ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8034/2008

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Reclamanții R.M.S. și R.R.F. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Primăria Municipiului București, solicitând anularea în parte a Dispoziției nr. 6473 emisă de Primarul General al Municipiului București la data de 5 octombrie 2006, în sensul restituirii în natură a întregului imobil situat în București. În subsidiar au cerut despăgubiri bănești pentru apartamentele din imobil vândute în baza Legii nr. 112/1995 și pentru apartamentul nr. 3, et. 1 împreună cu garajul, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40554/1996, împreună cu cota de teren aferentă în suprafață de 26,55 mp și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii au arătat că Ie-a fost respinsă notificarea privind, fie restituirea în natură a imobilului situat în București, (care a aparținut defunctului lor tată), fie acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, respectiv apartamentul nr. 1 de la parter, conform contractului de vânzare-cumpărare 41151/1996 și apartamentul nr. 3 de la etajul 1, împreună cu garajul, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40554/1996, ambele apartamente împreună cu cota de teren aferentă, în suprafață de 226,55 mp Reclamații au arătat că această dispoziție este nelegală și netemeinică întrucât restituirea în natură a apartamentelor, care au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, este posibilă deoarece statul român, preluând abuziv imobilul, nu putea transmite cumpărătorilor un titlu de proprietate valabil.

Cu privire la procedura de restituire, dispoziția contestată a încălcat prevederile art. 24 din Normele Metodologice de aplicare unitară ale Legii nr. 10/2001 publicate în M.Of. nr. 324 din 4 mai 2003, potrivit cărora în situația în care restituirea în natură nu este posibilă oferta de restituire prin echivalent se face, în principal, prin despăgubiri bănești și doar în subsidiar, în funcție de opțiunea persoanei îndreptățite, se pot acorda despăgubiri prin echivalent. Reclamanții au subliniat faptul că înțeleg să refuze restituirea prin echivalent făcută de Primăria Municipiului București și optează pentru acordarea de drepturi bănești, întrucât varianta oferită de către pârâtă nu reprezintă o reparație echitabilă și reală, asupra acestui aspect pronunțându-se în mod constant și CEDO.

Au solicitat acordarea de despăgubiri bănești, calculate la valoarea actuală de piață pentru apartamentul nr. 1, parter și apartamentul nr. 3, etaj, garaj și terenul aferent în suprafață de 226,55 mp din imobilul situat în București, respectiv echivalentul sumei de 784.728 Euro, sumă determinată prin raportul de expertiză întocmit de ing. D.C. în dosar nr. 6950/3/2006 al Tribunalului București. Tribunalul București, secția a V a civilă, prin sentința nr. 906 din 19 iunie 2007 a admis în parte cererea formulată de reclamanți, a anulat parțial dispoziția nr. 6473 din 5 octombrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București, în sensul că, art. 2 din dispoziție va avea următorul conținut: propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru apartamentele vândute.

A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâții la plata sumei de 900 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, potrivit contractelor de vânzare-cumpărare nr. 40554/1996 și 41151/1996, filele 77 și 78 dosar, nu mai pot fi restituite în natură, întrucât nu se mai găsesc în proprietatea unității administrative teritoriale, iar asupra valabilității acestor contracte s-a dat deja o dezlegare juridică, prin decizia nr. 5434 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, la data de 16 decembrie 2003. În aceste condiții dispoziția contestată este corectă sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură.

Tribunalul a reținut ca nelegală însă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Astfel, în raport de prevederile legale menționate, măsurile reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții sunt prioritar despăgubirile bănești, al căror cuantum tribunalul a apreciat că urmează a fi stabilit administrativ, întrucât notificarea a fost soluționată pe cale administrativă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții R.M.S., R.R.F. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Reclamanții au indicat ca motive de netemeinicie și nelegalitate faptul că: hotărârea primei instanțe contravine dispozițiilor art. 1 din primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu valabil; nu a existat nici un act de expropriere; nu s-a acordat o justă despăgubire; imobilul poate fi restituit în natură, statul fiind un vânzător de rea credință; Constituția României garantează și ocrotește dreptul de proprietate privată; acordarea de despăgubiri bănești prin Fondul Proprietatea este ipotetică și nu este în concordanță cu prevederile art.1 din primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; nelegal prima instanță, respingând restituirea în natură, nu a stabilit cuantumul despăgubirilor la valoarea de piață determinată prin raportul de expertiză întocmit de ing.

D.C. în dosar nr. 6950/3/2006 al Tribunalului București. Pârâtul Municipiul București a criticat sentința arătând că în mod greșit a fost obligat să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, întrucât potrivit art. 16 din titlu VII din Legea nr. 247/2005 valoarea echivalentă a imobilului solicitat se va stabili de către C.C.S.D., iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale. Pârâtul a mai criticat hotărârea tribunalului și cu privire la forma măsurilor reparatorii, considerând că acestea pot fi doar titluri de valoare sau acțiuni. Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 292 din 15 aprilie 2008 a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a apreciat că potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele vândute cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Reclamanților nu li se pot restitui în natură apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, atât timp cât pe cale judecătorească nu s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare. Deși dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut reclamanților prin dispoziția contestată, asupra apartamentelor de la parter și etajul 1 din același imobil, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 au la rândul lor titluri de proprietate.

În raport de această situație de fapt, a existenței mai multor titluri de proprietate, clarificarea situației juridice nu se poate realiza pe calea contestației împotriva dispoziției emise în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci doar pe calea unei acțiuni în revendicare. Curtea a reținut și faptul că în prezent pârâtul Municipiul București nu mai are în proprietate aceste apartamente, astfel încât nu poate dispune restituirea lor în natură, prin încălcarea dreptului de proprietate al cumpărătorilor acestora și că nu a fost încălcat art.1 din Protocolul nr. 1 CEDO, deoarece s-a propus acordarea de despăgubiri pentru apartamentele ce nu pot fi restituite în natură.

În acest sens, prin decizia nr. LII din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit pe calea recursului în interesul legii că instanța de judecată poate stabili întinderea măsurilor reparatorii prin echivalent doar în cazul notificărilor soluționate de unitatea deținătoare până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, sau care erau contestate la acea dată în fața instanței de judecată, ulterior fiind aplicabile dispozițiile Titlului VII din această lege. Având în vedere că dispoziția contestată a fost emisă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, întinderea despăgubirilor este stabilită doar pe calea procedurii administrative instituită prin Titlul VII din lege.

Criticile aduse de pârât au fost găsite de Curte nefondate deoarece prima instanță a decis acordarea măsurilor reparatorii în condițiile legii speciale pentru apartamentele vândute și nu măsuri reparatorii prin echivalent, iar calculul despăgubirilor urmează a se efectua de C.C.S.D., în baza procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005. Împotriva deciziei au formulat recurs atât reclamanții cât și pârâtul Municipiul București reprezentat de Primarul General. Reclamanții R.M.S. și R.R.F. și-au întemeiat recursul pe dispoz.art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au criticat hotărârea instanței de apel, în esență, pentru următoarele motive: 1.soluția instanțelor de fond de nerestituire în natură a imobilului, inclusiv a apartamentelor nr. 1 și 3, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu este legală întrucât statul român nu a avut niciodată un titlu valabil asupra acestor apartamente.

Refuzul de a restitui în natură imobilul reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel Constituția României și art. 1 al C.E.D.O. 2. susținerea instanței de apel că stabilirea despăgubirilor bănești nu este de competența instanței de judecată ci a C.C.S.D., potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu este fondată, deoarece instanța este competentă să stabilească valoarea despăgubirii și să oblige pârâtul să le plătească această despăgubire. Pârâtul Municipiul București a criticat decizia recurată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că în mod greșit instanțele au modificat art.2 din dispoziția contestată, față de reglementările art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII potrivit cărora valoarea echivalentă a imobilului solicitat se va stabili de către C.C.S.D.

Verificând legalitatea hotărârii judecătorești atacate prin prezentele recursuri, în raport de criticile formulate și de lucrările cauzei, se reține că acestea nu sunt fondate pentru următoarele considerente: Cu privire la critica adusă de către recurenții-reclamanți, privind nerestituirea în natură a imobilului se reține în primul rând că limitele legale de soluționare a prezentei cauze, astfel cum au fost stabilite de către aceștia prin cererea introductivă, sunt cele ale legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art. 20 alin. (2), din legea sus menționată, " în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare." Apartamentele din imobil vândute în baza Legii nr. 112/1995, și anume, apartamentul nr. 1 conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 41151/1996 și apartamentul nr. 3, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40554/1996, nu mai pot fi restituite în natură de către unitatea deținătoare, întrucât acestea nu se mai găsesc în patrimoniul său, asupra lor având titluri de proprietate cumpărătorii, persoane fizice.

Asupra valabilității contractelor de înstrăinare s-a pronunțat anterior Î nalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care, prin decizia nr. 5434 din 16 decembrie 2003, a constatat că acestea sunt încheiate cu respectarea condițiilor legale. Prin urmare, indiferent de natura titlului statului, cu privire la imobilul în litigiu, hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul anterior, chiar dacă nu se încadrează în sfera autorității de lucru judecat( fiind diferite părțile și cauza juridică) este relevantă în ceea ce privește chestiunile de drept dezlegate privind situația particulară a vânzărilor valabil făcute în temeiul Legii nr. 112/1995, când chiriașul de bună credință a devenit proprietar al imobilului.

Desigur că art. 48 din Legea nr. 10/2001 a prevăzut posibilitatea ca persoanele îndreptățite, vătămate într-un drept al lor, cărora până la intrarea în vigoare a acestei legi li s-au respins prin hotărâri irevocabile acțiunile având ca obiect imobile preluate abuziv, pot solicita indiferent de soluțiile pronunțate, măsuri reparatorii sau prin echivalent, în condițiile legii, însă, din acest text legal nu se poate admite ideea unei noi dezbateri judiciare asupra unor pretenții care au format obiectul unei alte judecăți. În acord cu argumentarea juridica cuprinsă în considerentele cauzei Raicu c/a României, pronunțată de C.E.D.O., cumpărătorii apartamentelor nr. 1 și 3 din imobilul în litigiu, au un bun, în sensul Protocolului nr. 1 al C.E.D.O., fiindu-le deja recunoscută valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

S-a susținut constant că potrivit art. 6 alin. (1) din Convenție, atenuarea vechilor prejudicii, aduse proprietarilor deposedați abuziv de bunul lor, nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, care să încalce principiul securității raporturilor juridice. Astfel, s-a considerat în practica Curții Europene, că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului, care a confiscat odinioară aceste bunuri (Pincovâ și Pine). Prin urmare critica potrivit căreia instanțele de fond și de apel, soluționând cauza, au încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, nu este fondată deoarece, prin hotărârile atacate, reclamantului i s-au acordat măsuri reparatorii, în acord cu posibilitatea oferită de legiuitor, fără însă a se înlătura efectele art. 1201 C. civ.

cu privire la dreptul cumpărătorilor, care au fost de bună credință, astfel cum irevocabil s-a stabilit de către instanța supremă. Cu privire la critica vizând cuantumul despăgubirilor, se reține că nici aceasta nu este fondată. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse modificări Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește procedura de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului (sau entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării) este obligat ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. Dispozițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd că notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei Centrale pentru Acordarea de Despăgubiri, însoțite de decizia sau dispoziția conținând propunerea motivată de acordare de despăgubiri și de documentația aferentă.

Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire și stabilirea cuantumul acesteia, se face potrivit alin. (6) și alin. (7) al textului de lege invocat, de către evaluatorul stabilit de Comisia Centrală, în baza raportului acestuia. Prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 instanța civilă de judecată nu mai poate hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor îndreptățite. De altfel, prin decizia nr. LII din 4 iunie 2007 înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii, a statuat că instanța de judecată poate stabili întinderea măsurilor reparatorii prin echivalent doar în cazul notificărilor soluționate de unitatea deținătoare până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, sau, care erau contestate la acea dată în fața instanței de judecată, ulterior fiind aplicabile dispozițiile Titlului VII din această lege.

Cum, dispoziția contestată a fost emisă la data de 5 octombrie 2006, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 cuantumul despăgubirilor poate fi stabilit doar în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar procedura contestării acesteia este cea prevăzută de noile dispoziții legale. Cu privire la motivul de recurs formulat de către pârâtul Municipiul București, aceasta se privește ca nefondat, având în vedere că reclamanții au optat pentru despăgubiri bănești. În aceste condiții își găsesc aplicare dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precedent menționate, astfel încât soluția primei instanțe, confirmată în apel, prin care pârâtul a fost obligat să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru apartamentele vândute și nu măsuri reparatorii prin echivalent, cum s-a menționat în această dispoziție, este la adăpost de critică.

În raport de cele ce preced, se constată că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursurile declarate în cauză vor fi respinse, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții R.M.S., R.R.F. și de pârâtul Municipiul București, prin primar împotriva deciziei nr. 292 din data de 15 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2008.