ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7266/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7266/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 18 ianuarie 2008 la Tribunalul București, secția a III-

a civilă, reclamantul M.I.S. a chemat în

judecată pe pârâții Primarul

General

al municipiului București și Municipiul București prin Primarul General,

solicitând ca primul să fie obligat la

emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului situat în București, și

obligarea

celor doi pârâți

în solidar la plata daunelor cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere

cu începere de la 9 august 2007 și până la

rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Prin cererea

completatoare din 18 februarie 2008, reclamantul a solicitat ca instanța

să dispună restituirea în natură a imobilului și obligarea pârâților în

solidar la

daune cominatorii în cuantum de

1000 lei/zi de întârziere începând cu data de

9 august 2007 și până la

rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În motivarea

cererii, reclamantul a arătat că a formulat notificarea nr. 438 din 18 iunie

2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat la adresa

menționată, în calitate de persoană

îndreptățită la restituire (fiind fiul fostului

proprietar F.M., ce deținea imobilul în baza

titlului de proprietate,

reprezentat

prin actul de vânzare-cumpărare nr. 203/1943). Apartamentul în litigiu a fost vândut

numitei S.M. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1475 din 22 ianuarie 1997,

act ce a fost contestat la Judecătoria Sectorului 2 București.

Prin

hotărâre irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract de

vânzare-cumpărare.

Reclamantul a învederat că, deși a

anexat la notificarea formulată toate

actele

de care înțelege să se folosească pentru restituirea imobilului ce a aparținut

autorului

său, cererea nu a fost soluționată până în prezent.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul

Primarul General al municipiului București a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1267 din 8

septembrie 2008, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.I.S.

și a obligat pârâții să soluționeze notificarea

nr. 438 din 18 iunie 2001, având ca

obiect restituirea în natură a

apartamentului nr. 1 din București,

sector 2

și a respins ca neîntemeiate cererile de restituire în natură

a acestui

apartament și de obligare a pârâților la daune cominatorii în sumă de

1000 lei/zi de întârziere și de acordare a

cheltuielilor de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, reclamantul

a formulat notificarea nr. 438 din 18

iunie 2001 prin care, în calitate de persoană

îndreptățită a solicitat unității deținătoare să

îi restituie în natură imobilului situat

în București, sector

2, învederând că este fiul

fostului

proprietar M.F., titlul de proprietate al autorului fiind contractul

de

vânzare-cumpărare nr. 203/1943.

Din probele

administrate a rezultat că imobilul în litigiu a fost înstrăinat de

către stat în baza Legii nr. 112/1995

numitei S.M. în baza contractului de

vânzare-cumpărare nr.

1475 din 22 ianuarie 1997, contract a cărui nulitate a fost

constatată prin sentința civilă nr. 5578/2006,

pronunțată de Judecătoria Sectorului

2

București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1202/2007 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pârâții sesizați cu notificarea reclamantului

nu s-au conformat dispozițiilor

cu caracter

imperativ prev. de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin

Legea nr. 247/2005, în sensul că, în interiorul

unui termen de 60 de zile de la data

depunerii

notificării ori a actelor doveditoare să se pronunțe prin decizie sau

dispoziție motivată asupra notificării, fapt care

evidențiază atitudinea culpabilă a

acestora, cu atât mai mult cu cât

intervalul de timp scurs de la momentul înregistrării notificării este de peste

7 ani.

Prima instanță a

respins cererea, având în vedere că imobilul a trecut în

proprietatea numitei S.M. prin vânzare în baza

Legii nr. 112/1995, situație

în care există posibilitatea

promovării de către reclamant a unei cereri în revendicare prin compararea

titlurilor de proprietate prezentate de părți în condițiile dreptului comun.

Cererea de obligare a pârâților la

plata daunelor cominatorii a fost respinsă în raport de disp. art. 580

3

C. proc. civ., care dau posibilitatea reclamantului ca, în ipoteza în care,

după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, dacă

unitatea deținătoare refuză în continuare să-și îndeplinească obligația

stabilită, să

uzeze de calea prevăzută de acest text, în raport de care

debitorul poate fi

constrâns să-și

îndeplinească obligația prin aplicarea unei amenzi civile.

Prin apelul

declarat de reclamant, hotărârea instanței de fond a fost criticată pentru

netemeinicie și nelegalitate, învederând că a solicitat restituirea în natură a

imobilului menționat în notificare, obligarea pârâților în solidar la plata

daunelor

cominatorii, iar în subsidiar obligarea

Primarului General al municipiului

București

la emiterea dispoziției de restituire în natură a apartamentului indicat în

notificare.

Reclamantul a

învederat că notificarea adresată unității deținătoare nu a fost

soluționată până în prezent, că

apartamentul solicitat a-i fi restituit în natură a fost

înstrăinat abuziv numitei S.M. și că prin decizia

nr. 1202 din 8 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

constatat în mod irevocabil

nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1475 din 22 ianuarie 1997.

Se mai susține că în speță sunt

incidente prevederile art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 conform cărora, pentru imobilele preluate abuziv foștii

proprietari își

păstrează calitatea de proprietari.

În ceea ce

privește raționamentul instanței de fond, în sensul că s-ar impune promovarea

unei acțiuni în comparare de titluri este nerealist și în contradicție cu

procedura stabilită de Legea nr. 10/2001 și cu decizia nr. XX din 19

martie 2007,

pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secții Unite.

Reclamantul arată

că instanța de judecată are posibilitatea, potrivit recursului

pronunțat în interesul legii nu numai să oblige unitatea deținătoare să

emită o decizie sau dispoziției de restituire în natură, ci, în virtutea

dreptului său de plenitudine de jurisdicție să constate în mod direct

restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

Cu privire la

modul de soluționare a cererii pentru obligarea pârâților la plata

daunelor cominatorii, apelantul-reclamant

a arătat că instanța de fond a ignorat

dispozițiile deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005, pronunțată de Înalta

Curte de Casație

și Justiție,

Secțiile Unite, raportat la dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ.

În final,

se susține că autoritatea administrativă în mod ostentativ a refuzat sistematic

să emită dispoziția de restituire, producându-i astfel un grav prejudiciu

prin lipsirea de folosință a bunului și privarea de dreptul de

proprietate garantat de Constituție și de normele comunitare.

Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, prin decizia nr. 883A din 9

decembrie 2008

a admis apelul reclamantului M.I.S. împotriva sentinței civile nr. 1267 din 8

septembrie 2008 a Tribunalului București în

contradictoriu

cu intimații-pârâți Primarul General al Municipiului București și

Municipiul

București prin Primarul General, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a

obligat pe pârâți să-i restituie în natură apartamentul nr. 1, din București, sector

2.

Au fost menținute celelalte dispoziții

ale sentinței.

Instanța de apel a reținut că, prin

cererea completată la 18 februarie 2008, reclamantul M.I.S. a solicitat ca

instanța să dispună restituirea în

natură a

imobilului situat în București, sector 2 și obligarea pârâților în solidar la

daune cominatorii în cuantum de 1000 lei pentru

fiecare zi de întârziere, începând cu 9 august 2007 și până la

rămânerea irevocabilă a

hotărârii.

Anterior

promovării acțiunii, reclamantul a formulat notificare în calitate de

moștenitor al autorului său, defunctul M.F.

care dobândise imobilul în

cauză

în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 203/1943.

Prin sentința

civilă nr. 5578 din 29 iunie 2006 a Judecătoriei sectorului 2

București, rămasă definitivă și

irevocabilă prin decizia nr. 1202 din 8 iunie 2007 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1475 din 22 ianuarie 1997,

încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995 între pârâți și

numita S.M.

Ca urmare

a pronunțării acestei hotărâri, imobilul solicitat de reclamant a

reintrat în patrimoniul unității deținătoare, aceasta având

posibilitatea să soluționeze notificarea.

Potrivit deciziei

nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secțiile Unite, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de

judecată

este competentă să soluționeze pe

fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei sau dispoziției

de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a

imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate.

In speță, acțiunea are ca obiect obligația de a

face, respectiv obligarea

pârâtului

Primarul General al municipiului București să emită o dispoziție de

restituire

în natură a imobilului solicitat de reclamant.

Reclamantul, fiind vătămat în drepturile sale

prin refuzul nejustificat al unității deținătoare de a-i soluționa notificarea

a înțeles să promoveze acțiune direct în instanță.

In cauză

fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a

măsurilor reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, ca

urmare a

desființării actului de

vânzare-cumpărare încheiat cu terțul chiriaș cumpărător și

reintrării

imobilului în patrimoniul unității deținătoare, judecătorul are obligația

de a chibzui și asupra eficienței soluției, pe

care urmează să o adopte, întrucât

retrimiterea cauzei la unitatea

deținătoare a imobilului, așa cum a procedat

instanța

de fond, ar conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

In

spiritul reglementărilor de ansamblu date de Legea nr. 10/2001, atribuția

instanței judecătorești de a soluționa cererea de restituire a

imobilului în natură

nu este restrânsă doar

la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei decizii,

ci impune

ca în cadrul plenitudinii sale de jurisdicției, nelimitată în această materie

prin vreo dispoziție legală, să dispună direct restituirea în natură a

imobilului ce face obiectul litigiului.

Imobilul în discuție a fost preluat abuziv de

către stat prin Decretul

nr. 92/1950,

astfel că se pot aplica dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În plus, nevalabilitatea titlului

statului a fost recunoscută chiar prin

dispoziția

nr. 1009 din 29 iunie 2006, emisă de Primarul General al municipiului

București

în favoarea reclamantului.

Având în vedere că

instanța de fond a admis în parte acțiunea completată a

reclamantului,

obligând pe pârâți să soluționeze notificarea, având ca obiect restituirea

apartamentului de la adresa indicată anterior, fără a proceda în mod

direct la restituirea în natură a acestui imobil,

în condițiile în care era liber și erau

îndeplinite cerințele art. 2

alin. (1) lit. a), art. 2 alin. (2) și art. 3 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.,

instanța de apel a reținut că soluția pronunțată

de tribunal este netemeinică și

nelegală

și ca urmare a admiterii apelului a schimbat în parte sentința apelată, în

sensul

că a obligat pârâții să restituie în natură reclamantului apartamentul

solicitat.

Cu privire la

critica referitoare la plata daunelor cominatorii întemeiată pe

disp. art. 580

3

C. proc. civ.,

s-a reținut că soluția instanței de fond este legală.

Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, la care a

făcut trimitere apelantul s-a pronunțat într-un

recurs în interesul legii cu privire la articolul menționat, dar și-a

produs efectele

numai până la data

modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 459 din

6

decembrie 2006. De altfel, în urma modificării Codului de procedură civilă prin

acest

act normativ, art. 580 alin. (5) C.

proc. civ. dispune explicit că pentru neexecutarea

obligațiilor de a face intuitu personae nu se pot

acorda daune cominatorii, această

instituție controversată fiind

eliminată.

Împotriva

deciziei nr. 883A din 9 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă, a declarat recurs pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate

prin prisma motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că, instanța de

apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a

legii, întrucât a admis în mod eronat apelul

reclamantului, dispunând obligarea unității deținătoare la restituirea în

natură a imobilului în litigiu, cu motivarea că

judecătorul trebuie să chibzuiască asupra

eficienței soluției, deoarece trimiterea cauzei la unitatea deținătoare ar

putea conduce la prelungirea nejustificată a

procedurii de

restituire.

Se susține că, în

mod greșit instanța a avut în vedere cererea completatoare, formulată la 8

februarie 2008, în condițiile în care trebuia ținut cont numai de cererea

introductivă de la 18 ianuarie 2008, prin care s-a solicitat obligarea unității

deținătoare

la emiterea unei

dispoziții de restituire în natură a imobilului solicitat.

Susține

recurentul că cele două cereri se exclud reciproc și că soluția corectă

este cea pronunțată de către instanța de

fond și că nu se impunea ca instanța de

apel să aibă în

vedere decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recursul

în interesul legii.

Examinând

recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casație

și Justiție îl reține ca nefondat pentru

următoarele considerente:

Instanța

de apel corect a admis apelul formulat de reclamant și a dispus

restituirea în natură a imobilului către reclamant în calitate de

persoană îndreptățită.

Scopul

Legii nr. 10/2001 este acela de a oferi foștilor proprietari cadrul legal

pentru a li se restitui imobilele preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

-22 decembrie 1989.

Prin

aceeași lege s-a prevăzut atât restituirea în natură a imobilelor, cât și

măsuri reparatorii prin echivalent.

În urma

investirii unității deținătoare cu notificarea prin care reclamantul a

solicitat restituirea în natură a

apartamentului situat în București, sector 2, aceasta era obligată ca în termen

de 60 de zile, conform

prevederilor

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 să soluționeze cererea, aspect ce a

fost ignorat.

Prin

decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite,

s-a statuat că instanța judecătorească

poate să dispună ea însăși în mod direct restituirea în natură a imobilului,

atât în cazul în care constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei emise de

unitatea deținătoare a imobilului, cât și în cazul când unitatea deținătoare a

imobilului nu s-a pronunțat în termenul prevăzut de

lege,

prin decizie, respectiv dispoziție motivată, cu privire la pretențiile

reclamantului, care a uzat de procedurile de

restituire reglementate de lege.

Prin art. 26

alin. (3) din lege s-a precizat că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată

de respingerea a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi

atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,

după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30

de zile de la comunicare".

Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile,

respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor

de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele

judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr.

10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin

hotărâre judecătorească, este evident că instanța, investită cu

cenzurarea deciziei

sau a

dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de

a

obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de

restituire în

natură. Dimpotrivă, în

virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a

acordat

prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere

a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta

nu corespunde cerințelor legii, o va anula,

dispunând ea însăși, în mod direct,

restituirea imobilului preluat de

stat fără titlu valabil.

O astfel de soluție se impune și pentru că, în

îndeplinirea atribuției de a

verifica dacă

sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii

reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul trebuie să

chibzuiască și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce

retrimiterea

cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea

conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Lipsa răspunsului unității deținătoare,

respectiv al unității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu

refuzul restituirii imobilului, iar un

asemenea

refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează

dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței

competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede în art. 21 alin. (2), că

nicio

lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a

se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Instanța

de apel a reținut corect că, imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de

Statul Român, că operează de drept prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, iar autoritatea administrativă în mod abuziv tergiversează

soluționarea notificării.

Pentru

considerentele expuse, urmează ca recursul declarat de pârât să fie

respins ca nefondat.

La cererea

intimatului M.I.S., reținându-se culpa procesuală a

recurentului,

în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. acesta din urmă va fi obligat la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 lei, reprezentând onorariul

apărător, dovedit cu chitanța de la fila 9 dosar.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General

împotriva deciziei nr. 883A din 9 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul să

plătească intimatului M.I.S. cheltuieli de

judecată în

sumă de 600 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6

iulie 2009.

8