ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8034/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8034/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursurilor

civile de față, constată următoarele:

Reclamanții R.M.S. și R.R.F. au chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Primăria

Municipiului București, solicitând anularea în parte a Dispoziției nr. 6473

emisă de Primarul General al Municipiului București la data de 5 octombrie 2006,

în sensul restituirii în natură a întregului imobil situat în București. În

subsidiar au cerut despăgubiri bănești pentru apartamentele din imobil vândute

în baza

Legii nr. 112/1995 și pentru

apartamentul nr. 3, et. 1 împreună cu garajul,

conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40554/1996, împreună cu

cota

de teren aferentă în suprafață de 26,55 mp și obligarea pârâtelor la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii au arătat că Ie-a fost

respinsă notificarea privind, fie restituirea în natură a imobilului situat în

București, (care a aparținut defunctului lor tată), fie acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr.

112/1995, respectiv apartamentul nr. 1 de la parter, conform contractului de

vânzare-cumpărare 41151/1996 și apartamentul nr. 3 de la etajul 1, împreună cu

garajul, conform

contractului de

vânzare-cumpărare nr. 40554/1996, ambele apartamente

împreună cu cota de

teren aferentă, în suprafață de 226,55 mp

Reclamații au arătat că această dispoziție este

nelegală și netemeinică întrucât restituirea în natură a apartamentelor, care

au fost

vândute în baza Legii nr. 112/1995,

este posibilă deoarece statul român,

preluând abuziv imobilul, nu putea

transmite cumpărătorilor un titlu de proprietate valabil.

Cu privire la

procedura de restituire, dispoziția contestată a încălcat

prevederile art. 24 din Normele Metodologice de

aplicare unitară ale Legii nr. 10/2001 publicate în M.Of. nr. 324 din 4 mai 2003,

potrivit cărora în situația în care restituirea în natură nu este posibilă

oferta de restituire

prin echivalent se face, în

principal, prin despăgubiri bănești și doar în subsidiar, în funcție de

opțiunea persoanei îndreptățite, se pot acorda despăgubiri prin echivalent.

Reclamanții au subliniat faptul că înțeleg să

refuze restituirea prin echivalent făcută de Primăria Municipiului București și

optează pentru

acordarea de drepturi

bănești, întrucât varianta oferită de către pârâtă nu

reprezintă o

reparație echitabilă și reală, asupra acestui aspect pronunțându-se în mod

constant și CEDO.

Au

solicitat acordarea de despăgubiri bănești, calculate la valoarea

actuală de piață pentru apartamentul nr. 1, parter și apartamentul nr. 3,

etaj, garaj și terenul aferent în suprafață de 226,55 mp din imobilul

situat în București, respectiv echivalentul sumei

de 784.728 Euro, sumă determinată prin raportul de expertiză întocmit de ing.

D.C. în dosar nr. 6950/3/2006 al Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a

V

a civilă, prin sentința nr. 906 din 19 iunie 2007 a admis în parte

cererea formulată de reclamanți, a anulat parțial dispoziția nr. 6473 din 5

octombrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București, în sensul

că, art. 2 din dispoziție va avea următorul conținut: propune acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru

apartamentele vândute. A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată și a obligat

pârâții la plata sumei de 900 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a

reținut că apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, potrivit

contractelor de vânzare-cumpărare nr. 40554/1996 și 41151/1996, filele 77 și 78

dosar, nu mai pot fi restituite în natură, întrucât nu se mai găsesc în

proprietatea unității administrative teritoriale, iar asupra valabilității

acestor contracte s-a dat deja o dezlegare juridică, prin decizia nr. 5434

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, la data de 16 decembrie 2003.

În aceste condiții dispoziția contestată este

corectă sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură.

Tribunalul a reținut ca nelegală însă acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent.

Potrivit art. 1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin

echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite

în echivalent de către entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea

notificării, cu acordul persoanei îndreptățite,

sau despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv.

Astfel, în raport de prevederile legale

menționate, măsurile reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții sunt

prioritar despăgubirile bănești, al căror cuantum tribunalul a apreciat că

urmează a fi stabilit administrativ, întrucât notificarea a fost soluționată pe

cale administrativă.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții R.M.S., R.R.F. și pârâtul Municipiul București prin Primarul

General.

Reclamanții au indicat ca motive de

netemeinicie și nelegalitate faptul că: hotărârea primei instanțe contravine

dispozițiilor art. 1 din

primul Protocol

Adițional la C.E.D.O. și

art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, întrucât imobilul în

litigiu

a fost preluat de stat fără un titlu valabil; nu a existat nici un act de

expropriere; nu s-a acordat o justă despăgubire; imobilul poate fi restituit în

natură, statul fiind un vânzător de rea credință; Constituția României

garantează și ocrotește dreptul de proprietate privată; acordarea de

despăgubiri bănești prin Fondul Proprietatea este ipotetică și nu este în

concordanță cu prevederile art.1 din primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului; nelegal prima instanță,

respingând restituirea în natură, nu a stabilit cuantumul

despăgubirilor la

valoarea de piață determinată prin raportul de

expertiză întocmit de

ing. D.C. în dosar

nr. 6950/3/2006 al Tribunalului București.

Pârâtul Municipiul București a criticat

sentința arătând că în mod greșit a fost obligat să acorde reclamanților măsuri

reparatorii prin echivalent bănesc, întrucât potrivit art. 16 din titlu VII din

Legea nr. 247/2005 valoarea echivalentă a imobilului solicitat se va stabili de

către C.C.S.D., iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul

acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces verbal de

predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.

Pârâtul a mai criticat hotărârea tribunalului

și cu privire la forma

măsurilor

reparatorii, considerând că acestea pot fi doar titluri de valoare

sau

acțiuni.

Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă, prin decizia civilă

nr. 292

din 15 aprilie 2008 a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de

apel a apreciat că potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, pentru imobilele vândute cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, persoana îndreptățită are dreptul doar la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil,

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Reclamanților nu li se pot restitui în

natură apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, atât timp cât pe

cale judecătorească nu s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare.

Deși dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu a fost recunoscut reclamanților prin dispoziția contestată, asupra

apartamentelor de la parter și etajul 1 din același imobil, cumpărătorii în

baza Legii nr. 112/1995 au la rândul lor titluri

de proprietate.

În raport de această situație de fapt, a

existenței mai multor titluri de proprietate, clarificarea situației juridice

nu se poate realiza pe calea contestației împotriva dispoziției emise în

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci doar pe calea unei

acțiuni în revendicare.

Curtea a reținut și faptul că în prezent

pârâtul Municipiul București nu mai are în proprietate aceste apartamente,

astfel încât nu poate dispune restituirea lor în natură, prin încălcarea

dreptului de proprietate

al cumpărătorilor

acestora și că nu a fost încălcat art.1 din Protocolul nr. 1

CEDO,

deoarece s-a propus acordarea de despăgubiri pentru apartamentele ce nu pot fi

restituite în natură.

În acest sens, prin decizia nr. LII din 4 iunie

2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit pe calea recursului în

interesul legii că instanța de judecată poate stabili întinderea măsurilor

reparatorii prin echivalent doar în cazul notificărilor soluționate de unitatea

deținătoare până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, sau care

erau contestate la acea dată în fața instanței de judecată, ulterior fiind aplicabile

dispozițiile Titlului VII din această lege.

Având în vedere că dispoziția contestată a fost

emisă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, întinderea

despăgubirilor este stabilită doar pe calea procedurii administrative

instituită prin Titlul VII din lege.

Criticile aduse

de pârât au fost găsite de Curte nefondate deoarece

prima

instanță a decis acordarea măsurilor reparatorii în condițiile legii speciale

pentru apartamentele vândute și nu măsuri reparatorii prin echivalent, iar

calculul despăgubirilor urmează a se efectua de C.C.S.D., în baza procedurii

instituite prin Legea nr. 247/2005.

Împotriva deciziei au formulat recurs atât

reclamanții cât și pârâtul Municipiul București reprezentat de Primarul

General.

Reclamanții R.M.S. și R.R.F. și-au întemeiat

recursul pe

dispoz.art. 304

pct. 9 C. proc.

civ. și au criticat hotărârea instanței de apel, în esență, pentru următoarele

motive: 1.soluția instanțelor de fond de nerestituire în natură a imobilului, inclusiv

a apartamentelor nr. 1 și 3, înstrăinate în

baza Legii nr. 112/1995, nu este

legală întrucât statul român nu a avut

niciodată un titlu valabil asupra

acestor

apartamente. Refuzul de a restitui în natură imobilul reprezintă o

încălcare

flagrantă a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel Constituția României

și art. 1 al C.E.D.O.

stabilirea despăgubirilor bănești nu este de competența instanței de judecată

ci a C.C.S.D., potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu este fondată,

deoarece instanța este competentă să stabilească valoarea despăgubirii și să

oblige pârâtul să le plătească această despăgubire.

Pârâtul Municipiul București a criticat

decizia recurată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. arătând că în

mod greșit instanțele au modificat art.2 din

dispoziția contestată, față de

reglementările art. 16

alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII potrivit cărora valoarea

echivalentă a imobilului solicitat se va stabili de către C.C.S.D.

Verificând

legalitatea hotărârii judecătorești atacate prin prezentele

recursuri, în raport de criticile formulate și de lucrările cauzei, se

reține

că acestea nu sunt fondate pentru

următoarele considerente:

Cu privire la critica adusă de către

recurenții-reclamanți, privind nerestituirea în natură a imobilului se reține

în primul rând că limitele legale de soluționare a prezentei cauze, astfel cum

au fost stabilite de către aceștia prin cererea introductivă, sunt cele ale

legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art. 20 alin. (2), din

legea sus menționată, " în cazul în

care

imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

pentru

reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință,

trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana

îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea

de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare."

Apartamentele din imobil vândute în baza Legii

nr. 112/1995, și anume, apartamentul nr. 1 conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 41151/1996 și apartamentul nr. 3, conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 40554/1996, nu mai pot fi restituite în natură de către

unitatea deținătoare, întrucât acestea nu se mai găsesc în patrimoniul său,

asupra lor având titluri de proprietate cumpărătorii, persoane fizice.

Asupra

valabilității contractelor de înstrăinare s-a pronunțat anterior Î

nalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

care, prin decizia nr. 5434 din 16 decembrie 2003, a constatat că acestea sunt

încheiate cu respectarea condițiilor legale.

Prin urmare, indiferent de natura titlului

statului, cu privire la imobilul în litigiu, hotărârea judecătorească

pronunțată în litigiul anterior, chiar dacă nu se încadrează în sfera

autorității de lucru judecat( fiind diferite părțile și cauza juridică) este

relevantă în ceea ce privește chestiunile de drept dezlegate privind situația

particulară a vânzărilor valabil făcute în temeiul Legii nr. 112/1995, când

chiriașul de bună credință a devenit proprietar al imobilului.

Desigur că

art. 48 din Legea nr. 10/2001 a prevăzut posibilitatea ca

persoanele

îndreptățite, vătămate într-un drept al lor, cărora până la intrarea în vigoare

a acestei legi li s-au respins prin hotărâri irevocabile acțiunile având ca

obiect imobile preluate abuziv, pot solicita indiferent

de soluțiile pronunțate, măsuri reparatorii sau prin echivalent, în

condițiile

legii, însă, din acest text legal nu se poate admite ideea

unei noi

dezbateri judiciare asupra

unor pretenții care au format obiectul unei alte judecăți.

În acord cu argumentarea juridica

cuprinsă în considerentele cauzei Raicu c/a României, pronunțată de C.E.D.O.,

cumpărătorii apartamentelor nr. 1 și 3 din imobilul în litigiu, au un bun, în

sensul Protocolului nr. 1 al C.E.D.O., fiindu-le deja recunoscută valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare.

S-a susținut constant că potrivit art. 6 alin.

(1) din Convenție, atenuarea vechilor prejudicii, aduse proprietarilor

deposedați abuziv de bunul lor, nu trebuie să creeze noi neajunsuri

disproporționate, care să încalce principiul securității raporturilor juridice.

Astfel, s-a considerat în practica Curții

Europene, că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu

trebuie să fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului,

care a confiscat odinioară aceste bunuri (Pincovâ și Pine).

Prin urmare critica potrivit căreia

instanțele de fond și de apel, soluționând cauza, au încălcat dispozițiile art.

1 din Protocolul nr. 1,

adițional la

Convenție, nu este fondată deoarece, prin hotărârile atacate,

reclamantului

i s-au acordat măsuri reparatorii, în acord cu posibilitatea oferită de

legiuitor, fără însă a se înlătura efectele art. 1201 C. civ. cu privire la

dreptul cumpărătorilor, care au fost de bună credință, astfel cum irevocabil

s-a stabilit de către instanța supremă.

Cu privire la critica vizând cuantumul

despăgubirilor, se reține că nici aceasta nu este fondată.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse

modificări Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește procedura de stabilire și

acordare a măsurilor reparatorii.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului (sau entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării)

este obligat ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale, privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în

care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de

persoana îndreptățită.

Dispozițiile art. 16

alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd că

notificările

nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Acordarea de Despăgubiri, însoțite de

decizia sau dispoziția conținând propunerea motivată de acordare de despăgubiri

și de documentația aferentă.

Emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire și stabilirea cuantumul acesteia, se face potrivit alin. (6) și

alin. (7) al textului de lege

invocat,

de către evaluatorul stabilit de Comisia Centrală, în baza raportului acestuia.

Prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 247/2005 instanța civilă de judecată nu mai poate hotărî cu privire la

cuantumul

despăgubirilor ce pot fi acordate

persoanelor îndreptățite.

De altfel,

prin decizia nr. LII din 4 iunie 2007 înalta Curte de Casație și

Justiție, soluționând recursul în interesul legii, a statuat că

instanța de

judecată poate stabili

întinderea măsurilor reparatorii prin echivalent doar

în cazul

notificărilor soluționate de unitatea deținătoare până la momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005, sau, care erau contestate la acea dată în fața

instanței de judecată, ulterior fiind aplicabile dispozițiile Titlului VII din

această lege.

Cum, dispoziția contestată a fost emisă

la data de 5 octombrie 2006, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005

cuantumul despăgubirilor poate fi stabilit doar în condițiile Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, iar procedura contestării acesteia este cea prevăzută de noile

dispoziții legale.

Cu privire la motivul de recurs formulat de

către pârâtul Municipiul București, aceasta se privește ca nefondat, având în

vedere că reclamanții au optat pentru despăgubiri bănești.

În aceste condiții își găsesc aplicare

dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precedent menționate,

astfel încât soluția primei instanțe, confirmată în apel, prin care pârâtul a

fost obligat să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

pentru apartamentele vândute și nu măsuri reparatorii prin echivalent, cum s-a

menționat în această dispoziție, este la adăpost de critică.

În raport de cele ce preced, se

constată că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care recursurile declarate în cauză vor fi respinse, în conformitate cu

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții R.M.S., R.R.F. și de pârâtul Municipiul București,

prin primar împotriva deciziei nr. 292 din data de 15 aprilie 2008 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2008.