ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7266/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 18 ianuarie 2008 la Tribunalul București, secția a III- a civilă, reclamantul M.I.S. a chemat în judecată pe pârâții Primarul General al municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, solicitând ca primul să fie obligat la emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului situat în București, și obligarea celor doi pârâți în solidar la plata daunelor cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere cu începere de la 9 august 2007 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Prin cererea completatoare din 18 februarie 2008, reclamantul a solicitat ca instanța să dispună restituirea în natură a imobilului și obligarea pârâților în solidar la daune cominatorii în cuantum de 1000 lei/zi de întârziere începând cu data de 9 august 2007 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a formulat notificarea nr. 438 din 18 iunie 2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat la adresa menționată, în calitate de persoană îndreptățită la restituire (fiind fiul fostului proprietar F.M., ce deținea imobilul în baza titlului de proprietate, reprezentat prin actul de vânzare-cumpărare nr. 203/1943). Apartamentul în litigiu a fost vândut numitei S.M. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1475 din 22 ianuarie 1997, act ce a fost contestat la Judecătoria Sectorului 2 București. Prin hotărâre irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract de vânzare-cumpărare. Reclamantul a învederat că, deși a anexat la notificarea formulată toate actele de care înțelege să se folosească pentru restituirea imobilului ce a aparținut autorului său, cererea nu a fost soluționată până în prezent.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Primarul General al municipiului București a solicitat respingerea acțiunii. Prin sentința civilă nr. 1267 din 8 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.I.S. și a obligat pârâții să soluționeze notificarea nr. 438 din 18 iunie 2001, având ca obiect restituirea în natură a apartamentului nr. 1 din București, sector 2 și a respins ca neîntemeiate cererile de restituire în natură a acestui apartament și de obligare a pârâților la daune cominatorii în sumă de 1000 lei/zi de întârziere și de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, reclamantul a formulat notificarea nr. 438 din 18 iunie 2001 prin care, în calitate de persoană îndreptățită a solicitat unității deținătoare să îi restituie în natură imobilului situat în București, sector 2, învederând că este fiul fostului proprietar M.F., titlul de proprietate al autorului fiind contractul de vânzare-cumpărare nr. 203/1943. Din probele administrate a rezultat că imobilul în litigiu a fost înstrăinat de către stat în baza Legii nr. 112/1995 numitei S.M. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1475 din 22 ianuarie 1997, contract a cărui nulitate a fost constatată prin sentința civilă nr. 5578/2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1202/2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pârâții sesizați cu notificarea reclamantului nu s-au conformat dispozițiilor cu caracter imperativ prev. de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că, în interiorul unui termen de 60 de zile de la data depunerii notificării ori a actelor doveditoare să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra notificării, fapt care evidențiază atitudinea culpabilă a acestora, cu atât mai mult cu cât intervalul de timp scurs de la momentul înregistrării notificării este de peste 7 ani. Prima instanță a respins cererea, având în vedere că imobilul a trecut în proprietatea numitei S.M. prin vânzare în baza Legii nr. 112/1995, situație în care există posibilitatea promovării de către reclamant a unei cereri în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți în condițiile dreptului comun.

Cererea de obligare a pârâților la plata daunelor cominatorii a fost respinsă în raport de disp. art. 580 3 C. proc. civ., care dau posibilitatea reclamantului ca, în ipoteza în care, după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, dacă unitatea deținătoare refuză în continuare să-și îndeplinească obligația stabilită, să uzeze de calea prevăzută de acest text, în raport de care debitorul poate fi constrâns să-și îndeplinească obligația prin aplicarea unei amenzi civile. Prin apelul declarat de reclamant, hotărârea instanței de fond a fost criticată pentru netemeinicie și nelegalitate, învederând că a solicitat restituirea în natură a imobilului menționat în notificare, obligarea pârâților în solidar la plata daunelor cominatorii, iar în subsidiar obligarea Primarului General al municipiului București la emiterea dispoziției de restituire în natură a apartamentului indicat în notificare.

Reclamantul a învederat că notificarea adresată unității deținătoare nu a fost soluționată până în prezent, că apartamentul solicitat a-i fi restituit în natură a fost înstrăinat abuziv numitei S.M. și că prin decizia nr. 1202 din 8 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat în mod irevocabil nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1475 din 22 ianuarie 1997. Se mai susține că în speță sunt incidente prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 conform cărora, pentru imobilele preluate abuziv foștii proprietari își păstrează calitatea de proprietari. În ceea ce privește raționamentul instanței de fond, în sensul că s-ar impune promovarea unei acțiuni în comparare de titluri este nerealist și în contradicție cu procedura stabilită de Legea nr. 10/2001 și cu decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite.

Reclamantul arată că instanța de judecată are posibilitatea, potrivit recursului pronunțat în interesul legii nu numai să oblige unitatea deținătoare să emită o decizie sau dispoziției de restituire în natură, ci, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție să constate în mod direct restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil. Cu privire la modul de soluționare a cererii pentru obligarea pârâților la plata daunelor cominatorii, apelantul-reclamant a arătat că instanța de fond a ignorat dispozițiile deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, raportat la dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ. În final, se susține că autoritatea administrativă în mod ostentativ a refuzat sistematic să emită dispoziția de restituire, producându-i astfel un grav prejudiciu prin lipsirea de folosință a bunului și privarea de dreptul de proprietate garantat de Constituție și de normele comunitare.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 883A din 9 decembrie 2008 a admis apelul reclamantului M.I.S. împotriva sentinței civile nr. 1267 din 8 septembrie 2008 a Tribunalului București în contradictoriu cu intimații-pârâți Primarul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâți să-i restituie în natură apartamentul nr. 1, din București, sector 2. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de apel a reținut că, prin cererea completată la 18 februarie 2008, reclamantul M.I.S. a solicitat ca instanța să dispună restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 2 și obligarea pârâților în solidar la daune cominatorii în cuantum de 1000 lei pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 9 august 2007 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Anterior promovării acțiunii, reclamantul a formulat notificare în calitate de moștenitor al autorului său, defunctul M.F. care dobândise imobilul în cauză în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 203/1943. Prin sentința civilă nr. 5578 din 29 iunie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1202 din 8 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1475 din 22 ianuarie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între pârâți și numita S.M. Ca urmare a pronunțării acestei hotărâri, imobilul solicitat de reclamant a reintrat în patrimoniul unității deținătoare, aceasta având posibilitatea să soluționeze notificarea.

Potrivit deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. In speță, acțiunea are ca obiect obligația de a face, respectiv obligarea pârâtului Primarul General al municipiului București să emită o dispoziție de restituire în natură a imobilului solicitat de reclamant.

Reclamantul, fiind vătămat în drepturile sale prin refuzul nejustificat al unității deținătoare de a-i soluționa notificarea a înțeles să promoveze acțiune direct în instanță. In cauză fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, ca urmare a desființării actului de vânzare-cumpărare încheiat cu terțul chiriaș cumpărător și reintrării imobilului în patrimoniul unității deținătoare, judecătorul are obligația de a chibzui și asupra eficienței soluției, pe care urmează să o adopte, întrucât retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului, așa cum a procedat instanța de fond, ar conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

In spiritul reglementărilor de ansamblu date de Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa cererea de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei decizii, ci impune ca în cadrul plenitudinii sale de jurisdicției, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului. Imobilul în discuție a fost preluat abuziv de către stat prin Decretul nr. 92/1950, astfel că se pot aplica dispozițiile Legii nr. 10/2001. În plus, nevalabilitatea titlului statului a fost recunoscută chiar prin dispoziția nr. 1009 din 29 iunie 2006, emisă de Primarul General al municipiului București în favoarea reclamantului.

Având în vedere că instanța de fond a admis în parte acțiunea completată a reclamantului, obligând pe pârâți să soluționeze notificarea, având ca obiect restituirea apartamentului de la adresa indicată anterior, fără a proceda în mod direct la restituirea în natură a acestui imobil, în condițiile în care era liber și erau îndeplinite cerințele art. 2 alin. (1) lit. a), art. 2 alin. (2) și art. 3 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că soluția pronunțată de tribunal este netemeinică și nelegală și ca urmare a admiterii apelului a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâții să restituie în natură reclamantului apartamentul solicitat. Cu privire la critica referitoare la plata daunelor cominatorii întemeiată pe disp.

art. 580 3 C. proc. civ., s-a reținut că soluția instanței de fond este legală. Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, la care a făcut trimitere apelantul s-a pronunțat într-un recurs în interesul legii cu privire la articolul menționat, dar și-a produs efectele numai până la data modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 459 din 6 decembrie 2006. De altfel, în urma modificării Codului de procedură civilă prin acest act normativ, art. 580 alin. (5) C. proc. civ. dispune explicit că pentru neexecutarea obligațiilor de a face intuitu personae nu se pot acorda daune cominatorii, această instituție controversată fiind eliminată.

Împotriva deciziei nr. 883A din 9 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, întrucât a admis în mod eronat apelul reclamantului, dispunând obligarea unității deținătoare la restituirea în natură a imobilului în litigiu, cu motivarea că judecătorul trebuie să chibzuiască asupra eficienței soluției, deoarece trimiterea cauzei la unitatea deținătoare ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Se susține că, în mod greșit instanța a avut în vedere cererea completatoare, formulată la 8 februarie 2008, în condițiile în care trebuia ținut cont numai de cererea introductivă de la 18 ianuarie 2008, prin care s-a solicitat obligarea unității deținătoare la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului solicitat. Susține recurentul că cele două cereri se exclud reciproc și că soluția corectă este cea pronunțată de către instanța de fond și că nu se impunea ca instanța de apel să aibă în vedere decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recursul în interesul legii. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție îl reține ca nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de apel corect a admis apelul formulat de reclamant și a dispus restituirea în natură a imobilului către reclamant în calitate de persoană îndreptățită.

Scopul Legii nr. 10/2001 este acela de a oferi foștilor proprietari cadrul legal pentru a li se restitui imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989. Prin aceeași lege s-a prevăzut atât restituirea în natură a imobilelor, cât și măsuri reparatorii prin echivalent. În urma investirii unității deținătoare cu notificarea prin care reclamantul a solicitat restituirea în natură a apartamentului situat în București, sector 2, aceasta era obligată ca în termen de 60 de zile, conform prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 să soluționeze cererea, aspect ce a fost ignorat.

Prin decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a statuat că instanța judecătorească poate să dispună ea însăși în mod direct restituirea în natură a imobilului, atât în cazul în care constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei emise de unitatea deținătoare a imobilului, cât și în cazul când unitatea deținătoare a imobilului nu s-a pronunțat în termenul prevăzut de lege, prin decizie, respectiv dispoziție motivată, cu privire la pretențiile reclamantului, care a uzat de procedurile de restituire reglementate de lege.

Prin art. 26 alin. (3) din lege s-a precizat că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingerea a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare". Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, investită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură.

Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil. O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul trebuie să chibzuiască și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al unității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede în art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Instanța de apel a reținut corect că, imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de Statul Român, că operează de drept prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar autoritatea administrativă în mod abuziv tergiversează soluționarea notificării.

Pentru considerentele expuse, urmează ca recursul declarat de pârât să fie respins ca nefondat. La cererea intimatului M.I.S., reținându-se culpa procesuală a recurentului, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. acesta din urmă va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 lei, reprezentând onorariul apărător, dovedit cu chitanța de la fila 9 dosar. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 883A din 9 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat. Obligă recurentul să plătească intimatului M.I.S. cheltuieli de judecată în sumă de 600 lei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 iulie 2009. 8