ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6032/2008

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 4 aprilie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, reclamantul R.C. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București prin Primar General să îi soluționeze notificarea nr. 384/2005, în sensul stabilirii valorii de circulație a apartamentului nr. 36 situat în București, precum și modificarea și completarea dispoziției nr. 491 din 3 aprilie 2000 emisă de Primarul General al municipiului București, în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor legale pentru acest imobil. În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul a fost naționalizat de la tatăl său, R.I.G., iar prin decizia civilă nr. 2462 din 12 octombrie 1999, Tribunalul București, secția a IV a civilă, i-a restituit autorului reclamantului, în deplină proprietate și posesie, definitiv și irevocabil, imobilul în litigiu.

În baza acestei hotărâri, la data de 3 aprilie 2000, Primarul General al municipiului București a emis dispoziția nr. 491, prin care a fost restituit acest imobil, fără a se face și punerea efectivă în posesie întrucât imobilul a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 chiriașilor S.G. și S.M., prin contractul nr. 235/1 din 9 mai 1997. Față de aceste împrejurări, autorul reclamantului a formulat acțiune în justiție împotriva familiei S. care, inițial a fost respinsă prin sentința civilă nr. 10460 din 17 octombrie 2001 a Judecătoriei sector 1 București, ulterior admisă prin decizia civilă nr. nr. 751 A/2002 a Tribunalului București și din nou respinsă prin decizia civilă nr. 2268/2002 a Curții de Apel.

Urmare acestor hotărâri, măsura de restituire în natură dispusă de Primarul General prin dispoziția nr. 491/2000 nu mai putea fi adusă la îndeplinire, astfel că prin notificarea nr. 384/2005, reclamantul a solicitat să se stabilească și sa-i fie plătite despăgubiri. La această notificare, Municipiul București a înaintat reclamantului adresa nr. 39846 din 18 noiembrie 2006, prin care l-a înștiințat că, întrucât notificarea nu a fost formulată în termenul de 1 an prevăzut de Legea nr. 10/2001, a pierdut dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Prin sentința civila nr. 1282 din 11 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a IV- civilă, a admis excepția lipsei de interes invocată din oficiu de instanță și a respins acțiunea pentru acest considerent.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că dispoziția nr. 491/2000 emisă de Primarul General al municipiului București prin care s-a dispus restituirea în natură a apartamentului în litigiu către autorul reclamantului face dovada proprietății asupra acestuia și are forța probantă a unui înscris autentic. Atâta timp cât s-a emis o dispoziție de restituire în natură a apartamentului, persoana în favoarea căreia a fost emisă această dispoziție nu mai justifică un interes în a solicita emiterea unei alte dispoziții prin care să se dispună acordarea de despăgubiri pentru același imobil.

Apelul declarat de reclamant a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 148 A din 3 martie 2008. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, alegând calea dreptului comun, care a condus la o finalitate pozitivă a demersurilor sale obținându-se restituirea în natură a imobilului, reclamantul nu mai justifică nici un interes în obținerea unei noi dispoziții având ca obiect despăgubiri pentru același imobil, cu atât mai mult cu cât decizia tribunalului prin care i s-a restituit imobilul este definitivă și irevocabilă, iar efectele sale nu sunt anulate. În caz contrar, reclamantul ar beneficia atât de restituirea în natură a imobilului printr-o hotărâre care poate fi oricând pusă în executare, cât și de o despăgubire bănească, pentru același imobil, în cadrul unei proceduri speciale, ce nu a fost aleasă conform dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Recurentul nu se încadrează nici în dispozițiile art. 46 și art. 47 din Legea nr. 10/2001, care prevăd posibilitatea prelungirii termenului de formulare a notificării, dar numai în situația respingerii prin hotărâre judecătorească irevocabilă a acțiunii având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat. Decizia pronunțată în apel a fost atacată cu recurs de reclamantul R.C., care, invocând prevederile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., susține că în mod greșit a apreciat instanța de apel că speță sunt aplicabile dispozițiile art. 47 și art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 întrucât el are o hotărâre judecătorească de restituire în natură a imobilului. Se mai arată că instanța de apel a ignorat decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care se statuează că instanța este obligată să se pronunțe asupra fondului cauzei în cazul refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și apel și trimiterea dosarului la tribunal pentru judecarea pe fond a cauzei. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate și având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru următoarele considerente: Dreptul de proprietate al reclamantului cu privire la apartamentul în litigiu a fost recunoscut irevocabil prin decizia civilă nr. 2462 din 12 octombrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, iar finalitatea acțiunii în revendicare, respectiv recunoașterea dreptului de proprietate a fost îndeplinită prin emiterea dispoziției nr. 491 din 3 aprilie 2000 de către Primarul General.

Așa fiind, instanțele au statuat în mod corect că reclamantul nu mai justifică un interes pentru obținerea unei dispoziții având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru același imobil. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care, cu privire la același imobil, ar exista două dispoziții, cu modalități diferite de acordare a reparației, ceea ce este inadmisibil. Nu poate fi primită critica în sensul că instanța de apel a „ignorat total măsurile obligatorii dispuse de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia XX din 19 martie 2007” potrivit cărora instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

Faptul că instanța de fond a soluționat acțiunea reclamantului prin admiterea excepției lipsei de interes, menținută de instanța de apel, nu reprezintă o nesocotire a dispozițiilor deciziei Secțiilor Unite întrucât, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii". Or, excepția lipsei de interes este o excepție de fond, peremptorie care face de prisos cercetarea în fond a pricinii. Este just considerentul instanțelor în sensul că reclamantul putea solicita emiterea unei dispoziții prin care să i se acorde despăgubiri pentru imobilul în litigiu, numai în condițiile în care dispoziția nr. 491/2000, prin care s-a dispus restituirea în natură a aceluiași imobil, ar fi fost anulată.

Recurentul a invocat și motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să facă posibilă încadrarea în dispozițiile acestor texte. Pentru considerentele ce preced, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 148 A din 3 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2008.