabilit dreptul reclamanților la

măsuri compensatorii constând în despăgubiri bănești pentru apartamentul în

litigiu și l-a obligat pe pârât să predea dispoziția, astfel cum a fost

modificată, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

potrivit Legii nr. 247/2005.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel București a reținut că reclamanții au investit

instanța de apel cu o cerere de constatare a nulității unui contract de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pe care nu au formulat-o

în fața primei instanțe și că, din punct de vedere procedural, aceasta

reprezintă o cerere nouă formulată în apel cu încălcarea dispozițiilor art. 294

alin. (1) C. proc. civ., care nu poate fi analizată.

În ceea ce privește

restituirea în natură a imobilului, conform dispozițiilor art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001, nu există o asemenea posibilitate, deoarece imobilul a fost

vândut în baza Legii nr. 112/1995 numitei V.E., prin contractul din 19 ianuarie

1999, care, nefiind anulat, se bucură de prezumția de legalitate.

Constatarea nulității

contractului nu mai este posibilă în raport de dispozițiile art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, nici pe cale de acțiune și nici pe cale de excepție.

Referitor la

posibilitatea stabilirii unei despăgubiri constând în alte bunuri imobile,

Curtea a reținut că Municipiul București este singura entitate autorizată de

lege să propună astfel de măsuri, iar prin dispoziția emisă acesta a propus

măsuri de despăgubire constând în titluri de valoare sau acțiuni.

Curtea a mai stabilit

că reclamanta are dreptul la acordarea de despăgubiri bănești și că această

modalitate de despăgubire era prevăzută de legea în vigoare la data pronunțării

dispoziției contestate, respectiv de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

anterior modificării acesteia prin Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește

executarea dispoziției, Curtea a reținut că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

247/2005 – Titlul VII, varianta anterioară a Legii nr. 10/2001, neavând

prevăzută o procedură de executare a despăgubirilor bănești.

În atare situație,

Curtea de Apel București a constatat că este inutilă stabilirea cuantumului

despăgubirilor de către instanță, deoarece aceasta ar reprezenta numai o

propunere estimativă, calculul despăgubirilor urmând să se realizeze conform art.

4 din Legea nr. 247/2005 de evaluatori speciali, iar cuantumul final va fi

stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, putând fi,

ulterior, disputată în justiție.

În acest context,

suma stabilită de pârât pentru imobilul în litigiu – 15.000 euro – care este în

mod evident de o valoare foarte redusă, reprezintă doar o propunere, iar

cuantumul final va fi stabilit conform procedurii și principiilor prevăzute de

Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei din

urmă decizii, reclamanții au declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr.

4939 din 27 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție –

Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, decizia recurată fiind casată cu

consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî în

acest fel, instanța de recurs a reținut, în primul rând, că reclamanții au

investit tribunalul cu o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

formulată împotriva dispoziției Primarului Municipiului București nr. 4154 din

31 martie 2005, prin care le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a

imobilului și li s-a recunoscut reclamanților dreptul la măsuri reparatorii,

prin echivalent, în limita sumei de 15.132 dolari SUA.

În al doilea rând,

Înalta Curte a reținut că în mod corect instanța de apel a hotărât că cererea

de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995, reprezintă o cerere nouă formulată direct în apel și că,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, o atare cerere nu mai poate fi

formulată nici pe cale de acțiune și nici pe cale de excepție, în raport de

termenul special de prescripție reglementat de lege.

Aceste considerente

au condus în mod corect instanța de apel la concluzia imposibilității

restituirii în natură a imobilului în raport de art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Critica referitoare

la acordarea despăgubirilor bănești a fost apreciată ca întemeiată, având în

vedere că prin decizia dată în interesul legii nr. 52/2007, Înalta Curte de

Casație și Justiție – Secțiile Unite a statuat că, în scopul respectării art. 15

alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., prevederile cuprinse în art. 16 și

următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru

acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, acestea rămânând supuse controlului instanțelor de

judecată, atât în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii, cât și

întinderea acestora.

Întrucât în cauză

dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,

instanța era datoare să cenzureze dispoziția și sub aspectul valorii

despăgubirilor bănești la care sunt îndreptățiți reclamanții.

Referitor la pretinsa

nepronunțare a instanței de apel asupra despăgubirilor ce li se cuvin

reclamanților pentru lipsa de posesie a imobilului, pe toată perioada

tergiversării procesului, instanța de recurs a constatat că, pentru a se putea

imputa curții de apel o atare omisiune, ar fi trebuit ca reclamanții sa fi avut

un capăt de cerere cu acest obiect și un motiv de apel care să privească modul

de soluționare a acestuia. Or, Înalta Curte a constatat ca prin cererea de

chemare in judecata reclamanții nu au sesizat instanța cu o cerere având acest

obiect.

De altfel, s-a

constatat ca și în cererea de recurs a acestuia menționează care au fost cele

trei capete de cerere care au alcătuit petitul acțiunii si anume: reevaluarea

posibilității restituirii în natura a imobilului, stabilirea masurilor

reparatorii sub forma despăgubirilor bănești si stabilirea valorii acestora la

nivelul prețului pieței.

Prin decizia civilă nr.

616 din 26 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a

Civilă, s-a admis apelul formulat de reclamanții U.D.C. și U.E., împotriva

sentinței civile nr. 1496 din 14 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul

București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, a fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că s-a admis

contestația, a fost modificată în parte dispoziția nr. 4154 din 31 martie 2005

emisă de Primăria Municipiului București și a fost stabilit cuantumul

despăgubirilor cuvenite contestatorilor la suma de 45.194,75 euro, în

echivalent în lei la data plății, au fost menținute celelalte prevederi ale

dispoziției contestate și a fost obligat intimatul la plata sumei de 8.355,93

euro, în echivalent în lei la data plății, către contestatori, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru

pronunța aceasta soluție, Curtea a constatat, în raport cu dispozițiile art. 315

C. proc. civ. că instanța de recurs a stabilit cu valoare obligatorie că,

potrivit deciziei dată în interesul legii nr. 52/2007 de Înalta Curte de

Casație și Justiție – Secțiile Unite, instanța de apel este chemată să

stabilească valoarea despăgubirilor corespunzătoare apartamentului imposibil de

restituit în natură, respectiv a apartamentului nr. 212, situat în București,

sector 6. În temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea a

pus în discuția părților la termenul din 12 noiembrie 2009, necesitatea

efectuării unei noi expertize tehnice imobiliare care să stabilească valoarea

apartamentului, apelanții refuzând în mod explicit administrarea probei, cu

motivarea că solicită ca valoarea actuală să fie stabilită în funcție de

evaluările cuprinse în Ghidul pentru anul 2009 privind valorile orientative ale

proprietăților imobiliare în Municipiul București, întocmit de SC E.E. SRL și

SC E.V. SRL, proba pe care Curtea nu a apreciat-o ca fiind pertinentă și

concludentă. S-a considerat ca singura probă care corespunde condițiilor de

admisibilitate a probelor, este expertiza tehnică imobiliară efectuată de

expertul în construcții civile și industriale, domnul B.C., la data de 18 mai 2006

în dosarul nr. 4323/2005, in raport cu care s-a stabilit valoarea de 45 197, 74

euro, drept cuantum al despăgubirilor solicitate de contestatori.

În baza art.

274 C. proc. civ. și art. 1169 C. civ., Curtea a acordat cheltuielile

ocazionate de acest proces, începând cu data introducerii acțiunii – 26 august 2005

în cuantum de 8.355,93 euro, echivalent în lei la data plații.

Prin decizia civilă nr.

3502/4 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 616 din 26 noiembrie 2009

a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă, a casat decizia civilă recurată

și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî

astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin decizia de

casare nr. 4939 din 27 aprilie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție -

Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță de apel pentru a se stabili valoarea

despăgubirilor bănești la care sunt îndreptățiți reclamanții, avându-se în

vedere faptul că decizia contestată cu nr. 4154 din 31 martie 2005 a fost emisă înainte de apariția Legii nr. 247/2005, iar apartamentul preluat de către stat a

fost înstrăinat de către acesta în baza Legii nr. 112/1995.

La termenul din 12

noiembrie 2009, în raport de considerentele deciziei de casare și de

susținerile părților instanța de apel a pus în discuția părților necesitatea

întocmirii unui nou raport de expertiză tehnică care să evalueze apartamentul

aflat în litigiu și față de poziția apelanților – reclamanți care au învederat

faptul că nu doresc readministrarea acestei probe, cauza a rămas în pronunțare.

Înalta Curte a

constatat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a

dispozițiilor art. 129 alin. (5) care reglementează rolul activ al

judecătorului și a dispozițiilor art. 201 – 214 ce reglementează administrarea

probei cu expertiză, deoarece avea posibilitatea să ordone administrarea

tuturor probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă reclamanții s-au

împotrivit, în considerentelor deciziei de casare și a prevederilor art. 315 C.

proc. civ.

Neprocedând astfel și

neordonând efectuarea unei expertize tehnice care să evalueze imobilul aflat în

litigiu, s-a considerat că instanța de rejudecare nu a respectat îndrumările

deciziei de casare, respectiv a prevederilor art. 315 C. proc. civ.

S-a arătat că, în

cauza era necesara efectuarea unei noi expertize tehnice avându-se în vedere

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată,

potrivit cărora – „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana

îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii în echivalent pentru valoarea

de piață a întregului imobil, tren și construcții, stabilite potrivit

standardelor internaționale de evaluare”, stabilindu-se ca, în rejudecare,

instanța de apel sa pună în discuție efectuarea acestei expertize.

În ceea ce privește motivele

de recurs formulate de reclamanți și care privesc decizia de casare pronunțată

anterior în cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a constatat faptul

că nu pot fi primite și nici analizate întrucât se referă la o hotărâre

judecătorească irevocabilă intrată în puterea lucrului judecat, prezumându-se

că reflectă adevărul potrivit, principiului „res judicata pro veritate habetur”.

Pe de altă parte, fiind o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este

obligatorie pentru instanțele de rejudecare potrivit art. 315 alin. (1) C.

proc. civ.

În rejudecare, prin

încheierea din 7 octombrie 2010 Curtea, în temeiul art. 315 C. proc. civ. și

având în vedere art. 295 raportat la art. 167 alin. (1) C. proc. civ. a

încuviințat pentru apelanții – reclamanți proba cu expertiză tehnică de

evaluare a imobilului, cu obiectivele stabilite prin decizia de casare, și

anume stabilirea prețului de piață al apartamentului în litigiu, potrivit

standardelor internaționale de evaluare, respingând obiectul propus de

apelanții – reclamanți privind stabilirea prejudiciilor materiale create prin

lipsa de posesie a imobilului, pentru motivele consemnate în încheierea respectivă.

La data de 17

ianuarie 2011 a fost depus la dosar raportul de expertiză tehnică întocmit de

expert O.G. (filele 57 - 72).

Apelanții -

reclamanți au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză care au fost

încuviințate prin încheierea din data de 3 martie 2011, răspunsul la obiecțiuni

formulat de expert, fiind depus la dosar la data de 23 martie 2011 (filele 148 -

150).

Apelanții au depus în

aceasta fază procesuală mai multe cereri, sesizări și concluzii scrise invocând

nulitatea sentinței pentru nerespectare principiului nemijlocirii solicitând

admiterea apelului, anularea sentinței apelate si a dispoziției contestate,

plata imediata de către PMB a sumei de 73.304 euro, reprezentând valoarea de

piață a imobilului expropriat, plata imediata a sumei de 52.000 lei, pentru

prejudiciul cauzat prin lipsa de posesie cauzata de nejudecarea notificării

timp de 9 ani, a sumei de 14.047 lei, cheltuieli de judecata și a sumei de 5000

euro, despăgubiri morale.

Prin decizia civilă nr.

404 A din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a

admis apelul declarat de reclamanți, împotriva sentinței civile nr. 1496 din 14

noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă în

dosarul nr. 4323/2005, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a

admis în parte contestația, a modificat în parte dispoziția nr. 4154 din 31

martie 2005 emisă de Primăria Municipiului București, în sensul că a stabilit

dreptul contestatorilor la acordare de măsuri reparatorii prin echivalent,

constând în despăgubiri bănești în cuantum de 71.017 euro (echivalent în lei la

data plății) pentru apartamentul nr. 212, situat în București, sector 6.

A menținut celelalte

prevederi ale dispoziției și ale sentinței cu privire la respingerea cererii de

restituire în natură și a obliga intimatul la plata către contestatori a sumei de

9.296,21 euro (echivalent în lei la data plății), cu titlu de cheltuieli de

judecată.

În argumentarea

acestei soluții instanța de apel a reținut prin prisma criticilor formulate de

apelanții reclamanți și având în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ., că

reclamanții au sesizat instanța cu o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001, formulată împotriva dispoziției Primarului Municipiului București nr.

4154 din 31 martie 2005, prin care le-a fost respinsă cererea de restituire în

natură a apartamentului nr. 212, sector 6, deoarece acesta a fost vândut,

conform Legii nr. 112/1995 și li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii,

prin echivalent, în limita sumei de 15.132 dolari SUA, propunându-se oferta

privind acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv in procesul

de privatizare sau acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de

capital.

Prin cererea de

chemare în judecata, reclamanții au solicitat, punctual, reanalizarea

posibilității restituirii în natură, să se stabilească, drept modalitate de

măsuri reparatorii prin echivalent, forma despăgubirilor bănești și să se

majoreze suma cuvenita ca despăgubire, conform prețului pieței, aferent

imobilului pentru care s-a formulat notificarea.

Cauza se află în al

patru-lea ciclu procesual, în urma a trei casări ale deciziilor pronunțate de

instanțele de apel, ceea ce determina aplicabilitatea cu prioritate a

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care în caz de

casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,

precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului.

În acest sens, Curtea

a reținut că, în ceea ce privește criticile formulate de contestatori cu

privire la capătul de cerere privind reanalizarea posibilității restituirii în

natura a imobilului, prin decizia nr. 4939 din 27 aprilie 2009, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Civilă și de Proprietate

Intelectuală, în al doilea ciclu procesual, s-a statuat cu privire la

imposibilitatea în cauză a restituirii în natură a imobilului, în raport cu

prevederile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că acesta a

fost înstrăinat, conform Legii nr. 112/1995.

În același sens,

Înalta Curte a reținut ca cererea de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reprezintă o cerere nouă

formulată direct în apel, inadmisibilă, conform art. 294 C. proc. civ. și că,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, o atare cerere nu mai poate fi

formulată nici pe cale de acțiune și nici pe cale de excepție, în raport de

termenul special de prescripție reglementat de lege (art. 46, actual art. 45

din lege).

Aceste considerente

se impun cu putere de lucru judecat și cu forță obligatorie în cauză, astfel

cum s-a reținut și prin decizia de casare nr. 3502 din 4 iunie 2010 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în al treilea ciclu procesual, la rândul

ei, obligatorie pentru instanța de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ.

Prin urmare,

reanalizarea acestor critici nu mai poate și nu se mai impune a fi făcută în

aceasta fază procesuală, care mai poate privi, conform dispozițiilor deciziei

de casare doar aspectul referitor la stabilirea valorii de piața a imobilului

in litigiu, potrivit standardelor internaționale de evaluare, conform art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect,

Curtea a reținut, în prealabil, că, în cauză s-a stabilit, de asemenea, cu

putere de lucru judecat, prin decizia nr. 4939 din 27 aprilie 2009 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate

Intelectuală, că instanța este datoare să cenzureze dispoziția atacată, emisa

anterior intrării in vigoare a Legii nr. 247/2005, și în privința valorii

despăgubirilor bănești, la care s-a stabilit că sunt îndreptățiți reclamanții,

fiind avută in vedere în acest sens decizia in interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite.

Prin decizia de

casare nr. 3502 din 4 iunie 2010, Înalta Curte de Casație a stabilit

obligativitatea pentru instanța de trimitere de a ordona efectuarea unei

expertize, proba care a fost încuviințată la termenul din data de 7 octombrie 2010.

Expertiza întocmită în

cauză de expert O.G. depusă la filele 57– 72 din dosar a stabilit o valoare a

apartamentului în litigiu, în sumă de 61.340 euro.

S-a mai reținut că apelanții

- reclamanți au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, care au fost

încuviințate prin încheierea din data de 3 martie 2011, Curtea punând în vedere

expertului să propună o varianta de calcul, ținând seama de coeficientul de

uzură pentru apartament aplicabil doar pana la data de 06 februarie 2002,

precum și înlăturând coeficientul de tranzacție (de 10%) precum si coeficientul

aplicat pentru imobil in litigiu (de 5%).

Potrivit răspunsului

formulat de expert (filele 148-150), valoarea imobilului, in varianta de calcul

propusă mai sus, a fost stabilita la suma de suma de 71.017 euro.

Curtea a apreciat că

această din urmă valoare corespunde unei despăgubiri echitabile, având în

vedere că nu poate fi imputată reclamanților contravaloarea gradului de uzură

dobândit de apartamentul în litigiu după momentul la care, potrivit legii,

notificarea trebuia soluționată, precum si faptul că, dat fiind regimul juridic

al imobilului, preluat abuziv de stat si modalitatea prevăzută de lege de

acordare a masurilor reparatorii pentru acesta, nu se impune aplicarea

coeficientului de imobil aflat in litigiu, respectiv a coeficientului de

tranzacție. Existenta unui litigiu ar putea scădea valoarea imobilului numai in

situația in care s-ar pune problema unei înstrăinări a imobilului pe bază de

negociere, ceea ce nu este cazul in speță, după cum, coeficientul de tranzacție

dedus din efectul pe care îl are negocierea prețului nu poate fi aplicabil in

situația supusă judecății care privește procedura de acordare a masurilor

reparatorii pentru un imobil preluat abuziv.

Modalitatea de calcul

propusă de apelanții reclamanți, care au solicitat stabilirea valorii

despăgubirilor ce li se cuvin la suma de 73.304 euro, nu poate fi avuta în

vedere de instanță, întrucât aceasta nu a fost confirmată pe baza unei metode

științifice.

În consecință, curtea

apel a constatat nelegalitatea soluției primei instanțe sub acest aspect, stabilind

valoarea despăgubirilor bănești la care apelanții reclamanți sunt îndreptățiți,

la suma de 71.017 euro (echivalent în lei la data plății).

În ceea ce privește

critica din apel referitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin compensare

cu un alt imobil, instanța de control a constatat că, în rejudecarea apelului,

apelanții reclamanți nu au mai reiterat acest aspect, reține însă că o asemenea

critică, este oricum neîntemeiată, în condițiile în care, reclamanții nu au

formulat o atare solicitare prin cererea de chemare în judecată, în care au

menționat expres că solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub

formă de despăgubiri bănești.

Referitor la

solicitarea din finalul cererii de apel de obligare a pârâtei la plata

despăgubirilor create prin lipsa de folosință a imobilului, Curtea a constatat

că, și sub acest aspect, se opun cu putere de lucru judecat, cele statuate prin

decizia nr. 4939 din 27 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, prin care s-a reținut

că o asemenea solicitare poate fi analizată doar dacă reclamanții ar fi avut un

capăt de cerere cu acest obiect în acțiunea introductiva și un motiv de apel

care să privească modul de soluționare a acestuia. Or, Înalta Curte a constatat

ca prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au sesizat instanța cu o cerere

având acest obiect, reținându-se că și în cererea de recurs aceștia menționează

care au fost cele trei capete de cerere care au alcătuit petitul acțiunii, și

anume: reevaluarea posibilității restituirii în natură a imobilului, stabilirea

masurilor reparatorii sub formă de despăgubiri bănești și stabilirea valorii

acestora la nivelul prețului pieței.

Prin urmare, considerentele

instanței de recurs în sensul celor arătate mai sus, se impun cu valoare

obligatorie, conform art. 315 C. proc. civ., astfel că, nu mai pot fi primite

susținerile reclamanților din această fază procesuală, în sensul că ar fi

formulat în fața primei instanțe solicitarea de cheltuieli pentru prejudiciile

materiale si morale la care consideră că sunt îndreptățiți.

Sub acest aspect, s-a

mai reținut că solicitările în sensul menționat, din finalul concluziilor

scrise depuse de reclamanți în ședința publică din data de 14 noiembrie 2006,

când cauza a rămas în pronunțare (fila 154 dosar fond), nu puteau fi avute in

vedere de prima instanță, întrucât nu au fost formulate în termen legal,

reclamanții având posibilitatea de a completa acțiunea cu noi capete de cerere,

doar în termenul prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care

la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru

întregirea sau modificarea cererii.

Prima zi de

înfățișare prevăzută de art. 134 C. proc. civ. și definită ca fiind aceea în

care părțile, legal citate, pot pune concluzii, a fost la data de 14 februarie 2006,

când au fost încuviințate probele, termen la care reclamanții nu au solicitat

sa își completeze acțiunea, după aceasta dată nemaiputând fi formulate, in

prima instanță alte capete de cerere. Cu atât mai mult, după ce s-a intrat in

dezbaterea in fond a pricinii, părțile nu mai puteau formula alte solicitări in

fața instanței. De altfel, în concluziile orale menționate în practicaua

sentinței, reclamanții nu au pretins acordarea unor asemenea despăgubiri.

Drept urmare, susține

curtea, tribunalul nu avea obligația de a se pronunța cu privire la

despăgubirile solicitate, care nu au făcut obiectul cererii de chemare în

judecată și nu au fost formulate in termen legal, iar pe de altă parte, în faza

procesuală a apelului, formularea unor asemenea cereri este inadmisibilă,

conform art. 294 C. proc. civ. potrivit cu care în apel, nu se poate schimba

calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare in judecată si nici

nu se pot face alte cereri noi, apelanții reclamanți având posibilitatea

valorificării pretențiilor care nu au făcut obiectul judecății în acest proces,

pe cale separată.

De asemenea, instanța

de control a înlăturat susținerile făcute de apelanții reclamanți în ceea ce

privește nerespectarea de către prima instanța a principiului continuității și

principiului nemijlocirii, invocate în aceasta fază procesuală și care se impun

a fi analizate, din perspectiva art. 294 alin. (1) teza a II a C. proc. civ.,

dat fiind caracterul de ordine publica al motivelor invocate.

Astfel, s-a reținut

că principiul continuității presupune, în aplicarea sa integrală, ca judecarea

cauzei să se facă de la început și până la sfârșit de același complet de

judecată, într-o singură ședință, care să se încheie cu deliberarea și

pronunțarea hotărârii, or, în cauză, acest principiu a fost pe deplin

respectat, întrucât sentința apelată a fost pronunțată în aceeași zi, de

același judecător în fața căruia au avut loc dezbaterile în fond.

Totodată, principiul

nemijlocirii, consacrat de art. 169 alin. (1) C. proc. civ., care presupune

obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele care interesează

dezlegarea pricinii, a fost respectat, întrucât administrarea probelor a fost

făcută în fata primei instanțe, în mod nemijlocit, astfel cum rezultă din

încheierile de ședință premergătoare pronunțate în cauză, motivul invocat de

apelanții reclamanți privind nerespectarea principiului nemijlocirii fiind

vădit nefondat.

În fine, referitor la

cheltuielile de judecată solicitate de contestatori, în raport

cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și

art. 1169 C. civ., Curtea a acordat cheltuielile pentru care au fost depuse

acte doveditoare, începând cu data introducerii acțiunii (26 august 2005), în

toate ciclurile procesuale, exceptând cheltuielile suportate de reclamanți cu

ocazia declanșării și urmării procedurii administrative (notificări, copii

acte), care nu au fost determinate de procesul pendinte, precum și cheltuielile

de „cazare în București privat paușal” apreciate ca nedovedite.

Împotriva acestei din

urmă decizii au declarat recurs reclamanții și pârâtul Municipiul București

prin Primar General.

Recurentul pârât

a criticat decizia atacată susținând că este

lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii, prevalându-se în drept de dispozițiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul a arătat, în

esență, că

în

mod greșit instanța de apel, cu încălcare dispozițiilor art. 16, capitolul 5

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a acordat reclamanților dreptul la masuri

reparatorii prin echivalent, în condițiile în care recurentul avea în competență,

în temeiul Legii nr. 10/2001, doar emiterea dispoziției și stabilirea calității

de proprietar.

A

susținut că în raport de aceste dispoziții sus-invocate competența revenea Comisiei

Centrale care pe baza raportului întocmit de evaluatorul sau societatea de

evaluatori desemnată a efectua procedura de specialitate proceda fie la

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea

dosarului spre reevaluare. Astfel, susține recurentul Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor este cea care emite titlu de despăgubire până la

concurenta sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse doar

în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 32 din

Legea nr. 10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda

ca despăgubire, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Arată

că în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamanții au primit/sau nu au

primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor

internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 10/2001, modificată prin legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt

îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent

persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale

încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în

suspensie.

În

fine, o ultimă critică privește cuantumul cheltuielilor de judecată la plata

cărora a fost obligat recurentul, apreciindu-se de acesta că onorariul

avocatului este „disproporționat și tendențios”, susținând că în raport de art.

2 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel era obligată să se pronunțe funcție

de apărările ambelor părți, privind temeinicia pretențiilor acordării

cheltuielilor de judecată, indiferent că acestea sunt pretinse cu titlu de taxe

judiciare de timbru sau onorariu de avocat, cu atât mai mult cu cât întinderea

lor, stabilită într-un cuantum substanțial, - în opinia pârâtului nu se

justifică - în raport cu întinderea prestației apărătorului reclamanților.

În

acest context, a invocat dispozițiile art. 274 alin.

(3)

C. proc. civ., și decizia nr. 3564 din 26 martie 1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România.

Recurenții reclamanți

au criticat decizia atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, prevalându-se

în drept d dispozițiile art. 304 pct. (7), (8) și (9) C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs au susținut, în esență, următoarele:

instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar convingerea

instanței în determinarea adevărului cuprinde numai motivele refuzului de a

judeca;

interpretat greșit actele juridice deduse judecății, ori le-a distorsionat, sens

în care susține că actul de vânzare cumpărare din 29 ianuarie 1999 are o cauză

ilicită, este nul absolut, încheierea acestuia fiind făcută cu încălcarea

flagrantă a legii, ambele părți fiind de rea-credință la încheierea acestuia,

acționând în complicitate la înstrăinarea imobilului în litigiu.

instanței de apel este lipsită temei legal, întrucât instanța s-a folosit

nelegitim de litera și principiile de judecată pentru a motiva refuzul de a

judeca cererile și motivele de apel, fiind incompatibilă cu exigențele art. 10

din Legea nr. 304/2004 și art. 1 alin. (1) din legea nr. 303/2004.

Susțin că hotărârile

de casare pe care se sprijină refuzul instanței de apel de a judeca cererea și

motivele de apel, nu sunt definitive, ele având asupra problemelor de drept

dezlegate valoare de izvor de drept secundar, numai legea fiind aceea care

prevede regula care trebuie aplicată.

interpretat în mod greșit dispozițiile art. 294 C. proc. civ., întrucât, conceptul

de cerere nouă în apel trebuie raportat cu necesitate la introducerea unei noi

pretenții în faza judecății apelului, or, cererea de constatare a nulității

absolute a actului de înstrăinare a imobilului proprietatea reclamanților nu

reprezintă o pretenție nouă în apel, fiind legal formulată la fond ca un mijloc

de apărare împotriva abuzului PMB de a respinge cererea de restituire în natură,

motivată pe un fals intelectual.

încălcat dispozițiile art. 129, art. 294-298 C. proc. civ., principiul disponibilității

și al adevărului.

Susțin că excepția de

nulitatea unui act poate fi invocată pe cale incidentală, fără a se urmări

obținerea unei condamnări, respectiv pronunțarea unei desființării actului și

fără să reprezinte o cerere nouă în faza apelului cu încălcarea art. 294 alin. (1),

nulitatea astfel invocată având valoarea unui mijloc de apărare. Nulitatea

absolută a actului de înstrăinare poate fi invocată de oricine are interes, or

în cauză instanța trebuia să fie interesată să judece în mod legal și să invoce

din oficiu, nulitatea actului pentru a respecta obligațiile cu care este investită.

de prescripție prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 vizează

anularea actului de transfer al proprietății și nu anularea deciziei PMB 4154

din 31 martie 2005 pentru care nu există legal niciun termen de prescripție.

Astfel, instanța trebuia să analizeze susținerile recurenților privind cererea

de constatare a nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare din 29

ianuarie 1999, în raport de prevederile art. 46 alin. (2), art. 46 alin. (3),

din Lega nr. 10/2001 și H.G. nr. 448/2003, fiind o cerere legal formulată la

fond ca mijloc de apărare împotriva abuzului d drept.

dispozițiilor art. 108 și 723 C. civ., a dreptului la un proces echitabil și a

dreptului la proprietate prin nejudecarea cererii de apel cu privire la lipsa

posesiei asupra imobilului notificat pe toată durata procedurii judiciare.

instanței de apel nu reprezintă controlul judiciar al deciziei contestate,

întrucât, judecătorii fondului au încălcat principiul continuității și al

nemijlocirii.

Examinând recursul

pârâtului Municipiul București în raport de excepția de tardivitate invocată de

recurenții reclamanți a cărei analiză este prioritară față de aspectele de fond

ale cererii, Înalta Curte urmează a respinge această excepție pentru următoarele

considerente:

Căile de atac și

termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de

ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice

împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Conform dispozițiilor

art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea

hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Or, în speța dedusă

judecății se constatată că potrivit actelor și lucrărilor dosarului termenul de

15 zile, astfel cum este reglementat de dispozițiile legale anterior citate, nu

a fost depășit, întrucât, decizia nr. 404 A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă a fost comunicată pârâtului Municipiul

București la data de 31 mai 2011, astfel cum rezultă din dovada de comunicare

aflată la fila 208 dosar apel, iar recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel București la data de 16 iunie 2011, ora 13,55, conform rezoluției de primire

aflată la fila 2, dosar ÎCCJ.

Astfel, în cauză se

constată că recurentul nu a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ.,

deoarece a formulat recursul în termenul de 15 zile prevăzut de textul

menționat, calculat în conformitate cu dispozițiile art. 101 alin. (1) C. proc.

civ., împrejurare față de care, excepția tardivității va fi respinsă.

Analizând pe fond

recursul pârâtului recurent Înalta Curte îl constată nefondat pentru

următoarele considerente:

Prima critică de

recurs referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, precum și cea de-a doua critică ce vizează anumite

deficiențe ale dosarului, sub aspectul probator, au fost formulate omisso

medio, nefiind primite în recurs, cu aplicarea art. 316 raportat la art. 294 alin.

(1) C. proc. civ.

Referitor la critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată,

raportat la onorariul de avocat apreciat de recurent ca „disproporționat și

tendențios” Înalta Curte reține că potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

„partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată”.

Prin urmare, obligația

de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe ideea de culpă procesuală

care aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei

proceduri judiciare.

Or, în cauză, pârâtul

a căzut în pretenții și, pe cale de consecință, acesta datorează reclamantului

cheltuielile de judecată avansate pe parcursul procedurii, ceea ce impune ca în

cuantumul cheltuielilor de judecată să fie incluse toate cheltuielile făcute cu

procesul, în toate fazele acestuia, indiferent cu ce titlu.

La baza acordării

cheltuielilor de judecată se află principiul răspunderii civile delictuale, în

conformitate cu care reparația trebuie să fie integrală, iar în contextul

abordărilor referitoare la aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., atunci

când dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o

faptă ilicită este exercitat abuziv, judecătorii au dreptul să mărească sau să

micșoreze onorariile avocaților.”, prin urmare, legiuitorul a lăsat la

latitudinea judecătorului cauzei aprecierea asupra cuantumului onorariului de

avocat în raport de valoarea și complexitatea pricinii sau munca îndeplinită de

avocat, fiind o facultate acordată acestuia și nu o obligație cum eronat

susține recurentul.

Or în speță, constatând

că pârâtul a căzut în pretenții, instanța apelului a acordat, apreciind ca

fiind justificate și în limita dovedirii, cheltuielile de judecată efectuate de

reclamanți de-a lungul întregii proceduri, ce a parcurs patru cicluri judiciare,

context în care Înalta Curte constată că instanța de control a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., și, în consecință, nici această

critică nu va fi primită.

Analizând recursul

reclamanților recurenți în raport de criticile formulate, în constată nefondat

pentru cele ce succed:

Fiind învestite, la

data de 26 august 2005, cu o contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

împotriva dispoziției nr. 4154 din 31 martie 2005, emisă de Primăria

Municipiului București, prin care a fost respinsă cererea de restituire în

natură a apartamentului cu privire la care reclamanții au formulat notificarea,

instanțele au avut a se pronunța punctual pe următoarele capete de cerere

formulate prin cererea de chemare în judecată: reanalizarea posibilității

restituirii în natură a imobilului notificat, să se stabilească, drept

modalitate de măsuri reparatorii prin echivalent, forma despăgubirilor bănești

și să se majoreze suma cuvenita ca despăgubire, conform prețului pieței,

aferent imobilului pentru care s-a formulat notificarea.

Astfel, Înalta Curte reține

că prezenta cauză se află în al patru-lea ciclu procesual, fiind pronunțate 3

decizii de casare, în care au fost dezlegate de către Înalta Curte de Casație problemele

de drept incidente speței cu valoare obligatorie pentru instanțele fondului.

În acest context, criticile

formulate de recurenți la punctele 2, 4 - 7 privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu

privire la imobilul notificat, interpretarea greșită a dispozițiilor art. 294 C.

proc. civ., încălcarea dispozițiilor art. 129, art. 294-298 C. proc. civ.,

termenul de prescripție prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

nesoluționarea cererii de apel cu privire la despăgubirile ce li se cuvin

reclamanților pentru lipsa de posesie a imobilului pe perioada derulării

procedurii judiciare, aduc în discuție aspecte care au fost tranșate irevocabil

prin decizia de casare nr. 4939 din 27 aprilie 2009, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală. Prin

această decizie s-a statuat că cererea de constatare a nulității contractului

de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reprezintă o cerere

nouă formulată direct în apel și că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

o atare cerere nu mai poate fi formulată nici pe cale de acțiune și nici pe

cale de excepție, în raport de termenul special de prescripție reglementat de

lege, aceste considerente au condus în mod corect instanța de apel la concluzia

imposibilității restituirii în natură a imobilului în raport de art. 18 lit. b)

din Legea nr. 10/2001.

Totodată, s-a statuat,

referitor la pretinsa nepronunțare a instanței de apel asupra despăgubirilor ce

li se cuvin reclamanților pentru lipsa de posesie a imobilului, pe toată

perioada tergiversării procesului că, pentru a se putea imputa curții de apel o

atare omisiune, ar fi trebuit ca reclamanții să fi avut un capăt de cerere cu

acest obiect și un motiv de apel care să privească modul de soluționare a

acestuia. Or, prin cererea de chemare în judecata reclamanții nu au sesizat

instanța cu o cerere având acest obiect.

De altfel, recurenții

au criticat decizia sus-menționată, iar Înalta Curte în ultima decizie de

casare nr. 3502 din 4 iunie 2010, a răspuns clar acestor critici în sensul că nu

pot fi primite și nici analizate întrucât se referă la o hotărâre

judecătorească irevocabilă intrată în puterea lucrului judecat, prezumându-se

că reflectă adevărul potrivit, principiului „res judicata pro veritate

habetur”, iar pe de altă parte, fiind o decizie a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, este obligatorie pentru instanțele de rejudecare potrivit art. 315 alin.

(1) C. proc. civ.

Potrivit art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, prima regulă

consacrată de acest text vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanța

de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu

privire la necesitatea administrării unor probe.

Aceste dispoziții

sunt imperative, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunțate

Totodată, instanța

chemată să rejudece cauza nu va putea ignora dezlegarea dată problemelor de

drept de către instanța de casare sub motiv că judecătorii sunt independenți și

se supun numai legii, nefiind încălcate, cum eronat susțin recurenții,

dispozițiile art. 10 din Legea nr. 304/2004 și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,

întrucât soluția consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. decurge din

însăși rațiunea conceptului de control judiciar, dat fiind că existența unui

control judiciar eficient nu poate fi conceput în lipsa unor mijloace

procedurale care să impună respectarea deciziilor adoptate de instanțele

superioare, în speță de Înalta Curte de