ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5555/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 1 octombrie 2008, G.S. a solicitat instanței – în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, prin Primar General – să oblige pârâtul a-i restitui în natură imobilul situat în București, sector 4, construcție compusă din 5 apartamente ce a aparținut defuncților săi părinți G.I. și T., preluată abuziv în proprietatea statului român. Printr-un al doilea petit al cererii introductive, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 200 lei, cu titlu de daune moratorii, începând cu 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a formulat două notificări, în baza Legii nr. 10/2001, în legătură cu imobilul ce face obiectul acțiunii, notificări care, deși însoțite de toate actele doveditoare au rămas fără răspuns.

Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 489 din 6 aprilie 2009, a admis în parte cererea și în consecință a dispus obligarea pârâtei de a-i restitui reclamantului imobilul situat în București, sector 4. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând daunele moratorii. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că imobilul a fost preluat abuziv în proprietatea statului, cu încălcarea dispozițiilor art. 12 din Constituția de la 1965, potrivit căreia terenurile și construcțiile puteau fi „expropriate” doar pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri, precum și a art. 481 C. civ., care prevăd în plus, caracterul prealabil al despăgubirii.

Tot astfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, tribunalul a reținut că imobilul în cauză nu a fost înstrăinat către chiriași ori către alte persoane fizice ori juridice, în baza Legii nr. 112/1995, acesta aflându-se actualmente în proprietatea Primăriei Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar, care la rândul ei l-a transmis spre administrare Spitalului Bucur, în scopul mutării Policlinicii Bucur. În consecință, prima instanță a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini, în cauză nefiind reținută incidența vreunuia din cazurile ce constituie impedimente la restituirea în natură.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie care, în esență cu aceeași motivare, prin decizia nr. 45/A din 21 ianuarie 2010, a respins ca nefondat apelul pârâtei. În cauză, a declarat recurs în termen legal, pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea din apel, pe considerentul de a nu fi reținut caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 din lege, termen care are două date de referință respectiv fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. Or, se arată, reclamantul nu a atașat notificării și nici nu a depus la dosarul administrativ toate actele și precizările cerute de lege.

Tot astfel, se arată, la dosar nu se regăsește o situație juridică clară a imobilului în litigiu și respectiv situația locativă, la zi. Cât privește Decretul nr. 223/1974, instanța a reținut greșit că acesta ar contraveni prevederilor Constituției de la 1948 și ale art. 481 C. civ., în condițiile în care, în perioada aflării sale în vigoare, actul normativ nu a fost declarat neconstituțional. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed. Din interpretarea dispozițiilor art. 25 și art. 26 ale Legii nr. 10/2001, rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, entitatea investită este obligată ca asupra solicitării adresată pe calea notificării, să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

Din actele cauzei rezultă că, până la data formulării acțiunii, între persoana îndreptățită și pârâtă nu a existat o corespondență care să probeze, așa cum susține aceasta din urmă, refuzul reclamantului de a-și completa dosarul administrativ cu documentele ce justifică temeinicia pretențiilor formulate. Ca atare, chiar acceptându-se teza că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege ar fi unul de recomandare, caracterul rezonabil al acestuia a fost cu mult depășit iar acțiunea celui în cauză este pe deplin justificată în condițiile în care a fost formulată la peste 7 ani de la data când reclamantul a întreprins demersul prevăzut de art. 22 alin. (1) din același act normativ, interval în care nu a primit nici un răspuns.

Or, așa cum în mod constant au statuat instanțele, lipsa răspunsului într-un interval mare de timp de la data inițierii procedurii administrative, poate fi interpretată ca un refuz al soluționării notificării, situație ce aduce în discuție culpa entității investite. În ceea ce privește nelămurirea situației juridice a imobilului, acest motiv de recurs va fi analizat doar prin prisma caracterului judicios al soluției vizând restituirea în natură a nemișcătorului, în condițiile în care critica nu a fost formulată și în apel.

Astfel, din probatoriile administrate în cauză, rezultă, fără echivoc, lipsa vreunui impediment la restituirea în natură, la data inițierii demersului judiciar, imobilul aflându-se în administrarea Spitalului Clinic de Urgență „Sfântul Ioan” care l-a închiriat la rândul său unei societăți comerciale în scopul funcționării unui cabinet medical particular (a se vedea adresa nr. 1274 din 5 februarie 2002 – f. 109 dosar nr. 36423/3/2008 al Tribunalului București).

Tot din considerentul invocării sale omisso medio , nu va fi analizat nici motivul de recurs vizând greșitele aprecieri ce ar fi făcute de instanțe în legătură cu înfrângerea de către Decretul nr. 223/1974, a prevederilor legii fundamentale, critică surprinzătoare, de altfel, în condițiile în care nu acesta a fost actul normativ în temeiul căruia imobilul a fost preluat în proprietatea statului ci, așa cum corect au reținut instanțele, Decretul nr. 92/1950, în anexa căruia nemișcătorul a fost înscris la poziția 2962 (Anexa pentru Municipiul București). Așa fiind, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General împotriva deciziei nr. 45/A din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică , astăzi 26 octombrie 2010.