ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6032/2008

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 4 aprilie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția

a

IV

a civilă, reclamantul R.C. a solicitat obligarea

pârâtului Municipiul București prin Primar General să îi soluționeze

notificarea nr. 384/2005, în sensul stabilirii valorii de circulație a

apartamentului nr. 36 situat în București, precum și modificarea și completarea

dispoziției nr. 491 din 3 aprilie 2000 emisă de Primarul General al

municipiului București, în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor

legale pentru acest imobil.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că imobilul a fost naționalizat de la tatăl său, R.I.G.,

iar prin decizia civilă nr. 2462 din 12 octombrie 1999, Tribunalul București,

secția a

IV

a civilă, i-a restituit autorului reclamantului, în

deplină proprietate și posesie, definitiv și irevocabil, imobilul în litigiu.

În baza acestei

hotărâri, la data de 3 aprilie 2000, Primarul General al municipiului București

a emis dispoziția nr. 491, prin care a fost restituit acest imobil, fără a se

face și punerea efectivă în posesie întrucât imobilul a fost vândut în temeiul

Legii nr. 112/1995 chiriașilor S.G. și S.M., prin contractul nr. 235/1 din 9

mai 1997.

Față de aceste

împrejurări, autorul reclamantului a formulat acțiune în justiție împotriva

familiei S. care, inițial a fost respinsă prin sentința civilă nr. 10460 din 17

octombrie 2001 a Judecătoriei sector 1 București, ulterior admisă prin decizia

civilă nr. nr. 751 A/2002 a Tribunalului București și din nou respinsă prin

decizia civilă nr. 2268/2002 a Curții de Apel.

Urmare acestor

hotărâri, măsura de restituire în natură dispusă de Primarul General prin

dispoziția nr. 491/2000 nu mai putea fi adusă la îndeplinire, astfel că prin

notificarea nr. 384/2005, reclamantul a solicitat să se stabilească și sa-i fie

plătite despăgubiri.

La această

notificare, Municipiul București a înaintat reclamantului adresa nr. 39846 din

18 noiembrie 2006, prin care l-a înștiințat că, întrucât notificarea nu a fost

formulată în termenul de 1 an prevăzut de Legea nr. 10/2001, a pierdut dreptul

de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin sentința

civila nr. 1282 din 11 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a

IV-

civilă,

a admis excepția lipsei de interes invocată din oficiu de instanță și a respins

acțiunea pentru acest considerent.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că dispoziția nr. 491/2000 emisă de

Primarul General al municipiului București prin care s-a dispus restituirea în

natură a apartamentului în litigiu către autorul reclamantului face dovada

proprietății asupra acestuia și are forța probantă a unui înscris autentic.

Atâta timp cât s-a

emis o dispoziție de restituire în natură a apartamentului, persoana în

favoarea căreia a fost emisă această dispoziție nu mai justifică un interes în

a solicita emiterea unei alte dispoziții prin care să se dispună acordarea de

despăgubiri pentru același imobil.

Apelul declarat de

reclamant a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 148 A din 3 martie 2008.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că, alegând calea dreptului comun, care a

condus la o finalitate pozitivă a demersurilor sale obținându-se restituirea în

natură a imobilului, reclamantul nu mai justifică nici un interes în obținerea

unei noi dispoziții având ca obiect despăgubiri pentru același imobil, cu atât

mai mult cu cât decizia tribunalului prin care i s-a restituit imobilul este

definitivă și irevocabilă, iar efectele sale nu sunt anulate.

În caz

contrar, reclamantul ar beneficia atât de restituirea în natură a imobilului

printr-o hotărâre care poate fi oricând pusă în executare, cât și de o

despăgubire bănească, pentru același imobil, în cadrul unei proceduri speciale,

ce nu a fost aleasă conform dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr.

10/2001.

Recurentul nu se

încadrează nici în dispozițiile art. 46 și art. 47 din Legea nr. 10/2001, care

prevăd posibilitatea prelungirii termenului de formulare a notificării, dar

numai în situația respingerii prin hotărâre judecătorească irevocabilă a

acțiunii având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat.

Decizia

pronunțată în apel a fost atacată cu recurs de reclamantul R.C., care, invocând

prevederile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., susține că în mod greșit a

apreciat instanța de apel că speță sunt aplicabile dispozițiile art. 47 și art.

46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 întrucât el are o hotărâre judecătorească de

restituire în natură a imobilului. Se mai arată că instanța de apel a ignorat

decizia nr.

XX

din 19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care se statuează că instanța este

obligată să se pronunțe asupra fondului cauzei în cazul refuzului unității

deținătoare de a soluționa notificarea.

Solicită

admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și

apel și trimiterea dosarului la tribunal pentru judecarea pe fond a cauzei.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate și având în

vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul

declarat în cauză este nefondat pentru următoarele considerente:

Dreptul de

proprietate al reclamantului cu privire la apartamentul în litigiu a fost

recunoscut irevocabil prin decizia civilă nr. 2462 din 12 octombrie 1999 a

Tribunalului București, secția a

IV

a civilă, iar finalitatea acțiunii în revendicare,

respectiv recunoașterea dreptului de proprietate a fost îndeplinită prin

emiterea dispoziției nr. 491 din 3 aprilie 2000 de către Primarul General.

Așa fiind, instanțele

au statuat în mod corect că reclamantul nu mai justifică un interes pentru

obținerea unei dispoziții având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru

același imobil. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care, cu privire la

același imobil, ar exista două dispoziții, cu modalități diferite de acordare a

reparației, ceea ce este inadmisibil.

Nu poate fi primită

critica în sensul că instanța de apel a

„ignorat

total măsurile obligatorii dispuse de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație

și Justiție prin decizia

XX

din 19 martie 2007” potrivit cărora instanța

de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificare.

Faptul că instanța de

fond a soluționat acțiunea reclamantului prin admiterea excepției lipsei de

interes, menținută de instanța de apel, nu reprezintă o nesocotire a

dispozițiilor deciziei Secțiilor Unite întrucât, potrivit art. 137 alin. (1) C.

proc. civ.

„instanța se va pronunța mai

întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și

asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte,

cercetarea în fond

a pricinii". Or, excepția lipsei de interes este

o excepție de fond, peremptorie care face de prisos cercetarea în fond a

pricinii.

Este just

considerentul instanțelor în sensul că reclamantul putea solicita emiterea unei

dispoziții prin care să i se acorde despăgubiri pentru imobilul în litigiu,

numai în condițiile în care dispoziția nr. 491/2000, prin care s-a dispus

restituirea în natură a aceluiași imobil, ar fi fost anulată.

Recurentul a

invocat și motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., însă nu a formulat critici care să facă posibilă încadrarea în

dispozițiile acestor texte.

Pentru considerentele

ce preced, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 148 A din

3 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 octombrie 2008.